Sunteți pe pagina 1din 6

TUDOSIE ANCA MARIANA

MASTERAT RUSO

ANUL I

-Proiect individual-

PARTICULARITĂŢI ALE ATACULUI DE PANICĂ

ŞI INTERVENŢIEI ÎN CRIZĂ LA PACIENŢII CORONARIENI

Studiul de faţă are ca şi obiective incidenţa atacului de panică la pacienţii coronarieni


care este relativ crescută în raport cu apariţia atacului de panică în populaţia generală, fiind
una dintre problemele majore de intervenţie în criză în acest tip de comorbiditate.

În analiza situaţiei de criză trebuie să se ţină seama de următoarele elemente:


evenimentele declanşatoare, corectitudinea, incorectitudinea evaluării situaţiei de către
persoană, suportul social, eficacitatea strategiilor de coping (Aguilera şi colab.).

Ca şi metodă, pentru toţi cei 59 de pacienţi, s-a realizat cunoaşterea modului în care
se poate realiza delimitarea între: dificultăţi, crize psihice, probleme; identificarea criteriilor
de clasificare a crizelor; identificarea factorilor care determină vulnerabilitatea faţă de criză;
cunoaşterea factorilor de care depinde răspunsul la criză; cunoaşterea nivelelor prevenţiei de
criză; cunoaşterea fazelor intervenţiei de criză; identificarea crizelor potenţiale care se pot
ivi de-a lungul axei vieţii părinţilor.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la acest studiu a fost faptul că la partea de rezultate
nu au apărut diferenţe semnificative între modalitatea şi durata remisiunii simptomelor la
pacienţii care au necesitat şi intervenţie psihofarmacologică faţă de cei care au fost supuşi
doar intervenţiei în criză.

Personal, consider că noutatea acestui studiu este dată de faptul că identificarea şi


aplicarea tehnicilor de intervenţie în criză oferă o alternativă semnificativă şi imediată în
raport cu terapia medicamentoasă, în special la pacienţii coronarieni a căror sensibilitate şi
toleranţă este diferită faţă de pacienţii cu atacuri de panică independente.

Titlul articolului mi-a atras atenţia încă de la început, datorită faptului că tratează atât
problema, atacul de panică, dar mai ales intervenţia, şi anume, intervenţie în criză la o
anumită categorie de pacienţi, cei coronarieni, sporindu-mi curiozitatea de a afla mai multe
informaţii cu privire la tehnicile de intervenţie în criză.

Pagină 1 din 6
Studiul începe prin definirea tulburării de panică, care este o entitate separată a
tulburărilor anxioase relativ nouă în diagnoza psihiatrică, fiind recunoscută oficial abia în
1980.

Autoarea listează în continuare teoriile cele mai cunoscute pentru acest domeniu
(psihanalitice, cognitiv-comportamentale, biologice), menţionând faptul că toate aceste teorii
precum şi constatările clinice sistematice constituie fundamentul pentru abordarea
multidimensională psihofarmacologică şi psihoterapeutică a pacienţilor cu atacuri de panică,
în special a celor survenite la pacienţii coronarieni, care prezintă cu atât mai mult
simptomatologia de tipul atacului de panică manifestă somatic excesiv şi specific la nivelul
cordului superpozată peste cogniţia referitoare la posibilitatea şi credinţa iraţională a
apariţiei sau repetării a unui posibil infarct miocardic sau tulburări paroxistice de ritm
cardiac.

La partea de material şi metodă mi-a plăcut că s-au prezentat aspectele generale şi


particulare ale strategiei terapeutice la toţi pacienţii coronarieni diagnosticaţi cu atacuri de
panică după criteriile clinice ale ICD-10 şi DSM –IV-TR.

S-a definit apoi „criza” ca fiind o stare critică din punct de vedere psihic, în care
persoana se confruntă cu un sentiment de pericol relativ la o situaţie pe care actualmente nu
o poate nici soluţiona, dar nici evita. Criza apare atunci când unul sau chiar mai mulţi dintre
factorii echilibranţi sunt inaccesibili persoanei în momentul confruntării acesteia cu diverse
probleme sau obstacole. Factorii echilibranţi sunt: percepţia realistă a situaţiei, suportul
social adecvat, mecanisme de coping adecvate, iar factorii dezechilibranţi sunt opuşii
acestora. Elementele de care trebuie să se ţină cont în analiza situaţiei de criză sunt
următoarele: 1. Evenimentele declanşatoare; 2. Evaluarea situaţiei; 3. Suportul social; 4.
Eficacitatea strategiilor de coping.

În cele ce urmează sunt descrise foarte clar fazele dezvoltării crizei şi anume: 1. Faza
confruntării cu factorii care provoacă criza sau faza de impact; 2. Faza în care tensiunea se
intensifică şi persoana simte că trebuie să acţioneze; 3. Faza în care tensiunea se intensifică
şi mai mult; 4. Faza în care persoana începe să-şi piardă capacitatea de a tolera tensiunea.

În ceea ce priveşte intervenţia de criză aceasta are durată scurtă, iar în cadrul
acesteia se vor identifica şi mobiliza resursele necesare continuării asistenţei psihice a
persoanei, fiindcă problemele psihice pot să apară la mai multe luni de la debutul crizei.

Ceea ce-mi conferă încredere în acest studiu, este faptul că tratamentul se realizează
conform cadrului conceptual asigurat de teoria crizei. Paşii în desfăşurarea intervenţiei de
criză sunt: evaluarea iniţială, planul de intervenţie, transpunerea în practică a intervenţiei,
evaluarea continuă.

Un alt punct forte al acestui articol, din punctul meu de vedere, a fost faptul că
tehnicile intervenţiei de criză au reprezentat modalităţi de rezolvare a problemelor pe
termen scurt, intervenindu-se în vederea inventarierii şi mobilizării resurselor intrapersonale
şi interpersonale (suport social, comunitar, macrosocial), iar persoanele au fost educate

Pagină 2 din 6
pentru a putea să identifice potenţialul de criză, atât pe plan personal, cât şi în cazul
membrilor lor de familie sau a altor persoane din anturaj.

Deasemenea, mi-a plăcut faptul că mecanismele de apărare au fost sprijinite de


specialişti până când în paralel au fost dezvoltate strategii de adaptare mai adecvate ale
pacienţilor incluşi în studiul de faţă.

În continuare, voi comenta fazele intervenţiei de criză amintite mai sus:

1. Evaluarea a fost riguroasă, aceasta cuprinzând: evaluarea evenimentului


precipitant, evaluarea aspectului psihodinamic, evaluarea strategiilor de coping prezent
existente, evaluarea funcţionării clientului înainte de debutul crizei, arii de evaluare înrudite.

• Evaluarea evenimentului precipitant a fost realizată prin mai multe


dimensiuni, şi anume: localizarea în timp şi spaţiu - s-a avut în vedere faptul că rădăcinile
problemei se găsesc în trecutul mai îndepărtat al clientului, ceea ce constituie, pe baza
literaturii de specialitate un punct forte, iar specialistul doreşte să obţină cât mai multe
informaţii despre istoricul mecanismelor de coping al pacientului; dimensiunea
interpersonală – aici autorul doreşte să identifice legătura dintre criză şi relaţiile
interpersonale ale clientului în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat; reacţiile
emoţionale apărute ca răspuns la criză – sunt de acord cu faptul că reacţiile emoţionale
trebuie explorate urgent pentru a se determina modul în care la nevoie clientul poate fi
protejat de propriile impulsuri periculoase (suicid, omucidere, agresivitate de alt tip,
comportamente acting-out de altă natură, dar care au efect destructiv), cele mai comune stări
emoţionale fiind: anxietatea, furia, ruşinea, culpa, frica, tristeţea; modul în care are loc
solicitarea asistenţei de specialitate – este o altă dimensiune importantă care poate fi
directă sau indirectă şi ne oferă informaţii despre modalităţile prin care clientul a căutat
soluţii în situaţii de crize care au precedat situaţia curentă, iar dacă clientul rămâne fără
sprijin, se poate ajunge la o deteriorare progresivă a condiţiei acestuia.

• Evaluarea aspectului psihodinamic: aici mi-a plăcut că s-a pus accentul pe


implicarea terapeutului, care trebuie să asigure identificarea evenimentelor şi trăirilor
traumatice din trecut, ce pot prezenta o analogie cu evenimentele curente. Terapeutul va
trebui să găsească acele elemente care pot cauza anxietate anticipativă referitoare la
reexperimentarea traumei, deoarece pot să apară afecte şi comportamente similare cu cele
din trecut.

• Evaluarea strategiilor de coping prezent existente: pentru o înţelegere cât


mai clară autoarea menţionează faptul că e importantă atât din punctul de vedere al
răspunsurilor de coping maladapative – ce presupune evaluarea măsurii în care pacientul
a simţit nevoia de a recurge la aceste strategii maladaptative pentru a-şi asigura un oarecare
sentiment de control/siguranţă, cât şi al definirii unor strategii de coping alternative care
se doresc însuşite pentru a face faţă situaţiei.

• Evaluarea funcţionării clientului înainte de debutul crizei s-a realizat prin


mai multe dimensiuni care ne ajută să înţelegem mai bine această fază: evaluarea

Pagină 3 din 6
repertoriului de strategii de adaptare utilizate în situaţii obişnuite – această dimensiune
ne ajută să inventariem strategiile pe care le adoptă pacientul în diverse situaţii, unele
strategii fiind eficiente pentru o anumită categorie de probleme, clientul trebuie sprijinit de
terapeut pentru a achiziţiona şi alte strategii mai adecvate pentru o anumită categorie de
situaţii; evaluarea stilului emoţional şi comunicaţional – este evidenţiat faptul că unii
pacienţii nu conştientizează emoţiile cu care se confruntă, aceste emoţii fiind trăite sau
reprimate, fapt pe care îl consider valid; evaluarea suportului social – familie, prieteni,
colegi; vulnerabilitate personală – se doreşte identificarea „zonelor de vulnerabilitate care
conduc la descoperirea dimensiunilor faţă de care pacientul nu a dezvoltat strategii de
coping utile, iar identificarea acestora ne ajută să înţelegem modul în care au contribuit la
apariţia crizei curente; personalitatea autopercepută şi autodeclarată.

• Arii de evaluare înrudite: mi se pare relevantă şi justă susţinerea autoarei


conform căreia evaluarea trebuie extinsă şi asupra aspectelor ca riscul suicidar, prezenţa
abuzului de substanţă în istoricul pacientului, istoricul medical recent precum şi cel
psihiatric.

2. Realizarea unui plan de intervenţie: consider întemeiată opinia autoarei


potrivit căreia, în urma colectării datelor putem trece la faza în care terapeutul şi pacientul
stabilesc împreună scopurile intervenţie pentru a soluţiona problemele stringente ale
pacientului.

3. Implementarea planului stabilit în acord comun.

4. Evaluarea eficienţei intervenţiei.

Rezultate şi discuţii:

Autoarea a realizat un program strategic structurat pe zece paşi de intervenţie ce


vizau, pe de o parte, acceptarea simptomatologiei cardiace ca fiind tulburare psihică, iar pe
de altă parte ameliorarea şi controlul atacurilor de panică, în conformitate cu principiile
intervenţiei în criză. Programul s-a aplicat celor 59 de pacienţi luaţi în studiu, iar
modalităţile de intervenţie au fost negociate cu aceştia. Apreciez ca fiind pozitiv faptul că,
tehnicile aplicate au fost adaptate în funcţie de conflictele exterioare, interioare,
mecanismele psihodinamice de generare şi întreţinere a simptomelor atacurilor de panică,
asocierea cu alte tulburări psihice, particularităţi educaţionale, de personalitate,
vulnerabilitatea şi suportul social al pacienţilor.

În continuare, consider că este util să se menţioneze factorii ce pot compromite


intervenţia de criză: eşecul în a obţine informaţii din atâtea surse câte ar fi fost necesare;
stabilirea unui diagnostic incomplet sau eronat, prin neluarea în considerare a tuturor datelor
esenţiale; stabilirea unor scopuri nerealiste, ceea ce se întâmplă de exemplu în condiţiile în
care specialistul vrea să salveze cu orice preţ persoana, familia promiţând clientului mai
mult decât se poate atinge în realitate; identificarea prea rapidă şi eronată a factorului

Pagină 4 din 6
precipitant, fără a se realiza o evaluare continuă a acestuia; eşec în recunoaşterea acelor
clienţi care se confruntă cu o psihopatologie preexistentă debutului situaţiei de criză.

Autoarea prezintă, în detaliu, strategia de abordare psihofarmacologică a atacurilor


de panică ce constă în administrarea concomitentă a unui timoleptic în asociere cu un
anxiolitic. La cei 47 de pacienţi trataţi medicamentos s-a optat pentru combinaţia dintre
Clomitramină (doze crescânde până la 150 mg/zi), Fluoxetine (20 mg/zi), Fluvoxamin (până
la 150 mg/zi) şi/sau Alprazolam (până la 1-2 mg/zi), tratamentul fiind iniţiat în cazul în care
nu există o tulburare somatică. Pentru cei 17 pacienţi coronarieni s-a selectat Alprazolamul
(doze între 1 – 2 mg/zi) şi Fluoxetine (20 mg/zi) deoarece aceste substanţe au efecte
secundare mai reduse asupra cordului.

Datele din literatură, privind intervenţia în criză recomandă multiple metode şi


tehnici de diverse orientări psihoterapeutice: intervenţii cognitiv comportamentale, tehnici
de relaxare şi imagerie dirijată, strategii psihodinamice, elemente de terapie de familie şi
terapie suportiv.

Totodată, autoarea abordează şi strategia comună a celor 59 de pacienţi: prima


şedinţă pentru interviul primar al pacientului (simptome somatice cognitive şi emoţionale,
disfuncţii consecutive familiale, profesionale şi sociale, stimulii declanşatori ai arousal-ului,
comportament şi mecanisme de evitare), apoi, pe baza relaţiei psihoterapeutice şi a
învingerii rezistenţelor s-au explorat experienţele trecute semnificative. Aprecierea
sugestibilităţii individuale s-a realizat prin testul Wilson-Barber. În cadrul strategiei
terapeutice autoarea a aplicat tehnici hipnotice de desensibilizare şi de control a
simptomului.

În acord cu opinia exprimată de autoare consider că intervenţia terapeutică propriu-


zisă a debutat prin abordarea directă, specifică a atacului de panică, prin tehnica de
împrăştiere a panicii. Prin imagerie mentală pacientul intră în situaţia de panică reală şi
individualizată, cu generarea controlată a simptomelor atacului de panică, atât cât pacientul
poate tolera sub protecţia transei hipnotice, diminuarea progresivă a simptomelor prin
respiraţie controlată. S-au folosit şi tehnici de diminuare a anxietăţii generalizate şi de
evitare. Tehnica de programare neuro-lingvistică comută comportamentul nedorit spre o
alternativă dorită. Simptomele acute au fost ameliorate la toţi pacienţii într-un interval de
timp între 5 – 12 săptămâni. S-au utilizat tehnici de tipul metaforei celor trei cutii sau
metaforei coridorului.

În continuare autoarea a utilizat regresia în timp până la momentul apariţiei primelor


evenimente care au legătură cu apariţia tulburării. Prin tehnicile de reframing s-a
reconceptualizat problema care este benefică pentru pacient în stabilirea unei proiecţii
eficiente viitoare.

Abordarea terapeutică, în continuare, a fost de tip psihodinamic, pentru a prelucra


cauzele individuale ale apariţiei şi menţinerii tulburării. Terapia urma linii directoare
particulare în vederea prelucrării conţinutului conflictelor. Ultima etapă a terapiei a avut în
vedere proiecţia în viitor, lărgirea scopurilor şi detaşarea de cadrul terapeutic.

Pagină 5 din 6
Punctul forte al studiului de faţă este importanţa şi eficacitatea intervenţiei în criză în
atacurile de panică la pacienţii coronarieni. Ceea ce este demn de menţionat este faptul că nu
au apărut diferenţe semnificative între modalitatea şi durata remisiunii simptomelor la
pacienţii care au necesitat intervenţie psihofarmacologică faţă de cei care au fost supuşi doar
intervenţiei în criză.

Analizând studiul de faţă, putem costata, de asemenea şi faptul că autoarea foloseşte


un limbaj ştiinţific, specific literaturii de specialitate, perfect adaptat subiectului pe care îl
tratează.

Pagină 6 din 6