Sunteți pe pagina 1din 27

Riscul in managementul afacerilor europene

(curs)

Riscul la ora actuală este un concept cunoscut în teoria economică, dar din
păcate puţini manageri din România iau în considerare implicaţiile riscului în
activitatea profesională.
Managementul riscului abordează problematica şi terminologia legate de
identificarea, măsurarea si tratamentul diverselor expuneri la pierderi accidentale
potenţiale. Multe dintre pierderile accidentale nu sunt dramatice, dar mai multe
evenimente negative de mică amploare acumulate pot ameninţa supravieţuirea
afacerii, pot duce la scăderea câştigurilor sub un nivel acceptat, întrerup
operaţiunile curente sau încetinesc creşterea economică.
Toate afacerile se desfăşoară sub riscul unor pierderi. Teama că se poate întâmpla
ceva rău face viaţa mai puţin plăcută, îl poate determina pe manager să evite
implicarea în anumite activităţi şi chiar poate duce la alterarea procesului managerial.
Un management eficient al riscului îi permite unei firme să facă faţă la diverse
expuneri la pierderi într-un mod eficient.

1. Conceptul de risc şi incertitudine


Dicţionarul comp let al economi ei de piaţă defineşte riscul drept un ”eveniment
viitor şi probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate
fi previzibil atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie
şi imprevizibil atunci când este determinat de situaţii fortuite” [ Buşă Georgeta ,1994].

Dictionarul limbii române defineşte riscul ca “posibilitate de a ajunge în primejdie, de


a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă”[Vasile Breban, 1980]. Riscul
apare, conform acestei concepţii, sub forma unui pericol pe care omul încearcă să-l
prevină sau măcar să-i atenueze efectele nedorite.
Conform acepţiunii latine, termenul risc se referă nu numai la şansa de pierdere, ci şi
la şansa de câştig. Cu toate acestea, termenul „risc” tinde să fie utilizat în
limbajul cotidian cu semnificaţia pericolului unei pierderi. Cuvântul latin „riscum”
avea atât conotaţii negative cât şi pozitive.
Riscul trebuie privit prin ambele sale valenţe, şi anume riscul pur şi riscul speculativ.
Riscul pur desemenează doar pericolul unei pierderi, fără să ia în considerare
posibilitatea de câştig. Exemplele de risc pur includ pagubele potenţiale ale
incendiilor, inundaţiilor sau ale cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature
ca urmare a accidentelor sau a îmbolnăvirilor fatale. Riscul speculativ acoperă
atât posibilitatea unui câştig, cât şi pericolul unei pierderi. Afacerile sau jocurile de
noroc implică risc speculativ. Distincţia dintre riscul pur şi riscul speculativ
reprezintă o premisă fundamentală a teoriei asigurărilor. Astfel, riscul implică
dispersia rezultatelor posibile faţă de media acestora în sens pozitiv (câştiguri
relative), cât şi negativ (pierderi relative). Din acestă perspectivă, riscul poate fi
definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau nefavorabile. Aprecierea
rezultatelor posibile este relativă: rezulatatul favorabil depăşeşte media
anticipată, în timp ce rezultatul nefavorabil este inferior mediei anticipate. Orice

1
decizie economică presupune un anumit grad de risc. Decidentul trebuie să înveţe
să-şi asume riscul deciziilor şi să îl administreze în folosul
lui [Craioveanu Mihaela Theodora, 2004 ].

Pentru a se înţelege mai bine noţiunea de risc, este necesară realizarea unei
distincţii clare între risc şi incertitudine. Riscul se referă la situaţiile în care se pot
identifica probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile. Cu alte cuvinte el poate fi
cuantificat. Incertitudinea se referă în schimb la situaţiile sau evenimentele despre
care nu există informaţii suficiente pentru a identifica probabilităţile obiective. Prin
urmare, atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi anticipării evoluţiilor,
schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie
indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă.
Elementul cheie în a face distincţia intre risc şi incertitudine este probabilitatea.
Probabilitatea se referă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment să
se producă în condiţii bine determinate. În funcţie de probabilitate pot fi evidenţiate
3 categorii de situaţii:
- certitudinea absolută
- incertitudinea
- riscul
Certitudi nea absolută poate fi definită ca situaţia decizională în care evoluţia
viitoare a evenimentelor, consecinţele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate,
neexistând erori sau evenimente neasteptate. Se poate afirma că rezultatele
oricărei decizii sunt cunoscute cu exactitate înaintea adoptării lor deoarece
probabilitatea ca rezultatul respectiv să fie atins este de 100% . Dacă ar exista
certitudinea absolută, fiecare decident ar dispune nelimitat de informaţii complete şi
s-ar putea realiza o listă completă a evenimentelor viitoare şi ale consecinţelor
adoptării unei decizii.
La polul opus al certitudinii se află incertitudinea. Marele dezavantaj al
incertitudinii este acela că la un nivel ridicat al ei indivizii nu mai sunt capabili să
aleagă, din moment ce orice alegere duce la rezultate aleatorii imposibil de
prevăzut. Prin urmare este necesară reducerea incertitudinii când atinge niveluri
prea mari.
Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei
acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor. De asemenea este
influenţat de nivelul cunoaşterii pe care îl posedă firma sau individul în domeniul
în care acţionează. Un nivel al cunoaşterii mai ridicat permite o apreciere mai
corectă a factorilor care acţionează şi duce la scăderea posibilităţii unor predicţii
eronate.
Riscul se află situat între certitudine şi incertitudine. El este un fenomen care
provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsură sa identifice
evenimente posibile, şi chiar probabilitatea materializării acestora, fără a fi însă
în măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce
efectiv [Stana Elena-Silvia, 2003].
Riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acurateţe care este
evenimentul identificat ca atare de decident care se va materializa efectiv şi va
determina un anumit rezultat negativ. Chiar dacă probabilitatea estimată pentru

2
materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată,
decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu
certitudine şi nu altul.
Riscului îi este asociată o distribuţie obiectivă de probabilitate măsurată ca număr de
apariţii al unui rezultat determinat în urma unui număr mare de observaţii. Această
distribuţie este considerată valabilă pentru acţiunile care se desfăşoară în condiţii
identice cu altele care deja au avut loc şi a căror rezultate au fost cuantificate prin
metode statistice.
De ce ne interesează oare atât de mult să facem distincţia între certitudine,
incertitudine si risc? Motivul este foarte simplu: toate acţiunile pe care vrem să le
realizăm vor avea consecinţe în viitor, iar noi oamenii, prin natura noastră intrinsecă,
ne dorim cele mai bune rezultate posibile.
Deasemenea în domeniul economic multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la
estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii,
aşteptări, previziuni, prognoze
asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de
definit şi, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind
natura complexă a mediului economic în care acţinează firma.

Ca şi în multe alte domenii, conceptul de risc în economie este folosit pentru a descrie
situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte. În domenii precum
statistica, managementul financiar şi managementul investiţiilor, riscul, ca
noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea unor variaţii ale
rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte situaţii, pe piaţa
asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu cea de pierdere.
În ceea ce priveşte distincţia între risc şi incertitudine, ea se face pornind de la
presupunerea că agenţii economici acţionează ţinînd cont de existenţa unor
probabilităţi bine definite ale rezultatelor posibile. Marea problemă a deciziilor
economice ţine de faptul că se poate face cu greu o diferenţiere între probabilităţi
obiective şi cele subiective cu privire la rezultatele lor posibile. Opiniile agenţilor
economici indiferent că sunt producători, consumatori sau intermediari când iau o
decizie se bazează pe stabilirea unor probabilităţi în funcţie de datele pe care le
cunosc şi de experienţa proprie. Cu cât aceste date sunt mai apropiate de realitate cu
atât putem vorbi mai mult de risc şi mai puţin despre incertitudine. Problema este că
niciodată nu poţi şti în ce măsură informaţiile deţinute mai sunt reale sau sunt
complete. [Stana Elena-Silvia, 2003]
În faţa unor astfel de situaţii se naşte întrebarea dacă este nevoie să se facă o
distincţie între risc şi incertitudine, în condiţiile în care cea mai mare parte a deciziilor
în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule matematice. Distincţia
are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală. Incertitudinea asociată cu un impact
ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat aceluiaşi
eveniment. Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este
una de substanţă, depinzând de gradul de informare asupra evenimentelor
viitoare, dar şi de credibilitatea informaţiilor despre evenimentele în cauză.
Deasemenea, trebuie menţionat că incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind
faptul că nu este posibil să se stabilească nivelul primei de asigurare (suma pe

3
care asiguratul este obligat să o plătească asiguratorului, reprezentând costul
asigurării) necesare pentru a acoperi ceva ce este calificat ca fiind incert şi
indefinibil. Riscurile, în schimb, pot să fie asigurabile pentru că sunt calculabile.
Formula de calcul este următoarea:

risc = pe × a p / c
i

unde: pei - probabilitatea producerii evenimentului i,

ap/c - amplitudinea pierderii sau câştigului asociat afacerii, în cazul producerii


evenimentului i.

[Popescu Nela, 2004]

Este însă necesar a se asigura că acţiunea programată nu va eşua datorită apariţiei


unor erori în modul de previzionare a evoluţiei ulterioare. Aceste erori apar ca urmare
a unei cuantificări greşite a riscului datorită unor informaţii insuficiente. Informaţia
este primordială în cuantificarea riscului economic.

2.Controlul si gestionarea riscurilor

Realizarea unui management al riscului oferă posibilitatea de optimizare a


deciziei, de diminuare a riscului şi incertitudinii în activitatea economică.
Managementul riscului constă în derularea unei serii de procese de identificare,
estimare a consecinţelor, evaluare, gestionare şi monitorizare a riscurilor unei
întreprinderi.
Această etapă se referă la tehnicile, instrumentele, strategiile şi procesele prin
care se urmăreşte evitarea, prevenirea, reducerea sau controlul frecvenţei sau
magnitudinii pierderilor sau altor efecte nedorite ale riscului; controlul riscului
deasemenea include metode prin care se urmăreşte îmbunătăţirea înţelegerii sau a
conştienţei într-o organizaţie a activităţilor care afectează expunerea la risc. [Williams
Smith Young, 1995]
Deşi programele de control şi gestionare a riscurilor variază de la o organizaţie
la alta ca urmare a creativităţii proprii fiecărei organizaţii în parte, se poate face totuşi
o clasificare a tipurilor de măsuri luate: evitarea riscului, prevenirea pierderilor,
transferul riscului şi asumarea riscului.

Evitarea riscului

Cea mai uşoară şi mai rapidă tehnică de reducere a riscului este evitarea sa. A
evita riscul înseamnă a elimina condiţia care se află la baza problemei. Spre exemplu,
dacă unei părţi a proiectului
îi sunt asociate riscuri înalte, atunci respectiva parte este eliminată din proiect.
Evitarea poate lua forma refuzului de asumare a riscului sau abandonării unei
expuneri la pierderi asumată înainte
[Williams Smith Young, 1995]

4
Prevenirea şi reducerea pierderilor

Prevenirea pierderilor urmăreşte să reducă numărul lor înainte ca ele să devină


realitate.
Ea se poate realiza fie printr-o intervenţie asupra proceselor pe care le derulează
organizaţia, fie printr-o intervenţie asupra mediului în care se desfăşoară acţiunea.
Reducerea pierderilor constă în luarea de măsuri după ce evenimentul negativ a avut
loc. Ea are rolul de diminuare a consecinţelor neplăcute pentru cei afectaţi de
respectivul eveniment. Ca măsuri de reducere a pierderilor sunt cunoscute
recuperarea pierderilor şi planurile pentru situaţiile limită. Recuperarea pierderilor
se referă la valorificarea a tot ce mai poate fi salvat după încheirea
evenimentelui negativ şi în acţionarea în instanţă pentru obţinerea de daune a
celor ce se fac responsabili de pagubele aduse. Planurile pentru situaţii limită
conţin acţiunile pe care trebuie să le întreprindă organizaţia ca răspuns la astfel de
evenimente.

Transferul riscului
Transferul riscului poate fi realizat prin două posibilităţi. Prima constă în
externalizarea activităţii generatoare de risc către altcineva. Un exemplu
clasic de astfel de transfer este subcontractarea acelor activităţi pe care
organizaţia nu vrea să şi le asume pentru că nu are experienţa sau resursele necesare
să le ducă la bun sfârşit.
Cea de-a doua posibilitate constă doar în transferul riscului, nu şi al activităţii
printr-o înţelegere contractuală. Aceasta se realizează prin încheierea unor contracte
de asigurare. Compania de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui
preţ (prima de asigurare). Dacă riscul se produce în condiţiile specificate prin
contractul de asigurare, asiguratorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile
suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare, asiguratorul păstrează prima de
asigurare.

Asumarea riscului

În această abordare, managerul examinează impactul pe care l-ar avea situaţia de risc
asupra proiectului şi hotărăşte că riscul nu trebuie să fie tratat. Această abordare ar
trebui să fie utilizată doar în situaţiile când impactul riscului este scăzut sau
probabilitatea ca riscul să aibă loc este foarte scăzută. Această abordare este
periculoasă pentru riscurile de nivel mediu sau înalt.

3. Riscuri specifice organizatiilor in conditii de globalizare

Riscul este indisolubil legat de părţile implicate în derularea afacerii, de


motivaţiile acestora, de natura activităţii ce face obiectul investiţiei, de resursele
necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării afacerii, precum şi de anvergura acesteia.
Indiscutabil, în analiza, evaluarea şi estimarea riscului este foarte importantă

5
clarificarea naturii riscului, ale cărei surse pot fi extrem de diverse: definirea afacerii,
modalitatea de finanţare aleasă, sistemul logistic utilizat, condiţiile locale de piaţă,
resursele estimate, relaţiile comerciale, comunicarea, şi altele. Totuşi, unele categorii de
risc acţionează în strânsă interdependenţă, în sens convergent sau divergent, în timp ce
altele tind să opereze independent. Gruparea riscurilor şi criteriile folosite în acest scop
diferă, de la un autor la altul, în funcţie de propria perspectivă asupra analizei riscului:
riscuri pure, riscuri de preţ şi de dobândă riscuri directe şi riscuri virtuale, riscuri
obiective şi riscuri subiective,riscuri interne si riscuri externe,riscuri globale si
riscuri locale,macro sau microriscuri,riscuri de tara ,de firma sau de proiect.

1 Riscul de piaţă este propriu unei afaceri, investiţii sau categorii de afaceri.
Tocmai din acest considerent, riscul de piaţă diferă de la o industrie la alta dar şi în
interiorul aceleiaşi industrii.

2 Riscul de preţ este asociat schimbărilor posibile, în structura şi nivelul preţului


bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă de către o firmă, ca urmare a variaţiilor preţului
resurselor utilizate. Analiza riscului de preţ joacă un rol central în managementul
strategic. Riscul de preţ are ca surse preţurile producţiei industriale, cursul de schimb şi
rata dobânzii. Preţurile producţiei industriale sunt rezultatul fluctuaţiilor preţului energiei
electrice, combustibililor, gazului natural etc. care reprezintă „intrări” pentru
unele firme şi „ieşiri” pentru altele. Cursul de schimb şi rata dobânzii afectează, de
asemenea, „intrările” şi „ieşirile” unei entităţi. Spre exemplu, creşterea ratei dobânzii
are impact atât asupra consumului (scade), cât şi asupra costului de finanţare a firmei
(creşte).

3. Riscul de credit este întâlnit, cu predilecţie, în cazul instituţiilor financiare


(băncile comerciale, spre exemplu). Este tipic naturii operaţiunilor desfăşurate de către
entităţile din acest domeniu, nefiind altceva decât o particularizare a riscului operaţional
inerent oricărei afaceri, risc care diferă însă prin structură şi amploare, de la un sector
economic la altul.

4 . Riscul pur este asociat pierderilor (daunelor), fizice sau financiare, posibile sau
probabile cu care s-ar putea confrunta o firmă.

În parte, riscul inerent unei afaceri poate fi diminuat de către investitor prin
diversificarea portofoliului afacerii (diversificare operaţională). Riscul diversificabil
este în strânsă legătură cu evenimentele sau fenomenele specifice unui domeniu de
activitate sau unei firme date.

Distincţia între riscul la care se expune investitorul şi cel la care este expusă firma este
importantă, în special, în cazul investiţiilor străine directe. Investiţiile directe sunt o
categorie a investiţiilor internaţionale, ce reflectă obiectivul unei entităţi rezidente într-o
ţară (investitor direct) de a obţine profituri permanente, trainice, în urma unei acţiuni
întreprinse într-o altă ţară. Un profit permanent implică existenţa unor relaţii pe termen
lung între investitorul direct şi întreprindere. O relaţie de investiţie directă este creată
atunci când investitorul străin fie deţine 10% sau mai mult din acţiuni fie acesta deţine

6
puterea de vot în întreprinderea în care a investit direct. Investiţiile străine directe
reprezintă investiţiile nerezidenţilor sub forma aporturilor de capital vărsat în numerar şi
în natură, inclusiv împrumuturile acordate de firmele nerezidente filialelor lor.
În general, distincţia între proiectele performante şi cele neperformante depinde de
resursele şi/sau capabilităţile firmei de a şi le asuma. Ceea ce pentru o firmă poate fi
inacceptabil este dezirabil pentru alta. Distincţiile enunţate îşi dovedesc utilitatea în
selectarea metodelor de estimare şi control al riscului .

Activitatea antreprenoriala in ansamblul sau este influentata de numerosi factori:

A. La nivel macroeconomic (economia nationala, relatii economice internationale) se


disting o serie de conditii generale a caror evolutie intreprinzatorul trebuie sa o
urmareasca, dar pe care nu le poate influenta in mod direct:
- situatia generala a economiei.
- nivelul si evolutia inflatiei;
- nivelul si evolutia ratei dobanzii;
- existenta unor politici de stimulare a accesului la capital;
- cadrul legislativ privind antreprenoriatul.

B. La nivel microeconomic (intreprinzatorul si afacerea sa) libertatea de actiune a


intreprinzatorului este maxima in ceea ce priveste:

- Nivelul de competenta si pregatire. Abilitatile innascute si dezvoltate, cunostintele


dobandite in domeniul productiei, financiar, al vanzarilor, al managementului resurselor
umane, precum si o atitudine corespunzatoare reprezinta, impreuna, singura baza pe care
se poate construi o afacere. Atunci cand implicarea in afaceri nu este rezultatul unei
autoevaluari aprofundate a intreprinzatorului si a unei concentrari a tuturor resurselor
disponibile, rezultatul este, cel mai adesea, falimentul.

- Planificarea atenta a afacerii, care permite valorificarea oportunitatilor oferite de piata si


evitarea unor probleme frecvente (dificultati rezultate din lipsa de informatii, probleme
cauzate de o crestere prea rapida).

- Controlul financiar permanent, prin organizarea unui sistem eficient de evidenta


financiar-contabila si controlul permanent a situatiilor financiare. In acest fel se evita
subcapitalizarea, investirea nejustificata in fonduri fixe si problemele legate de politica de
credit.

- Salariatii, una din cele mai importante resurse intr-o afacere. intreprinzatorul trebuie sa
aiba grija ca angajatii sa-i fie loiali si sa lucreze eficient. Pentru acesta, el trebuie sa aiba
in vedere permanent nu numai situatia financiara sau problemele de productie si de
vanzare (asa cum se intampla de foarte multe ori), ci trebuie sa investeasca si in procesul
de angajare, instruire si coordonare a personalului.

- Activitatile de marketing. Indiferent de calitatile produsului, de regula este nevoie de un


efort de marketing sustinut pentru a asigura vanzarea, o strategie de marketing bine
realizata si pusa in aplicare fiind singura solutie de termen lung.

7
- Fraudele: furturi ale salariatilor (cazurile cele mai frecvente), spargerile, furturile din
partea clientilor sau a concurentilor. In acest domeniu, asigurarile pot fi de un real ajutor.
Tipuri de risc

Problematica riscurilor poate fi analizata din mai multe puncte de vedere.


A1. Evenimentele care au un impact negativ asupra afacerii, dar a carui moment al
producerii nu poate fi precizat dinainte sunt caracterizate de risc pur.

Exemple tipice sunt incendiul, inundatiile sau alte tipuri de evenimente catastrofice
naturale, furtul, decesul unor membri foarte importanti din cadrul personalului
falimentul unor clienti etc.
In masura in care aceste riscuri pot fi analizate statistic, el pot fi asigurate.

A2. Atunci cand aparitia riscului a fost influentata direct de intreprinzator, este vorba
despre riscuri speculative.
Exemple tipice sunt situatiile in care se intreprinzatorul mizeaza pe evolutia
favorabila a pietei (valutare, imobiliare etc.).
Astfel de riscuri nu sunt asigurate.

B1. Modificarile permanente ale pietei creeaza premisele pentru aparitia unor riscuri
privind piata.

Exemple tipice sunt intreruperea fluxului de aprovizionare (ceea ce afecteaza direct


capacitatea de productie si duce, in timp, la inrautatirea pozitionarii pe piata a
afacerii), reducerea cererii (ca rezultat al modificarii asteptarilor clientilor, al
pozitionarii fata de concurenti etc.) precum si deteriorarea mediului economic
(evolutia inflatiei, modificarea nivelului general al ratei dobanzii etc.).

Astfel de riscuri se manifesta si se dezvolta lent, ducand frecvent la falimentul afacerilor


insuficient de bine planificate si controlate. in plus, astfel de riscuri se pot asigura cu
greutate si in conditii mai speciale.
B2. Riscurile privind proprietatea:
- Dezastrele naturale (cutremurele, inundatiile, alunecarile de teren, furtunile
puternice etc.) afecteaza, de regula, mai multi intreprinzatori si au efecte negative
majore. Solutia cea mai eficienta de protectie impotriva acestor riscuri este asigurarea.

- Incendiile reprezinta situatii de risc care se produc frecvent. Protectia presupune atat
masuri complexe de prevenire cat si asigurarea.

- Furturile, spargerile si talhariile, pentru prevenirea si limitarea carora se pot folosi


sisteme de alarma, agenti de paza, sisteme de supraveghere si, bineinteles, asigurarea.

B3. Riscurile privind clientii se refera la vanzarea pe credit, cand clientul rau-platnic
refuza sa plateasca produsul achizitionat, si la posibilitatea aparitiei unor nemultumiri

8
privind produsul oferit sau serviciile conexe prestate.

B4. Riscurile privind personalul se refera la furturi sau la falsuri realizate de catre
propriii angajati ai intreprinzatorului. Cauzele tin atat de neselectarea corespunzatoare
a persoanelor angajate, cat si de mediul intern al organizatiei (relatiile dintre angajati si
angajator, politica salariala si asteptarile angajatilor, sistemul de control intern al afacerii
si procedurile in cazul unor situatii negative). De cele mai multe ori, aceste riscuri pot fi
asigurate.

4. Riscurile specifice unor domenii de activitate

4.1. Riscul in domeniul industriei alimenare

Un mod de analiză a riscurilor foarte utilizat este cel pornind de la clasificarea pe


diferite domenii:
a) Riscurile naturale. Factorii naturali nu afectează în mod direct industria
alimentară, dar în urma pagubelor pe care le produc diverse fenomene extreme precum
seceta prelungită, inund aţiile, grindina, temperaturile extreme asupra principalei
surse de aprovizionare care este producţia agricolă, apare o propagare a
efectelor negative în avalul canalului de distribuţie a produselor agricole.
Înregistrarea unei producţii agricole mai mici decât cea previzionată poate avea ca
efect o scădere a încasărilor din industria alimentară, chiar dacă preţurile sunt
majorate. În România riscurile naturale sunt foarte mari, datorită succesiunii
perioadelor de secetă cu cele de inundaţii.
Alţi factori de risc natural ce pot afecta sectorul alimentar sunt cei biologici şi anume
insecte, rozătoare, viruşi, bacterii ce pot afecta produsul alimentar în orice stadiu al
prelucrării sale.
b) Riscurile politice. Acestea decurg din modificările strategiei, tacticii şi a
acţiunilor curente

ale factorilor politici din propria ţară (la nivel naţional, regional şi local), din
ţările cu care întreprinderea are contracte directe şi indirecte şi ale marilor
organizaţii internaţionale. Cele mai frecvent manifestate riscuri politice sunt
independente de acţiunile întreprinderii şi pot fi:
- riscuri de restrângere a importurilor şi/sau exporturilor;
- riscul limitării transferului valutar;
- riscul refuzului admiterii produselor firmei pe teritoriul anumitor state;

Aceste prime categorii de riscuri în cazul relaţiilor economice internaţionale pot


apărea în cazul în care ţara importatoare pentru a-şi apăra economia naţională decide
să ia măsuri de apărare comercială: măsuri antidumpi ng, măsuri de salvgradare şi
măsuri antisubvenţie. La nivelul agenţilor economici români principalul risc nu
provine din impunerea de bariere tarifare sau netarifare, ci din înlăturarea lor.
Libera concurenţă cu agenţii economici din Uniunea Europeană poate avea
efecte negative asupra agenţilor economici autohtoni, dacă aceştia nu reuşesc să vină

9
cu oferte pe piaţă cel puţin la fel de atractive. Un alt risc politic ce apare o dată cu
integrarea în Uniunea Europeană, ar fi ca ţara noastră să fie implicată fără voia ei
într-un război comercial cu mari puteri economice precum SUA, China sau ţările
din Asia de Sud-Est.
- riscul referitor la sechestrarea şi/sau rechiziţionarea uno r bunuri aparţinând
uno r agenţi economici străini. Acest risc se poate datora modificării standardelor
de calitate din ţara respectivă fără ca agentul economic afectat să fie anunţat în
prealabil.
c) Riscuri sociale. Se referă la acele riscuri care afectează decizia managerială, ca
urmare a conflictelor ce pot apărea între personalul şi conducerea întreprinderii. În
întreprinderile din industria alimentară în general salariile sunt foarte mici, ceea
ce poate constitui un motiv de nemulţumire pentru salariaţi.
d) Riscuri juridice. Acestea decurg din incidenţa legislaţiei naţionale şi, mai
rar, a celei internaţionale asupra activităţilor întreprinderii. În perspectiva
integrării în Uniunea Europeană, riscurile juridice vor avea amploarea cea mai
mare şi cea mai negativă asupra întreprinderilor care funcţionează în sectorul
alimentar. Se estimează că în urma trecerii de la actuala legislaţie la acquis-ul
comunitar foarte multe firme din industria alimentară vor risca să fie închise.
Conform noii legislaţii, operatorii din industria alimentară vor avea de respectat noi
măsuri privind calitatea şi standardizarea produselor alimentare. Practic, nu vor avea
de ales decât între două variante: fie vor aplica noi norme interne, vor
implementa noi sisteme de management al calităţii şi vor face schimbări în liniile
de producţie punând la punct noi fluxuri tehnologice, fie se vor vedea cu activitatea
oprită şi apoi închise.

e) Riscurile tehno logice. Sunt generate de disfuncţionalităţi tehnologice şi


organizatorice în cadrul activităţii de producţie.
În general principalul risc de fabricaţie cu care se confruntă firmele din industria
alimentară este cel de a nu respecta nivelul calitativ prevăzut al produselor
alimentare. Acest risc apare datorită tendinţei multor agenţi economici din domeniu
de a modifica procedura de fabricaţie a produsului sau de a schimba raportul optim
dintre ingrediente pentru a avea costuri mai mici. Ca urmare a acestui risc pot rezulta
produse care să fie refuzate pe piaţă şi chiar imaginea producătorului şi
vânzările sale ulterioare vor avea de suferit.
Alte riscuri tehnologice sunt cele de a nu realiza, din punct de vedere cantitativ,
producţia prevăzută sau de a depăşi consumurile specifice normate. Aceste riscuri
se datorează faptului că la majoritatea unităţilor din industria alimentară stocul de
capital tehnic activ este deja învechit, iar valoarea investiţiilor în retehnologizare
a fost până acum destul de redusă. La aceste riscuri tehnologice clasice se
adaugă mai nou riscul ca tehnologia folosită şi dotarea cu echipamente de
producţie să nu fie în concordanţă cu cerinţele legislaţiei UE, ceea ce poate
duce la închiderea automată a unităţii respective.
Industria alimentară se mai poate confrunta şi cu riscul generat de posibilitatea
producerii accidentelor de muncă, dacă nu se respectă normele de protecţie a
muncii, precum şi cu riscul tehno logic invizibil de a ajunge în produse
alimentare substanţe chimice cu efecte toxice pentru organism.

10
f) Riscurile economice. Acestea sunt determinate de evoluţiile contextuale
întreprinderii şi de nivelul calitativ al activităţilor economice desfăşurate în cadrul
său. În cadrul riscurilor economice avem riscuri economice propriu-zise, riscuri
financiare şi riscuri comerciale.

Riscurile economice propriu-zise îşi pun amprenta asupra tuturor deciziilor


elaborate. Cele mai des întâlnite riscuri din această categorie sunt:
• riscul creşterii inflaţiei după data aderării la Uniunea Europeană, ca urmare a
tendinţei preţurilor de pe piaţa românească de a se alinia la cele de pe piaţa
comună. Repercursiunea acestei majorări a preţurilor ar putea fi scăderea puterii de
cumpărare a românilor şi implicit scăderea vânzării alimentelor din gama superioară.
• riscul amplificării ratei dobânzilor la credite;
• riscul modificării cursului de schimb valutar. Prin aprecierea leului faţă de
monedele de referinţă produsele româneşti vor deveni mai scumpe pe pieţele
exterioare, iar produsele importate se vor ieftini devenind mai competitive faţă de cele
autohtone.
• riscul de exploatare economică referitor la încadrarea în pragul de rentabilitate.
Acest risc poate avea cauze multiple începând cu pierderea cotei de piaţă în faţa
concurenţei acerbe a producătorilor din Uniunea Europeană şi până la
modificarea comportamentului de consum al cumpărătorilor
• riscul investiţional. În cazul producătorilor alimentari acest risc poate lua
forma unei viziuni greşite ale posibilităţilor de dezvoltare ca urmare a neînţelegerii
realităţii economice.

g.Riscuri financiare. Acestea sunt aferente obţinerii şi utilizării capitalurilor


împrumutate şi proprii, iar cele mai frecvent întâlnite sunt:
• riscul rămânerii fără lichidităţi, reflectare a variabilităţii indicatorilor de
rezultate financiare sub incidenţa structurii financiare a întreprinderii;
• riscul neasigurării rentabilităţii, ca efect al falimentului şi al unor cheltuieli foarte
mari;
• riscul îndatorării excesive;
• riscul creditului poate apare din tranzacţiile pe care întreprinderea le derulează cu
diferiţi parteneri de afaceri, care pot să devină incapabili sau mai puţin capabili să-şi
îndeplinească obligaţiile contractuale.
Riscurile financiare sunt în general o consecinţă a altor riscuri economice, cum
ar fi rămânerea mărfurilor în stoc sau realizarea de mari investiţii care nu se
amortizează.

h.Riscuri comerciale. Acestea sunt asociate operaţiunilor de aprovizionare şi


vânzare pe piaţa internă şi externă. Dintre cele mai importante, pot fi enumerate:
• riscul de preţ apare ca urmare a fluctuaţiei preţurilor de aprovizionare şi vânzare
datorită modificării raportului dintre cerere şi ofertă. Această fluctuaţie poate
pune firma în situaţia de a realiza tranzacţii în defavoarea sa.
• riscul de transport şi depozitare în industria alimentară are o probabilitate foarte
mare în condiţiile în care mărfurile alimentare sunt foarte uşor alterabile. Ele pot
apărea în orice etapă a circuitului economic al produselor dacă nu se respectă

11
condiţiile de păstrare optime.
• riscul de vânzare apare în situaţia când firma nu poate realiza volumul de
vânzări prognozat. Cauzele care duc la această dificultate sunt: concurenţa
crescută de pe piaţă, preţul necompetitiv, insatisfacţia cumpărătorilor.

Modalităţi de control şi gestiune a riscului la nivel de politică de firmă se referă


la luarea acelor măsuri pentru creşterea competitivităţii pe piaţa UE. Acţiunile care
trebuiesc întreprinse la nivel de politică de firmă sunt:
- realizarea de achiziţii de tehnologii, licenţe, know-how prin care firma îşi
sporeşte productivitatea, reduce cheltuielile de exploatare, creşte calitatea; prin
această măsură reducându-se riscul tehnologic;
- pregătirea şi dezvoltarea profesională prin acţiuni de training şi coaching;
necesitatea acestei activităţi în cadrul organizaţiilor derivă din raţiunile de ordin
economic legate de creşterea eficienţei economice, costurile ocazionate de
activitatea de pregătire şi dezvoltare profesională fiind considerate drept investiţii
pentru asigurarea progresului firmei; prin această măsură se evită riscul social al
firmei;
- o altă măsură prin care se reduce riscul social constă în îmbun ătăţirea
condiţiilo r de muncă, prin care se asigură mijloace de muncă mai performante,
proceduri mai uşor de realizat care să vină în sprijinul angajatului;
- introducerea de noi strategii de marketing şi vânzări prin care firma încearcă să
prevină riscul comercial; prin aceste strategii se înţelege linia de acţiune pe care
firma o va urma în vederea atingerii obiectivelor sale economice;
- angajarea de experţi în compartimentele de marketing şi vânzări pentru a
creşte profesionalismul în relaţiile comerciale pe care le are firma cu partenerii
de afaceri prin această măsură reducându-se riscurile în procesul de exploatare
economică;
- reglarea cash-flow-lui se referă la riscul rămânerii fără lichidităţi, la eliminarea
acestuia, datorită decalajelor dintre încasarea creanţelor şi plata datoriilor către
terţi; se impune gestionarea corectă a creditului furnizor şi a creditului beneficiar,
prin stabilirea unei perioade cât mai mari între cele două tipuri de credite: plata
furnizorului trebuie făcută după încasarea creanţei client;
- verificarea solvabilităţii/lichidit ăţii partenerilor de afaceri prin care se
diminuează riscul creditului şi anume partenerul să nu fie în incapacitatea să-şi
onoreze obligaţiile contractuale;
- măsura prin care se evită riscul de preţ se face prin tranzacţionarea pe piaţa de
capital a contractelor futures şi de opţiuni; prin contactul futures se înţelege un
contract standardizat care creează pentru părţi obligaţia de a vinde sau de a cumpăra
un anumit activ la data scadenţei şi la un preţ convenit la momentul încheierii
tranzacţiei. Principala funcţie a pieţelor futures este hedgingul. Prin hedging se
înţelege cumpărarea şi vânzarea contractelor futures pentru a compensa riscul
apariţiei unor schimbări a preţurilor pe piaţa la vedere.
Un contract de opţiune este un acord care-i dă posibilitatea uneia dintre părţi
dar nu şi obligaţia de a vinde sau a cumpăra un contract asupra mărfurilor
alimentare, de livrare la termen în anumite condiţii. Deoarece părţile contractante, au
dreptul dar nu obligaţia de a vinde sau cumpăra, aceste contracte se numesc

12
opţiuni. O opţiune funcţionează ca o poliţă de asigurare. Ea îi conferă
cumpărătorului posibilitatea de vânzare sau cumpărare în funcţie de fluctuaţia
preţurilor care poate genara profit sau pierdere.
- încheierea unor poliţe de asigurare pentru transferarea unei părţi din risc unor
societăţi de asigurări; în schimbul plăţii de către asigurat a unei prime de
asigurare asiguratorul se obligă să
acorde despăgubiri în cazul producerii evenimentului pentru care s-a plătit poliţa de
asigurare.

Gestiunea riscului la nivel de produs prsupune luarea acelor măsuri
care să permită întreprinderii să aibă o politică corespunzătoare de produs.
Principalele activităţi pe care firma trebuie
să le adopte sunt cele legate de:

- respectarea reţetelor de fabricaţie prin care se reduce riscul tehnologic de a


nu atinge nivelul calitativ prevăzut al produselor alimentare;
- introducerea de noi produ se şi eliminarea celor obsolescente prin care se reduce
riscul de vânzare prin scăderea atractivităţii gamei sortimentale.

4.2. Riscurile specifice sectorului de servicii

Riscul este inerent vieţii şi activităţii umane; este prezent în toate componentele şi
segmentele de activitate economică însă, în domeniul serviciilor, prezenţa şi
efectele sale nedorite sunt resimţite mai intens şi cu mai multă severitate. Natura şi
caracteristicile servicilor marchează decisiv existenţa şi perpetuarea riscurilor în procesul
servucţiei.
În societatea românească, traversată de procesul lung şi incoerent al tranziţiei spre
economia de piaţă, riscurile au fost şi sunt, atât prin număr cât şi prin forme de
manifestare şi intensitate, puternic implicate în realizarea obiectivelor individuale sau
antreprenoriale.
În ceea ce priveşte riscurile pure naturale (seismele, inundaţiile, uraganele,
radiaţiile solare, etc.) sau pure cu determinare economică, psiho-socială sau politică
(poluarea, efectul de seră, umiditatea aerului, războaiele, acţiunile teroriste,
exploziile demografice, violenţa, pauperizarea, şomajul, maladiile, consumul de
droguri, catastrofele industriale, riscurile genetice şi multe altele), caracterizate
prin imprevizibilitate pentru întreprindere sau individ, efecte negative întotdeauna,
dificultatea delimitării lor şi a efectelor lor, independenţa sau parţiala dependenţă de
factorul antropic decizional, acestea periclitează imediat sau prin efecte
de propagare procesul de realizare a tuturor tipurilor de servicii.
Riscurile pure naturale condiţionează realizarea serviciilor turistice, de transport, etc.
şi indirect toată gama de servicii cu destinaţie individuală sau socială. Date fiind
condiţiile de relief şi climă specifice României, cel puţin în ultima perioadă, efectele
realizării acestor tipur de risc au fost dezastruoase pentru viaţa economică şi
socială în general, pentru domeniul serviciilor în particular. Oferta turistică
montană şi cea de litoral au suportat şi suport intemperiile naturii, datorate

13
intervenţiei iraţionale şi inconştiente a omului asupra naturii. Pe de altă parte, dar
corelat, chiar el, individul suportă fără drept de apel manifestările naturii,
neputând beneficia de serviciile turistice potenţial oferite de bazinele ofertei din ţara
noastră.
Serviciile educaţionale sunt afectate de modificările de natură demografică –
scăderea natalităţii, migraţiile (riscuri pure cu determinare antropică); pe termen mediu
şi lung scădere numărului populaţiei active din ţară are repercusiuni şi asupra
celorlalte servicii bazate pe personal. Mai mult, segmentele de piaţă îşi diminuează
consistenţa în aceste condiţii, conducând
la dificultăţi în realizarea ofertei de servicii şi mai departe la restrângerea acesteia.
Îmbătrânirea populaţiei şi creşterea numerică a segmentului vârsta a treia are
implicaţii asupra profilului ofertei de servicii, necesitând adaptarea acesteia în
funcţie de caracteristicile, stilul de viaţă, venitul, modelele de cumpărare şi
consum, specifice acestui segment. Corelat, şi potenţialul uman necesar serviciilor
bazate pe personal se diminuează, pe de o parte, datorită scăderii numerice a
populaţiei active, pe de altă parte, datorită preferinţei a lucra în străinătate. Alte
riscuri pure cu determinare antropică – maladii, boli, consum de droguri,
SIDA, etc., reconfigurează oferta serviciilor medicale româneşti, obligate să se
adapteze noilor condiţii şi standarde de viaţă.
Dintre riscurile pure cu determinare antropică, riscul de poluare este semnificativ şi în
ţara noastră, determinată să reducă impactul acestuia în contextul integrării în
Uniunea Europeană. Poluarea atmosferei, datorată industrializării şi creşterii numărului
populaţiei înainte de 1989, transporturilor, consumului de energie, industriilor vechi,
mari poluante, turismului practicat în mod dezechilibrat (aglomerarea excesivă a
unor spaţii turistice peste limitele acceptabile), agriculturii dezvoltate pe baza
folosirii iraţionale a pesticidelor, fertilizanţilor şi stimulatorilor de creştere, etc.
conduc la apariţia şi instalarea altor riscuri cu impact negativ asupra serviciilor
turistice, medicale, etc.; deteriorarea sănătăţii oamenilor şi planetei are urmări nefaste,
pe termen lung, asupra tuturor sferelor vieţii economice şi sociale şi nu doar
asupra sectorului serviciilor. Poluarea datorată deşeurilor (poluarea apei, aerului,
solului, poluarea vizuală) influenţează negativ decizia de cumpărare şi consum a
produselor turistice, determină apariţia riscului de imagine al ofertanţilor de turism,
pierderea valorificării unei părţi importante din capitalul natural al ţării, riscul
financiar al consumatorilor de turism, etc.). Provocarea europeană este evidentă: în
condiţiile actuale ale economiei serviciilor, preocuparea majoră este prevenirea formării
deşeurilor şi reciclarea.
Pe fondul interdependenţelor din economie, indivizii sunt supuşi riscurilor sociale
majore – violenţa, intoleranţa, marginalizarea, pauperizarea, şomajul, etc. cu efecte
asupra comportamentului consumatorului şi firmelor de servicii. De exemplu,
şomajul, având ca derivat pauperizarea populaţiei, a condus şi în România, la fel ca şi
în alte economii în tranziţie, la restrângerea opţiunilor pentru oferta de servicii
culturale, educaţionale, de înfrumuseţare, turistice, bancare. Creşterea economică
susţinută, înregistrată în România în ultimii ani, mărirea
veniturilor şi modificările intervenite în exigenţele şi gusturile consumatorilor, au mutat,
pentru o parte a populaţiei, centrul de greutate dinspre achiziţiile de produse necesare
subzistenţei spre consumul de servicii bancare, de asigurare, turistice, hoteliere,

14
restaurante şi alimentaţie publică, transporturi, telecomunicaţii, educaţionale, culturale,
sportive, etc. Preferinţele românilor în domeniul serviciilor converg, din ce în ce
mai mult, spre cele ale populaţiei europene cu un standard de viaţă superior.
Tendinţele de economisire şi de investiţii sunt evidente pe piaţa serviciilor bancare, a
celor de asigurări sau a serviciilor bursiere.
O altă grupă de riscuri prezentă şi în sectorul terţiar, având ca sursă de
provenienţă
acţiunile decidenţilor (consumatorul, firma) în urmărirea atingerii obiectivelor
acestora, este reprezentată de riscurile de piaţă sau decizionale. Ele se
delimitează în riscuri de piaţă antreprenoriale şi riscuri de piaţă specifice
consumatorilor, ambele fiind rezultanta implicării decizionale, putând fi delimitate
cel puţin financiar, cuantificabile, relativ previzibile în timp, controlabile.
În ceea ce priveşte riscurile de piaţă - antreprenoriale specifice serviciilor, notabile sunt
riscurile industriale - riscul de calitate, riscurile sociale de la nivelul firmei,
riscul comercial, riscul de marketing, riscurile financiare - riscul de exploatare,
riscul de faliment, riscul de rată a dobânzii, riscul investiţional, etc.
Riscurile industriale sunt, în servicii, asociate procesului de servucţie, fluxului
“tehnologic” specific acestuia; servucţia înglobează resurse competitive, servicii de
producţie, structuri de conducere, informaţie. Riscul de calitate afectează imaginea
firmei, componentele tehnice şi cele funcţionale – modul de oferire, livrare a
serviciilor. În România, evaluarea calităţii serviciilor s-a realizat şi se realizează în
multe cazuri, conform spiralei negative (a eşecului), pornindu-se de la formularea
reclamaţiilor de către consumatorii care suportă riscurile specifice achiziţionării şi
consumului serviciului, urmate de corecţiile efectuate de firma prestatoare,
generatoare de timp pierdut, stres, improvizaţii, noi probleme de calitate, relaţii
tensionate cu clienţii, moral scăzut al angajaţilor, scăderea beneficiilor. Percepţia
calităţii serviciului de către consumatorii români este influenţată de factori ai non-
calităţii procesului de servucţie, cum ar fi: ignorarea aşteptărilor consumatorilor,
absenţa normelor de caracterizare a serviciului, neconcordanţa dintre serviciul oferit şi
norme, nerespectarea promisiunilor. În ţările dezvoltate ale Uniunii Europene,
componenta evaluarea calităţii, din managementul serviciilor,
se bazează, conform spiralei pozitive (a succesului), pe analiza preferinţelor
consumatorilor, definirea clară a caracteristicilor serviciilor, instituirea de legături
pozitive cu publicul intern al firmei, efectuarea de previziuni, de unde, corecţii reduse,
mai puţin stres, mai mult timp pentru îmbunătăţiri, moral crescut, beneficii în creştere.
Printre tarele tranziţiei spre economia de piaţă, menţionăm şi riscurile sociale prezente
la nivelul firmelor de servicii – greva, absenteismul. Generatoare ale acestor tipuri de
risc au fost, pe de o parte, condiţiile de muncă nesatisfăcătoare, pe de altă parte,
nivelul scăzut de motivare financiară şi morală a angajaţilor. Slaba preocupare faţă de
gestiunea resurselor umane ale firmei în viziune de marketing s-a manifestat, în
special, în prima etapă a procesului tranziţiei; mai târziu, metodele de gestiune
eficientă a potenţialului firmelor aplicate de
transnaţionalele de prestigiu din economia mondială care au penetrat piaţa
românească, au constituit modele teoretice şi practice folosite şi de managerii autohtoni.
Natura şi caracteristicile serviciilor, tendinţa de conservare a obişnuinţelor de consum al
unor servicii, slaba orientare spre încercarea serviciilor noi, pun sub semnul riscului,

15
mai mult decât în domeniul tangibilelor, lansarea unui produs (serviciu) nou. Problema
a căpătat nuanţe diferite în societatea românească, datorită caracterului monopolist sau
oligopolist al unor pieţe de servicii, la începutul procesului tranziţiei, calităţii mediocre
a serviciilor româneşti şi slabei diferenţieri între ofertanţi ulterior, conducând la
deteriorarea imaginii acestora, creşterea riscului de dezamăgire şi neîncredere în
serviciile autohtone în general, în serviciile noi în particular.
Situaţia nu este însă identică în toate cazurile şi în toate serviciile; astfel, deşi sistemul
bancar a traversat a perioadă de acumulări cantitative în sensul multiplicării centrelor
de ofertă, urmată de fenomene de corupţie, acordări de credite negarantate, deturnări de
fonduri, falimente în lanţ şi, mai târziu, de o anume decantare a sistemului, lansarea
cardului bancar şi reuşita acţiunii la nivelul pieţei româneşti sunt dovezi ale nerealizării
riscului psihologic la nivelul consumatorului român. Esenţa reuşitei a fost dată de
bogăţia şi utilitatea informaţiei furnizate consumatorilor români, pe de o parte, şi de
experienţa consumatorilor din ţările dezvoltate ale lumii, pe de altă parte.
Incapacitatea unor firme de a se adapta rapid, cu cele mai mici costuri, la
variaţia condiţiilor de mediu generează riscul de exploatare, economic sau
operaţional. În serviciile româneşti acest tip de risc s-a realizat, în prima etapă, în
special în cazul firmelor mari, având poziţia de monopol, cu gestiune greoaie,
inadaptabile la cerinţele şi exigenţele specifice economiei de piaţă. Economia
europeană unică încurajează dezvoltarea şi funcţionarea corectă a mediului concurenţial,
singurul capabil să asigure eficienţa firmelor şi maximizarea satisfacţiei consumatorului
de servicii. Riscul de exploatare poate fi prevenit sau restrâns, atât prin abilitate şi
competenţă managerială cât şi prin buna funcţionare a contextului concurenţial
(riscul concurenţial trebuie privit şi prin prisma efectelor benefice asupra
compoziţiei şi calităţii mediului de afaceri).
Riscul de faliment nu este doar un risc financiar ci, un sumum al tuturor tipurilor de risc
de la nivelul firmei aflate în interacţiune cu mediul extern al acesteia. Ca şi în
principiul dominoului, erorile în anumite secvenţe, verigi ale concepţiei şi derulării
afacerii determină căderea, eşecul întregului. Eşecul firmei pe piaţa de referinţă este
“validat” de riscul de faliment.
Realitatea din mediul de afaceri românesc reliefează că, în anii tranziţiei, o parte dintre
ofertanţii de servicii turistice şi bancare a fost afectată de riscul de faliment. Pentru
prestatorii de servicii turistice, printre motivaţiile riscului de faliment au fost:
incapacitatea de adaptare la exigenţele unui consumator aflat într-un stadiu superior
al calităţii vieţii şi regimul legislativ şi fiscal descurajator şi demotivant. În cea de-a
doua situaţie, a serviciilor bancare, carenţele din sistemul legislativ, incoerenţele şi
permisivitatea din sistemul juridic au creat condiţiile favorabileinstalării riscului şi
finalmente, realizării falimentului. Pentru a preîntâmpina potenţialul de
faliment, întreprinzătorul care se doreşte european trebuie să dirijeze realizarea
obiectivelor sale în funcţie de posibilităţile de a asigura echivalentul bănesc, de a stinge
obligaţiile faţă de terţi, având în vedere: negocierea şi angajarea de comenzi către
furnizori în concordanţă cu capacitatea de plată a firmei; stabilirea nivelurilor optime
ale capitalului şi resurselor din pasive atrase; formarea rezervelor tampon ale
disponibilităţilor de trezorerie; management bazat pe competenţă şi flexibilitate, la
nivelul tuturor compartimentelor firmei sau organizaţiei.
În ceea ce priveşte riscurile de piaţă - ale consumatorilor de servicii, acestea sunt

16
influenţate de: caracteristicile definitorii ale consumatorului – nivelul veniturilor,
statutul socio-profesional, stilul de viaţă, personalitate, etc., valoarea şi accesibilitatea
informaţiei în procesul de cumpărare, natura deciziei avute în vedere, caracteristicile
serviciilor, calitatea interacţiunii consumator – firmă, fidelitatea consumatorului, etc.
În procesul de cumpărare a serviciului consumatorul este supus riscului fizic,
financiar, al timpului pierdut, asupra performanţelor aşteptate, de imagine (psiho-
social).
Dacă în domeniul bunurilor, riscul fizic poate fi diminuat sau prevenit prin aprecieri,
măsurări, etc., în economia intangibilelor riscurile fizice specifice unor tipuri de
servicii – sănătate, transporturi, înfrumuseţare, restaurante, etc., sunt de dimensiune şi
gravitate mai mare.
În economia românească problema asigurării stării de sănătate a consumatorilor prin
recursul la diferite servicii începe să se pună cu mai multă acuitate decât în trecut datorită
creşterii nivelului de exigenţă al consumatorilor şi multitudinii de alternative în
satisfacerea nevoii formulate. La acestea se adaugă şi modelele oferite de economiile
dezvoltate ale U.E., S.U.A., etc.
Şi riscurile financiare asumate de consumatorul de servicii sunt determinate
semnificativ de natura şi caracteristicile acestora; serviciile bancare, cele de
tranzacţii imobiliare, bursiere, prin natura lor, implică riscuri financiare mari;
consumatorul îşi asumă însă, riscuri financiare în toate tipurile de servicii pe care
le achiziţionează. Consumatorul român cu putere de cumpărare mică are în vedere
în mod deosebit acest tip de risc, însăşi cumpărarea serviciului fiind condiţionată
de elementul financiar. Din acest motiv, informarea veridică, completă, recentă este
imperativă.
Riscul timpului pierdut datorat aşteptărilor nejustificate (gestionare defectuoasă a
firelor de aşteptare la ghişee, întârzierea comenzii la restaurant, cazării în hotel, etc.),
incompetenţei în prestaţia serviciului, corecţiilor făcute, etc. privează consumatorul de
satisfacţia totală promisă de firmă. Economiile dezvoltate se preocupă de buna
gestionare a bugetului de timp atât la nivelul consumatorilor cât şi al firmelor; în
ţara noastră, din acest punct de vedere, cel puţin la nivel individual problema acestui tip
de risc nu este rezolvată; creşterea nivelului calităţii vieţii, al gradului de cultură şi
civilizaţie având la rândul lor determinare economică, condiţionează şi grija individului
faţă de timpul avut la dispoziţie.
Riscul asupra performanţelor aşteptate în legătură cu prestaţia unui serviciu poate
ave ca urmări nerepetarea experienţei şi chiar pierderea fidelităţii faţă de prestator,
ştiut fiind că asigurarea fidelităţii consumatorilor este în servicii o cheie a
succesului. De exemplu, în serviciile culturale, vizionarea unui spectacol de slabă
prestaţie artistică, asupra căruia s-au făcut promisiuni implicite şi explicite poate
avea ca urmări pierderea încrederii în instituţia respectivă, deterioarea imaginii şi
posibil nerepetarea experienţei.
Riscul de imagine sau psiho-social reflectă decepţia consumatorului faţă de sine
însuşi
în legătură că slaba alegere a ofertantului de servicii. Singura modalitate viabilă de
reducere a riscului perceput de către consumatorul de servicii în procesul decizional de
cumpărare-consum este informarea corectă. În cazul acestor două tipuri de risc, cu
impact psihologic asupra consumatorului, cei 15 ani de tranziţie spre economia de

17
piaţă au “oferit” consumatorului român multe experienţe nereuşite, dezamăgiri,
neîncredere în puterea de selecta conform preferinţelor individuale. Benefic este
că, tot în această perioadă, s-au produs modificări pozitive în comportamentul de
cumpărare şi consum, au început să se contureze modele de consum noi, stilul de
viaţă “s-a îmbogăţit” atât prin conţinut cât mai ales prin calitate, cu elemente
specifice consumatorului european.
În concluzie, riscul în servicii trebuie abordat simultan şi intercondiţionat, atât de
pe poziţia firmei prestatoare cât şi de pe cea a consumatorului, având în atenţie condiţiile
de mediu dar şi impactul activităţilor de servicii asupra acestuia. În ţara noastră,
transformările cantitative, calitative şi dorinţa de a accede la economia europeană
dezvoltată, au contribuit la constituirea bazelor unei economii a serviciilor în care riscul
poate fi gestionat eficient.

4.3 Riscul operational


• De cele mai multe ori sistemul managementului de risc pentru riscurile
operationale si celelalte sisteme de management de risc ale riscurilor de credit, de
piata, de lichiditate si strategice, se intrepatrund. Totusi, trebuie identificate
sistemele folosite in administrarea
Identificarea riscurilor
Pentru a intelege profilul propriu de risc operational, o companie ar trebui sa inceapa prin
identificarea cat mai multor tipuri de riscuri operationale la care este expusa. Printre
altele se poate porni de la:
- atributele si caracteristicile clientilor ce formeaza portofoliul companiei
- produsele de asigurare si activitatile legate de acestea (designul, implementarea si
procesele folosite pe tot parcursul ciclului operativ)
- surse de clientela
- canalele de distributie
- complexitatea si volumul tranzactiilor
- constientizarea, comportamentul si atitudinea fata de risc
- practica managementului resurselor umane
- mediul de afaceri, inclusiv factorii politici, juridici, socio-demografici, tehnologici si
economici
- competitia
- structura pietei
Pot exista situatii in care compania poate fi expusa la riscuri operationale care nu au
prezentat relevanta in strategia sau planul de afaceri general (aferente unui produs de
asigurare sau activitati). De aceea, este necesar in a se stabili gradul de detaliere pana la
care identificarea riscurilor va avea loc, punand accent pe gestionarea acelor riscuri care
sunt specifice structurii sale.
Evaluarea (estimarea) riscurilor
Riscurile operationale trebuie in mod constant evaluate pentru a intelege efectele
expunerilor la aceste riscuri. Printre altele, acestea pot cuprinde:
(1) pierderile operationale concrete care au existat in companie sau evenimente care ar
fi putut provoca pierderi, dar care au fost evitate din diverse motive: sansa, interese
personale sau chiar gesturi de bunavoita din partea unei terte parti;
(2) evaluarea riscurilor esentiale, caracteristicile operatiunilor de asigurare si eficienta

18
metodelor de control folosite pentru a reduce aceste riscuri (auto-evaluari, scenarii
limita si teste de senzitivitate);
(3) alte semnale(surse) ce pot indica riscuri operationale pot fi: nemultumirile clientilor,
volumele mari de date procesate, migratia personalului, incapacitatea sau
fragmentarea sistemelor, gradul mare de interventie manuala in sistemul IT;
(4) raportarea externa a pierderilor si expunerilor la riscurile operationale;
(5) modificarile aparute in mediul de afaceri;
Monitorizarea riscurilor presupune:
• raportarea regulata catre nivele de management corespunzatoare a:
- expunerilor operationale;
- evenimentelor nefavorabile ce au avut ca rezultat pierderi;
- deviatiile (permise) de la strategia de risc aprobata;
Controlul riscurilor
Include dar nu este limitat la activitatile de evitare, transfer, prevenire si reducere a
probabilitatii de aparitie a unor evenimente sau consecinte posibile ale expunerilor
operationale. Se pot lua in considerare, printre altele, urmatoarele:
 corectarea comportamentului si atitudinilor fata de risc prin aplicarea unor
stimulente care sa faciliteze constietizarea riscului si prin aceasta implementarea
strategiei de control a riscurilor ;
 adaptarea proceselor si sistemelor interne ;
 transferarea expunerilor operationale prin externalizare acceptarea unui anumit
risc operational care se incadreaza in limitele de toleranta stabilite ale riscului;
4.4 Riscul in domeniul bancar
In anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza
gestiunea riscului poate sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu
inseamna ca aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte
cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor
riscuri noi. In acest caz trebuie luata decizia intotdeauna avand in vedere si cheltuielile
suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile
potentiale mai mari. Insa minimizarea riscurilor nu trebuie sa se transforme intr-un
obiectiv in sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: -maximizarea
rentabilitatii;
- minimizarea expunerii la ris;
- respectare reglementarilor bancare in vigoare;

Importanta gestiunii bancare nu se rezuma doar la minimizarea cheltuielilor.


Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte
pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai
costiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat nici efectul psihologic
de descurajare a unor activitati frauduloase.Existenta unor programe adecvate pentru
prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul
comunitatii bancare, nu de putine ori existenta unor astfel de programe conditionand
admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare sau obtinerea de
calificative superioare din partea autoritatilor bancare.

O gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice

19
a bancii. Clientii doresc o banca sigura, la fel si actionarii. Soliditatea unei banci ii atrage
pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea


lor adecvata poate stabiliza veniturile in timp, avand rolul unui amortizoar de soc. In
acelasi timp, consolidarea valorii actiunilorbancare se poate realiza doar printr-o
comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de
gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si
imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea
gestiona cu succes diferite game de produse. Daca procesul de gestiune a riscurilor
bancare si sistemul global da management sunt efective, atunci banca va avea succes.

Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al gestiunii
riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei,
daca adopta masuri precise de adptare a performantei la risc si, in fine, daca vor crea
mecanisme de raportare a performantei in functie de risc, pentru a se asigura ca
investitorii inteleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

2. CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

2.1.In functie de gradul de expunere la risc


a) riscuri pure - expunerea este generata de activitatile si procesele bancare cu potential
de a se produce evenimente care sa se soldeze cu piedri. Astfel de evenimente pot fi
fraudele in efectuarea unor plati, accidentarea in cadere a unui client intr-una din agentiile
bancii( ceea ce da nastere unei raspunderi civile a bancii) sau degradarea mediului
ambient de catre active dobandite de banca in urma exercitarii unor drepturi de
ipoteca( incalcarea normelor de poluare,etc.).

b) riscuri lucrative(speculative) - expunerea este generata de incercarea de a obtine


profit mai mare. Aceasta expunere poate genera si cheltuieli suplimentare si de ci
potential si pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la
scadenta, pierderi la portofoliul de titluri sau o structura defectuasa a activelor bancare.

2.2. In functie de caracteristica bancara


a) riscuri financiare
►riscuri in sistemele de plati
- riscul de creditare - este asumat de toate bancile si poate genera probleme serioase
daca expunerea la risc este substantiala. Indicatorii traditionali sunt mai putin folositi
deoarece ei afecteaza negativ rentabilitatea bancii. Ei se pot dovedi utili in analize
temporale si comparatii interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizati atent, pot
semnaliza in avans aparitia unor probleme pe parcursul procesului daca limitele sunt
depasite pentru mai multi dintre ei.

- riscul de lichiditate - indicatorii traditionali ai riscului de lichiditate tind sa se


concentreze asupra lichiditatii activelor bancare.Indicatorii obiectiv urmaresc indeosebi

20
evolutia corelata a activelor lichide si a pasivelor immediate. Din practica rezulta ca cel
mai bun este indicatorul derivat ce raporteaza diferenta dintre activele lichide si
imprumuturi (de PE piata si de la banca centrala) la o marime care sa reprezinte nevoile
potentiale de lichiditate( de exemplu depozitele volatile).

►riscuri de piata

- riscul ratei dobanzii - reprezinta riscul diminuarii veniturilor bancare si deci si a


profitului ca urmare a miscarii ratei dobanzii. Riscul dobanzii afecteaza PE toti
participantii la relatiile de credit, dar angajarea bancii deopotriva si in calitate de debitor
si in calitate de creditor determina o angajare extrem de riscanta a bancilor. Pe de alta
parte bancile se angajeaza nu numai in operatiuni curente sau PE termen scurt, ci si in
operatiuni PE termen lung, in conditiile in care nivelul dobanzii stabilit parcurge
numeroase momente in care sa aduca situatii dezavantajoase pentru banci.

- riscul ratei de schimb - riscul de a inregistra pierderi decurgand din evolutia cursului
de schimb. In epoca moderna, stabilirea cursului de schimb are la baza teoria paritatii
puterii de cumparare conform careia un bun identic, produs oriunde, are acelasi pret.
Rezulta ca modificarile preturilor interne vor determina modificari ale cursului de
schimb.

►riscul de faliment - riscul de capital sau riscul de indatorare exprima probabilitatea ca


fondurile proprii ale bancii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din
activitatea curenta si ca aceste pierderi sa afecteze in mod negativ plasamentele
creditorilor bancii. Intre toate aceste grupe de risc se exercita o interactiune permanenta
deoarece ele exprima doar aspecte diferite ale aceluiasi potential de risc - operatiile
bancare curente.

b) riscuri de prestare
►riscul operational - exprima probabilitatea ca banca sa devina incapabila sa mai
asigure servirea clientilor intr-un mod rentabil. In acest context sunt importante atat
oferta de servicii cat si capacitatea conducerii de a evalua si controla cheltuielile generate
de prestarea acestor servicii.

►riscul tehnologic - este asociat calitatii si structurii ofertei de produse financiare care
au si ele un ciclu de viata propriu si tind sa fie inlocuite de produse mai performante.
Alegerea incorecta a momentului scoaterii de PE piata a unui produs sau a momentului
introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative si exista in permanenta riscul
ca momentul ales sa nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al maximizarii
profitului bancar.

►riscul produsului nou - este asociat inovarilor in sfera produselor financiare. Exprima
probabilitatea cumulata a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea
cererii sub nivelul anticipat sau depasirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa
de profesionalism a echipei manageriale etc.

21
►riscul strategic - exprima probabilitatea de a nu alege strategia optima in conditiile
date. Este inerent oricarei selectii de piete, produse si zone geografice PE care o implica
definirea strategiei bancii intr-un mediu complex.

5. Metode de analiza a riscului de faliment

Solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata obligatiilor scadente care


rezulta din angajamentele anterioare contractate , fie din operatii curente a caror realizare
conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari obligatorii.
In sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii intreprinderii de a fi
solvabila si de a invinge riscul de faliment ocupa un loc central. Orice dereglare privind
achitarea obligatiilor genereaza prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodata,
echilibrul financiar este un imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie.
In practica economica, se poate concepe ca o intreprindere care cunoaste o perioada mai
dificila sa renunte provizoriu la unele obiective de crestere, obiective economice sau
sociale. In schimb, ea nu poate renunta la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care
constituie conditia financiara de supravietuire1.
Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se apreciaza
nuantat in functie de conditiile concrete economico-financiare in care-si desfasoara
activitatea. Astfel, o intreprindere poate avea dificultati temporare sau ocazionale
determinate, de exemplu, de neacoperirea in termen a unei creante importante sau a
accelerarii platilor intr-o perioada de crestere rapida a activitatii. In acest caz, dificultatile
de plata apar ca o expresie a unei neconcordante de moment care nu afecteaza imaginea
firmei. Solutii simple pot permite trecerea peste aceste dificultati si reinstaurarea
continuitatii platilor: obtinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amanarea
datoriilor financiare, obtinerea de imprumuturi pe termen scurt.
Intreprinderea poate cunoaste dificultati financiare periodice, ca de exemplu intarzierea
platilor in anumite momente ale anului sau in perioade de accelerare a cresterii. Chiar
daca viabilitatea intreprinderii nu e pusa in pericol, imaginea sa se poate degrada datorita
perturbarilor periodice.
Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei fragilitati
economice si financiare structurale. Ele pot genera restrangerea activitatii, reducerea
efectivului de salariati, restructurarea sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave,
falimentul intreprinderii.
Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment2, esentiale pentru procesul
decizional sunt urmatoarele:
1. Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial;
2. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
3. Analiza functionala a riscului de faliment;

5.1. Analiza financiar-patrimoniala este in esenta o analiza statica in care sunt


prioritare valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza a reprezentat mult
timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele

1
.M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279
2
.M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992

22
instrumente operationale la care recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de
faliment sunt: fondul de rulment si ratele de solvabilitate.

In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua mari mase:
- o masa relativ permanenta (cu o durata >1 an), formata din activul imobilizat (Ai) si
capitalul permanent (CP);
- o masa mobila (cu o durata < 1 an), alcatuita din activul circulant (Ac) si obligatiile pe
termen scurt (OTS).
Potrivit teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor
de aceeasi durata, daca respecta urmatoarele reguli financiare:
Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)
Activ circulant (Ac) = Obligatii pe termen scurt (OTS)
Respectarea stricta a acestor ecuatii de echilibru presupune o activitate fara intreruperi si
de o regularitate perfecta in privinta incasarilor si platilor. Cu alte cuvinte, intreprinderea
trebuie sa dispuna la fiecare scadenta a unei obligatii, de disponibilitati suficiente pentru a
le achita. Realizarea practica a acestor cerinte este dificila deoarece activele (ca intrari
potentiale de fonduri) si pasivele (ca iesiri potentiale de fonduri) sunt asimetrice din
punct de vedere al riscului. In timp ce exigibilitatea obligatiilor pe termen scurt este certa,
transformarea activului in disponibilitati este aleatoare, putand fi perturbata de o serie de
factori economici, financiari si de conjunctura lor. Aceasta asimetrie impune necesitatea
constituirii unei rezerve, a unei marje in masura sa faca fata “neregularitatilor de
scadenta”, cunoscuta in teoria economica sub numele de fond de rulment patrimonial.
Fondul de rulment reprezinta excedentul activelor circulante peste valoarea obligatiilor pe
termen scurt. Pornind de la componenta proprie si cea imprumutata a capitalului
permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment
strain.
Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu peste valoarea activelor
imobilizate. Se calculeaza astfel:
Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligatii pe termen lung
si mediu
Fondul de rulment strain reprezinta diferenta dintre fondul de rulment patrimonial si cel
propriu.
Notiunea de fond de rulment, rezultata prin punerea in corespondenta a lichiditatii
activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de
nerambursare a obligatiilor, a riscului de faliment
Nu exista o relatie simpla si clara intre fondul de rulment si riscul de faliment al unei
firme. Anumite unitati satisfac cerintele echilibrului financiar cu un fond de rulment
negativ, in timp ce altele se dovedesc insolvabile in ciuda unui fond de rulment pozitiv.
De asemenea, unele in- treprinderi isi mentin solvabilitatea cu un fond de rulment scazut,
in timp ce altele cunosc dificultati financiare in ciuda unui fond de rulment de valoare
foarte mare.
5.2. Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiilor


exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:

23
Rata solvabilitatii generale (RSG ), care compara ansamblul lichiditatilor
a)
potentiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub
un an. Se calculeaza astfel:
RSG = (Activ circulant) / (Obligatii pe termen scurt)
RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligatiilor pe termen scurt de catre
activul circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si
sursele corespunzatoare. O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active
mai mari decat obligatiile pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din
capitalul permanent pentru finantarea exploatarii.
Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a fondului de rulment”( RFR)
calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat:
RFR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)
Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe langa
obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.
Rata solvabilitatii generale nu permite o judecata definitiva asupra solvabilitatii pe
termen scurt. Semnificatia sa are o marja sporita de aproximare, datorita numarului mare
de variabile ale solvabilitatii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante,
rata de rotatie a activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii.
b) Rata solvabilitatii partiale (RSP), care exclude stocurile din activele
circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al
valorii si lichiditatii sale:
RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligatii pe termen scurt) sau:
RSP = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)
RSP exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante
si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara, trebuie analizata si interpretata cu
prudenta prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor
( numarul de clienti, ponderea lor in totalul creantelor). In teoria economica sunt pareri
potrivit carora o rata cuprinsa intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situatie optima in ce priveste
solvabilitatea3.
c) Rata solvabilitatii imediate (RSI), care pune in corespondenta elementele
cele mai lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt:
RSI = (Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)
In teoria economica se apreciaza ca: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei4 trebuie sa mai implice si alte informatii privind conditiile de
desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o
solvabilitate ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai
putin performanta a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate,
nu este o garantie a solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O
valoare scazuta a ratei de solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu
mentinerea echilibrului financiar daca intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor
sale, detinand in schimb valori de plasament, creante, stocuri usor mobilizabile in
concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.

3
. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
4
www.contab – audit. ro

24
Majoritatea organismelor financiare din tarile cu economie de piata recurg si la alte rate
in vederea evaluarii riscului financiar. Una dintre acestea este rata autonomiei financiare
(RAF).
RAF = (Obligatii pe termen mediu si lung) / (Capital propriu)
Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea, aprecierea solvabilitatii
se recomanda compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme
financiare pretind ca activul net contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv.
Activul net contabil > ¾ Pasiv.
Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin semnificativa datorita
aprecierii generale a lichiditatii, respectiv solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului
(duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

5.3. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiza a riscului prezentate anterior permit masurarea performantelor


trecute ale intreprinderii, informand in mica masura asupra viitorului acesteia. Rezultatele
financiare se pot degrada foarte rapid in timp. De aceea apare tot mai evidenta necesitatea
unor informatii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste
cerinte practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanta dezvoltare
datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei financiare pornind de la un
ansamblu de rate.5
Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea
riscului de faliment al unei intreprinderi. Aceasta metoda se bazeaza pe tehnicile statistice
ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de
intreprinderi format din doua grupuri distincte: un grup de intreprinderi cu dificultati
financiare si un grup de intreprinderi sanatoase. Pentru fiecare din cele doua grupuri se
stabileste o serie de rate, dupa care se determina cea mai buna combinatie liniara de rate
care sa permita diferentierea celor doua grupuri de intreprinderi.
Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare intreprindere un scor
“Z”, functie liniara de un ansamblu de rate. Distributia
diferitelor scoruri permite distingerea intreprinderilor sanatoase de cele in dificultate.
Scorul “Z” atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:
- x reprezinta ratele implicate in analiza;
- a reprezinta coeficientul de ponderare al fiecarei rate.
In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,
dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon si Holder; modelul
Holder, Loeb si Partier; modelul Bancii Frantei etc.
a) Functia stabilita de Altman are urmatoarea forma:
Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5 , unde:
X1 = Rezultatul curent inaintea impozitarii / Activ total
X2 = Cifra de afaceri / Activ total
X3 = Capitalizarea bursiera / Imprumuturi
X4 = Profitul reinvestit / Activ total
X5 = Activ circulant / Activ total
5
. A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990

25
b) Modelul Canon si Holder are la baza functia:
Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:
X1 reprezinta rata solvabilitatii partiale = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) /
(Obligatii pe termen scurt);
X2 reprezinta rata stabilitatii financiare = Capitaluri proprii / Pasiv total;
X3 reprezinta rata (nivelul) cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Cifra de
afaceri;
X4 reprezinta rata de remunerare a personalului (cheltuielile cu personalul in
valoarea adaugata) = Cheltuieli salariale / Valoarea adaugata;
X5 reprezinta ponderea excedentului brut de exploatare in valoarea adaugata =
Excedent brut din exploatare / Valoarea adaugata.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3 zone:6
- zona nefavorabila pentru Z < 4
- zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9
- zona favorabila pentru Z > 9
Probabilitatea falimentului in functie de valoarea scorului este:

Scor (Z) Probabilitatea falimentului


Negativ > 80 %
0 – 1,5 75 – 80 %
1,5 – 4,0 70 – 75 %
4,0 – 8,5 50 – 70 %
9,5 35 %
10,0 30 %
13,0 25 %
16,0 15 %
16 10 %
c) Functia de scor obtinuta de Centrala Bilanturilor Bancii Frantei cuprinde o
serie de 8 rate, ale caror relatii de calcul sunt prezentate mai jos :
Z = -1,25 x1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 ,
unde :
X1 = Rata cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Excedent brut din
exploatare
X2 = Rata de acoperire a capitalului investit = Capitalul permanent / Capitalul
investit
X3 = Rata capacitatii de rambursare a obligatiilor = Capacitatea de autofinantare /
Obligatii
X4 = Rata marjei brute de exploatare = Excedent brut din exploatare / Cifra de
afaceri
X5 = Durata medie a creditului financiar = (Sold mediu x Furnizori x T) /
(Cumparari de marfa)
X6 = Rata de crestere a valorii adaugate = (Valoarea adaugata 1 – Valoarea
adaugata 2) / Valoarea adaugata p
X7 = Durata medie a creditului clienti = (Sold mediu clienti x T) / Vanzari
X8 = Rata investitiilor fizice = Investitii / Valoarea adaugata
6
. J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989

26
In functie de valoarea lui Z se disting:
- o zona nefavorabila Z < -0,25;
- o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;
- o zona favorabila Z > 0,125
Metoda scorurilor completeaza practic metodele clasice ale analizei riscului, avand o
caracteristica preponderent predictiva.

Bibliografie:

1. Buşă Georgeta - Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Editura Soc.


Informaţia, Bucureşti, 1994;
2. Breban Vasile – Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
3. Cişmaşu Irina Daniela – Riscul, element în fundamentarea deciziei, concepte,
metode şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
4. Craioveanu Mihaela Theodora – Risc şi incertitudine în economie, Teză de
doctorat, 2003;
5. Nistor Costel – Riscul în comerţul exterior (cu aplicaţie la mărfurile
agroalimentare), Teză de doctorat, 2003
6. Popescu Nela – Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale, Teză de
doctorat, 2004;
7. Williams Smiths Young – Management risc and insurance, Seventh Edition, Ed.
McGraw-Hill, New York, 1995;
8. Danu M.C, Riscul în afaceri, Editura Plumb, Bacău, 2001,
9. Colson G., Gestion du Risque, E.A.A., Paris, 1995;
10. Roselius T, Consumer Rankings of Risks Reduction Methods, Journal of
marketing, nr.35/1971
11. Zait A., Marketingul serviciilor, Editura Sedcom Libris,, Iaşi, 2002;

27