CAPITOLUL III

Sarcinile administraţiei publice

III 1. Consideraţii generale privind noţiunea de sarcini

Administraţia este personificarea statului în vederea reglementării propriilor sale
interese, putere totdeauna de veghe, ce suplineşte şi completează pe alţii şi le generează
acţiunea, conduce problemele generale şi intervine, ca for tutelar, în gestiunea problemelor
locale.1
În epoca modernă şi contemporană, aşa cum deja am precizat, administraţia publică
cunoaşte o creştere impresionantă a sarcinilor care i-au fost conferite.
Această creştere a sarcinilor administraţiei publice se datorează, în principal,
cerinţelor amplificate ale societăţii şi ale cetăţeanului, dar şi complexităţii vieţii sociale, mai
ales după cel de-al doilea război mondial.
Astfel, în perioada imediat următoare încheierii celui de al II-lea război mondial, în a
doua jumătate a deceniului al cincilea al secolului al XX-lea, majoritatea statelor lumii, prin
guvernele lor, stabilesc administraţiei publice noi misiuni, pe lângă cele devenite tradiţionale,
politico-administrative, cum sunt cele economice, sociale, culturale, ştiinţifice şi multe altele.
De asemenea, condiţiile generale pe plan mondial au pus în faţa statelor şi a administraţiei
acestora probleme majore care priveau ocrotirea existenţei omului şi chiar „protecţia
mediului înconjurător”.
Apoi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al XX-
lea, dezvoltarea cerinţelor şi exigenţelor sociale au condus, în mod implicit, şi la creşterea
sarcinilor care reveneau administraţiei publice.
Ca urmare, în vederea îndeplinirii tuturor acestor sarcini, administraţia publică a
trebuit „să se organizeze, pe criterii ştiinţifice, cu metode moderne şi mijloace eficiente de
acţiune”.2
După cum se poate observa, noţiunile de sarcină şi cea de misiune sunt des întâlnite
atunci când administraţia publică trebuie să realizeze activităţi în domeniile cele mai diverse.

1
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, apud., M.T. Oroveanu,
Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 20 şi urm.
2
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., M. T. Oroveanu, op. cit., p. 21.
 Din punct de vedere literar, noţiunea de sarcină are semnificaţia de „obligaţie,
îndatorire, răspundere”,3 iar cea de misiune, de „însărcinare, împuternicire dată cuiva, sarcină
de a face un anumit lucru”.4
În ştiinţa administraţiei, termenii de sarcină, respectiv de misiune, sunt consideraţi
sinonimi.
În literatura noastră de specialitate, 5se precizează că terminologia de sarcină a
organelor administraţiei de stat, provine, prin traducere din literatura franceză care utilizează
sintagma „les missions de Padministration”.6
În doctrina franceză, noţiunea de misiune (sarcină) a administraţiei publice nu se
confundă cu cea de misiune a statului. Adică, unii autori precizează că „misiunile statului
sunt distincte de misiunile administraţiei”, ele „nu se reduc la o organigramă a serviciilor
statului”,9 mai precis, administraţia publică are misiuni proprii.
De asemenea, se subliniază că misiunile administraţiei publice „nu sunt niciodată
iniţiale”, deci, nu au caracter primar, ci totdeauna „secundare” şi constau în executarea
misiunilor pe care autorităţile guvernamentale le conferă administraţiei, care le exercită sub
autoritatea acestora.7 Potrivit unei alte concepţii, cea a lui Henry Chardon,8 administraţia
publică exercită, în fapt, orice misiune a statului iar guvernanţii au numai rolul de control,
mai mult sau mai puţin întins, conform cu durata şi soliditatea bazei regimului politic.
În doctrina românească postbelică, noţiunea de sarcină a unui organ de stat a fost
definită prin distincţia făcută între sarcini şi atribuţii, ea fundamentând „o teză ce a devenit o
constantă a dreptului nostru public”.
În acest sens, fără a fi apreciată în mod strict ca o „noţiune exclusiv de tehnică
juridică”,9 noţiunea de organ al administraţiei de stat, era, totuşi, „strâns legată de
preocupările ştiinţei dreptului”, care aveau la „bază sensul şi spiritul reglementărilor
juridice”.10 Astfel, în perioada amintită, în reglementarea Legii nr. 5/1957 de organizare şi

3
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, p. 826.
4
Idem, p. 554.
5
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. I, ed. a III-a, Curs universitar, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2001, p. 266 şi urm.
6
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R. Drago, Les missions de l'administration, în „de science
administrative, op. cit., p. 225 şi urm.; C. Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 44 şi urm.
7
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R.Drago, Science administrative, Paris, Les cours de droit,
1980, p. 61.
8
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., H. Chardon, Le pouvoir administratif, Paris Libr. Perrin et
Clc, 1912, p. 15, citat de Roland Drago, op. cit., p. 227.
9
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R. Drago, op. cit., p. 64, consideră „misiunile” drept o
noţiune a ştiinţei administraţiei.
10
A. Iorgovan, op. cit., p. 227.
funcţionare a sfaturilor populare, noţiunea de sarcină a organelor administraţiei de stat se
utiliza atât în sensul de sarcini, cât şi în cel de atribuţii, fapt ce impunea explicarea sa
ştiinţifică.
În acest context, literatura de specialitate de dinainte de 1989 preciza că, atunci când
legea folosea noţiunea de sarcină, se avea în vedere „obiectivele concrete pe care aceste
organe de stat trebuie să le atingă în exercitarea împuternicirilor de conducere a activităţii
locale pe tărâm economic-gospodăresc, social-cultural şi administrativ”.11
Cât priveşte noţiunea de atribuţie, spre deosebire de cea de sarcină, aceasta evocă
„sfera obligaţiilor ce au şi aceea a drepturilor cu care sunt investite organele de stat pentru
îndeplinirea sarcinilor lor, în scopul realizării puterii de stat şi îndeplinirii funcţiilor
statului”.12 Cu alte cuvinte, în această opinie, „sfera sarcinilor sfaturilor populare” era
„determinată de art. 6 din Legea nr. 6/1957 care cuprinde enumerarea sarcinilor principale” şi
de art. 2 din aceeaşi lege, „în care sunt determinate împuternicirile ce revin sfaturilor
populare”.13
De asemenea, se sublinia că, „îndeplinirea de către comitetele executive a sarcinilor
sfaturilor populare se face prin acte juridice corespunzătoare naturii lor de organe executive şi
de dispoziţie ale sfaturilor populare, adică prin acte administrative”.14
Mai târziu, în anul 1979, această teză a fost susţinută şi de alţi autori într-o lucrare ce
comenta prevederile Legii nr. 57/1968 de organizare şi funcţionare a consiliilor populare. În
acest cadru se menţiona că dispoziţiile legii reflectă în mod implicit distincţia dintre sarcini şi
atribuţii prin faptul că sarcinile erau prevăzute în articolele 1-10, pe când atribuţiile
(răspunderile), în articolele 16 şi 17.
Au existat însă şi unii autori care, în acea perioadă, deşi recunoşteau că aceste
„construcţii teoretice puteau constitui un punct de plecare în interpretarea noţiunii de sarcină
a organelor de stat, în general, şi de sarcini ale organelor administraţiei de stat, în particular”,
totuşi, şi-au „exprimat rezerve faţă de teza de fond” conform căreia „obiectivele unei structuri
a administraţiei de stat” trebuia să fie „stabilite prin acte exclusiv politice ale partidelor
politice”.15
Acest punct de vedere venea să exprime, de fapt, o reacţie la teza susţinută în
literatura noastră de specialitate din perioada respectivă, potrivit căreia „sarcinile
11
I. Vîntu, M. Lepădătescu, I. Merlescu, M. Anghene, op. cit., p. 93.
1212
Idem, p. 91.
13
Idem, p. 93.
14
Idem, p. 94. şi urm.
15
Idem, op. cit., p. 267, nota nr. 2.
administraţiei de stat sunt subordonate puterii politice şi scopul lor este realizarea acestei
puteri într-un mod specific”, ele „fiind şi dependente de sarcinile organelor puterii de stat”.16
Şi în literatura juridică de după anul 1989, în contextul prevederilor Constituţiei
României din anul 1991, în accepţiunea lui Alexandru Negoiţă, 17 noţiunea de sarcini ale
sistemului administraţiei publice” este definită ca „îndatoriri ce revin sistemului
administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor politice şi transpunerea lor în realitate în
cadrul sistemului global. Sarcinile sistemului administraţiei, continuă acelaşi autor, sunt
îndatoriri faţă de societatea globală pe care trebuie să o slujească satisfăcându-i trebuinţele în
ansamblu şi la nivelul indivizilor care o compun, din punct de vedere al interesului general”.
Acest interes, sublinia Alexandru Negoiţă, pe care îl slujeşte sistemul administraţiei
publice în raport cu societatea globală, este formulat în cadrul sistemului politic de către
organele care au atribuţii în această privinţă şi, în primul rând, de organele care deţin puterea
în stat.
De aceea, sarcinile sistemului administraţiei publice au o pronunţată derivaţie politică,
prin aceste sarcini realizându-se politica statului.18
Această teză este criticată în doctrină19 întrucât, „faţă de noul sistem constituţional,
autorul citat a formulat şi teza după care sarcinile administraţiei constituie modalităţi de
realizare a funcţiilor statului, teză şi formulări care erau discutabile”. Criticarea tezei este
fundamentată pe faptul că „nu era precizat sensul termenului de îndatorire folosit de autor în
definiţie, el viza accepţiune sociologică generală şi nu o accepţiune juridică”, altfel „s-ar fi
pus semnul egalităţii între sarcini şi atribuţii”, „atribuţiile, prin natura lor, fiind îndatoriri în
sensul de drepturi şi obligaţii legale”.20 Apoi, „acceptarea acestei teze”, în opinia autorului,
„ar fi dus la concluzia greşită după care funcţiile statului nu ar fi altceva decât ansamblul
modalităţilor lor de realizare, adică ansamblul sarcinilor organelor administraţiei de stat şi ale
celorlalte organe de stat, ori era unanim acceptat de doctrina vremii că funcţiile statului nu se
confundau cu activitatea concretă a acestuia într-un domeniu sau altul şi nici cu sarcinile
diferitelor sale categorii de organe (legislative, administrative, de înfăptuire a justiţiei etc.)” 21

16
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., A. Negoiţă, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa
administraţiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1981, p. 82.
17
A. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS Lex, 1993, p. 45.
1818
Idem, p. 45, unde este citat M. Boujol, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972, p. 11 şi urm.
19
A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 268.
20
Idem.
21
Ibidem, nota nr. 2.
 În concepţia lui Antonie Iorgovan,22 se arată că deşi ne aflăm într-un nou „sistem
constituţional care consacră principiul separaţiei puterilor, într-o variantă modernă, 23 se poate,
totuşi, vorbi „despre anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare contribuie toate
categoriile de autorităţi publice, inclusiv organele administraţiei publice”, întrucât ele sunt
„elemente ce definesc regimul politic consacrat de Constituţie”.24
Sarcinile, în această opinie, „nu sunt altceva decât necesităţi sociale valorizate
politico-normativ, care reclamă intervenţia organelor de stat”.25
În acest context, noţiunea de sarcini ale organelor (autorităţilor) administraţiei publice
se defineşte ca fiind „ansamblul necesităţilor sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi
consacrate prin norme juridice, fundamentând raţiunea de a fi a acestor organe”.26
Analizând definiţia, constatăm că sarcinile autorităţilor administraţiei publice „sunt
dependente de puterea politică” şi, ca atare, „caracterul, semnificaţiile şi implicaţiile” lor sunt
„diferite de la un regim politic la altul şi chiar de la un stat la altul” deşi „se acreditează ideea,
în unele lucrări de specialitate, a existenţei „unui model teoretic al sarcinilor (misiunilor)
administraţiei, valabil pentru toate epocile şi în interiorul tuturor regimurilor politice”.27
Este de reţinut, însă, că această „dependenţă”, cum o denumeşte Antonie Iorgovan, nu
este cazul să o vedem „cu rigiditate” atunci când facem referire la noţiunea de sarcini din
punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte, putem vorbi, în sens juridic, de sarcini numai din
momentul când se trece din „sfera fenomenului politic”, al partidului politic (sau partidelor)
şi a programului său politic, votat ca program de guvernare de către autoritatea legiuitoare,
Parlamentul, în „sfera fenomenului politico-statal”, devenit autoritate publică, „putere
oficială” a statului ori a colectivităţilor locale.28
Mai precis, dacă nu există un act juridic al uneia dintre autorităţi, legiuitoare sau
executive ori a administraţiei publice, nu se poate vorbi despre „sarcini ale autorităţilor
administraţiei publice” care să devină obligatorii pentru acestea.

22
A se vedea A. Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 269.
23
Constituţia României, republicată, în art. 1 alin. 4 se stabileşte că „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească ... în cadrul democraţiei
constituţionale”.
2424
Avem în vedere prevederile art. 1 alin. 3 din Constituţie şi altele asemenea.
2525
A. Iorgovan, op. cit., loc. cit.
2626
Idem.
2727
Ibidern, autorul face referire la R.Drago, Science administrative, op. cit., p. 63.
2828
Ibidern, p. 270.
 În orice situaţie, în mod prioritar, sarcinile administraţiei vor trebui să le preluăm,
înainte de toate, din Constituţie, întrucât de aici izvorăsc „sarcinile fundamentale care devin
şi sarcini fundamentale ale administraţiei publice”.29
În acest sens este edificator, de pildă, faptul că organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, a Parlamentului, a Preşedintelui şi Guvernului României, a autorităţii
judecătoreşti, cât şi a sarcinilor lor, sunt reglementate de Constituţie. Ele sunt puse în
evidenţă, în acest context, prin termenul de „rol” pe care în regăsim, de exemplu, în art. 58
din Constituţie, denumit „Rolul şi structura Parlamentului”, în art. 80, „Rolul Preşedintelui”,
în art. 102, „Rolul şi structura Guvernului”, respectiv, în art. 133 alin. 1, „Rolul Ministerului
Public” şi „Rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii”.'
Este, însă, evident că nu orice autoritate a administraţiei publice va putea să realizeze
orice fel de sarcini, ca de pildă, pe „cele generale ale statului”, deoarece pe acestea le vom
identifica doar la „organul suprem”, aşa cum, de exemplu, numai Guvernul poate să realizeze
„politica internă şi externă” şi, respectiv, să „exercite conducerea generală a administraţiei
publice”.Celelalte autorităţi ale administraţiei publice, la rândul lor, îşi vor îndeplini sarcinile
ce le revin prin „competenţă materială specială”, stabilită lor atât de Constituţie cât şi de
lege.30
Ca atare, se impune să constatăm că atribuţiile unei autorităţi administrative „sunt
tocmai mijloacele juridice de realizare a sarcinilor sale” sau, mai precis, ele „reprezintă atât
obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţă)”.

II 2. Clasificarea sarcinilor administraţiei publice

Pentru cunoaşterea sistematizată a sarcinilor administraţiei publice, am considerat că
este imperios necesară o analiză coerentă a diferitelor clasificări mai importante efectuate,
până în prezent, potrivit criteriilor stabilite de autorii respectivi, în străinătate, în special în
Franţa, dar şi la noi în ţară.
Vom constata, însă, că nici una dintre clasificările propuse nu reuşeşte să explice pe
deplin sarcinile administraţiei publice, totuşi, ele rămân interesante şi de un real interes
ştiinţific, întrucât sunt rezultatul muncii de cercetare a acestui aspect al ştiinţei administraţiei,
din perspectiva diversităţii de opinie a autorilor.

29
Ibidern.
30
A. Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 270.
 Ca atare, clasificările ce vor fi prezentate pot fi considerate „contribuţii la studiul
sarcinilor administraţiei”, care pune „în lumină cele mai caracteristice aspecte” pentru „o mai
exactă înţelegere al lor”.31
O primă clasificare a sarcinilor administraţiei publice s-a elaborat de către L.D.
White,32 în S.U.A., încă din deceniul şase al secolului al XX-lea, în trei mari categorii,
asigurate de „unităţile administrative”, după cum urmează:
misiuni (sarcini) operaţionale;
misiuni (sarcini) auxiliare;
misiuni (sarcini) de conducere.
Sarcinile operaţionale sunt, în fapt, sarcini principale ale administraţiei publice şi ele
privesc sarcinile politice (apărare, ordinea publică), educative şi sociale (sănătate, asistenţă
socială) şi economice. Ele sunt sarcini prin care administraţia publică efectuează prestaţii
cetăţenilor în mod direct.
Sarcinile auxiliare au rolul de al le sprijini pe cele principale. În cadrul acestor sarcini,
funcţionarii publici care le îndeplinesc nu sunt în contact direct cu cetăţenii, ci realizează
prestaţii doar unor compartimente administrative, cum sunt cele de personal, contabilitate,
gestiunea bunurilor, documentare şi juridice etc.
Sarcinile de conducere, sau de stat major, sunt realizate în mod nemijlocit în contact
cu activitatea politică, având în vedere conducerea instituţiilor şi autorităţilor administrative,
precum şi elaborarea politicilor lor.
Această clasificare are, în opinia lui Roland Drago, „inconvenientul de a fi prea legată
de structuri”.33
În Franţa, în deceniul şapte al secolului al XX-lea, s-au realizat mai multe clasificări
cu privire la sarcinile administraţiei publice.
A. Astfel, Bernard Gournay, în lucrarea sa L’Administration, consacră un capitol
distinct „funcţiilor administraţiei”, unde se explică aceste funcţii şi sunt clasificate diverse
sarcini administrative. El distinge trei grupe de funcţii ale administraţiei: principale, auxiliare
şi de comandament.
Funcţiile principale sunt cele în vederea cărora serviciile publice au fost instituite de
puterea politică, care sunt grupate în patru subgrupe: funcţii de suveranitate, economice,
sociale şi educative şi culturale.

31
M. T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 111.
32
Idem.
33
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R. Drago, Science administrative, op. cit., p. 72 şi urm.
 Funcţiile auxiliare sunt cele în care unii funcţionari şi unele celule administrative nu
lucrează direct cu publicul. Activitatea lor este orientată către alţi funcţionari sau alte
administraţii. Aceste funcţii sunt: administraţia personalului, achiziţionarea şi gestionarea
materialelor, bugetul şi contabilitatea, juridice şi contencioase, documentarea.
Funcţiile de comandament sau de stat major, sunt realizate de „unii funcţionari sau
anumite celule administrative care îndeplinesc funcţii strâns legate de exerciţiul autorităţii,
respectiv de elaborarea politicilor serviciilor. În această categorie intră, studiile, prognozele şi
programele, organizarea serviciilor, controlul şi relaţiile publice.
Această clasificare este criticată de Roland Drago,34 care consideră că „ea nu poate fi
admisă”. Mai precis, el menţionează că, deşi prezintă un anumit avantaj metodologic,
clasificarea lui Bernard Gournay nu poate servi la stabilirea unui criteriu necesar abandonării
concepţiei potrivit căreia misiunile statului sunt aceleaşi cu misiunile administraţiei.
Această abordare avea în vedere teoria lui Maurice Hauriou, primul autor francez care
departajează misiunile administraţiei după finalitatea proprie in care acestea urmăresc
satisfacerea unei nevoi colective, prin servicii publice. Ele erau clasificate în operaţiuni
tehnice, administrative generale şi de reglementare şi control.
De asemenea, Hauroiu preciza conţinutul noţiunii de misiune, distingând şapte
categorii de „obiective asumate”, expresie care reda mai bine ideea de misiune administrativă
prin: guvernarea societăţii, mijloacele generale de administrare, securitatea externă a naţiunii
şi ordinea interioară, protecţia drepturilor individuale, dezvoltarea morală a indivizilor şi
dezvoltarea intereselor materiale.35
O asemenea concepţie apărea, însă, ca fiind deosebit de extinsă, unele sarcini
reveneau guvernului, depăşind cu mult sfera administraţiei. Ea era explicată prin confuzia
sarcinilor statului cu cele ale guvernului şi ale administraţiei.36
În acest context, tocmai pentru a sublinia că rolul administraţiei nu este unul de o
asemenea natură, ci unul secundar, Roland Drago precizează că sarcinile principale ale
administraţiei pot fi reduse la patru caracteristici,37 astfel:
 sarcina de informare, rolul administraţiei constă în
 această primă sarcină, ea fiind punctul de plecare al oricărei acţiuni
administrative, la orice nivel;

34
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R. Drago, Les missions de l'Administration, în „Trăite de
science administrative”, op. cit., p. 228 şi urm.
35
Idem, p. 238.
36
Ibidem.
3737
Ibidem, p. 229 şi urm.
  sarcina de studiu, este vorba de studiul oricărei probleme generale sau speciale
care urmează etapei de informare şi o precede pe cea de decizie;
 sarcina de pregătire a deciziilor, în fapt, decizia este luată de către autoritatea
politică iar, prin delegare, autorităţile administrative acţionează la comanda acesteia. În
schimb, pregătirea deciziei, ca rezultantă a primelor două sarcini, este întotdeauna o sarcină a
administraţiei publice;
 sarcina de executare şi adaptare este cea mai importantă sarcină a
administraţiei şi cea care o pune în contact direct cu oamenii. In cadrul acestor sarcini,
procesul decizional se repetă la infinit, până la cele mai mici acţiuni administrative.
Cât priveşte adaptarea deciziilor, administraţia publică, pentru a realiza interesele
cetăţenilor se poate, uneori, îndepărta de la linia deciziilor luate.
În aceste cazuri, dreptul administrativ înregistrează încălcări ale regulilor de drept iar
atunci când sunt fundamentate pe considerente de eficacitate, acestea devin obiect de studiu
pentru ştiinţa administraţiei.
Alături de sarcinile principale, spune Roland Drago, administraţia primeşte din ce în
ce mai multe sarcini secundare, cum sunt, de exemplu, cele de informare a cetăţenilor sau de
iniţiere a politicii relaţiilor cu publicul, ori de îmbunătăţire a metodelor sale, creând servicii în
acest scop. Dar aceste sarcini secundare nu modifică importanţa sarcinilor principale.
Din cele prezentate, putem reţine faptul că analiza făcută de Roland Drago este cea
care constituie baza tehnicilor moderne din administraţia publică, întrucât determinarea
„obiectivelor” şi a „programelor” au în vedere o concepţie identică, însă „precizarea sa” urma
să devină posibilă numai în perspectivă o dată cu folosirea informaticii.38

B. Clasificarea lui Roland Drago. Misiunile administraţiei sunt clasificate, în

această concepţie, din punct de vedere funcţional, sau cauzal, după finalitatea proprie a
fiecărei misiuni în parte. Criteriul adoptat este cel al „obiectivului” sau al scopului tehnic şi
specific urmărit, după cum a fost definit de Ch. Eisennman. 3 În acest scop, el desparte de la
început principiul material de clasificare ce transpunea din planul sarcinilor în cel al
mijloacelor, atât juridice cât şi materiale, în cel organic, care prezintă un tip special şi
eventual de organizare administrativă ce reproduce un anumit mod de repartiţie şi de
diversificare ale structurilor administrative.
Ca urmare, sunt determinate două mari sarcini ale administraţiei: cele generale şi cele
tehnice.
38
Idem, nota nr. 37, unde este citat Ch. Eisennman, Cours de doctorat, les actes
 1. Sarcinile generale ale administraţiei publice cuprind două subgrupe de sarcini, de
concepţie şi de conducere. Obiectivul acestora constă în cercetarea şi determinarea
mijloacelor care permit satisfacerea ulterioară a nevoilor în funcţie de resurse. Ele tind să se
adapteze direcţiilor de orientare politică, economică şi socială, stabilite de guvern, la
condiţiile mediului de administrare. Acestea, la rândul lor, dau serviciilor administrative
(autorităţilor) directive mai mult sau mai puţin imperative pentru realizarea unui program
politic, economic, social, iar prin intermediul lor, transmiterea către administraţi, grupurilor
acestora şi colectivităţilor locale.
Sarcinile de concepţie se împart în sarcini de prognoză şi organizare.
Sarcinile de prognoză pot fi subîmpărţite în două subcategorii: cele de informare şi
cele de planificare, care sunt interdependente.
Sarcinile de organizare, la rândul lor, cuprind două categorii de sarcini: cele de
organizare propriu-zisă a aparatului administrativ şi cele de gestiune a personalului (resursele
umane). Sarcinile de organizare au menirea de a crea servicii administrative specializate sau
reorganizarea lor.
Obiectivele sarcinilor de organizare constau în determinarea şi repartizarea sarcinilor
înseşi; coordonarea activităţilor serviciilor şi a relaţiilor dintre acestea precum şi simplificarea
structurilor ori de câte ori se impune.
Fiecare dintre autorităţile administrative care constituie şi un mare seiviciu
administrativ, de pildă ordinea publică, capătă dimensiunile unui adevărat „univers”, cu
reguli de viaţă, obiceiuri proprii, tehnici specifice etc. acest fapt impune promovarea
reformelor administrative necesare pentru a se ordona, raţionaliza şi rentabiliza, într-o limită
normală, serviciile statului (autorităţi, ministere, departamente, agenţii etc.) dar şi pe cele ale
colectivităţilor locale.
Sarcinile de gestiune a personalului au drept obiectiv selecţionarea şi recrutarea
personalului, funcţionarilor publici în special, a serviciilor statului şi a colectivităţilor locale,
stabilirea, întocmirea şi aducerea la zi a dosarelor personale ale acestora, ce constituie baza
carierei funcţionarilor publici.
Sarcinile de conducere sunt şi ele subîmpărţite în trei categorii de sarcini:
 cele privind orientarea şi pregătirea acţiunilor;
 conducerea acţiunilor;
 controlul (utilizării mijloacelor şi de executare a ordinelor).
 Sarcinile de conducere nu constau în simplul fapt de a da ordine sau de a lua măsuri
ori a formula directive, ci, în primul rând, în stabilirea şi pregătirea acţiunilor şi, mai ales, în
distribuirea mijloacelor necesare susţinerii acestora (financiare şi materiale39).
În al doilea rând, o sarcină de conducere rezidă şi în determinarea sectoarelor de
activitate care pot fi trecute în iniţiativă privată.
În sfârşit, în al treilea rând, este sarcina de informare a stadiului programelor, în
vederea luării măsurilor de accelerare a realizării acestora sau de corectare a erorilor apărute.

2. Sarcinile tehnice sunt sarcinile care au obiective precise. Ele sunt:

 sarcini care prezintă un interes naţional;
 sarcini de execuţie şi de gestiune, care urmăresc satisfacerea directă şi
imediată a nevoilor economice şi sociale ale colectivităţii.
Sarcinile de interes general sunt cele care revin administraţiei prin cele de
reprezentare şi prin cele de apărare a intereselor naţionale.
Sarcinile de reprezentare se subîmpart în: sarcini de reprezentare exterioare (sau
diplomatice) şi în sarcini de reprezentare interioare.
Sarcinile de apărare a intereselor naţionale (de securitate) se divid şi ele în: sarcini de
apărare şi sarcini de menţinere a ordinii.
Sarcinile de execuţie şi de gestiune sunt acele sarcini tehnice care vizează imediat şi
direct obiective ce constituie scopurile sociale ale acţiunii administrative.
În cadrul acestei categorii de sarcini se disting:
 sarcinile economice, de pildă, lucrările publice, transporturile şi
telecomunicaţiile, cercetarea şi exploatarea surselor de energie, urbanismul, construcţiile şi
amenajarea teritoriului;
 sarcinile sociale, de exemplu, educaţia, cultura, ajutorul social şi securitatea
socială, acţiunea sanitară şi asistenţa medicală; Succint, potrivit acestei concepţii, sarcinile
administraţiei publice pot fi clasificate în:
 Sarcini politico-administrative;
 Sarcini economice;
 Sarcini social-culturale şi ştiinţifice.

39
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., Charles Debbasch, Science administrative, 5emc edition,
Dalloz, 1989, pp. 44-48.
 C. Într-o altă concepţie, cea a lui Charles Debbasch, 1 se precizează că studiul
sarcinilor administraţiei publice nu poate fi redus doar la o organigramă a serviciilor statului.
El consideră, de altfel, concepţia organică a sarcinilor administraţiei nesatisfacătoare şi
perimată.
Charles Debbasch propune un alt tip de clasificare, după mai multe criterii, astfel:
 primă clasificare o face în funcţie de răspândirea geografică, sarcinile fiind naţionale
şi regionale sau locale.
Sarcinile naţionale sunt atribuite ministerelor sau organismelor administrative
specializate. Sarcinile locale sunt îndeplinite, pe de o parte, prin organismele centrale
desconcentrate şi administraţii specializate, iar pe de altă parte, prin administraţiile
descentralizate (consiliile comunale, orăşeneşti, judeţene şi primarii).
 a doua clasificare o realizează prin utilizarea puterii publice. În general, sarcinile
administrative sunt distinse după cum aceasta foloseşte sau nu puterea publică. Ele sunt
denumite sarcini de suveranitate (de exemplu, relaţiile externe, apărarea, menţinerea ordinii
publice sau încasarea impozitelor).
 a treia clasificare se face în funcţie de obiectul sarcinilor administraţiei (de pildă,
unele privesc cercetarea şi prognoza, altele orientarea generală sau gestiunea). Cel mai adesea
un serviciu administrativ poate îndeplini toate sarcinile, alteori sunt strict specializate.
 a patra clasificare împarte sarcinile administraţiei în funcţie de subiectele sau de
destinatarii acestora (ele privesc, de pildă, copiii, agricultura, persoanele în vârstă);
 în sfârşit, o a cincea clasificare se realizează în funcţie de scopul sarcinilor
administraţiei. Ele sunt sarcini externe şi interne.
Sarcinile externe privesc suveranitatea, adică apărarea, reprezentarea externă, poliţia,
dar şi sarcinile economice, cele educative şi culturale şi, nu în ultimul rând, sarcinile sociale.
Sarcinile interne au în vedere funcţionarea optimă a administraţiei publice, de
procurare a mijloacelor esenţiale care să-i permită exercitarea sarcinilor externe. Ele
acţionează, de asemenea, pentru formarea, recrutarea şi gestionarea resurselor umane, a
utilizării mijloacelor materiale, a promovării procedurilor şi de exercitare a controlului
administraţiei.
În România, în perioada postbelică, erau, de pildă, grupate sarcinile sfaturilor
populare în „sarcini principale”,40 aşa cum sunt stabilite de prevederile art. 6 din Legea nr.
6/1957, constituite din activitatea exercitată pe „tărâm economic şi cultural”, la care se
adăugau sarcinile de „conducere pe tărâm politico-administrativ.”
40
I. Vîntu, M. Lepădătescu, I. Merlescu, M. Anghene, op. cit., p. 97 şi urm..
 În schimb, prin dispoziţiile Legii nr. 57/1968 de organizare şi funcţionare a consiliilor
populare (art. 16, 17 şi 27, 28),41 erau stabilite o altă grupare a sarcinilor, cea a sarcinilor
(atribuţiilor) generale şi specifice. Indiferent, însă, de caracterul lor - general sau specific,
atribuţiile comitetelor executive sunt, după criteriul conţinutului şi al finalităţii exercitării lor,
fie atribuţii ce se exercită în ramurile economiei locale, fie în domeniul social-cultural sau
politico-administrativ.
Cât privesc sarcinile Consiliului de Miniştri şi ale organelor centrale de specialitate
ale administraţiei de stat, acestea, în opinia lui Ilie Iovănaş4 erau:
1. Pentru Consiliul de Miniştri, organul suprem al administraţiei de stat -
atribuţiile erau prevăzute, pe de o parte, în Constituţie şi legea organică şi conţineau stabilirea
măsurilor generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe, organizarea şi
executarea legilor, conducerea, coordonarea şi controlul activităţii ministerelor şi celorlalte
organe centrale ale administraţiei de stat, asigurarea ordinii publice etc.) cât şi atribuţii
prevăzute în alte acte normative;
2. Pentru organele centrale de specialitate, acestea sunt atribuţii specifice, care
diferă de la un domeniu la altul, totuşi, ele pot fi grupate în două mari categorii: sarcini
(atribuţii) de prospectare şi planificare şi de conducere.
În concepţia lui Alexandru Negoiţă, sarcinile administraţiei de stat se grupau în două
mari categorii: sarcini generale şi sarcini de ordin tehnic.42Sarcinile generale ale
administraţiei se caracterizau prin faptul că se regăsesc la „toate organele administraţiei de
stat luate individual”. Ele „se grupează, la rândul lor, în sarcini de concepţie şi sarcini de
direcţie”.43
Sarcinile de concepţie cuprind sarcinile de prevedere, de informare, de planificare şi
de organizare, iar sarcinile de direcţie sunt constituite din sarcini de orientare şi pregătire a
acţiunilor şi distribuirea mijloacelor materiale şi financiare.
Referitor la sarcinile tehnice,44 acestea, în opinia autorului, sunt: sarcini tehnice care
urmăresc realizarea unui „interes naţional” (de reprezentare şi de securitate) şi sarcini tehnice
de executare şi gestiune (cu caracter economic, social, educativ şi cultural-ştiinţific).

4141
A se vedea Legea nr. 57/1968 de organizare şi funcţionare a consiliilor populare, text publicat în
Buletinul Oficial nr. 66 din 8 iulie 1976, republicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 13 din 13 februarie 1980.
42
A se vedea Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 51 şi urm.
43
Idem.
4444
Idem, p. 54 şi urm.
 Prin această clasificare, Alexandru Negoiţă adoptă, în fapt, categoriile de sarcini ale
administraţiei stabilite de Roland Drago în Trăite de science administrative, la nivelul
sarcinilor administraţiei de stat din perioada respectivă din ţara noastră.
O altă clasificare a sarcinilor administraţiei de stat, dintr-o perioadă relativ mai
recentă, la începutul deceniului nouă al secolului al XX-lea, este cea precizată de Mihai T.
Oroveanu, după criteriul geografic, de sarcini republicane şi locale. În această categorie
intrau „sarcinile îndeplinite de organele centrale ale administraţiei de stat” şi, respectiv,
„sarcinile locale”, „rezolvate de organele locale ale administraţiei de stat”.45
Mihai T. Oroveanu clasifică sarcinile administraţiei de stat şi după criteriul
„obiectivelor de înfăptuit”46 sau după „cauza care le determină”, în trei mari categorii
principale:
 Sarcini politico-administrative;
 Sarcini economice;
 Sarcini social-culturale sau ştiinţifice.
În acest cadru, autorul subliniază că „ministerele şi celelalte organe centrale ale
administraţiei de stat”, ca şi „organele locale de specialitate” ale acesteia, înfăptuiesc, în
general, potrivit specificului lor, „una din cele trei categorii de sarcini principale, în
domeniile şi ramurile lor de activitate”, pe când „Consiliul de miniştri, comitetul executiv şi
biroul executiv al Consiliului popular, potrivit Constituţiei, „organe cu competenţă materială
generală, îndeplinesc toate grupele de sarcini din domeniile” deja arătate.
De asemenea, Oroveanu identifică, în limitele clasificării, în „activitatea unităţilor
administrative:
a) sarcini generale (operaţiuni privind funcţionarii, mijloacele materiale şi financiare
etc.);
b) sarcini tehnice, de specialitate.47
O caracteristică a sarcinilor generale o constituie împărţirea lor în sarcini interne, care
contribuie la realizarea sarcinilor externe ale administraţiei.
Sarcinile administraţiei de stat se disting, totodată, şi în sarcini permanente şi în
sarcini temporare.

4545
Idem.
46
Idem, p. 27.
47
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., Ch. Debbasch, Science administrative. Paris Dalloz, 1971, p.
83.
 Toate aceste subdiviziuni, apreciază acelaşi autor, se includ, după caz, în cadrul unei
categorii de sarcini din cele enunţate.48
După cum se poate observa, şi Mihai T. Oroveanu adaptează clasificarea lui Roland
Drago”1 la realizarea unei clasificări specifice administraţiei de stat din perioada Constituţiei
din 1965.
După anul 1989, Alexandru Negoiţă,49 „pornind de la conţinutul administraţiei publice
ca activitate”, distinge „două mari grupări de sarcini care revin administraţiei publice”:
 sarcini de conducere şi organizare;
 sarcini de prestaţie.
Sarcinile de conducere şi organizare, în opinia autorului citat, „derivă din funcţia
tradiţională a statului de a reglementa activitatea membrilor societăţii” şi „constau în acţiunile
cu caracter dispozitiv prin care este organizată executarea şi se execută legile în cele mai
diferite domenii de activitate socială în care acţionează statul”. Ele presupun o serie întreagă
de sarcini de pregătire a acţiunilor, de informare şi documentare, de planificare, de decizie şi
de control”.50
Sarcinile de prestaţie, în aceeaşi opinie, revin sistemului administraţiei publice” din
funcţia statului societăţii moderne de a asigura membrilor colectivităţii sociale din cele mai
diverse feluri”. Asemenea sarcini sunt de interes naţional, de pildă, sarcinile de apărare a
ordinii publice şi a siguranţei satului” sau sarcinile de reprezentare diplomatică. Alte sarcini
sunt de interes local şi privesc satisfacerea unor nevoi materiale sau spirituale ale membrilor
societăţii” (ca de exemplu, producerea sau procurarea unor bunuri sau servicii, nevoile se
şcolarizare a copiilor şi tinerilor, de asistenţă socială şi medicală etc.).1
În ceea ce ne priveşte, considerăm că pentru a realiza o clasificare riguros ştiinţifică a
sarcinilor administraţiei publice, nu este îndeajuns de cuprinzătoare folosirea numai a unui
singur criteriu sau a unui grup de criterii.
De aceea, noi am procedat la o analiză a sarcinilor administraţiei publice folosind mai
multe criterii,3 care sunt complementare şi aprofundează categoriile de sarcini dintr-o
perspectivă multiplă. În acest context, categoriile de sarcini pot fi:
 după criteriul obiectivelor
 sarcini generale;
 sarcini specifice (sau tehnice);
4848
Ibidem.
49
A se vedea A. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS LEX SRL. 1993, p.
46.
50
Idem.
  după natura obiectivelor de realizat
 sarcini politico-administrative;
 sarcini economice;
 sarcini social-culturale şi ştiinţifice;
 după criteriul geografic
 sarcini naţionale;
 sarcini locale;
 după criteriul utilizării puterii publice sarcini care folosesc puterea publică (de
pildă, sarcini privind relaţiile externe, apărarea, ordinea publică etc.);
 sarcini care nu folosesc ordinea publică;
 după criteriul obiectului sarcinii - sarcini care au ca obiect, de exemplu, prognoza,
cercetarea, gestiunea, direcţiile de dezvoltare etc.
 după criteriul subiectului sarcinii
 sarcini care privesc categorii de subiecte, de exemplu, copii, agricultori,
pensionari etc.
 după criteriul conţinutului sarcinii
 sarcini de conducere;
 sarcini de organizare;
 sarcini de executare;
 după criteriul duratei sarcinilor
 sarcini permanente;
 sarcini temporare;
 după criteriul scopului
 sarcini externe (sau sarcinile administraţiei care sunt în contact direct cu
cetăţenii);
 sarcini interne (sau sarcini cu privire la funcţionarea internă a administraţiei,
de exemplu, încadrarea, formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici,
folosirea mijloacelor materiale, controlul administrativ etc.)

III 1.3. Criterii necesare îndeplinirii în bune condiţii a sarcinilor administraţiei

publice
În vederea realizării în condiţii corespunzătoare, de eficienţă şi operativitate, a
sarcinilor ce revin administraţiei publice, în literatura de specialitate franceză şi română, au
fost determinate mai multe criterii, 51reluate şi în demersul nostru dar în noile condiţii
legislative.
Aceste criterii sunt:
1. criteriul activităţilor paralele sau al „dublei funcţii”. El are drept scop
„desfiinţarea” unor structuri inutile şi costisitoare.
Este vorba de două organisme, două structuri, organe sau autorităţi publice care
urmăresc realizarea aceloraşi sarcini sau a unor sarcini foarte apropiate, dar nuanţate.
Într-o asemenea situaţie, după o analiză atentă a fiecăreia dintre structurile
administrative ale căror sarcini se suprapun, se va impune ca una dintre acestea, fie „să se
comaseze”, fie „să se desfiinţeze”. În acest mod, se înlătură paralelismul structurilor şi
activităţilor administrative şi, în acelaşi timp, folosirea mai raţională a resurselor umane,
materiale şi financiare ale administraţiei publice,52 Un exemplu, în acest sens, la nivelul
administraţiei noastre publice îl constituie restructurarea unor ministere şi a altor structuri din
aparatul de lucru al Guvernului, a ministerelor sau a altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, realizată de Guvernul României în anul 2003, pe baza
Hotărârii Parlamentului României nr. 16/2003 privind modificarea structurii şi componenţei
Guvernului/ Astfel, de pildă, din cele 23 de ministere organizate în decembrie 2000, în anul
2003 s-a efectuat o restructurare amplă ce a dus la un Guvern format din 14 ministere,
înfiinţate, unele dintre ele, prin comasare sau alte forme de reorganizare, aşa cum este
Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi altele, 53 iar trei ministere au fost desfiinţate,
Ministerul Informaţiilor Publice, Ministerul pentru relaţia cu Parlamentul şi Ministerul pentru
întreprinderile Mici şi Mijlocii şu Cooperaţie.54
Criteriul simplificării. El priveşte înlăturarea şi combaterea „supraaglomerării” din
structura şi activitatea administraţiei publice. În acest cadru, simplificarea trebuie să se facă
corespunzător cu realităţile în administraţia publică a ţării, în caz contrar, ea poate să aibă
consecinţe negative. În acest sens, la noi, înlăturarea supraaglomerării a fost realizată printr-o
procedură denumită „ghişeul unic”, care nu are, încă, o finalitate.

51
A.S. Ciobanu, Drept administrativ, apud., R. Drago, Claude Goyard, Etude critique des missions de
l'administration, în: „Trăite de science administrative” op. cit., p. 255 şi urm. în acelaşi sens, M.T. Oroveanu,
Introducere în ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 107 şi urm.
52
Idem.
53
A se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 16 din 19 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial
nr. 436 din 19 iunie 2003.
54
Idem.
 Criteriul raţionalizării se referă la creşterea eficienţei structurilor şi activităţilor
autorităţilor administraţiei publice. Acest criteriu produce, ca atare, şi anumite efecte, cum
sunt:
 Creşterea operativităţii autorităţilor administraţiei publice;
 Sporirea eficienţei conducerii şi a executării sarcinilor autorităţilor administrative;
 Utilizarea judicioasă a funcţionarilor publici şi a celorlalţi funcţionari din cadrul
administraţiei publice;
 Reducerea numărului funcţionarilor administrativi până la limita strictului necesar a
bunei funcţionări a administraţiei publice;
 Îndrumarea, pe cât posibil, a personalului disponibilizat în alte sectoare de activitate.
Criteriul randamentului sau al eficientei. Acest criteriu, în măsura în care este bine
aplicat poate să ducă la o realizare deplină a sarcinilor ce revin autorităţilor administraţiei
publice. Altfel spus, criteriul priveşte direct „eficienţa” unei activităţi administrative
„urmărindu-se realizarea promptă a sarcinilor cu mijloace raţionale”.55
Criteriul utilităţii şi valorii sociale. Criteriul subliniază faptul că eficienţa
administraţiei publice nu reprezintă „un scop în sine”.56
Este vorba, mai înainte de orice, de justificarea „utilităţii” pe care autorităţile
administraţiei publice o au în societate. În statul de drept, administraţia publică este
recunoscută şi „apreciată” în funcţie de felul în care ea îşi îndeplineşte sarcinile.
Din această perspectivă, în România, în prezent, şi credem, cu atât mai mult în viitor,
administraţia publică îşi fundamentează activitatea în spirit democratic şi respectând
principiul legalităţii şi al dreptăţii şi, nu în ultimul rând, al apropierii sale de cetăţean şi de
rezolvarea problemelor acestuia.
În acest sens, ştiinţa administraţiei este preocupată, constant, de a pune în evidenţă
„adevărul că orice structură şi activitate administrativă” 57trebuie să se subordoneze acestui
scop.
Drept urmare, ştiinţa administraţiei efectuează o analiză sistematizată a modalităţilor
de organizare, ca şi a metodelor care s-ar putea utiliza în vederea îndeplinirii sarcinilor
administraţiei publice, pe baza criteriilor menţionate. De asemenea, ţinând seama de aceleaşi
criterii, se poate sublinia şi chiar pune în evidenţă, atât teoretic cât şi practic, valoarea

55
M.T. Oroveanu, op. cit., p. 108.
56
Idem.
5757
Idem.
cunoaşterii şi aprofundării ştiinţei administraţiei, al cărei scop se întrepătrunde cu cel al
administraţiei publice însăşi, realizarea interesului general şi al fiecărui cetăţean în parte”.

III 1.4. Corelarea şi adaptarea administraţiei publice cu sarcinile atribuite

În aspect important analizat de ştiinţa administraţiei este corelarea şi adaptarea
administraţiei publice cu sarcinile care îi sunt atribuite. Aceste sarcini, de cele mai multe ori,
ridică, în practică, numeroase dificultăţi de funcţionare a administraţiei publice.
Aceste dificultăţi constau, mai ales, în caracterul eterogen al scopurilor atribuite
sarcinilor administraţiei şi interdependenţa acestora.
În acest sens, putem menţiona că, în activitatea cotidiană a administraţiei, întâlnim
adeseori autorităţi administrative care “urmăresc, în mod simultan, dar separat, aceleaşi
obiective”.58 Cel mai edificator exemplu este modalitatea de exercitare a controlului în
aceleaşi sectoare de activitate prin structuri de control diferite (de pildă, a se vedea Garda
Financiară, Poliţia Sanitar-Veterinară, Garda de Mediu, Autoritatea naţională pentru Protecţia
Consumatorilor etc.). Din această cauză, prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 64/2003,59 s-a înfiinţat Autoritatea Naţională de Control, ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului, care a preluat în subordinea sa instituţii şi activităţi de control, precizate expres
în ordonanţă, pentru a se asigura conducerea unitară a activităţii de control şi a înlătura,
astfel, paralelismul din acest domeniu.
Sunt, însă, şi situaţii când o singură autoritate administrativă poate să realizeze mai
multe sarcini, fapt ce duce la îndeplinirea unor activităţi „paralele” cu ale altor autorităţi
publice, ori chiar la o „supraaglomerare” a sarcinilor sale, ceea ce, în final, conduce la o
îndeplinire „defectuoasă” a sarcinilor.60
Pentru a înlătura asemenea situaţii, ştiinţa administraţiei cercetează şi îşi propune să
identifice „reguli, metode şi soluţii”61 care, aplicate în cazurile individuale, pot stabili o
corelare a „administraţiei publice cu sarcinile primite şi nu invers”.62

58
Ibidem.
59
A se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri
privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii
publice. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 464 din 29 iunie 2003.
60
M. T. Oroveanu, op. cit., p. 108.
61
Idem,]). 109.
62
Ibidem.
 De asemenea, în acelaşi scop, mai pot fi transformate structurile administraţiei publice
(de exemplu, din ministere în departamente, autorităţi, agenţii etc.) iar funcţionarii publici din
aceste structuri transformate, restructuraţi, redistribuiţi sau, unii dintre aceştia, disponibilizaţi,
în funcţie de criteriile menţionate ori, în cadrul aceleiaşi structuri, sarcinile pot fi redistribuite
între compartimentele acestora.
În principiu, organizarea şi funcţionarea administraţiei publice trebuie reglementată,
pe cât posibil, de la început, astfel încât să facă faţă oricăror sarcini, fără a-şi modifica
structurile sale, decât numai atunci când aceasta este impusă de factori obiectivi şi de
interesul general. De regulă, însă, este îndeajuns o raţională împărţire a sarcinilor noi care i-
au fost atribuite în cadrul structurilor administrative existente.
Totuşi, când apare necesară o reorganizare a structurilor administrative, ea va trebui
să se efectueze „tocmai în scopul îndeplinirii, în condiţii optime a sarcinilor administraţiei
publice”.63
Cu alte cuvinte, „complexitatea sarcinilor administraţiei publice este şi cea care
determină varietatea de soluţii”. Astfel, în principiu, în orice administraţie public trebuie să
existe un fond de sarcini generale, dar şi sarcini tehnice; acestea, însă, de regulă, „urmează a
fi încredinţate unor organe administrative specializate, pentru a evita multiplicarea
nejustificată a unor instituţii care ar putea îndeplini aceleaşi misiuni”.64
De asemenea, mai pot fi reţinute şi categoriile de sarcini, cele permanente şi cele
temporare, ca o distincţie între sarcinile administraţiei publice. De pildă, evidenţa populaţiei
şi starea civilă este o sarcină permanentă a administraţiei publice comunale, orăşeneşti şi
municipale, pe când participarea primarului în calitate de preşedinte al comisiei locale de
reconstituire a dreptului de proprietate al cetăţenilor este o sarcină temporară.
După cum se poate observa, sarcinile pe care administraţiei publică urmează să le
realizeze diferă în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi pot fi amintiţi:
etapa istorică în care se găseşte ţara, respectiv nivelul de dezvoltare al acesteia, precum şi
cerinţele sale sociale.3
O examinare atentă a sarcinilor administraţiei publice ne va conduce, totodată, şi la
constatarea unei mai diversităţi ale acestora, după natura activităţile, a mijloacelor utilizate, a
mediului social, dar şi a zonei unde acţionează funcţionarii publici.65

63
Ibidem.
64
Idem.
65
Idem.
 Din cele prezentate rezultă că sarcinile administraţiei publice au un caracter eterogen,
interdependent şi multiplu,5 subliniind particularităţile lor. Aceste particularităţi sunt puse în
evidenţă, după cum spune şi Alexandru Negoiţă, prin „adaptarea administraţiei ca activitate şi
ca sistem de organizare la nevoile societăţii globale”, 66 semnificaţia lor fiind strâns legată de
„structura sistemului administraţiei publice, dar în derivaţie din planul axiologic al puterii
politice”.67

66
A se vedea A. Negoiţă, op. cit., p. 45 şi urm.
67
Idem.