UNIVERSITATEA ”BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ȘI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ
SUPORT DE CURS

VOLEI –BAZELE GENERALE

Prof. univ. dr. Mureşan Alexandru

Anul de studiu: III

sport.ubbcluj.ro
eLearning.ubbcluj.ro https://portal.portalid.ubbcluj.ro
CLUJ-NAPOCA
2015
 I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Volei-Bazele generale
Codul: YLR 0019
Numărul de credite: 6
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul II, semestrul 1
Tipul disciplinei: obligatoriu
Pagina web a cursului: http://www.sport.sport.ro

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Nume, titlu ştiinţific: Prof. univ. dr. Mureşan Alexandru
Informaţii de contact: - adresa de e-mail: ducumuresan@yahoo.com
telefon: 0745/686004 sau 0364.140.924. vă rog să utilizaţi acest număr de telefon între orele
9.00 -15.00
Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la sala 88, incinta FEFS
c) Descrierea disciplinei:

Obiectivele
Cunoaşterea metodologiei de instruire în volei.
Consolidarea şi diversificarea sistemului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice
specifice voleiului.
Dezvoltarea capacităţii profesionale de predare şi de organizare a activităţilor specifice
voleiului şcolar.
Dobândirea de către studenţi a capacităţii de a utilizare a voleiului ca mijloc al
educaţiei fizice.

Conţinutul disciplinei:
Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:
1. Scopul obiectul şi caracteristicile jocului de volei.
2. Istoricul jocului de volei.
3. Tendinţe şi noutăţi în volei.
4. Beach-volleyball în context social.
5. Structuri organizatorice ale jocului de volei.
6. Voleiul în sistemul de învăţământ.
7. Recrutarea şi selecţia în volei.
8. Modele şi modelare în volei: jucători şi joc.
9. Structura jocului de volei.
10. Metodologia pregătirii componentelor tehnico –tactice ale jocului.
11. Pregătirea ridicătorilor.
12. Atacul şi apărarea.
13. Conducerea echipei în competiţii.
14. Organizarea de competiţii şi evaluarea activităţii

 Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

o Cunoaşterea conţinuturilor jocului de volei şi a obiectivelor de referinţă cuprinse în
curriculele şcolare, la toate ciclurile de învăţământ.
o Cunoaşterea sistemului metodelor de instruire aplicate în educaţia fizică şcolară, în
conformitate cu posibitităţilor elevilor şi de baza didactică existentă.
o Cunoaşterea modalităţilor de organizare şi a celor mai adecvate forme de exersare, utilizate în
lecţia de educaţie fizică cu teme din volei.
o Cunoasterea strategiei predării şi însuşirea deprinderilor organizatorice.
o Cunoaşterea strategiei predării exerciţiilor de dezvoltare fizică generală.
o Dobândirea de către studenţi a strategiei adecvate predării acţiunilor de joc şi a tacticii
cuprinse în programele şcolare.
o Cunoaşterea strategiei de organizare, deşfăşurare şi de conducere ale jocurilor specifice
competiţiilor de volei.

d) Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual)

Disciplina este structurată pe următoarele capitole (module):
 Modul 1. Foruri organizatorice şi regulamentele campionatelor.
 Modul 2. Concepţia de pregătire pe vârste.
 Modul 3. Pregătirea fizică.
 Modul 4. Metodologia instruirii jucătorilor în atac.
 Modul 5. Metodologia pregătirii jucătorilor în apărare.
 Modul 6. Dieta şi planificarea antrenamentului.
 Modul 7. Valorificarea regulamentului de joc în pregătire şi concurs.
 e) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestei discipline va presupune muncă individuală.
Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul
de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate
în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul
fiecărui modul.

f) Materiale bibliografice obligatorii

1. Mureşan, A., 2005, VOLEI Strategie Tactică, Cluj Napoca, Editura Accent.
2. Mureşan, A., 2005, VOLEI Selecţia şi pregătirea echipelor de juniori, Cluj Napoca, E Accent.
3. Mureşan, A., 2004, Volei organizare şi competiţii, Universitatea Babeş Bolyai, Facultatea de
Educaţie Fizică şi Sport.
4. *** BULTIN INFORMATIV FRV, 2009.
5. ***www.frv.ro
6. ***Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999, Programe şcolare pentru clasele a V-a -a VIII-a,
Aria curriculară educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
7. ***Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2001, Programe şcolare pentru, liceu Aria curriculară
educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
8. ***Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999, Sistemul naţional şcolar de evaluare la disciplina
educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
9. ***Ministerul Educaţiei şi cercetării, 2001, Ghid metodologic de aplicare a programei de
educaţie fizică şi sport, învăţământ primar, gimnazial şi liceal, Bucureşti

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces
la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet,
- imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate,
- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară şi biblioteca
facultăţii),
- acces la echipamente de fotocopiere.

h) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:
 - Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;
- Teste pe parcursul semestrului (evaluarea pregătirii prin probe de control LP) – 30% din
nota finală;
- Teme de control - 10% din nota finală;

i) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la ore de lucrări practice este obligatorie pentru toţi studenţii;
- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu
caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi
în sesiunea de examene planificată;
- Orice fraudă sau tentativă de fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză;
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisarea notelor în sediul facultăţi
şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

j) Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se
accent pe pregătirea individuală continuă a studentilor şi pe evaluările formative pe parcursul
semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore pentru
parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt
necesare, de asemenea, aproximativ 12 de ore în vederea documentării şi elaborării temelor de
control ce vor fi prezentate de către fiecare student.

Observaţii:
Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă
întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.
 Suportul de curs (Studiu individual)
MODUL 1

OBIECTUL, SCOPUL, ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul: Încadrarea jocului de volei în sistemul de educaţie fizică şi sport.
Obiective: Cunoaşterea scopului, caracteristicilor şi istoriei jocului pentru a fi utilizat ca
mijloc al educaţiei fizice, sau sport competiţional.
b) Schema logică a modulului
Acest modul este compus pe subcapitole cu tematica următoare: scopul, obiectul şi
caracteristicile, istoricul jocului de volei.
c) Conţinutul informaţional detaliat

1. Obiectul, scopul şi caracteristicile jocului de volei

1.1. Scopul jocului
Conform regulamentului competiţional, scopul jocului este de a face mingea să cadă
în terenul de joc advers, trimiţând-o pe deasupra fileului, de a o împiedica să atingă suprafaţa
terenului propriu, sau de a-l determina pe adversar să comită anumite greşeli amendate de
regulamentul de joc.
1.2.Obiectul voleiului
În educaţia fizică şi în sport obiectul voleiului de sală, pe nisip sau pe iarbă îl
constituie însăşi formele lui de manifestare şi anume:
 voleiul mijloc al educaţiei fizice cuprins în curricula şcolară;
 voleiul de agrement;
 voleiul sport de performanţă;
 voleiul activitate şcolară;
 voleiul ramură a ştiinţei sportului şi a educaţiei fizice;
 voleiul spectacol;
1.3. Caracteristicile jocului
Voleiul face parte din categoria jocurilor sportive fără contact direct între jucători. La
o vedere generală, jocul este destul de simplu, accesibil practicanţilor de orice vârstă şi sex,
necesitând un echipament sumar şi instalaţii puţine.
 Suprafaţa de joc cu dimensiunile de 9/18m este împărţită printr-un fileu în două
terenuri egale. Între jucătorii echipelor există o barieră constituită din lina de centru (care
desparte cele două terenuri) şi fileul ridicat conform regulamentului de joc la înălţimi diferite.
Mingea este jucată, după ultimele modificări ale regulamentului de joc prin lovire cu
orice parte a corpului.
Acţiunile jucătorilor în jocul de volei sunt mişcări însuşite.
Într-o fază de joc o echipă are dreptul la trei lovituri ale mingii, cu excepţia situaţiei
când mingea a atins blocajul.
Fază de joc este considerată situaţia când o echipă joacă mingea în propria suprafaţă
de joc.
Organizarea jucătorilor în teren este în funcţie de poziţionarea lor pe cele şase zone,
specifice terenului de volei. Cele şase zone alcătuiesc două linii de jucători, cu posibilităţi
diferite de acţionare la minge.
Jocul începe prin serviciu. Serviciul este acţiunea de joc prin care jucătorul situat în
zona de serviciu a unei echipe trimite mingea printr-o lovire cu mâna, pe deasupra plasei în
terenul advers. Jucătorii unei echipe ajung la serviciu conform ordinii la rotaţie.
În jocul de volei, echipa care câştigă jucarea unei mingi primeşte un punct. Când
echipa la primire câştigă faza, ea va câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar jucătorii acestei
echipe efectuează o rotaţie, deplasându-se conform acelor de ceasornic.
Prin preluarea serviciului echipele trec frecvent din situaţia de atac la situaţia de
apărare.
Jocul de volei se practică fără limită de timp.
Pe parcursul jocului sunt însă delimitări de timp pentru: „time aut” tehnic şi „time aut”
pentru schimbările de jucători (durata 30”); schimbarea terenului (3 min.); efectuarea
serviciului (8”). Contactul între jucători şi jucători şi antrenori este limitat în timp. Sunt
admise şase schimbări de jucători şi doi timpi de odihnă pe set (fiecare cu durata de 30”).
Mijloacele de acţionare sunt limitate la câteva acţiuni de joc, care nu pot fi utilizate
succesiv de acelaşi jucător: serviciu, preluare (sau primirea din serviciu), ridicarea, lovitura de
atac, blocajul, autodublajul, preluarea din atac, plonjonul.
Jucătorii acţionează la minge în două ipostaze fizice diferite: în poziţii cît mai aproape
de sol sau printr-o săritură cît mai înaltă.
Jocul impune coordonare, forţă la nivelul marilor grupe musculare (membrele
inferioare şi superioare spate, abdomen) putere de concentrare şi colaborare între jucători.
Fiecare acţiune de joc a unui jucător este pregătită şi dependentă de execuţia anterioară a unui
coechipier. Eficienţa jocului depinde de modul în care primul jucător joacă mingea pentru
următorul, iar acesta pentru al treilea. Această interdependenţă permanentă, presupune un bun
parteneriat şi motivaţie. Nu puţine sunt momentele când trebuie să se corecteze execuţiile
greşite anterior de colegi.
Programele şcolare din ţară au cuprins jocul de volei şi înainte de reforma din
învăţământ şi după începerea implementării ei, din clasa a cincea până în clasa a doisprezecea.
Vedetele sportive devin modele sociale, pe care tinerii le imită în foarte multe din
activităţile lor: moda vestimentară este influenţată uneori de capriciile unor sportivi.
În anumite ţări ca Italia, Brazilia, Japonia şi altele este o mare mândrie să porţi tricoul
echipei naţionale sau a unor echipe renumite de club. Nu acelaşi lucru se întâmplă la noi, unde
după o perioadă de înflorire a voleiului a urmat încet şi sigur o perioadă de regres.
A privi jocul de volei numai din perspectiva sportului de performanţă este o atitudine
cel puţin „neinspirată”.
Observaţiile participative relevă faptul că voleiul este agreat, dar nu este practicat din
motive surprinzătoare dintre care mentionam:
- cerintele jocului nu sunt adaptate la posibilităţilor jucatorilor.
- fileul este prea sus,
- regulile sunt aride,
- tehnica este prea grea.
Acesta este motivul pentru care am abordat voleiul din perspectiva jocului ca mijloc al
educaţiei fizice şi a jocului competiţional adaptat scopurilor, instructive, sociale, etc.
Experienţa din practica în cadrul unui club privat în care se urmăreşte dezvoltarea
fizică, socializarea şi petrecerea timpului liber al şcolarilor a relevat faptul că adaptarea
jocului la condiţiile şcolii, inventarea unor reguli stimulative asigură emulaţie şi prefigurează
baze de selecţie reale pentru sportul de performanţă.
Cu intenţia provocării reflecţiilor profesionale asupra voleiului în şcoală propun a
privi spre volei şi copii, prin prisma motivaţiilor lor.
De asemenea consider important ca realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi a
sportului şcolar să fie realizate prin participarea activă şi conştientă a elevilor. Dacă elevii
sunt înrolaţi în demersurile didactice ale profesorului ei devin promotori şi susţinători ai
mişcării sportive.
 2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

Pentru a uşura prezentarea jocului de volei cu implicaţiile de ordin sportiv, social,

politic, economic, turistic, media, etc., la scară mondială sau locală, vom recurge la o enunţare
cronologică a celor mai importante date şi transformări, care au determinat apariţia şi evoluţia
sa pe plan internaţional şi naţional. Marcarea evenimentelor prin datele oferite de istoricul
jocului facilitează integrarea jocului de volei ca fenomen social în contextele amintite.
2.1. Jocul de volei pe plan international
Jocul a fost creat, în special pentru orele de educaţie fizică din perioada iernii, el
împrumută câte ceva din tenis şi handbal, iar numărul jucătorilor era nelimitat.
Primele reguli scrise au stabilit înălţimea fileului la 6 „feet” (un picior =30 cm) şi 6
„inches”, (ţol =2,54cm), 25/50 „feet” dimensiunile terenului, număr nelimitat de jucători, 9
reprize cu 3 servicii pentru fiecare echipă în fiecare repriză, număr nelimitat de loviri ale
mingii de către componenţii unei echipe înainte de trimiterea ei spre terenul advers, o
tentativă de serviciu dacă este cazul şi serviciul, iar dacă mingea din serviciu atinge fileul, sau
serviciul este greşit, atunci echipa respectivă pierde serviciul sau echipa adversă câştigă un
punct.
1896. Cu ocazia conferinţei profesorilor de educaţie fizică din Springfield, SUA,
doctorul se propune propune schimbarea numelui jocului în VOLLEY-BALL, prescurtarea
expresiei “To volley the ball back and Forth Over the Net” (a lovi mingea din spate şi înainte
peste plasă). În continuare jocul evoluează şi regulile jocului se schimbă. Deseori schimbările
de regulament determină noi provocări în metodica instruirii.
2. 2. Jocul de volei pe plan naţional
Date de referinţă
 1920 – anul în care jocul de volei pătrunde pe teritoriul românesc, introdus de
soldaţii americani.
 1921 – se desfăşoară primul campionat şcolar cu participarea echipelor liceelor
Matei Basarab, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Şincai şi Şcolile Superioare de Comerţ.
 1929 este anul în care echipele de cartier ale Bucureştiului (Turda, Vergu,
Viforul Dacia), apărute între timp, organizează un campionat câştigat de Viforul Dacia.
 1931 reprezintă anul în care se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei.
 În perioada 1931-1942 campionatele au caracter zonal, deşi de mult ori ele sunt
numite naţionale.
  1948 este anul în care ia naştere Inspecţia Centrală pentru Volei, for cu atribuţii
în organizarea şi dezvoltarea jocului.
 1949, se desfăşoară primul Campionat naţional masculin, iar în 1950 şi cel
feminin.
 1954 reprezintă anul în care campionatul naţional este organizat sub forma de
divizie, organizare ce se menţine şi în momentul de faţă.
 1955 – se înfiinţează campionatele naţionale de juniori (m+f).
 1955 - este anul în care România organizează pentru prima dată o competiţie de
nivel european – Campionatul European de Volei – ediţie desfăşurată pe velodromul Dinamo
din Bucureşti şi în care România se va clasa pe locul doi la masculin şi locul patru la feminin.
 1958 – se constituie ca organ juridic independent Federaţia română de volei.
 1963 – România organizează pentru a doua oară Campionatul European de
Volei, la care băieţii vor deveni campioni europeni, iar fetele vor ocupa locul trei.
 1994 – se desfăşoară primul campionat naţional de volei de plajă.
2.3. Palmares internaţional
Pentru voleiul românesc, perioada cea mai frumoasă, în care echipele s-au găsit în
topul mondial şi continental, se află cuprinsă între anii 1955-1980. Înainte şi după această dată
performanţele au fost modeste sau, asa cum se prezintă în momentul de faţă, lipsesc aproape
cu desăvârşire (mai ales pentru băieţi).

2.3.1. Palmaresul echipelor naţionale la Jocuri Olimpice

1968 - Ciudat de Mexico - deşi calificată, echipa masculină nu a fost trimisă,
iar echipa feminină nu a fost calificată.
1972 - München- masculin - locul 5; feminin - echipa nu a obţinut calificarea.
1976 - Montreal- echipele româneşti nu au obţinut calificarea.
1980 - Moscova- masculin - locul 3; feminin – locul 8.
Din anul 1980, echipele româneşti nu au mai obţinut calificarea la nici una din ediţiile
Jocurilor Olimpice.

2.3.2. Palmaresul echipelor naţionale la Campionatele Mondiale

1949 - Cehoslovacia - masculin – locul 4; - feminin echipa nu a participat,
1952 - U.R.S.S. - masculin – locul 4; - feminin – locul 5.
1956 - Franţa - masculin – locul 2; - feminin – locul 2.
 1960 - Brazilia - masculin – locul 3; - feminin – echipa nu a participat.
1962 - U.R.S.S. - masculin – locul 3; - feminin – locul 4.
1966 - Cehoslovacia - masculin – locul 2; feminin – competiţia a avut loc cu un an
mai târziu, 1967, în Japonia, dar echipa noastra nu a participat.
1970 - Bulgaria - masculin – locul 7; - feminin – locul 7.
1974 - Mexic - masculin – locul 6; - feminin – locul 5.
1978 - Italia - masculin – locul 13; U.R.S.S. - feminin – echipa nu a participat.
1982 - Argentina - masculin – locul 13; Peru- feminin – echipa nu a participat.
Din anul 1982 până în anul 1994, an de referinţă în această lucrare, echipele
româneşti nu au mai obţinut calificarea la turneele finale ale Campionatelor Mondiale.
1994 -Brazilia-masculin–echipa nu a obţinut calificarea; feminin– locul 13-16.
2.3.3. Palmaresul echipelor naţionale la Campionatele Europene
-1948 – Italia - masculin – echipa nu a participat,
-1949 – Cehoslovacia - feminin – locul 4.
-1950 – Bulgaria - masculin – locul 5; - feminin – locul 5.
-1951 – Franţa - masculin – locul 4; - feminin – echipa nu a participat.
-1955 – România - masculin – locul 2; -feminin – locul 4.
-1958 – Cehoslovacia - masculin – locul 2; - feminin – locul 4.
-1963 – Romania - masculin – locul 1; - feminin – locul 3.
-1967 – Turcia - masculin – locul 5; - feminin – locul 9.
-1971 – Italia - masculin – locul 3; - feminin – locul 7.
-1975 – Yugoslavia - masculin – locul 4; - feminin – locul 7.
-1977 – Finlanda - masculin – locul 3; - feminin – locul 6.
-1979 – Franta - masculin – locul 7; - feminin – locul 5.
-1981 – Bulgaria - masculin – locul 5; - feminin – locul 7.
-1983 – R.D.G. - masculin – locul 8; - feminin – locul 6.

2.4. Palmaresul echipelor de club

Echipele româneşti, reprezentante ale unor cluburi de referinţă în voleiul naţional, au
reuşit ca, în perioada când selecţionatele României obţineau rezultate de prestigiu la nivel
mondial şi continental, să se situeze în topul echipelor de club din Europa. Cele mai
răsunătoare rezultate le-au obţinut echipele masculine Rapid şi Dinamo, la care s-a adăugat
echipa Steaua, în perioada anilor 1960-1980.
 Iată aceste rezultate obţinute de cele trei echipe în cea mai importantă competiţie
europeană a echipelor de cluburi – Cupa Campionilor Europeni.
 1960 – Rapid Bucuresti – locul 2.
 1961 – Rapid Bucuresti – locul 1.
 1962 – Rapid Bucuresti – locul 2.
 1963 – Rapid Bucuresti – locul 1.
 1964 – Echipele româneşti nu au participat la competiţie din cauza pregătirilor
pentru Jocurile Olimpice.
 1965 – Rapid Bucureşti – locul 1.
Cu această a treia victorie Rapid cucereşte definitiv Cupa de Cristal pusă în joc.
 1966 – Dinamo Bucuresti – locul 1.
Rapid Bucuresti – locul 2.
 1967 – Dinamo Bucuresti – locul 1.
Rapid Bucuresti – locul 2.
Aceşti doi ani, 1966 şi 1967, au consfinţit cele mai strălucitoare succese ale
voleiului românesc la nivelul echipelor de club.
 1968 – Dinamo Bucureşti – locul 2.
 1969 – Steaua Bucureşti – locul 2.
 1974 – Dinamo Bucureşti – locul 2.
 1977 – Dinamo Bucureşti – locul 2.
 1979 – Dinamo Bucureşti – locul 2.
 1981 – Dinamo Bucureşti – locul 1.
1982 – Dinamo Bucureşti – locul 3.

2.5. Tendinţe şi noutăţi în volei

De la Jocurile Olimpice, Sydney 2000, voleiul s-a detaşat evident prin creşterea
spectaculozităţii jocului, care a devenit un adevărat „show” sportiv.
Progresul uriaş pe care l-a făcut voleiul se datorează mai multor cauze, care conjugate
au determinat un salt valoric mult superior altor sporturi.
Trebuiesc amintite programe de stat pe termen lung pentru dezvoltarea sportului, cu
scopul de a încadra tineretul în activităţi ordonate şi controlate pentru a-i “extrage” din
pericolul drogurilor sau a altor vicii.
 Condiţiile materiale ale vieţii cotidiene, calitatea echipamentului şi a materialelor
sportive protejează starea de sănătate a sportivilor.
Sălile numeroase, luminoase, călduroase, duşuri cu temporizatoare sau substanţe
antimicotice, bazine de înot pentru antrenamente speciale sau recuperare fizică, sau mijloace
de transport igienice şi eficiente concură la realizarea marilor performanţe prin oferirea unui
confort optim.
Metodologia instruirii pusă în slujba specificului voleiului conduce la înnobilarea unor
exemplare umane, care posedă aptitudini şi calităţi fizice ieşite din comun. Bărbaţi cu înălţimi
de peste doi metri şi femei înalte de peste 185-195 cm etalează o îndemânare, forţă şi viteză
pe care înainte vreme le urmăream la spectacole de circ.
Vârsta crescută a vedetelor conferă, echilibru şi rezistenţă la presiune.
Desăvârşirea valorii jucătorilor şi omogenizarea echipelor se realizează prin
participarea la sute de meciuri internaţionale şi mai multe cicluri Olimpice. Aceasta implică şi
costuri mari.
Eficienţa echipelor este testată prin echipe de specialişti şi de la înregistrări empirice
se operează la interpretarea şi valorificarea acestora. Se lucrează cu minicomputere, după
grafice şi formule matematice. Înregistrările video prezintă imagini obiective nu numai în
ceea ce priveşte biomecanica acţiunilor individuale, dar dezvăluie strategia şi tactica aplicată.
Specialiştii în operatorie înregistrează de sus sau din “plonjon”, şi din unghiurile optime.
Viteza de prelucrare a datelor este aproape instantanee şi astfel datele culese devin
operaţionale.
Terapiile psihice individuale şi colective operează în vederea realizării mentalităţii de
luptător, câştigător şi valorifică forţa colectivă.
Medicina sportivă şi tehnologia actuală asigură recuperări rapide după accidente,
stabilesc nivelul lactatului sanguin pentru dirijarea intensităţii antrenamentelor, contribuie la
stabilirea dietelor corespunzatoare pentru ca sportivii să fie adaptaţi fizic la necesităţile
impuse de pregătire şi competiţie.
Schimbările de regulament au urmărit echilibrarea luptei dintre atac şi apărare,
creşterea spectaculozităţii jocului şi totodată determinarea lui în timp, pentru integrarea în
programele T.V.
„Time out”-urile tehnice au rolul de a spori impactul voleiului în rândul
telespectatorilor şi show biss-ului.
 Protocolul de începere a meciurilor cu prezentarea arbitrilor şi a jucătorilor realizează
o legătură mai intimă între participanţii la spectacol adică jucători, antrenori, arbitri şi
spectatori.
Introducerea antenelor flexibile şi fixarea lor deasupra liniilor laterale ale suprafeţei de
joc, prelungirea zonei de atac în afara terenului de joc au avut ca scop limitarea posibilităţilor
atacului, ca zone de acţionare.
Lovirea mingii cu piciorul a fost primită cu scepticism şi invidie de către conservatori,
dar “salvarea” unor mingi prin lovirea cu piciorul obligă spectatorii la aplauze în întrecerile
masculine şi chiar la ovaţii în jocurile feminine.
Sistemul de disputare a jocului cu trei mingi elimină timpii morţi şi creşte densitatea
jocului.
Executarea serviciului de pe toată lăţimea terenului a creeat probleme de metodică a
antrenamentului şi de tactică specială în atac şi apărare.
Serviciul în forţă din săritură transforma acţiunea de punere a mingii în joc în lovitură
de atac iar serviciul planat din săritură poate fi acţiune de atac. Astfel se suplineşte lipsa
“golului” din alte sporturi prin “as”.
Scăderea presiunii mingilor contribuie la reducerea vitezei de deplasare a acestora şi
implicit mai multe posibilităţi pentru apărare.
Libero-ul, contribuie la perfecţionarea combinaţiilor în atac prin ridicarea calităţii
primirii din serviciu şi la” ţinerea mingii în joc” în acţiunile de apărare.
Echipamentul de joc pune în valoare frumuseţea feminină şi vigoarea masculină.
Mingile colorate aduc o senzaţie de voioşie în cadrul competiţiei.
Sistemul de câştigare şi pierdere a punctelor sporeşte miza pe parcursul disputării
fiecărei mingi jucate.
Comunicarea între antrenori şi jucători este mult mai eficientă în timpul meciului,
antrenorului acordându-i-se dreptul de a conduce echipa de la marginea terenului.
Politica lui Ruben Acosta, preşedintele mexican al F.I.V.B., de promovare a voleiului
în toate continentele lumii şi în ţări mai puţin dezvoltate, a dus la apariţia unei concurenţe
acerbe pe întreg mapamondul.
Apariţia unor jucători excepţionali cu talii ce depăşesc doi metri şi care posedă viteză
şi forţă de necrezut, cu o îndemânare la cote nesperate, oferă distribuţii de valoare în orice
echipă de top mondial.
Premii mari la competiţiile majore şi în campionatele profesioniste cresc motivaţia
sportivilor în antrenamente şi meciuri.
 Angajarea antrenorilor valoroşi, de la echipele cu tradiţie, în toate colţurile lumii
asigură transferuri importante de cunoştinţe din domeniul voleiului.
Tehnologiile de monitorizare a antrenamentelor, de înregistrare a eficienţei jucătorilor
echipelor combatante, posibilitatea de a transmite antrenorului inormaţii on line schimbă
radical modalitatea de abordare a pregătirii şi a competiţiilor.
Simbioza cu voleiul de plajă sau beach–volley, prelungeşte perioada de pregătire
conştientă a sportivilor.
Legea sponsorizării creează, în ultimă instanţă, cadrul atât de necesar implicării
financiare în sport.
Alte tendinţe şi noutăţi din lumea voleiului sunt cele referitoare la terminologie. Apar
termeni care se referă la funcţiile sau sarcinile jucătorilor în cadrul jocului cum ar fi: libero,
atacant de timpul I, sau timpul II, atacant de la trei metri, blocaj la atac pe primul timp, blocaj
cu schimb de locuri sau „sweech block”.
Alţi termeni sunt utilizaţi pentru codarea traiectoriilor ridicării, a combinaţiilor tactice
sau pentru delimitarea fileului pe nouă zone.
Apar termeni ca zona de încălzire sau zona de pedeapsă, copii de mingi, observator
federal, sistem tie-break, time-out regulamentar pentru publicitate, etc.
În ţară, preocuparea specialiştilor aduce în discuţie termenul de acţiune de joc. Prin
acţiune de joc se defineşte o unitate funcţionala care implică participarea psihologică,
mentală, biomecanică şi tactică a sportivului participant la joc, cu minge sau fără minge.
Acţiunile de joc au variante de execuţie.
Efectuarea lor în afara jocului în condiţii analitice sau biomecanice poartă denumirea
de operaţiuni.
Acţiunile de joc efectuate de o parte a fileului constituie o fază de joc.
Mai multe faze de joc se constituie într-o structură de joc sau bloc funcţional.

3. BEACH-VOLLEYBALL ÎN CONTEXT SOCIAL

Jocurile Olimpice din 1996 Atlanta U.S.A. au impus, ca pe un succes în istoria
acestora, o nouă ramură sportivă şi anume voleiul pe nisip.
Voleiul pe nisip sau “beach-volleyball” - după denumirea internaţională, are o priză
deosebită la publicul din continentul american şi o popularitate crescândă în toate ţările lumii,
fiind promovat cu insistenţă de F.I.V.B.
În competiţia de “Beach-volleyball” de la Atlanta 1996, echipele Nord şi Sud
Americane au fost net superioare celorlalte. Aceasta se datorează probabil şi tradiţiei de
practicare a voleiului pe plajă în echipe de 6 jucători, începând încă de prin anii 1920 pe
plajele din Florida şi Miami.
Există informaţii neoficiale că şi în Hawai s-au desfăşurat jocuri între echipe oarecare
tot pe la începutul anilor 1920.
Începuturile voleiului pe nisip în Europa datează de prin 1927, pe plajele Franţei şi
apoi şi în alte ţări europene de prin anii 1930. Echipele erau compuse din şase, patru sau trei
jucători.
Primul turneu oficial de volei pe plajă în echipe de doi contra doi s-a desfăşurat în
1947. În anii 1950 au fost organizate primele turnee în S.U.A. şi Brazilia.
Primele reguli ale jocului interziceau preluarea cu două mâini de jos a serviciului,
atacul şi blocajul. Acestea au fost permise de abia prin anii ’60.
Startul profesionist al acestui joc a fost dat prin organizarea primului Campionat
Mondial disputat pe State Beach şi Pacific Palisade în 1986 unde s-au oferit premii de 5.000
de USD.
Din 1982 Beach-volleyball devine sport popular pe plajele de la Copa Cabana şi
Ipanema din Rio de Janeiro.
În 1986 are loc primul superturneu la care au asistat 5.000 de spectatori la Rio de
Janeiro.
În 1989 turneul de la Ipanema a fost organizat de F.I.V.B. şi s-a desfăşurat sub
titulatura de Campionat Mondial masculin de beach-volleyball.
În 1989 –1990, turneele mondiale F.I.V.B. (circuitul masculin) au avut loc în Brazilia,
Italia, Japonia, fiecare turneu oferind premii de 50.000 dolari.
Beach-volleyball devine sport profesionist în 1992 şi se răspândeşte în toată lumea. S-
a jucat ca sport demonstrativ la Jocurile Olimpice de la Barcelona. De asemenea au avut loc
primele turnee mondiale pentru femei.
În anul 1993 C.I.O. recunoaşte beach-volleyball-ul ca sport Olimpic.
F.I.V.B. organizează în 1994 -1995, şase turnee pentru bărbaţi şi 6 pentru femei, în
Campionatul Mondial. S-au oferit premii de 100.000 USD la masculin şi 50.000 USD la
feminin.
În 1996 beach-volleyball a invadat mapamondul. Circuitul F.I.V.B. cuprinde 29 turnee
în 5 continente cu premii totale de 3.650.000 USD şi contribuie la calificările pentru Jocurile
Olimpice. Peste 800.000 spectatori şi 50 milioane de telespectatori au vizionat aceste turnee.
Opinia preşedintelui F.I.V.B. exprimată la cel de-al 25-lea Congres Mondial al
acesteia (12 - 14.07.1996 - Atlanta) este că F.I.V.B. trebuie să devină adevăratul şi singurul
lider al acestui joc. La congres s-a hotărât de asemenea să se limiteze numărul evenimentelor
mondiale la 25 şi să se grupeze astfel: Challanger, Word Series şi Gran Slam.
În România, primele competiţii oficiale de volei pe plajă sunt organizate sub egida
Comisiei naţionale de volei de plajă (actuala Comisie de volei pe nisip) în cadrul Federaţiei
Române de Volei din anul 1995.
Organizarea turneelor de beach-volleyball oficiale au la bază calendarul intern şi
calendarul internaţional, inclusiv calendarul voleiului clasic.
În România există Circuitul Naţional de beach-volleyball masculin şi feminin,
organizat pe categorii de vârstă, şi turnee regionale, care pot avea particularităţi specifice.
Printre primele şi cele mai interesate firme din ţara noastră în organizarea turneelor au
fost, în 1995, Paconi Trading, Ardaf, Nando- Oradea, Someş Dej.
La acest prim campionat de beach-volleyball au participat 99 de jucători. Primii
”beach-eri” au fost jucători de volei tradiţional, care s-au îndrăgostit de acest joc sau de miza
concursurilor.
Localităţile unde s-au desfăşurat etapele din “Beach-Volleyball Tour” în decursul
anilor au fost: Olimp, Bucureşti, Mamaia, Braşov, Constanţa, Oradea, Cluj-Napoca, Neptun,
Costineşti, Dej, Satu-Mare.
Primii arbitrii de beach-volleyball din România atestaţi internaţional sunt: Constantin
Steriade şi Frantz Szilagyi, Cadâr Şerhan, Paul Culda, Oana Sârbu.
Organizarea turneelor şi competiţiilor de beach-volleyball este realizată prin:
-activitatea Comisiei naţionale de volei pe nisip şi a comisiilor în subordine din
teritoriu;
-interesul manifestat de sponsori şi organizatori, motivaţi fiind de impactul cu
publicul, imagine şi costurile relativ mici de organizare.
Beach-volleyball se joacă atât pe plaje cât şi pe terenuri amenajate (chiar în pieţe ale
marilor oraşe).
Regulile după care se desfăşoară competiţiile surprind aspectele esenţiale ale jocului
de beach-volleyball, care-l fac să se deosebească de voleiul clasic.
Echipajele de beach-volleyball sunt compuse din patru, trei sau doi jucători iar regulile
sunt stabilite de organizatori. În cadrul competiţiilor organizate sub egida F.I.V.B., echipele
au în componenţă doi jucători.
”Regulamentul oficial de organizare şi desfăşurare a competiţiilor de beach-
volleyball” constituie documentul oficial după care îşi coordonează activitatea F.I.V.B. şi
federaţiile afiliate.
 După ce jocul de beach-volleyball a fost recunoscut ca ramură Olimpică, a fost adoptat
ca disciplină opţională chiar şi în curricula câtorva facultăţi de educaţie fizică şi sport.

Întrebări şi exerciţii:
1. Care este obiectul voleiului?
2. Care este scopul jocului.
3. Imaginaţi scopuri ale jocului cu regulament inventat!
4. Explicitaţi sintagma “Voleiul mijloc al educaţiei fizice”!
5. Cum puteţi utilize voleiul pe nisip ca mijloc al educaţiei fizice?

BIBLIOGRAFIE
1. Mureşan, A., 2000, Ghid voleibalistic, FEFS, Cluj-Napoca
2. Mureşan, A., 2000, Beachvolleyball, Cluj Napoca, Editura Accent.
3. ***www.frvolei.ro
Sumar
Jocul de volei este inventat într-o universitate americană având ca scop realizarea obiectivelor
educaţiei fizice. Evoluţia voleiului în contextul social şi istoric îl face un sport competiţional
prezent în marile competiţii mondiale. Din acest motiv consider că este util pentru profesorul
de educaţie fizică şi pentru kinetoterapeut să cunoască aria de răspândire şi modalităţile lui de
“utilizare”.
MODUL 2
RECAPITULARE
Răspunsuri şi comentarii la întrebările: Care este obiectul voleiului? Care
este scopul jocului. “Voleiul mijloc al educaţiei fizice”!

STRUCTURI ORGANIZATORICE ALE VOLEIULUI DIN ÎNVĂŢĂMÂNT ŞI

UNITĂŢILE DE PERFORMANŢĂ
Scopul: Dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor bazale referitoare la organizarea formală
a voleiului ca sport de performanţă sau activitate specifică în unităţile de învăţământ.
Obiective : Direcţionarea activităţii de pregătire şi concurs.
c) Conţinutul informaţional detaliat
4. STRUCTURI ORGANIZATORICE ALE JOCULUI DE VOLEI
 4.1. Federaţia Română de Volei- FRV
Federaţiile naţionale reprezintă în ţările de origine confederaţia căreia îi sunt afiliate.
Ele au statut şi regulamente proprii, bucurându-se o largă autonomie, fără însă a se
putea abate de la statutul, regulamentele şi deciziile confederaţiei de care aparţine, respectiv
de cele ale C.E.V.
Structural şi din punct de vedere al competenţelor, federaţiile au, în mare, parte
aceeaşi organizare, răspunzând, de regulă, aceloraşi obiective.
Pentru a exemplifica modul de organizare şi competenţele federaţiilor, vom prezenta
organizarea şi competenţele forurilor ce alcătuiesc Federaţia Română de Volei (F.R.V.).
Federaţia Română de Volei se constituie prin libera asociere a secţiilor de volei din
cluburi, asociaţii sportive, unităţi de învăţământ, persoane juridice sau fizice constituite pe
teritoriul României participante la activitatea de volei şi care îşi desfăşoară activitatea sub
îndrumarea Agenţiei Naţionale de Sport, pe baza planurilor şi bugetului propriu exercitându-şi
atribuţiile stabilite prin Statutul propriu şi cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la
organizarea şi desfăşurarea activităţii de educaţie fizică şi sport.
Din F.R.V. (Federaţia Româna de Volei ) fac parte secţiile afiliate ale căror membrii
sunt legitimaţi să practice ramura de sport, antrenori, arbitri, alţi specialişti membri ai
organelor de conducere şi comisiilor de orice nivel, care recunosc Statutul şi Regulamentul
federaţiei, societăţile economice care susţin activitatea în ramura de sport, aderă la Federaţia
Română de volei şi respectă prevederile Statutului şi Regulamentului federaţiei şi de
asemenea membrii de onoare.
Secţiile afiliate la F.R.V. plătesc taxe şi cotizaţii după cum urmează: - taxă de afiliere;
cotizaţie anuală; taxe de legitimare şi licenţă a sportivilor; taxe pentru vize anuale; taxe de
transferare; taxe de participare la competiţii; taxe de autorizare privind organizarea
competiţiilor; amenzi.
Federaţia Română de Volei este organ naţional de specialitate cu personalitate juridică
şi statut propriu, care acţionează autonom, cu respectarea normelor generale de organizare şi
funcţionare emise de Agenţia Naţională de Sport. Federaţia Română de Volei, are ca scop
organizarea şi promovarea voleiului pe plan local (naţional) şi afirmarea pe plan internaţional.
4. 2. Semnificaţia termenilor
1. FIVB Federaţia Internaţională de Volei (International Volleyball Federation).
2. CEV Confederaţia Europeană de Volei (European Volleyball Confederation).
3. COSR Comitetul Olimpic Sportiv Român.
4. ANS Agenţia Naţională pentru Sport.
 5. FRV sau ,,Federaţia” Federaţia Română de Volei.
6. LPV sau ,,Liga” Profesionistă de Volei din România.
7. Club Se referă la cluburile de volei şi la cluburile sportive cu secţii de volei,
persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ sau societăţi comerciale sportive, pe
acţiuni, cu licenţă de club profesionist de volei sau persoane juridice de drept public, după
caz.
8. Asociaţia Sportivă Se referă la structurile sportive fără personalitate juridică,
constituite potrivit prevederilor Legii Educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.
9. AJV şi ABV Asociaţia Judeţeană de Volei şi Asociaţia Municipiului Bucureşti de
Volei.
10. Consiliul Director Înseamnă „ organ de conducere ” între Adunările Generale
ce se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prezentul Statut.
11. Directoratul Reprezintă organul de administrare şi gestiune al FRV cu activitatea
permanantă, ce se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prezentul Statut.
12. Membru Semnifică membrii afiliaţi ai Federaţiei Române de Volei.
13. Oficial Simbolizează conducătorii, delegaţii, antrenorii, preparatorii şi
responsabilii tehnici, medicali şi administrativi ai unui club de volei precum şi arbitrii,
observatorii sau alte persoane abilitate, legate cu FRV prin Statutul şi regulamentele sale.
14. Arbitru Semnifică toate categoriile de arbitrii prevăzute de „Regulamentele
Oficiale” ale jocului de volei.
15. Observator Înseamnă persoana oficială care reprezintă FRV la jocurile oficiale
de volei.
16. „Regulament” sau „Normă” Semnifică generic orice document cu caracter
normativ emis de FRV.
Structura organizatorică a Federaţiei Române de Volei este următoarea: Adunarea
Generală; Biroul Federal; Comitetul Executiv; Preşedintele; Secretarul General; Secretarul
Adjunct; Antrenorii federali; Colegiile şi Comisiile Centrale; Colegiile şi Comisiile de judeţ;
Secţiile de volei afiliate.
Competenţele acestor organisme derivă din atribuţiile ce le au şi se pot enunţa astfel:
Adunarea Generală, acţionează pentru adoptarea statutului şi regulamentelor de
organizare şi funcţionare ale Federaţiei, aprobarea strategiei activităţii F.R.V., analiza
activităţii pe diferite perioade, aprobarea sistemului competiţional, aprobarea cuantumului
cotizaţiilor şi taxelor anuale, aprobarea execuţiei bugetare etc.
 Biroul Federal, este organismul care conduce şi gestionează activitatea F.R.Volei între
două adunări generale.
Acţionează pentru: respectarea statutului, regulamentelor şi normelor generale privind
activitatea sportivă a hotărârilor generale; aprobarea regulamentelor de ordine interioară,
afilierea secţiilor, fuziunea şi schimbarea denumirii acestora, precum şi pentru încetarea
activităţii acestora; aprobarea componenţei comisiei şi colegiilor centrale; aprobarea
calendarului competiţional intern şi internaţional; aprobarea regulamentelor de organizare şi
desfăşurare ale competiţiilor interne; aprobarea concepţiei de selecţie, pregătire şi participare
în competiţii a sportivilor; aprobarea participării reprezentanţilor F.R.V. la reuniunile forurilor
internaţionale; a propune candidaţii F.R.Volei pentru a fi aleşi în organismele C.E.V. şi
F.I.V.B.; soluţionarea litigiilor care apar între membrii federaţiei sau între aceştia şi
organismele federale.
Hotărârile Biroului Federal sunt definitive.
Comitetul Executiv, acţionează între două şedinţe ale Biroului Federal, pentru
soluţionarea problemelor urgente ce nu au putut fi prevăzute; deciziile adoptate se prezintă
spre ratificare în prima şedinţă a Biroului Federal.
Preşedintele, reprezintă federaţia în relaţiile cu autorităţile publice, cu forurile similare
din alte tări, cu C.E.V. şi F.I.V.B.; conduce activitatea Biroului Federal şi prezidează
Adunarea Generală.
Secretarul general, este persoana care organizează şi conduce activitatea federaţiei în
scopul aplicării hotărârilor Adunării Generale şi Biroului Federal; el este ordonatorul de credit
al federaţiei.
Acţionează pentru: respectarea de către salariaţi şi de către celelalte organe ale
federaţiei a legislaţiei în vigoare; stabilirea datei, ordinii de zi şi conţinutul materialelor pentru
şedinţele Biroului Federal; organizarea şi coordonarea activităţii colegiilor şi comisiilor
centrale şi teritoriale; asigurarea şi organizarea acţiunilor prevăzute în calendarul intern şi
internaţional; semnarea şi rezolvarea tuturor documentelor elaborate de federaţie; realizarea
legăturii cu compartimentele de specialitate din cadrul A.N.S.; prezentarea periodică a
sintezelor asupra activităţii desfăşurate.
Secretarul adjunct, susţine activitatea desfăşurată de secretarul general; poate prelua
parţial sau total din atribuţiile secretarului general atunci când este nominalizat să o facă sau
când secretarul general lipseşte pentru o perioadă mai îndelungată din federaţie.
Antrenorii federali, sunt responsabili de problemele tehnice, răspunzând de activitatea
loturilor respective, din toate punctele de vedere, conform nominalizării făcute (m sau f).
 Colegiile şi comisiile centrale, sunt numite de Biroul Federal având atribuţii
specializate pe domenii de activitate (antrenori, arbitrii, competiţii, disciplină, beach-volley,
etc); ele sunt organe consultative ce fac recomandări şi consiliază pe probleme tehnice sau de
specialitate.
Colegiile şi Comisiile judeţene, urmăresc transpunerea în practică a hotărârilor
Adunării Generale şi Biroului Federal la nivel de judeţ.
Acţionează pentru: desfăşurarea în bune condiţii a competiţiilor naţionale şi
internaţionale ce se desfăşoară în judeţ; coordonarea şi îndrumarea secţiilor şi antrenorilor din
judeţ; eliberarea de legitimaţii pentru sporivii ce nu au împlinit 14 ani, etc.
Secţiile de volei afiliate, sunt entităţi de profil, constituite în cadrul asociaţiilor sau
cluburilor şi afiliate la F.R.Volei.
Ele au statute şi regulamente proprii, care nu pot veni în contradicţie cu statutul şi
regulamentele F.R.Volei.
 4. UNITĂŢI SPORTIVE ŞCOLARE DE PERFORMANŢĂ

4.1. Cluburile sportive şcolare

În ceea ce priveste desfasurarea activitatii in cadrul Cluburilor sportive scolare,
“Regulamentul de organizare şi funcţionare a cluburilor sportive şcolare” aprobat prin Ordinul
Ministrului nr.4375, emis la data de 07 septembrie 1999, prevede urmatoarele masuri:
Art.1 – Cluburile sportive şcolare sunt unităţi de învăţământ organizate de Ministerul
Educaţiei Naţionale, care au drept scop selecţionarea şi pregătirea elevilor în vederea obţinerii
performanţelor sportive potrivit specificului ramurilor de sport cât şi promovarea acestora
spre marea performanţă.
Art.2 - Cluburile sportive şcolare contribuie, cu mijloace specifice, la realizarea
idealului educaţional al şcolii româneşti, la formarea capacităţilor intelectuale şi fizice ale
elevilor, la educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
ale demnităţii şi toleranţei prin practicarea sportului.
Art. 3 - În învăţământul preuniversitar, în baza Legii nr. 84/1995, se organizează, ca
unităţi de învăţământ pentru activitatea sportivă de performanţă, Cluburi Sportive Şcolare,
(C.S.S.) cu personalitate juridică sau ca secţii pe lângă alte unităţi de învăţământ, la
propunerea inspectoratelor şcolare.
Art.4 – Reţeaua şi planurile de şcolarizare se aprobă anual de către Ministerul
Educaţiei Naţionale, la propunerea inspectoratelor şcolare judeţene (al municipiului
Bucureşti), în limita cifrei de plan transmise.
Cluburile sportive şcolare se organizează pe ramuri de sport şi catedre. În cadrul
ramurilor de sport, elevii-sportivi sunt cuprinşi în grupe pe nivele de pregătire: începători,
avansaţi şi performanţă.
Cluburile sportive şcolare selecţionează elevii din toate unităţile de învăţământ
preuniversitar, potrivit cu specificul ramurilor de sport.
Înscrierile elevilor în cluburile sportive şcolare se face pe bază de cerere individuală şi
în termen de 90 zile de la înscriere toţi elevi-sportivi vor fi legitimaţi pentru secţiile clubului.
Legitimarea se face prin federaţiile sportive de specialitate sau prin comisiile de sport ale
Direcţiilor Judeţene pentru Tineret şi Sport. De asemenea se vor încheia cu sportivii şi părinţii
(susţinătorii legali) acestora un acrod potrivit prevederilor.
C.S.S. pot încheia contracte cu finanţatori în sensul susţinerii financiare a unuia sau
mai multor sportivi (echipe).Aceste contracte obligatoriu vor avea avizul inspectoratului
şcolar judeţean, de specialitate şi acordul scris al M.E.N.
 C.S.S. participă la competiţiile oficiale şi amicale, naţionale/internaţionale, cuprinse în
caledarul sportiv propriu, în cel al M.E.N. şi al federaţiilor sportive.
M.E.N., prin campionatul propriu, poate alcătui selecţionate naţionale pe ramuri de
sport, lărgind plaja de selecţie şi accentuând spiritul concurenţial la nivel de vârfuri sportive.
În vederea participării la competiţiile federaţiilor sportive, secţiile cluburilor sportive
şcolare se pot afilia la federaţiile sportive de specialitate.
C.S.S. se pot afilia la Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar (F.S.S.U.). La nivel
naţional de îndrumarea şi controlul activităţii cluburilor şcolare, în faţa conducerii M.E.N.,
răspunde inspectorul-general de specialitate din cadrul Direcţiei Generale a Învăţământului
Preuniversitar (P.G.Î.P.)
C.S.S. sunt conduse de director, ajutat, după caz, de director adjunct, în conformitate
cu normativele în vigoare. Directorul este conducătorul clubului şi îl reprezintă în relaţiile cu
persoanele juridice şi fizice inclusiv cu administraţia şi comunitatea locală.
În C.S.S. activitatea didactică de predare se realizează de către profesori ( antrenori)
cu specializare în ramura de sport respectivă.
Profesorii / antrenorii răspund în faţa directorului de calitatea muncii prestate şi de
realizarea obiectivelor stabilite de conducerea clubului.
Perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului didactic din C.S.S. se realizează
conform normelor metodologice elaborate de M.E.N
Personalul didactic din C.S.S. cu aprobarea M.E.N. participă la cursurile de informare
în specialitate, organizate de federaţiile sportive.
Activitatea din cluburile sportive şcolare se desfăşoară pe baza documentelor de
planificare şi evidenţă specifice.
Evaluarea personalului didactic se face în conformitate cu metodologia elaborată de
M.E.N. Evaluarea activităţii elevilor va cuprinde analiza rezultatelor obţinute la probele de
control, a rezultatelor obţinute în competiţii sportive oficiale cât şi comportamentul acestora.
Personalul didactic asigură instruirea elevilor – sportivi privind regulile şi normele
P.S.M. şi P.S.I, sanitare şi controlează ori de câte ori este nevoie starea de asigurare şi
funcţionare a tuturor aparatelor şi instalaţiilor sportive.
Controlul medico – sportiv al elevilor înscrişi în cluburile sportive scolare este
obligatoriu şi se efectuează trimestrial sau de câte ori este nevoie. De acest lucru răspund
antrenorii şi profesorii elevilor – sportivi.
Clubul sportiv şcolar poate avea denumire proprie, cu avizul inspectoratului şcolar
judeţean.
 Obiectivele de selecţie, pregătire şi de performanţă ale elevilor – sportivi, se stabilesc
la început de an şcolar pentru fiecare profesor şi catedră şi sunt aprobate de consiliul
profesoral al clubului.
Fiecare club sportiv şcolar trebuie să aibă sigiliu, firmă, drapel propriu, ecuson,
fanion, insignă şi imprimate cu antet.

4.2. Liceele cu program de educaţie fizică şi sport

Liceele cu program de educatie fizica si sport îţi desfăsoară activitatea instuctiv
educativă sub auspiciile M.E.C. şi A.N.S. conform cu Legea Învăţământului şi reprezintă
filiera vocaţională a învăţământului prin clasele cu profil sportiv.

4.3. Federaţia sportului şcolar şi universitar

Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar este departament al Ministerului Educaţiei
Naţionale. În scopul atragerii copiilor şi elevilor de la toate nivelurile de învăţământ pentru
practicarea sportului, Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar a elaborat un sistem
competiţional diversificat care să satisfacă opţiunile tuturor categoriilor de elevi.În
conformitate cu prevederile Legii Învăţământului nr. 84/1995 cu modificările şi completările
ulterioare, în temeiul Hotărârii Guvernului României nr. 690/1997 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările ulterioare şi ordinul M.E.N.
Nr. 5141/28.12. 1999, M.E.N. dispune:
Articolul 1. Aprobarea „Regulamentului de funcţionare şi desfăşurare a campionatelor
naţionale şi concursurile sportive şcolare”.
Articolul 3. Întrega activitate competiţională a elevilor din învăţământul preuniversitar
se va organiza prin Asociaţiile Sportive şcolare care aparţin unităţilor de învăţământ.
Articolul 4. Se abrogă „ Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursurilor
sportive şcolare” aprobat prin ordinul M.E.N. nr. 4375/07.09.1999.
Articolul 5. Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar, direcţiile generale subordonate
secretariatului de stat pentru învăţământul preuniversitar şi secretariatul de stat pentru
minorităţi naţionale, Direcţia generală a finanţelor, Inspectoratele şcolare Judeţene (al
municipiului Bucureşti), conducerea unităţilor de învăţământ şi personalul didactic implicat
vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.
 4.4. Voleiul în sistemul de învăţământ

4.4.1 Curriculum national

Precizari terminologice
Finalitaţile învaţămăntului preuniversitar derivă din idealul educaţional formulat în
Legea Învăţamăntului. Aceste finalităţi propun formarea unui absolvent în măsură să decidă
asupra propriei cariere, să contribuie la articularea propriilor trasee de dezvoltare intelectală şi
profesională, să se integreze activ în viaţa socială.
Sistemul de învãţãmânt din România, este un sistem de învãţãmânt curricular cu trei
componente definitorii: obiective, conţinuturi, evaluare.

4.4.2. Conceptul de curriculum

Conceptul de curriculum defineşte în sens larg sistemul de procese decizionale,
managerial şi de monitorizare care preced, însoţesc şi urmeazã elaborarea, implementarea,
evaluarea şi revizuirea permanentã şi dinamicã a setului de experienţe de învãţare oferite de
şcoalã.
În sens restrâns, curriculum desemneazã, sistemul documentelor de tip reglator sau de
altã naturã, în cadrul cãrora se consemneaza experienţele de învãţare recomandate prin şcoalã
elevilor.
4.4.3. Structura documentului Curriculum naţional:
Structura documentului Curriculum naţional cuprinde următoarele componente:
- cadru de referinţã - document reglator care asigurã coerenţa, în termeni de procese şi
de produse, în elaborarea componentelor sistemului curricular,
- planuri cadru de învãţãmânt pentru clasele I-XII/XIII,
- programele şcolare,
- ghiduri, norme metodologice,
- manuale alternative,
- materiale suport folosite la clasã- caiete pentru elevi, culegeri de probleme, texte
suplimentare etc.
4.4.4. Curriculum ca proces
Curriculum ca proces cuprinde în derularea lui:
- metode şi procedee de predare-învãţare-evaluare,
- finalitãţi.
 După cum se poate remarca, existã o categoricã rigoare, pe de o parte în înţelegerea
fundamentãrilor, activitãţilor şi acţiunilor, pe de o altã parte în însãşi operarea cu termenii şi
noţiunile care acoperã sfera problematicii abordate. Se poate vorbi fãrã îndoialã de o
terminologie anume, terminologie ce aparţine domeniului educaţional.

4.4.5. Programa şcolară

Programa scolara este parte a Curriculum-lui national. Termenul de curriculum deriva
din limba latină şi înseamnă în esenţă drum, cale. Filozofia contemporană a educaţiei a
evidenţiat diferenţa dintre o educaţie bazată pe curriculum, adică având ca element central la
toate etajele sale activitatea de proiectare şi programa analitică.
În centrul activităţii didactice este ideea de programare a traseului elevului către un ţel
cunoscut şi impus doar de către adulţi.
De aceea, programa analitică era posesoarea în mod absolut şi univoc a tuturor
componentelor procesului instructiv-educativ stabilit la nivel central. Profesorul şi elevul erau
doar simpli executanţi şi pacienţi ai unui program de instruire menit să reproducă social o
stare de fapt. Desigur, au existat numeroase exceptii de la această regulă, datorită efortului şi
profesionalismului a numeroşi profesori, care au ştiut să ţină seama de caracteristicile psiho-
pedagogice, de interesele şi aptitudinile specice elevilor.
Actualele programe şcolare subliniază importanţa rolului reglator al achiziţiilor în
plan formativ. Centrarea pe obiective/competenţe reprezintă unica modalitate prin care
sintagma centrarea pe elev să nu ramână o lozincă fără conţinut.
Programa şcolară descrie oferta educaţională a unei anumite discipline pentru un
parcurs şcolar determinat.
Întrebări şi exerciţii:
1. Ce reprezintă FRV?
2. Ce rol au preşedintele şi secretarul FRV?
3. Care sunt şi care este rolul comisiilor FRV?
4. Care sunt finalităţile învaţămăntului preuniversitar!
5. Care sunt componentele definitorii ale sistemului curricular
românesc ?
6. Ce semnifică programa şcolară?
BIBLIOGRAFIE
1. ***www.frv.ro
 2. ***Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999, Programe şcolare pentru clasele a V-a -a
VIII-a, Aria curriculară educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
3. ***Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2001, Programe şcolare pentru, liceu Aria
curriculară educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
4. ***Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999, Sistemul naţional şcolar de evaluare la
disciplina educaţie fizică şi sport, Bucureşti.
5. ***Ministerul Educaţiei şi cercetării, 2001, Ghid metodologic de aplicare a programei
de educaţie fizică şi sport, învăţământ primar, gimnazial şi liceal, Bucureşti

Sumar
FRVeste forul care reprezintă voleiul românesc pe plan naţional şi internaţional. Sturctura
organizatorică asigură funcţionalitatea unitară a întregii mişcăro voleibalistice. Voleiul şcolar
are dublă conducere, FRV şi MECI. Cluburile sportive şcolare şi şcolile cu program sportiv se
înscriu pe filiera vocaţională şi sunt unităţi cu specific sportiv, având reglementări special.
Activitatea de educaţie fizică şi sport şcolar sunt incluse în programa şcolară.
MODUL 3
Recapitulare
1. Ce reprezintă FRV?
2. Ce semnifică programa şcolară?
3. Care sunt finalităţile învaţămăntului preuniversitar!

DEPISTAREA TALENTULUI ÎN VOLEI

Scop Dobândirea cunoştinţelor referitoare la depistarea talentului în sport în raport cu factorii
cantitativi şi calitatici caracteristici
Obiective Înţelegerea importanţei recrutării, a criteriilor de selecţie şi a etapizării selecţiei.
c) Conţinutul informaţional detaliat

5.DEPISTAREA TALENTULUI IN VOLEI

5.1. Recrutarea pentru selecţie
Recrutarea este un proces de preîntîmpinare a orizontului de aşteptări a candidaţilor şi
nu de puţine ori a familiei acestora.
Unii dintre candidaţii la selecţie vor să se afirme pe criteriul aptitudinilor, vor să se identifice
cu un model, sau sunt curioşi de ofertă. Alţii doresc să obţină un statut şi o recunoaştere
socială, sau aspiră la beneficii economice sau financiare.
Recrutarea copiilor şi în general a candidaţilor este un proces delicat, care implică
aspecte de ordin psihologic, social, economic şi combinaţii ale acestora.
Succesul recrutării este determinat de carisma, priceperea, experienţa, cunoştinţele
mşi personalitatea celui care o face, de întâmpinarea aspiraţiilor candidaţilor prin oferta
prezentată sau de cauze diferite şi unele surprinzătoare.

5.2. Selecţia candidaţilor

Selecţia începe odată cu depistarea celor mai dotaţi candidaţi şi cu integrarea lor în
grupe sau echipe în funcţie de conturarea dezvoltării fizice, fiziologice, psihice şi de pregătire
specifică- factor limitativ sau de succes în pregătirea sportivă sau concurs.
De-a lungul anilor, datorită creşterii competitivităţii la toate nivelurile şi creşterea
generală a performanţelor, identificarea timpurie a talentului pentru activitatea sportivă la
tineri a devenit foarte importantă.
 Identificarea talentului poate fi definită ca un proces în care copiii sunt încurajaţi să
participe la activitatea sportivă în care ei pot obţine cel mai mare succes, pe baza rezultatelor
obţinute la testul de selecţie.
Identificarea talentului este deseori confruntată cu dezvoltarea talentului. De fapt,
identificarea talentului constituie doar primul pas în procesul de pregătire, de la începător la
sportivul de succes.
Marea majoritate a cunoscătorilor consideră selecţia un proces îndelungat, ajungând
la concluzia că este aproape imposibil să apreciezi imediat perspectivele sportive, oricât de
perfecţionate ar fi metodele de apreciere. Din acest punct de vedere, selecţia este egală cu
durata vieţii sportive.
Atât din punct de vedere didactic, cât şi operaţional, biologic şi sportiv, majoritatea
autorilor recomandă abordarea selecţiei la trei niveluri:
-iniţială – de depistare şi angrenare a copiilor în activitate sportivă sistematică;
-secundară – de depistare valorică a jucătorilor apţi pentru pregătirea de
performanţă;
-definitivă –includerea juniorilor specializaţi pe posturi în echipele de seniori.

Selecţia este un proces condiţionat de următorii factori:

-concepţia de instruire la nivel naţional
-criteriile de depistare a calităţilor somato-funcţionale şi psihomotrice particularizate
pentru voleiul de performanţă,
-un sistem de probe şi norme de control unitare,
-un sistem de instruire unitar,
-existenţa unui sistem competiţional relativ stabil.

5.3. Etapizarea procesului de selecţie

Cunoscătorii consideră că este aproape imposibilă aprecierea imediată a
perspectivelor sportive ale subiecţilor oricât de perfecţionate ar fi metodele utilizate.
Identificarea talentului poate fi definită ca un proces în care indivizii sunt încurajaţi
să participe la activitatea sportivă în care ei pot obţine cel mai mare succes, pe baza
rezultatelor obţinute la testul de selecţie.
Procesul de selecţie este un proces continuu care trebuie particularizat de la individ
la individ; a nu se confunda nivelul aptitudinilor cu posibilităţile latente ale indivizilor.
 Identificarea talentului constituie doar primul pas în procesul de pregătire, de la
începător la sportivul de succes. Din acest punct de vedere, selecţia este egală cu durata vieţii
sportive.
Din considerente didactice şi operaţionale, majoritatea specialiştilor recomandă abordarea
selecţiei la trei niveluri:

5.3.1. Selecţia primară sau de orientare

Scop:
- depistarea subiecţilor cu aptitudini pentru practicarea sportului;
- angrenarea copiilor în activitatea sportivă sistematică;
- constituirea grupei de începători-speranţe.
Durata: 3-4 ani.
Selecţia secundară sau intermediară
Scop:
- învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice;
- constituirea grupei de avansaţi;
- participarea în competiţii.
Durata: 2-3 ani, postpubertar.
Selecţia finală
Scop:
 perfecţionarea acţiunilor de joc;
 integrarea în grupările de performanţă.
 participarea în campionate organizate pe plan naţional, internaţional,
 selecţionarea şi promovarea jucătorilor pentru loturile naţionale de
juniori, tineret şi seniori.
Durata: 2 ani, în campionatul de juniori I.

Într-un context mai larg selecţia este un proces condiţionat de următorii factori:
-modelul jucătorului pe plan internaţional şi pe plan naţional,
-criteriile de depistare a calităţilor somato-funcţionale şi psihomotrice particularizate
pentru voleiul de performanţă,
-un sistem de probe şi norme de control unitare,
-existenţa unui sistem competiţional relativ stabil,
-un sistem de instruire unitar,
Factorii decizionali ai selecţiei:
- necunoaşterea limitelor bio-psiho-motrice ale viitorilor voleibalişti,
- hipertrofia unor calităţi determinate de procesul de instruire şi limitele determinate
ereditar,
- apariţia situaţiilor limită,
- compensarea deficitului biomotric şi psihosocial,
- diagnosticarea calităţilor stabile,
- ameliorarea calităţilor motrice specifice.

5.4. Criteriile selecţiei

Pentru asigurarea resurselor umane la nivel de echipă cercetătorii români au elaborat un
sistem complex de testare a subiecţilor selectaţi. Criteriile care asigură bazele ştiinţifice ale
procesului de selecţie şi sunt următoarele:
a). medico-biologic
Având în vedere că un handicap biologic constituie un obstacol greu de compensat şi
că nivelul performanţei este dependent de acest potenţial, criteriile medico-biologice vor
opera diferenţiat în fiecare stadiu în funcţie de creşterea şi maturizarea organismului pe de o
parte şi de efectele acumulărilor pregătirii pe de alta. Pentru elementele care promovează aşa-
zisul examen iniţial al depistării şi sunt supuse acţiunii permanente de selecţie paralel cu
iniţierea sportivă, se impune efectuarea unui complex examen medical la servicii specializate,
urmărind:
- aprecierea stării de sănătate printr-un examen clinic pe aparate cât mai
complexe, completat cu analizele de laborator;
- aprecierea integrităţii funcţionale la nivel cardiorespirator, endocrino-
metabolic, hepatorenal, neuromuscular şi psihic;
- precizarea nivelului de dezvoltare fizică generală în funcţie de sex şi vârstă cu
ajutorul următoarelor examene:
- antropometric, pentru determinarea staturii, lungimii membrelor inferioare şi
anvergurei;
- somatoscopic, în scopul depistării deficienţelor fizice de gradul II, III, IV
contraindicate voleiului;
- examenul mobilităţii articulare.
La sfârşitul acestui examen complex, medicul este cel în măsură să decidă dacă
individul poate sau nu să practice voleiul de performanţă. Dacă în perioada pubertară este
prematur să se facă supoziţii în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică examenul stării de sănătate
trebuie să confere un răspuns precis asupra candidaţilor cu antecedente heredocolaterale sau
personale.
În perioada postpubertară aprecierea medico-biologică, trebuie să pornească de la
profilul morfofuncţional (la această vârstă suficient de bine conturat), reclamat de
specializarea pe posturi. Aprecierea dinamică a parametrilor biologici, funcţionali şi
neuropsihici trebuie să concluzioneze o stare de sănătate perfectă asociată cu o dezvoltare
fizică şi stare funcţională optimă.
În cadrul selecţiei finale, pornind de la profilul performerului de valoare mondială se
vor aprecia posibilităţile de adaptare, rezistenţa organismului la eforturile maximale şi
existenţa rezervelor pentru îmbunătăţirea performanţei. Potenţialul biologic optim se constată
periodic prin examenul medico-sportiv complex, care constituie filtrul pentru admiterea în
loturile reprezentative.
b). criterii somatice
Principalele date somatice care ne interesează în problema selecţiei sunt cele care pot fi puţin
influenţate de mediu şi anume:
1. Înălţimea
Pe bună dreptate sunt semne de întrebare asupra căror criterii să ne oprim mai ales în
etapele primare ale selecţiei, pentru a putea prognostica o înălţime finală optimă. Dintre
acestea recomandăm corelarea indicatorilor de creştere (înălţimea în momentul respectiv) cu
vârsta biologică; vârsta cronologică exprimă mai fidel nivelul maturizării. Pentru
determinarea vârstei biologice se recomandă aprecierea simptomor secundare ale pubertăţii,
osificarea pumnului şi încheieturii mâinii neîndemânatice şi vârsta dinţilor. Pe aceste baze se
pot aprecia cu obiectivitate ritmurile maturizării (întârziată, accelerată) şi determina înălţimea
posibilă prin raportarea la nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a generaţiilor în creştere.
Vârst Înălţimea în Ridicătorii Juc. de bl. Trăgătorii
a % din cea centr.
ani finală
masc fem. masc fem. masc fem. masc. fem.
. . .
10 78,21 84,3 148 147,6 152 151 156 156,1
8
11 80,95 87,9 154 153,6 158 158 162 162,3
 5
14 91,26 97,6 182 171 177 176 182 180,6
7
15 95,28 99,0 190 173,3 185 178 190 183,2
5
18 100 100 190 175 195 180 200 185

Apreciind că talia jucătorilor cuprinsă între 190 – 200 cm la băieţi şi 175 – 185 cm
pentru fete, luate în considerare la vârsta adultă, reprezintă valori acceptabile şi că depăşirea
lor favorizează pe linia specializării şi mai mult pe cei ce le posedă, înălţimile pe care
elementele de perspectivă ar trebui să le atingă la diferite vârste ar fi următoarele:
-considerăm că aceste date rămân la nivel orientativ ţinând cont de fenomenul de
acceleraţie al ultimilor ani şi de perioada în care s-au făcut cercetările empirice, care au stat la
baza acestor concluzii (tabelul de mai sus).
- când vârsta cronologică corespunde cu cea biologică, puseul de creştere la 12-13 ani
trebuie să atingă 7-8 cm. La copii de foarte mare excepţie cu puseu neînsemnat de creştere
trebuie aplicat examenul radiologic al articulaţiilor.
Fetele ating la menarhă 95,2 % din înălţimea maximă.
2. Ereditatea
Nu este un indiciu absolut sigur, deşi în raport de 80%, copilul împrumută aspectul
somatic al părinţilor, fetele în general pe al taţilor, iar băieţii pe al mamelor. În cazul unui
potenţial genetic redus, la înălţimea părinţilor poate fi corelată şi înălţimea rudelor apropiate
(fraţi, surori).
În legătură cu acest criteriu putem apela la următoarele formule de calcul:
IB = (IM x 1,08 + IT) : 2 şi IF = (IT x 0,923 + IM) : 2
IB =înălţimea băieţilor; IM=înălţimea mamei; IT=înălţimea tatălui; IF=înălţimea fetelor.
O variantă a acestor formule recalculată pentru baschet poate fi utilizată în condiţiile
în care înălţimea mamei depăşeşte 170 cm, iar a tatălui 180 cm. Potrivit acestora, viitoarea
înălţime ar fi:
IB+4 = (IM x 1,24 + IT) : 2 şi IF + 3,38 = (IT x 1,044 + IM) : 2
în care I = înălţimea, T = tata, M = mama, B = băiat, F = fată.
3. Tipul constituţional, trebuie să fie longilin cu dimensiuni mici ale bazinului mai ales la
fete, cu membre lungi. Cei cu membre scurte sunt favorizaţi în săritură şi îndemânare. Având
în vedere că anvergura are implicaţii atât în privinţaînălţimii punctului de lovire a mingii, cât
şi mărimea suprafeţei de acţionare a jucătorului, considerăm că aceasta trebuie să atingă valori
în jur de 110% faţă de înălţimea la vârsta adultă.
Până la pubertate creşterea în înălţime se face mai ales pe seama membrelor inferioare,
important este că înălţimea şi lungimea membrelor superioare să fie mari şi foarte mari.
Compoziţia corporală optimă:
-51 % va fi masa musculară,
-10,5 % constituie ţesutul adipos,

c. Capacitatea motrică
Cunoscut fiind caracterul mai puţin perfectibil al calităţilor pe care le reclamă
practicarea voleiului, exigenţa selecţiei trebuie să fie sporită de la început pentru aceste
calităţi care dacă nu se găsesc în “zestrea ereditară” este inutil să aşteptăm ca ele să se
dezvolte ulterior în măsura necesară.
1. Calităţile motrice stabilite care interesează în mare măsură procesul de selecţie sunt:
- viteza sub toate formele ei de manifestare (reacţie, execuţie, repetiţie);
- îndemânarea generală şi specifică (uşurinţa cu care loveşte mingea) şi bagajul de
deprinderi motrice.
Deţinătorii unor indici ridicaţi de viteză sunt avantajaţi întrucât zona posibilităţilor de
substituire a calităţilor motrice destul de restrânsă în eforturile care pretind manifestarea
complexă a tuturor (cum e cazul voleiului) se întinde mai mult în direcţia vitezei decât în
direcţia forţei sau rezistenţei.
Substratul morfo-funcţional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de 14 ani, dar
predicţia calităţilor de viteză se poate face începând de la 10 ani (F) şi 12 (B), când aceştia
realizează aproximativ 80% din viteza pe care o vor avea la 16 ani. Dacă până la 14 ani nu are
dezvoltate cele 3 forme de manifestare a vitezei, subiectul nu este dotat genetic pentru
performanţă.
2. Capacitatea de însuşire a deprinderilor motrice se examinează în toate perioadele
selecţiei, antrenorul trebuind să urmărească în principal capacitatea copilului de a-şi însuşi
temeinic acţiunile specifice.
Sunt copii care îşi însuşesc foarte repede deprinderile, dar cu insuficientă stabilitate, existând
riscul unor dezorganizări comportamentale în condiţii de întrecere, după cum sunt şi elevi
care îşi perfecţionează mai îndelung unele deprinderi, dar temeinic, având o constanţă, un
randament şi o mare stabilitate la factorii perturbatori.
Din acest considerent este necesar mult discernământ în formularea definitivă a deciziilor.
 d. Criteriul psihologic
În contextul prospectării complexe a viitorului performer, selecţia psihologică constă
în depistarea însuşirilor psihice necesare obţinerii succesului – privite în contextul bio-psihic-
social al personalităţii. Dezvoltarea psihică nu poate fi apreciată cu aceeaşi uşurinţă şi
obiectivitate ca dezvoltare somatică sau motrică. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, în fazele
primare ale selecţiei, antrenorul trebuie să facă această apreciere. În selecţia psihologică se
porneşte de la structurile şi procesele psihice solicitate de joc.
În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor prin intermediul cărora se evidenţiază
aptitudinile şi celelalte calităţi de personalitate, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord unanim
privind standardizarea acestora, în practică se utilizează instrumente diversificate şi anume:
- teste psihologice fie create pentru alte domenii şi folosite ca atare, fie adaptate sau
chiar teste nou concepute; acestea au neajunsul că artificializează condiţiile de solicitare faţă
de activitatea concretă în vedere căreia se face selecţia;
- competiţia de selecţie, care prin condiţiile solicitării propriu-zise a activităţii reale,
reuşeşte să evidenţieze calităţile specifice; deşi începătorul nu cunoaşte jocul şi nu are
maturizate aptitudinile şi trăsăturile de personalitate; meciurile de selecţie sunt necesare şi
regulile de joc pot fi adaptate necesităţilor.
Calităţile constatate prin investigaţia psihologică vor permite conturarea profilului
psihologic ale cărui elemente vor trebui să evidenţieze:
1. gradul dezvoltării aptitudinilor:
- capacitatea de învăţare,
- percepţii specializate,
- spirit de observaţie şi particularităţile atenţiei,
- psihomotricitate:
- viteză, îndemânare, coordonare,
- priceperi şi deprinderi,
- gândirea,
- capacitatea de decizie;
2. motivaţia (nivelul de aspiraţie, trebuinţa de performanţă, interesul şi pasiunea faţă
de volei)
3. tipul temperamental preferat este cel puternic echilibrat, iar dintre manifestările
temperamentale interesează capacitatea de muncă şi rezistenţa faţă de greutăţi, perseverenţă în
depăşirea unor obstacole sau momente dificile.
4. afectivitatea (anxietatea, frustraţia)
 5. sociabilitatea (gradul de adeziune la grup, atitudinea faţă de antrenor, preferinţele
colectivului faţă de subiect).
Astfel putem obţine o serie de aprecieri pe linia sublinierii unor calităţi şi putem
interveni în anihilarea unor deficienţe sau a compensării unor trăsături. Deosebit de
importantă este aprecierea justă a calităţilor ce decurg din particularităţile activităţii nervoase
superioare şi comportamentul în întreceri.

5.5. Sistemul normelor şi probelor de selecţie

O selecţie riguros ştiinţifică nu se poate realiza prin simpla observaţie şi apreciere
superficială. Ea trebuie obiectivizată prin folosirea unui sistem de probe din care să reiasă
valoarea pe care o reprezintă subiectul selectat în raport cu evoluţia de perspectivă, a devenirii
lui voleibalistice.
Practic, operăm cu probe, norme de selecţie şi teste pentru evaluarea tipului somatic,
calităţilor de viteză şi îndemânare, deprinderilor motrice, potenţialului psihologic, inclusiv
inteligenţa.
În etapa depistării iniţiale pentru a pune în evidenţă bagajul motric al copiilor, se poate
apela la diferite genuri de exerciţii:
- variante de sărituri în lungime şi înălţime;
- deplasări în diferite direcţii continuate şi cu efectuarea altor sarcini suplimentare;
- sprinturi din poziţii mai mult sau mai puţin obişnuite;
- exerciţii de îndemânare cu mingea;
- jocuri simple, dinamice şi sportive considerate mijloace eficiente şi mediu prielnic de
dezvoltare şi afirmare a motricităţii.
Pentru completarea bagajului de informaţii, antrenorul poate utiliza o serie de mijloace
simple cu mare eficienţă, ca de exemplu:
- modul cum copilul strânge mâna antrenorului şi cum răspunde la strângerea mâinii;
- vioiciunea ochilor şi expresia feţei;
- timpul cât se află sub influenţa emoţiei şi felul acesteia: activatoare,
dezorganizatoare;
- stând: depărtat, braţele îndoite, prinderea mâinii antrenorului care încearcă să-i atingă
diferite regiuni ale corpului (nas, umăr, braţ, genunchi, etc.)
- “fripta”
- stând cu spatele, întoarcere la semnal şi prinderea a două mingi aruncate;
- săritura la capră şi în aterizare prinderea unei mingi, etc…
 Pentru copiii supuşi procesului de instruire – potrivit “criteriilor de selecţie în sport” –
aprecierea nivelului de pregătire fizică generală expresia gradului de dezvoltare a fiecărei
calităţi motrice în parte şi a tuturor la un loc, se face prin cele opt probe ale “standard fitness
test-ului” convertite în puncte cu ajutorul sistemului de scalare, obligatorie fiind pentru a intra
în sportul de performanţă îndeplinirea celor 440 – 480 puncte (cu barem de minimum 70 de
puncte la probele de îndemânare generală, viteză şi detentă). Pentru grupele de avansaţi se
aplică sistemul probelor şi normelor de control privind pregătirea specifică, elaborat de F.R.
de Volei.
Concret, în „sistemul naţional de selecţie „ acţionează cinci tipuri de criterii:
- criteriul medico-sportiv;
- criteriul somatofiziologic;
- criteriul biochimic;
- criteriul psihologic;
- criteriul motric.

6. MODELE ŞI MODELARE ÎN VOLEI

6.1. Precizări terminologice

Modelarea defineşte operaţia de studiere a fenomenelor cu ajutorul modelelor,
(Ghenadi,V., 1999) având atât sens de metodă de investigare a fenomenului cu ajutorul
modelelor cât şi de principiu care ordonează programarea întregului conţinut al domeniului în
care se aplică modelarea în raport cu modelele elaborate. Modelul este cea mai bună formă
prin care se poate gândi global un fenomen. Ca metodă de investigare, modelarea serveşte la
determinarea particularităţilor esenţiale ale activităţilor studiate, în scopul elaborării
modelului ei. Ca principiu de programare impune o anumită ordonare a conţinutului şi
etapelor înfăptuirii activităţii, în conformitate cu modelul elaborat.
Elaborarea modelelor asigură optimizarea şi obiectivizarea proceselor de pregătire,
aceasta realizându-se pe baza cunoaşterii temeinice a tuturor factorilor şi parametrilor
implicaţi, luând în considerare elementele concrete, datele obţinute prin investigaţii cât mai
complexe şi obiective.
Modelele, indiferent de tipul lor, trebuie să caracterizeze cât mai corect
particularităţile obiectivului instructiv, natura efortului, structura motrice proprie acţiunii
pentru care au fost concepute, valoarea şi raportul de priorităţi al fiecărui parametru,
particularităţile ritmurilor, stereotipia efortului fizic şi psihic. În elaborarea lor trebuie să se
 pornească de la unele ipoteze teoretice. Modelul în activitatea sportivă se structurează pe baza
unor componente care reprezintă laturile esenţiale asupra cărora trebuie să se exercite în mod
obligatoriu influenţa în procesul antrenamentului. Acestea sunt:
 dezvoltarea fizică;
 calităţile şi deprinderile motrice generale şi specifice;
 cunoştinţele de specialitate;
 iniţierea şi desăvârşirea sportivă, etc.
Aceste componente au un caracter constant dar indicatorii lor variază în funcţie de
vârstă, sex şi pregătire, fiecăruia corespunzându-i o anumită valoare ce exprimă nivelul pe
care trebuie să-l atingă sportivul la sfârşitul unei anume etape de pregătire.
În raport de exigenţa cu care sunt realizate, modelele pot fi grupate în:
 empirice;
 logice;
 matematice.
Pentru activitatea de pregătire sportivă se pot elabora următoarele tipuri de modele,
indiferent dacă sunt logice sau matematice:
1. modele finale, care reprezintă sistemul de cerinţe riguros formulate ce decurg
din principalele obiective ale realizării performanţei sportive. Ele indică finalitatea acestui
proces.
2. modele intermediare – reprezintă trepte în drumul spre realizarea modelului
final iar acesta trebuie să reflecte rezultatul procesului de pregătire desfăşurat în cadrul
stadiului respectiv de pregătire. Sportivul, ca produs al acestui proces, trebuie să atingă un
anumit nivel la fiecare indicator al modelului, nivel stabilit riguros pe baza unor baremuri.
3. modele operaţionale – se construiesc pentru a fi utilizate ca sisteme de
acţionare în vederea realizării obiectivelor instructive propuse.
O astfel de modelare presupune raţionalizarea procesului de instruire sub aspectul unei
stricte obiectivizări şi cuantificări a conţinutului instruirii şi al nivelului de efort, ca şi
selectarea mijloacelor cu maximă eficienţă în realizarea parametrilor modelului.
Prin precizarea în cadrul modelului de instruire a datelor semnificative, pot fi elaborate
cu mai multă precizie modelele operaţionale clădite prin determinarea următorilor parametri:
acţiunea motrice utilizată, volumul (durată, timp, repetări), intensitatea (ritmul, tempoul)
efortului, măsurile organizatorice (formaţii, materiale), indicaţiile metodice, etc.
În concluzie, modelele, indiferent de tipurile lor, trebuie să caracterizeze cât mai
corect particularităţile obiectivului instructiv, natura efortului, structura motrice proprie
acţiunii pentru care au fost concepute, valoarea fiecăruia dintre parametri şi raportul de
prioritate dintre aceştia etc.
Modelul trebuie să prefigureze în antrenamentul sportiv, pe baza unor investigaţii
complexe, elementele caracteristice ale jocului, conform importanţei lor. În practica
voleibalistică se operează cu mai multe modele:
1. Modelul morfologic, care înglobează date referitoare la înălţime, greutate,
lungimea picioarelor, a trunchiului.
2. Modelul funcţional, referitor la capacitatea de efort, natura acestuia, specificul
solicitării jocului şi limitele acestuia.
3. Modelul motrice, care evidenţiază valorile calităţilor motrice generale şi specifice
ale jucătorului.
4. Modelul tehnico-tactic, al cărui conţinut constă în complexul de acţiuni de joc ale
fiecărui jucător, corelat cu modelele similare ale coechipierilor (acţiuni colective).
5. Modelul de pregătire, cuprinde elementele caracteristice ale procesului pedagogic
de antrenament şi ale reactivităţii sportivului. Modelul de pregătire rezultă în mod esenţial din
valorile modelului competiţional, competiţia fiind o parte intrinsecă a antrenamentului cu
profil concomitent de efect şi cauză. Modelul competiţional acumulează mai multe categorii
de date caracteristice şi definitorii, strâns legată de nivelul la care se desfăşoară.
6. Între modelul competiţional şi cel al pregătirii apar diferenţe însumate în modelul
comparativ care are la bază prelucrarea datelor obţinute pe baza cărora se pot elabora
prognoze privind eficienţa mijloacelor de antrenament şi rezultatul sportiv.
7. Modelul de testare, stabileşte numărul, profilul, condiţiile şi periodicitatea
înregistrării parametrilor semnificativi necesari confruntării continue care trebuie să existe
între modelul de pregătire derivat din cel al concursului şi al campionatului pe de o parte şi
modelul biologic şi psihic pe de altă parte.
8. Modelul de ambianţă, deşi se referă la mediul extern, are o influenţă puternică
asupra celui intern respectiv asupra reactivităţii psihice.
Modelul de ambianţă cere două aspecte:
a). Modelul condiţiilor în care se desfăşoară activitatea;
b). Modelul microclimatului social.

6. 2. Model de joc al echipei

Stabilirea modelului de joc al echipei are scopul de a formula un cadru, care să ofere
un feed back necesar şi permanent în orientarea pregătirii.
 Modelul de joc al echipei are la bază următoarele componente:
1. Aprecieri ale potenţialului de joc al echipei în care se menţioneaza o anumită
concepţie de joc, factorii care o favorizează, etc.
2. Alcătuirea lotului (sub forma de tabel în care se precizează: vârsta, talia, postul, de
când joacă volei, provenienţa, etc.) pentru a urmări mai uşor datele, jucătorii vor fi grupaţi pe
posturi: (R=ridicător, C=centru, E=extremă, U=universal, L=libero).
3. Structura echipei şi plasarea jucătorilor pe posturi.
4. Concepţia tactică în atac (timp de execuţie, nr. de combinaţii, zonele prioritare de
finalizare, etc). Aceste aspecte vor fi precizate pentru fazele fixe – momentul preluării din
serviciu şi faza de joc – momentul recuperării mingii din atac.
5. Concepţia tactică în apărare (sistemul de apărare, variante, etc.).
6. Regimul de solicitare al sportivilor (în funcţie de zona în care joacă – în atac, în
apărare).
7. Obiectivele de performanţă.
9. Orientarea procesului de pregătire:
-obiective pe componentele antrenamentului;
-principalele mijloace.
6.3. Structura jocului de volei
6.3.1. Precizări terminologice
Modificările regulamentului de joc iniţiate de Federaţia Internaţională de Volley Ball în
scopul promovării şi comercializării jocului prin televiziune a avut consecinţe în metodica de
pregătire şi implicit în terminologi specifică jocului de volei. Pentru a avea o percepţie
comună asupra jocului se impune ca o necesitate precizarea termnilor utilizaţi.
6. 3.2. Partida
Jocul de volei competiţional constituie o partidă sau alt fel spus un meci.
La rândul ei partida este compusă din seturi. Pentru câştigarea unei partide
„Regulamentul oficial al jocului de volei” prevede câştigarea de către oechipă a trei seturi din
maximum cinci jucate. Echipa care câştiga prima trei seturi este declarată învingătoare. Un set
se încheie când o echipă acumulează 25 de puncte cu diferenţă de două. Setul se poate
prelungi peste punctul 25 până când o echipă realizează această diferenţă.
Din punct de vedere didactic setul se compune din blocuri operaţionale sau
funcţionale, faze de joc şi acţiuni de joc.
 6.3.4. Acţiunea de joc
Acţiunea de joc este expresia biomecanică a unei sarcini de joc, pe care un sportiv o
exercită cu implicaţii de ordin psihic, biomecanic, fiziologic, tactic, mental. Acest concept se
impune tot mai mult în limbajul de specialitate dorind să sublinieze caracterul tactic al
conduitei sportivilor în meci şi antrenamente, după ce o perioadă s-a manifestat tendinţa de a
automatiza mişcările prin lucru analitic şi izolat de jocul efectiv.
Acţiunea de joc reprezintă în structura sa cele cinci componente, care nu pot fi
disociate, chiar dacă în diferite etape ale procesului de instruire au un caracter mai mult sau
mai puţin dominant. Acest lucru s-ar reprezenta grafic printr-o spirală în care componetele
menţionate se întrepătrund funcţional.

6.3.5. Faza de joc

Definim faza de joc drept jucarea regulamentară a mingii de o singură parte fileului. În
jocul de volei, faza de joc aparţine echipei care joacă mingea în atac sau apărare.
6.3.6. Blocul operaţional
Blocul operaţional, sau blocul funcţional reprezintă o succesiune de cel puţin două
faze, din care una este de atac, iar următoarea de apărare şi se desfăşoară până la ieşirea
mingii din joc.
Întrebări şi exerciţii:
1. Definiţi acţiunea de joc.
2. Exemplificaţi un bloc operaţional.
3. Ce este o fază de joc?

BIBLIOGRAFIE
1. Drăgan, I., Practica medicinii sportive, Editura Medicala, Bucureşti 1989.
2. Ghenadi, V., Obiectivizarea pregătirii, Bacău, Editura Plumb, 1999.
3. Mureşan, A., 2005, Volei selecţia şi pregătirea echipelor de junior.
4. ***Regulamentul jocului de volei, FRVolei.
Rezumat
Selecţia candidaţilor este activitatea care, în mare parte, asigură succesul succesul în
activităţile competiţionale. De aceea este necesară cunoaşterea criteriilor de selecţie a
aspectelor determinante. Modelele de sportivi şi competiţie orientează activitatea prin
prototipurile apărute în istorie. Structura jocului oferă cadrul organzaţional al manifestărilor.
Toate acestea au rolul de ghidaj în multitudinea de factori care se iţesc în activităţile sociale.
 MODUL 4
Recapitulare
1. Modelul de joc al echipei.
2. Acţiunea de joc şi faza de joc.

METODOLOGIA PREGĂTIRII TEHNICE ÎN ATAC ŞI APĂRARE

a) Scop: Însuşirea bimecanicii acţiunilor de joc.
b) Obiective : Înţelegerea metodologiei instruirii, a ponderii în instruire şi etapizarea pregătirii.
c)Conţinutul informaţional detaliat
Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

7. METODOLOGIA PREGĂTIRII TEHNICO TACTICE

7.1. Scopul si specificul jocului

Metodologia pregătirii are ca punct de plecare şi de întoarcere scopul şi specificul
jocului.
Voleiul este un sport “de situaţie”, adică un sport ce se desfăşoara în funcţie de
situaţia, care se creează în teren.
Situaţia din teren este influenţată de poziţia jucătorilor pe teren, traiectoria şi viteza
mingii, acţiunile adversarilor, etc.
Un voleibalist trebuie, deci, să poată face faţă unor situaţii diverse.
Acţiunilor de joc, constituie intrumentele operative ale jucătorului. Pentru
consolidarea şi perfecţionarea lor se recomandă pregătirea în condiţii asemănătoare jocului,
sau în condiţii de joc.
De multe ori se asistă la antrenamente care nu reconstituie jocul în nici cea mai mică măsură.
-Pasele în doi jucători pe lăţimea terenului nu corespund situaţiilor diverse din joc;
-Atacul şi apărarea ce se execută în cupluri, unul în faţa celuilalt, la circa 5 metri distanta, cu
nici un obstacol între jucători; în timpul meciului, mingea soşeste de la înălţimi şi de la
distanţe, din unghiuri complet diferite decât cele din exemplul propus.
-Aproape întotdeauna, între atacant şi apărare se găseşte ca obstacol, blocajul;
-Ridicarea se execută în urma unei primiri din serviciu sau a unei preluări din atac;
-Jocul de volei este unul de mare concentrare în situaţii de presiune;
 Voleiul este unul dintre puţinele sporturi care nu presupun contact fizic. Nu trebuie însă
subestimată nici importanţa pregătirii fizice mai ales din pricina prevenirii accidentărilor.
Recomandăm ca toate mijloacele prezentate să fie critic gândite şi adaptate condiţiilor
concrete sub forma blocurilor operaţionale, sau a lucrului analitic pentru atingerea
obiectivelor.
7.2.1. Serviciul şi primirea din serviciu
Invatarea, consolidarea si perfectionarea serviciului va urmări creşterea constanţei şi a
eficienţei în execuţie, cu scopul realizării punctelor sau a limitării posibilităţilor atacului
advers.
Conţinutul pregătirii se desprinde din modelul de joc adoptat şi planificarea
obiectivelor:
- de pe sol sau din săritură;
- în forţă sau tactic pe zone;
- spre jucătorii deficitari în execuţia preluării;
- zone de siguranţă.
Pregătirea pentru consolidarea şi perfecţionarea serviciului se orientează conform
principiilor metodicii după scopul urmărit. Calităţile motrice cum sunt îndemânarea specifică
sau viteza se recomandă a fi antrenate la începutul lecţiei de antrenament în condiţii optime
ale stării fizice.
Pregătirea lor în condiţii de rezistenţă presupune însă instalarea oboselii.
Perfecţionarea preluării serviciului se realizează prin mijloace individuale sau
colective cuplate cu serviciul în condiţii izolate şi în condiţii de joc, după obiectivele
perioadei şi etapei de pregătire.
Aspectele mentale ale pregătirii serviciului şi primirii sunt stâns legate de posibilităţile
fizice ale jucătorilor.

7.2.2. Mijloace recomandate

Recomandăm o colecţie de exerciţii, care vor fi selecţionate în pregătire în funcţie de
necesităţi.
1. Consolidarea serviciului prin repetarea lansării şi lovirii mingii cu palma întregă (de la 5m
distanţă, la înălţimea 2,24 m la feminin sau 2,43 la masculin, serii de câte 10 repetări în regim
de procentaje reuşite;
2. Acelaşi cu preluarea mingii ricoşate din perete (dominantă corespunzătoare);
3. Pe perechi, şezând faţă în faţă la distanţă de 6-8-10 m, un jucător serveşte spre celăltă care se
 ridică în timpul lansării mingii şi execută preluare de control (rolurile se inversează);
4. Pe perechi la distantă de 8-10-12-15 m, un jucător (antrenorul), lansează o minge celălalt se
deplasează spre minge şi o prinde în dreptul corpului într-o plasă, coş, etc.
5. Jucătorul A cu minge, îl are în faţă pe B la distantă de 8-10-12m şi pe C la distanţa de15m. A,
serveşte peste B, la C care “citeşte” traiectoria serviciului se poziţionează pe traiectoria mingii
şi o lasă să-i treacă printre picioare. B urmăreşte traiectoria mingii se întoarce, aleargă în
spatele lui C şi o prinde după ce a căzut o dată.
6. Jucătorul A cu minge, serveşte în perete de la distanţa de 8-10-12 m spre locuri marcate iar
jucătorul B, situat între perete şi A va prelua mingea ricoşată din perete;
7. Pe perechi, şezând faţă în faţă la distanţa de 6-8-10 m un jucător serveşte, celălalt se ridică în
timpul lansării mingii o întâmpină şi execută preluare din dreptul corpului.
8. Pe perechi, la distanţă de 9 m un jucător în şezând primeşte serviciul celuilalt, care serveşte
din stând pe genunchi.
9. Acelaşi cu serviciu din stând, şi preluare cu ridicare din poziţia şezând.
10. Variante peste plasă.
11. Stând pe genunchi preluare din atac pe antebraţe (atacă antrenorul de la distanţa de trei m din
minge autooferită).
12. Preluare aproape de sol din serviciu scurt sau atac dirijat după (dincolo de) banca de
gimnastică. Distanţa între jucători 4-5m; Varianta cu atac peste plasă se utilizează şi la
preluarea din atac.
13. Preluare din dreptul corpului pe partea dreaptă şi stângă a terenului, precedată de săritură
peste banca de gimnastică situată la mijlocul terenului perpendicular pe fileu.(variante cu alte
sarcini, înainte sau după prelure).
14. Serviciu peste fileu cu mărirea distanţei faţă de plasă, (serii);
15. Serviciu de precizie pe suprafeţe limitate(micşorate);
La executarea serviciului cu temă, preluarea este acţiune secundară.
16. Serviciu în perete la punct fix (într-un cerc desenat pe perete);
17. Serviciu şi preluare sub formă de joc 2 la 2, pe 1/2 teren, sau fâşie
18. De la 7-9 m de fileu doi jucători execută serviciul peste plasă, cât mai precis; preluare de
control;
19. Executarea serviciului pe zone mari la început (linia întâi, linia a doua), jumătatea din dreapta,
jumătatea din stânga terenului, după care se micşorează terenul de ţintă;
20. Serviciu, preluare în zona tactică indicată, ridicare în urcare, ’’sub mâna’’trăgătorului situat pe
lada de gimnastică
21. Serviciu în terenul advers, preluare pe zona doi, ridicare pe timpul I trecerea mingii peste
plasa, pe cele şase rotaţii;
22. Serviciul tactic în anumite zone cu intensităţi diferite, care să oblige la ridicare pe timpul II pe
cele şase rotaţii (linia întâi şi în linia a doua);
23. Servicii repetate pentru creşterea constanţei în execuţie 4, 6, 10 ori (60-120 servicii);
24. Repetarea serviciilor cu cerinţele fixate fiecărui sportiv privind constanţa în execuţii reuşite
(serii de 6-10 execuţii);
25. Perfecţionare serviciu- primire, în trei jucători cu două mingi); 3 sportivi în formaţie de lucru,
unul la serviciu cu o minge, al doilea la preluare din serviciu în celălalt teren, al treilea cu
minge lângă fileu în zona de preluare îl serveşte cu minge (pe sub plasă) pe cel care serveşte.
Se execută 6- 10 servicii, la standard, în serii, după care se rotează.
26. Serviciu pe direcţie cu preluare spre dreapta:se poate combina cu ridicare, etc.

27.Serviciu pe culuar sau pe diagonală: se combină cu ridicare şi sincronizăriîn atac.

29.Serviciu la punct fix pe colţurile terenului.

30 Serviciu urmat de apărare

 31. Bloc operaţional: serviciu-ridicare- atac- apărare.

32. Serviciu, combinaţii în atac

33. 3 la 3; joc4 la 4 cu evaluare în cadrul eficienţei colective;

În cadrul structurilor de exerciţii se pot exersa aspecte dominante particularizat pe
jucători.
Dozarea exercitiilor:
a.densitate maximă presupusă de raportul dintre capacitatea de efort a sportivilor şi timpul
relativ scurt afectat pregătirii;
b. numărul de repetări determinat de posibilităţile sportivilor de a îmbunătăţi execuţia cu
fiecare încercare;
c intervale de odihnă pentru refacerea fizică şi psihică realizate nu prin pauze, ci prin
utilizarea unor formaţii de lucru corespunzătoare; intervalele dintre lecţiile care urmăresc
învăţarea unei acţiuni motrice noi, trebuie să fie mai scurte pentru evitarea ştergerii reflexelor
motrice condiţionate, încă insuficient consolidate.

7.3. Indicaţii metodice privind serviciul şi preluarea din serviciu

Serviciul şi preluarea sunt primele elemente de atac şi, respectiv, apărare, întrucât
ambele au pondere mare în joc trebuie acordată o atenţie deosebită însuşirii corecte a
execuţiei tehnice.
 Pentru activitatea de performanţă se recomandă să se înceapă direct cu serviciul de sus
din faţă pentru că serviciul de jos din faţă nu se mai foloseşte decât în activitatea sportivă de
masă.
În funcţie de calităţile individuale ale jucătorilor să se fixeze procedeul cel mai eficient
şi distanţa faţă de linia ce marchează fundul terenului.
Preluarea din serviciu constituie cheia organizării tuturor combinaţiilor tactice de atac.
Din considerente de ordin metodic şi al eficienţei practice, serviciul şi preluarea se
programează în mare proporţie în comun.
Se ştie că serviciul pregăteşte preluarea, deci numai cu un serviciu constant cu
dificultate şi orientare tactică, vom reuşi perfecţionarea preluării.

7.4. Lovirea mingii cu două mâini de sus –pasa de sus

Lovirea mingii cu două mâini de sus sau pasarea mingii trebuie înţeleasă ca o acţiune
tehnică şi tactică de cea mai mare importanţă pentru conţinutul jocului. De modul cum este însuşită
„pasarea mingii" depinde eficienţa acţiunilor următoare, care asigură finalizarea jocului.
7.4.1. Cerinţe privind pasarea mingii
- asigurarea lovirii mingii printr-o „cupă" a palmelor cât mai corectă;
- lovirea mingii se va efectua la nivelul capului;
- transmiterea mingii cu traiectorii şi cu viteze diferite, înainte şi peste cap;
- precizie în execuţie;
- pasarea va fi executată din deplasare şi de pe loc, cu plonjon, din linia a Il-a, la plasă şi fără
plasă, cu întoarceri de 180° şi 360°, cu lovire de jos;
- se execută de către toţi jucătorii indiferent de specializarea pe post.
Pasarea mingii înainte şi peste cap-reprezentare grafică.
Fig. 1. Fig.2. Fig. 3 Fig.4

Înainte şi peste cap Înainte şi peste cap de pe loc Pasă directă din minge lansată
cu pasă de control. şi din deplasare. Fig. 8.
Fig. 5. Fig. 6.şi Fig. 7.
 7.5. Pregătirea ridicătorilor
Pregătirea ridicătorilor impune antrenamente de individualizare şi particularizarea
pregătirii în antrenamentul comun. Recomandăm şi exerciţiile care urmează:
Fig. R 1. Fig. R 2. Fig.R.3 Fig. R4

Fig. R 5. Fig.R 6 Fig. R 7

Fig. R 8 Fig. R 9

Fig. R 10 Fig. R 11 Fig. R 12

Fig. R 13 Fig. R14 Fig. R 15

7.5.1. Indicaţii metodice recomandate în pregătirea ridicătorilor
Ridicătorul coordonator trebuie să fie talentat, să-i placă postul pe care joacă, să se remarce
prin inteligenţă, spirit mobilizator şi organizator, îndemânare, viteză de deplasare şi execuţie,
supleţe şi mobilitate.
Ridicătorii coordonatori vor parcurge un program special cu obiective asumate.
Conţinutul pregătirii să cuprindă ridicări de pe loc, din deplasare, din plonjon, din săritură,
cu fentă, fără fentă, înainte, peste cap, cu traiectorii diferite, cu viteze diferite, din minge aruncată,
din preluare, cu intrare şi fără intrare.
Evaluarea va fi curentă şi la termene.
 7.6. Apărarea la blocaj
7.6.1. Perfecţionarea blocajului individual şi colectiv

Se urmăreşte perfecţionarea blocajului individual la corespondent, la minge şi la zonă; blocajul

colectiv executat cu doi jucători şi cu trei jucători în care jucătorul apărător de centru joacă rol agresiv
şi hotărâtor la realizarea unei grupări ermetice. Un rol important în recuperarea mingilor ricoşate
din blocajul propriu şi care vor avea tendinţa pătrunderii în propriul teren revine autodublajului, care
este asigurat de jucătorul care se găseşte cel mai aproape de minge.
Perfecţionarea acţiunilor de joc se realizează printr-un număr mare de repetări în condiţii cât mai
variate prin segmente de joc, blocuri operaţionale, jocuri bilaterale, iar competiţia oficială validează
metodologia de instruire.

Mijloace pentru perfecţionarea blocajului-reprezentare grafică:

Atac în blocaj individual din Atac în blocaj colectiv din
minge autolansată pentru atac. minge autolansată pentru atac.
Fig. B 1. Fig. B 1a.

Blocaj individual al jucătorului Blocaj individual al jucătorului 3

din zona 3, pe zonele 3 şi 2. pe zonele3- 2- 3- 4.
Fig. B 2. Fig. B 3.
Blocaj individual Blocaj individual pe zonele Atac în urcare-1, blocaj
pe extreme 2 şi 4 la atac din ridicare în zona doi la atac din
directă. zona 4 adversă.
Fig. B 4. Fig. B 5. Fig. B 6.

Variantă: după atac blocaj pe cele trei zone.

Exemplificările sunt făcute în general cu un jucător pentru o eficientă exploatare a

mijloacelor intuitive. În funcţie de necesităţi blocajul se antrenează pe cupluri, după
schimbarea locurilor jucătorilor în cadrul liniilor, pe toate rotaţiile.

7.6.2.Indicaţii metodice:
Se recomandă ca jucătorii să aibă reprezentarea mentală a acţiunilor şi să coroboreze
efectul acţiunilor lor cu apărarea la sol.
-Se va lucra individual şi în grup- fără minge şi cu minge,
-Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi se va înlocui cu alergarea,
-Blocaj agresiv,
-Poziţia de plecare este cu braţele flexate şi mâinile la nivelul capului.

7.7. Apărarea în linia a doua

7.7.1.Precizări terminologice
Preluarea din atac defineşte acţiunea de joc prin care apărătorul încearcă să apere
terenul ameninţat prin lovitura de atac a adversarului. Preluarea din atac se poate efectua cu
orice parte a corpului şi regulamentul de joc oficial nu penalizează lovirea primei mingi, dacă
este “dublă” sau “condusă”.
În evaluarea preluării din atac se consideră că mingea este:
 -“greşită” atunci când în urma intervenţiei la minge jocul se întrerupe;
-“bună” atunci când mingea este ricoşată deasupra terenului de joc;
-“foarte bună” atunci când mingea este ricoşată în spaţiul de atac sau în zona de
preluare.
Considerăm că în execuţia preluării din atac prin oricare variantă este important ca
segmentul care loveşte mingea să fie astfel orientat încât mingea să ricoşeze spre terenul de
joc şi să amortizeze lovitura în aşa fel încât mingea să rămnă în joc.
Preluările din atac atac pot fi clasificate după poziţia echilibrată sau dezechilibrată a
corpului, după acţiunea segmentului lovitor, înălţimea punctului de lovire etc, dar noi aici
vom prezenta aici acele execuţii care nu au făcut obiectul antrenamentului la nivel de iniţiere
şi începători.

7.7.2. Consolidarea şi perfecţionarea apărării în linia a doua

Apărarea în linia a doua sau apărarea la sol nu oferă satisfacţie imediată juniorilor, care preferă
atacul. Se recomamandă creşterea interesului sportivilor pentru apărarea în condiţii de tactică, pe cele 6
rotaţii.
Instruirea tehnico tactică va cuprinde şi iniţierea, consolidarea şi perfecţionarea următoarelor acţiuni
de joc:
Apărarea înaltă
Apărarea înaltă este preferabilă pentru respingerea mingilor care vin la nivelul capului,
sau deasupra şi lateral. Palmele la nivelul pieptului cu braţele uşor îndoite, sunt pregătite
pentru intervenţie la mingea, care trebuie ricoşată spre centrul terenului.
Plonjonul cu alunecare şi mâna pe sol
Este folosit în situaţiile de criză cand mingea este deja sub nivelul genunchilor
jucătorului sau la o distanţă considerabilă faţă de acesta. Apariţia plonjonului cu “pârghie
dură” face dificilă alegerea modului de lovire a mingii, jucătorul, trebuind să decidă într-un
timp foarte scurt dacă loveşte mingea în aer sau aşează palma pe podea. Lovirea, sau salvarea
mingii cu mâna pe podea se execută din plonjon înainte sau plonjon lateral.
Cel mai indicat este să se folosească lovirea mingii, aceasta putând fi controlată, iar
plonjonul cu pârghie dură să fie folosit doar atunci când nu mai sunt alte soluţii.
Preluarea cu amortizare
Este folosită la atacurile foarte puternice şi de către jucătorii avansaţi şi creează
avantajul unei scurtări a traiectoriei mingii după lovirea acesteia, a unui zbor al mingii în
condiţii care favorizează intervenţia următoare la minge.
 În momentul contactului cu mingea jucătorul face o flexie accentuată a genunchilor, o
cedare, o retragere a braţelor ce prelungeşte contactul cu mingea în limitele permise de
regulament.
În cazul unor lovituri foarte puternice această execuţie poate fi însoţită de o fandare,
îngenunchere sau de un plonjon, ceea ce accentuează amortizarea respingerea mingii.

Preluarea din atac cu efect- tăiere.

Antebraţele se interpun în drumul parcurs de minge printr-o lovire tangentă, care
imprimă mingii un efect invers şi îi dă o traiectorie orientată spre interiorul terenului.

7.7.3.Mijloace recomandate
Antrenorul atacă, plasează, Fig.1
liftează, un jucător face preluare
la al doilea jucător, care pasează
înapoi la antrenor.

Antrenorul pe o bancă, plasează scurt în zonele 4-3-2. Jucătorii întâmpină mingea şi

preiau din zonele 4 şi 3 în zona 2, iar din zona 2 ridică direct în zona 4. jucătorii se deplasează
înainte şi înapoi. Aruncarea se face în fiecare secundă (la 3”o preluare).
Fig.2
 Antrenorul de pe o bancă atacă în zona 5. Un jucător din grupa „a” preia spre zona 2-
3. Jucătorul din grupa „b” se deplasează spre zona 2 şi pasează în zona 4. Se poate face pentru
pregătirea tuturor zonelor de apărare-cu atac din cele trei zone.
Fig.3

Pregătirea jucătorilor din linia a doua pentru apărarea unui atac din ridicare înltă: atac din
zona 2, dublează zona 5, iar zona 6 se deplasează spre stânga răspunzând de zonele5şi 6; atac
din zona 4, dublează zona 1, iar 6 răspunde de zonele 1 şi 6.

Fig.4

Pregătirea jucătorilor din linia a doua pentru apărarea unui atac din ridicare în urcare sau
întinsă. La atacul din zonele 4,3,2, fiecare apărător răspunde de culuarul corespunzător.

Fig. 5

Aceleaşi exerciţii îmbinând exerciţiul 4 cu 5.

Apărare în linia a doua cu blocaj. Antrenorul lansează mingi jucătorilor din linia de atac,
alternând ridicarea în urcare cu cea întinsă şi înaltă. Cei 6 jucători din apărare acţionează în
consecinţă.

Fig.7

Se pregătesc faza întâi şi faza a doua de joc. Serveşte echipa A iar echipa B se apără şi
continuă jocul. Când s-a greşit, antrenorul lansează mingea la intrare pentru echipa B, care
constuieşte atacul şi se apără echipa A. Jocul se reia cu serviciu.

Fig.8.

Se pregăteşte faza întâi şi a doua de joc. În terenul A formaţia de bază. În terenul B o

linie de atac, un antrenor şi un jucător la serviciu. Jucătorii din B servesc, echipa A
construieşte atacul. Jucătorii din B blochează după care vor ataca mingile lansate de antrenor,
echipa A se apără. Antrenorul solicită şi echipa A cu mingi plasate după atac pentru a pregăti
dublajul atacului.

Fig.9.
 8. METODOLOGIA PREGATIRII FIZICE

8.1. Aspecte generale ale procesului de instruire

În decursul marilor competiţii pe plan naţional, european şi mondial sunt exemple
elocvente, care au demonstrat că echipele care au beneficiat de o pregătire fizică mai bună au
câştigat jocul.
Stadiile prin care trec sportivii în cadrul procesului de instruire în volei sunt: iniţerea- fixarea-
consolidarea- perfecţionarea şi valorifivarea. În toate stadiile pregătirii componentele
antrenamentului sunt într-o continuă interdependeţă şi condiţionare reciprocă.
Ponderea acestora, însă este determinată conform metodicii educaţiei fizice şi sportului, de
etapa de instruire pe care o parcurge sportivul.
Componentele procesului de instruire sunt următoarele: psihologică; mentală (de
cunoaştere şi informaţională); fizică; biomecanică sau tehnică; tactică.
Pregătirea fizică urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice prin exerciţii de
prelucrare globală şi selectivă a segmentelor corpului şi a marilor funcţiuni ale organismului
conform efortului specific voleiului.
Pregătirea fizică include atât pregătirea generală cât şi pe cea specială.
Mijloacele au un caracter general sau sunt specifice perfecţionării acţiunilor
individuale de joc, a combinaţiilor tactice în atac şi a sistemelor de apărare utilizate.

8.2. Orientarea pregătirii fizice

Considerăm utilă stabilirea principalelor jaloane în direcţionarea pregătirii fizice a
voleibaliştilor, pentru fixarea conţinutului şi a obiectivelor antrenamentului şi pentru
selecţionarea metodelor şi a mijloacelor utilizabile:
 -specificul jocului,
 -concepţia de joc,
 -perspectivele jocului,
 -optimizarea instruiri

8.2.1. Specificul jocului

Specific jocului de volei este că mingea trebuie jucată în aer, nu poate fi nici prinsă şi
nici ţinută ceea ce presupune că jucătorii sunt, surprinzător pentru neavizaţi, într-o continuă
mişcare. O altă caracteristică a jocului competiţional este că majoritatea acţiunilor de joc în
înlănţuirea lor sunt mişcări explosive: atac, blocaj, serviciu, pase din sărituri, plonjoane, etc.
Din aceste motive şi din cauză că jocul nu este delimitat exact în timp, pregătirea
fizică este prezentă şi obligatorie în toate etapele pregătirii, ajutănd la însuşirea şi
perfecţionarea acţiunilor.
8.2.2. Concepţia de joc
Concepţia de joc modelează pregătirea fizică. De exemplu, în atacul combinativ
calitatea motrice dominantă, atât la atac cât şi la blocaj este detenta, şi detenta în regim de
rezistenţă.
În linia a doua conduita motrică a jucătorilor este caracterizată prin viteză de
deplasare, viteză de excuţie şi îndemânare specifică.
Unificarea concepţiilor de joc pe eşaloane ar contribui la evaluarea operaţională a
pregătirii sub acest aspect esenţial în sportul contemporan.
8.2.3. Perspectivele jocului
Evoluţia jocului de volei a creat un decalaj enorm între atac şi apărare favoarea
atacului. Acest decalaj poate fi relativ echilibrat prin perfecţionarea continuă a acţiunilor
specifice apărării, începând cu buna organizare a blocajului, a acţiunilor de dublare şi
recuperare, care se vor realiza printr-o excelentă viteză în regim de rezistenţă şi forţă.
8.2.4. Optimizarea pregătirii
Optimizarea pregătirii fizice presupune individualizarea efortului, utilizarea
tehnologiei moderne, a specialiştilor în domeniu, selecţionarea formelor de organizare, a
metodelor de lucru, standardizarea şi rationalizarea mijloacelor, care să asigure un feed beak
operativ.
Un rol foarte important în cadrul optimizării pregătirii fizice îl are participarea activă
şi conştientă a sportivilor.
Bazele pregătirii fizice se pun în perioada pregătitoare şi se menţine în perioada
competiţională.

8.2.5. Conţinutul pregătirii fizice generale şi specifice

Dezvoltarea aptitudinilor motrice generale şi specifice, stăpânirea deprinderilor şi
priceperilor motrice caracteristice se bazează pe adaptarea capacităţii funcţionale a
organismului corespunzător cerinţelor jocului de volei.
Pregătirea se va orienta spre:
a. dezvoltarea aptitudinilor motrice de bază:viteză, forţă, rezistenţă, îndemănare.
 b. adaptarea indicilor morfologici şi funcţionali:aparat locomotor ; organele interne ;
sistem nervos.
c. însuşirea deprinderilor, priceperilor şi tehnicilor de lucru eficiente
d.pregătirea segmentelor şi a articulaţiilor solicitate în jocul de volei

8.2.6. Concepţia instruirii

Scopul jocului constituie cadrul de manifestare a întregului proces instuctiv.
Scopul jocului formulat prin activităţi psihice şi mentale se manifestă motric prin
tehnica şi tactica jocului şi se bazează pe capacitatea fizică al participanţilor. Pregătirea fizică
îmbinată cu celelate componente ale pregătirii au menirea de a atinge scopul jocului.

8.3. Asigurarea eficienţei în pregătirea fizică

Eficienţa antrenamentelor se evaluează prin performanţele obţinute, prin progresele
realizate.
Evaluarea curentă a capacităţilor fizice şi aprecierea progreselor realizate au efect
stimulativ asupra juniorilor.
Utilizarea mijloacelor pregătirii fizice ca pedepse nu favorizează asumarea efortului de
către sportivi.
Pregătirea fizică sub aspectele impuse de necesităţile jucătorilor se realizează prin
mijloace nespecifice şi specifice. Considerăm că recetele nu sunt cel mai indicat mod de a
influenţa cititorii.
Scopurile şi obiectivele concrete sunt urmărite respectând principiile generale ale
antrenamentului sportiv:
a. armonizarea pregătirii fizice generale cu cea specială.
b. menţinerea nivelului pregătirii fizice la nivelul solicitărilor pe tot parcursul activităţii.
c. abordarea simultană, -în cadrul sistemului-a componentelor pregătirii.
d. pregătirea fizică- suport morfo funcţional al articulaţiilor solicitate special.
Pregătirea fizică specifică jocului de volei este în interdependenţă cu alimentaţia, refacerea,
recuperarea, etc.
În tabelul alăturat am preluat de la F.R.Volei şi prezentăm parametri funcţionali orientativi
în pregătirea fizică:
 UTILIZAREA SISTEMELOR FUNCTIONALE IN TIMPUL EFORTULUI (anaerob-
anduranta) SI PRINCIPALELE CAUZE DE OBOSEALA METABOLICA

Sistemul functional Unitatea ANAEROB STE MTE LTE I LTE II LTE III LTE
de masura Alactacid Lactacid 35’’-2’ 2’-10’ IV
Circulatia coronara 1”-10” 10”-35,5” 35”-2’ 2’-10’ 10’-35’ 35’-90’ 90’360’ >360’
FC(bătăi/ 190-210 200-220 185- 190- 180- 175- 150- 120-
min) 200 210 190 190 180 170
Consumul 02 %VO2 100% 100% 100% 95- 90-95% 80-95% 60-90% 50-
max 100% 60%
Schimburile %relatie
energetice aerob- 1 3 20 60 70 80 95 99
anaerob 99 95 80 40 30 20 5 1
CONSUMUL KJ/min - - 250 190 120 105 80 75
ENERGETIC KJ/total 30-120 120-380 380- 460- 1680- 3150- 9660- >2700
1Kcal=4,19KJ 450 1680 3150 9660 27000 0
Scaderea %glicogen
glicogenului muscular 1 2-3 -10 -30 -40 -50 -80 -95
Lipoliza AGLmmol 0,5 0,5 0,5 0,50 0,80 1,0 2,0 2,5
/l
ATP-CP

Glicoliza Lactatmm 4 6 8 14 18 20 14 8 4 2
ATP

ol/l
CP

Proteinoliza Uree,acid
uric,creati
- - - + + ++ +++ ++++
nina

Cauzele majore de oboseala depleţie de depleţie acum depleţie depleţie glicogen

fosfocreatina(CP) CP ulare glicoge acumulare peroxizi
musculara
acumul proton n
Legenda are i
STE=anduranţă scurta protoni ++NH
MTE=anduranţă medie 3
LTE I,II,III,IV=anduranţă lungă
 Întrebări şi exerciţii:
1. Reprezentaţi grafic mijloace pentru însuşirea pasei de sus şi de jos; exerciţii pentru
consolidarea serviciului şi a primirii.
2. Care sunt caracteristicile sistemele de joc clasice: centul doi avansat; centrul doi
retras?
3. Reprezentaţi grafic combinaţii în atac cu jucătorii din linia întâi!
4. Enumeraţi deficienţele sistemelor de apărare şi propuneţi măsuri pentru eliminarea lor.
5. Exemplificaţi mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice specifice!

BIBLIOGRAFIE
1. Mureşan, A., 2005, Selecţia şi pregătirea echipeor de juniori, Cluj Napoca, Editura Accent.
2. ***B.I. FRVolei, 2010.

Rezumat
Informaţiile achiziţionate referitor la acţiunile de joc, mijloace propuse în instruire, indicaţii
metodice, caracteristicile sistemelor de joc în apărare şi atac, dezvoltarea calităţilor motrice
sunt repere teoretice pentru orientarea instruirii cu scop de a utiliza voleiul ca mijloc al
educaţiei fizice şi ca joc sportiv sau sport competiţional pe diferite niveluri.
MODUL 5
Rezumat

1. Exerciţii pentru consolidarea serviciului şi a primirii.

2. Reprezentaţi grafic combinaţii în atac cu jucătorii din linia întâi!
3. Care sunt caracteristicile sistemele de joc clasice: centul doi avansat; centrul doi
retras?
4. Enumeraţi deficienţele sistemelor de apărare şi propuneţi măsuri pentru eliminarea lor.

9. TACTICA ÎN ATAC ŞI APĂRARE

Scop: Descoperirea de către studenţi a celor mai eficiente măsuri pentru a şti să contracareze
intenţiile adversarului şi a avantaja echipa proprie.
Obiective : Înţelegerea logicii de funcţionare a poziţionării jucătorilor şi a ariei de intervenţie
pe poziţiile rotaţiei.
Schema logică a modulului : Informaţia este structurată logic pentru înţelegerea succesiunii
operaţiunilor necesare învăţării atacului : combinaţii simple şi mai complicate, exerciţii
propuse pentru diferite etape ale instuirii, codificarea combinaţiilor, caracteristicile sistemelor
de apărare cu centrul doi avansat, retras, apărare pe culuare, sau schema loviturilor, cu puncte
slabe şi avantaje.
Conţinutul informaţional detaliat

9.1. Atacul sau trecerea mingii peste fileu

Trecerea mingii peste fileu se face prin acţiunile de joc: lovitură de atac, fentă de atac
urmată de plasarea migii în zonele descoperite –vulnerabile, sesizate în sistemul defensiv al
echipei adverse şi prin treceri neintenţionate (preluare la adversar sau în cazul situaţiilor când nu se
poate recurge la lovitură de atac).
Perfecţionarea continuă a atacului vizează: lovitura de atac pe direcţia elanului, executate din
ridicări înalte, întinse sau în urcare; perfecţionarea loviturii de atac pe diagonala scurtă; lovitura
de atac întoarsă pentru jucătorii care acţionează în zona centrală; lovitura de atac pe culuar;
perfecţionarea fentelor de atac urmate de plasarea mingii.
Pot fi utilizate oricare dintre acţiuni în funcţie de nivelul de pregătire tehnică şi valoarea
jucătorilor din echipa proprie.
 Pregătirea atacului prin stabilirea traseului mingii, a jucătorilor şi a traiectoriei mingii sunt
cunoscute sub numele de combinaţii în atac. La nivel de baza sunt importante combinaţiile cu pase
înalte şi scurte. Consider că este benefică înţelegerea construcţiei atacului şi la nivel de performanţă.
F.R.Volei recomandă să se stabilească un număr de 3-4 combinaţii. Experienţă practică
demonstrează că acestea trebuie să fie pregătite în permanenţă, să fie numerotate, cunoscute de către
toţi jucătorii, inclusiv jucătorii de schimb şi pregătite până la automatizare (volum şi intensitate
crescută);
Se recomandă ca în funcţie de posibilităţile elevilor sportivi pasa scurtă să fie înlocuită cu
pasa şi atacul în urcare.
Combinaţii în atac-reprezentare grafică:
Combinaţii cu atac alternativ.
Fig. C 1. Fig. C 1a.
Aproape de Aproape şi departe
ridicător de ridicător

Atac alternativ prin Atac alternativ prin Atac alternativ

încrucişare faţă 3 cu 2. încrucişare spate 3 cu 2. încrucişare faţă 4 cu 3.
Fig.C 4. Fig.C 2. Fig.C 3.

Combinaţii cu atac Combinaţii cu atac Combinaţii cu

alternativ, cu fentă alternativ, cu fentă atac alternativ 2
de încrucişare,sau cu de încrucişare, sau cu prin 4.
fentă şi încrucişare fentă şi încrucişare 3 cu 2.
Fig. C 5. Fig. C 6. Fig. C 6.
 Combinaţii cu atac Combinaţii cu atac Combinaţii cu atac din
alternativ 4 prin 2 alternativ 3 cu 4 linia a doua.
Fig. 7. Fig. 8. Fig. 9.

Combinaţii de atac cu jucătorii din linia a doua: aglomerare Fig.10.

de jucători partea stângă a terenului şi juc din zona 5
finalizează prin zona 1-2.
Combinaţiile în atac se adaptează şi se perfecţionează pe
cele şase rotaţii ale echipei. Astfel se asigură fiecărui jucător şi
fiecărei combinaţii ponderea cuvenită în ansamblul jocului.

Codificarea combinaţiilor tactice

Codificarea crează posibilitatea transmiterii mesajelor rapid, eficient, concret.

Exprimarea grafică a situaţiilor din teren au aplicabilitate în teorie dar şi în practică.
Prelucrarea înregistrărilor efectuate la antrenamente şi meciuri, relevă date obiective, care se
utilizează în pregătire sau joc..
Preocupări aparte în activitatea cu echipe din toate eşaloanele, au pus în evidenţă faptul
că în instruirea juniorilor există lacune în ceea ce priveşte cunoştinţele teoretice şi
posibilităţile practice ale sportivilor. După ani de instruire, mulţi jucători nu pot caracteriza
pasele, nu pot sesiza aspectele determinante ale unor situaţii. Spre exemplu se va observa la
meciuri acţiunea gratuită şi dezavantajoasă a jucătorului de centru, care fără a avea
posibilitatea să atace din cauza preluării la 3-4 m de fileu "simulează" atacul din pasă scurtă.
Astfel, "iese" din joc fără a fixa centrul advers care grupează la blocaj în 2 sau 3 jucători. Se
întâmplă, de asemenea, la atacul cu schimb de locuri, pe intrarea ridicătorului din linia a II-a,
al doilea jucător care participă la combinaţie să atace cu doi adversari la blocaj. Dacă atacul
este reuşit se consideră bună şi combinaţia. Făcând însă, o prezentare corectă a
caracteristicilor paselor efectuate de ridicător se vor simplifica lucrurile şi se va stabili un
etalon necesar în apreciere. Aceasta duce la obiectivizarea antrenamentului în special pentru
ridicători. Jucătorii vor putea face distincţie între pasa în urcare, scurtă, întinsă, înaltă, semi-
înaltă, pasa "afară" sau pasă departe de fileu. Jucători şi antrenori folosesc expresia pasă
"afară", dar în foarte multe cazuri nu se înţelege dacă mingea trebuie să iasă după antenă sau
departe de plasă.
Cifrele de la 0 la 3 desemnează înălţimea paselor, astfel: 0= pasă înaltă; 1= pasă în
urcare şi cu traiectorie întinsă (0,5 m); 2= pasă scurtă (1m); 3= pasă semiînaltă (1,5-2 m).
Cum se "numeşte" o pasă?
Dacă fileul s-ar diviza din metru în metru de la stânga la dreapta, teoretic ridicătorul se
situază pe poziţia 7 şi de acolo distribuie pasele. Combinaţiile sunt exprimate prin două cifre.
Prima indică diviziunea de la fileu, iar cea de a doua înălţimea. Ridicătorul trebuie să aibă un
"contact " vizual cu trăgătorul cel mai îndepărtat, de exemplu 1.3 (pasă tandem în primul m. -
extremă), apoi cu atacantul rapid 7.1 (urcare lângă ridicător) şi situaţia impune un atac pe
timpul doi, adică 6 şi 2.
Combinaţiile din spatele ridicătorului, (cu umărul drept spre fileu), sunt considerate în
dreapta. Viteza pasei este determinată de jucătorul care începe combinaţia.
Aceasta codificare este practicabilă în condiţii de preluare bună.(1-2m de fileu).
O astfel de prezentare a acţiunilor de joc presupune un interes deosebit din partea
jucătorilor, pentru însuşirea fiecărei variante, motivaţia în pregătire se menţine pentru o lungă
perioadă de timp, stimulează responsabilitatea jucătorilor, crează posibilitatea unei bune
colaborări între jucători şi antrenor.
În timpul meciului, jucătorii practică o modalitate specifică de codificare a
combinaţiilor tactice în atac. Ridicătorul arată coechipierilor la "spate" (sau în aşa fel încât să
nu observe adversarul) numărul combinaţiei pe care o vor face. Ridicătorul poate indica şi
jucătorul care o va finaliza. Sunt situaţii în care trebuie codată şi direcţia atacului pentru a
spori şansele de reuşită.

Caracteristici ale sistemelor de apărare

Jocul de volei, prin fazele sale, trebuie privit ca un bloc funcţional, care se reglează
permanent în funcţie situaţiile alternative, de atac sau de apărare în care se găsesc echipele
competitoare.
Tactica echipei în defensivă se referă la încercarea de a găsi formule optime de apărare
în timp util. O soluţie general valabilă desigur nu există, dar alegerea adecvată a
plasamentului iniţial al jucătorilor în defensivă sporeşte şansele de succes într-o competiţie.
 În acest context vor fi prezentate dezavantajele sistemelor de joc tradiţionale în
apărare, avantajele apărării după “schemă” sau “graficul” loviturilor de atac ale adversarului,
situaţii tactice în apărare, mijloace de realizare, indicaţii metodice şi observaţii.
Sistemele de apărare adoptate de echipe relevă dezavantaje pe care acestea sunt
obligate să le ascundă, iar pe de altă parte, adversarii sunt datori să le exploateze.
Presupunând, că jucătorii unei echipe fictive sunt pregătiţi tactic să aleagă corect locul în
cadrul schemelor tradiţionale aceasta nu reprezintă încă instrumentul unei defensive de succes
din punct de vedere tehnic. Această afirmaţie se sprijină pe argumentul că zonele de apărare
indicate traditional nu corespund întotdeauna cu zonele vizate cel mai frecvent de atac.
7.9.1. Sistemul defensiv cu centrul doi avansat
Pentru acest sistem zonele vulnerabile sunt:
1. Porţiunea dintre zonele 1- 2 şi 4-5 la atac pe primul timp; pe zonele 1 şi 5 se execută
rareori o lovitură puternică. Poziţia de apărare tradiţională (figura 1) apare în acest caz mai
puţin eficientă. Pe de altă parte, jucătorii din zonele 2 şi 4, care au prea puţin timp la
dispoziţie să ajungă la minge.
2. Zona 6 pentru atacul din pasă înaltă, medie, şi întinsă, atac în forţă şi “rotund”,
atac liftat şi minge plasată din linia I şi linia a II-a, conform reprezentării din figura 1;
3. Suprafeţe din urma blocajului pe extreme între zonele 4-5 şi 2-1, la atacul din zona 3,
sau la atacul rapid din zonele 4 şi 2, deoarece extrema din linia I, care nu efectuează blocaj nu
se poate retrage în apărare în zona atacată, iar extrema din linia a II-a nu ajunge la minge,
situaţie ilustrată în figura 1;
4. Zonele haşurate din figura 2 la atacul din zona 4.
5. Situaţia este simetrică la atacul din zona 2.

Deficienţele modelului
tradiţional sunt bine cunoscute şi
de adversar, care se va folosi de
ele trimiţând mingea în
suprafeţele de teren reprezentate
prin haşuri (fig. 1şi 2).
Tactica în atac se poate schimba
în timpul jocului pe baza unor
modificări ale tacticii defensive.
Prin aplicarea acestei defensive
schematice pot apărea situaţii de joc în care se apără zonele ce nu pot fi ameninţate de atacul
advers.
În cazul unui atac din afara antenei, zona 4, jucătorul din zona 1 a defensivei, apărând
culoarul rămâne afară din joc. La fel se poate întâmpla pe partea cealaltă a terenului (în
oglindă) cu jucătorul din zona 5. Deficienţele sistemului sunt cunoscute de adversar şi pot fi
exploatate. Vezi figura 3.

Acest sistem de apărare este total nerecomandat,

când blocajul echipei nu este bine pregătit sau
este scund, deoarece fără justificare tactică se
scoate un jucător din defensivă şi se creează
situaţie de “inferioritate numerică”.
 7.9.2. Sistemul defensiv cu centrul doi intermediar
Aspecte asemănătoare se pot întâmpla şi la sistemul de joc cu centrul doi
intermediar. Diferenţierile depind de aptitudinile şi particularităţile jucătorilor, de
nivelul capacităţilor biomecanice, tactice, mentale, etc.

7.9.3.Sistemul defensiv cu centrul doi retras

Sistemul cu centrul doi retras, plasează jucătorii

din linia a doua, conform figurii alăturate pe
poziţii retrase la 7-8 m de fileu din care nu pot
acţiona eficient la următoarele tipuri de atac:
o mingea a doua plasată de ridicător,
o atacul ridicătorului din mingea a doua,
o atacul pe primul timp.

Dublajul blocajului cu extrema corespunzătoare

din linia a doua şi preluarea sarcinilor de către
jucătorul din zona şase, conform figurii alăturate
creeazăaglomerare de jucători în apărare pe
jumătatea respectivă de teren (culuar) în
detrimentul celeilalte jumătăţi, adică pentru
apărarea diagonalelor.
Acest sistem este recomamdat echipelor cu un
Bun blocaj pe centru. Sistemul se poate adapta
Prin aplicarea unor variante în funcţie de
Posibilităţile blocajului şi a defensivei la sol.

7.9.4.Sistemul defensiv pe culuare

Apărarea pe “culuare” presupune o defensivă
mobilă în linia a doua cu plasarea iniţială a jucătorilor la 7 m de fileu şi asumarea de
către aceştia a responsabilităţilor pentru culoarul sau fâşia corespunzătoare.
În figura următoare culuoarele corespunzătoare jucătorilor sunt prefigurate prin
segmentele delimitate de săgeţi.
Limitele sistemului constau în dificultăţile apărătorilor de a contracara un atac variat:
lung-scurt, atac lung alternat cu mingi plasate,
schimbarea din palmă a direcţiei loviturii
de atac.
Apreciez, că aceste sisteme de apărare pot
ajunge la un bun nivel de perfecţionare,
însă marele lor dezavantaj este că nu pot fi
adaptate în cele mai mici detalii la jocul tactic
concret al adversarului.

Întrebări şi exerciţii:
1. De ce se utilizează pentru începători modelul III de joc?
2. Care sunt dezavantajele modelului pentru echipele de avansaţi şi performanţă?
3. Care sunt motivele care determină schimbarea modelului de joc în apărare?
4. Prin ce se caracterizează modelul de joc „pe culuare?”
5. Prezentaţi măsuri de tactică în atac corespunzătoare modelelor de joc.

BIBLIOGRAFIE
1. Mureşan A., Volei Selecţia şi pregătirea echipelor de juniori.
2. FRVolei, reciclare antrenori, 1996.

Sumar
Satisfacţia victoriei şi a evoluţiei jucătorilor presupune adoptarea principiilor şi regulilor care
ordonează acţiunile tuturor coechipierilor. Regulile adoptate devin sarcini de conduită motrică
cu obiective la standarde recomandate de statistică. În acest fel participarea psihică este
corespunzătoare şi adaptată ca intensitate fiecărui elev pentru fiecare stadiu al instruirii.
MODUL 6
Recapitulare
1. De ce se utilizează pentru începători modelul III de joc?
2. Care sunt dezavantajele modelului pentru echipele de avansaţi şi performanţă?
3. Care sunt motivele care determină schimbarea modelului de joc în apărare?

ORGANIZAREA ŞI PARTICIPAREA LA COMPETIŢII

Scop: Dobândirea competenţelor de organizare a competiţiilor

Obiective : Cunoaşterea organizării competiţiilor stil turneu şi eliminatoriu.
Conţinutul informaţional detaliat

ORGANIZAREA DE COMPETITII

Competitia constituie pentru practicantii jocului de volei modalitatea de a se întrece cu

alţi parteneri pe diferite categorii şi vârste, pentru ca în final dacă este posibil, să obţină
victoria.
Pentru specialişti întrecerea dă posibilitatea de a aprecia gradul de pregătire, de a-şi măsura
forţele cu alţi adversari şi de a constata aspectele pozitive sau nereuşitele în procesul de
instruire şi antrenament al jucătorilor.
Competitiile pot avea un caracter oficial sau pot fi amicale.Cele oficiale sunt organizate de
federatia de specialitate,de catre comisiile judetene din subordinea sa,de catre alte
foruri,departamente. Aceste competitii se desfasoara sub forma de campionat (de diferite
categorii) campionatul national divizionar A si B, Cupa Romaniei, Divizia Nationala a
juniorilor si a scolarilor etc.
Se cuvine sa mentionam ca mai exista competitii oficiale si la nivel international cum ar fi
Campionatele Mondiale, Cupa Mondiala, Campionatele Continentale, Jocuri Olimpice, Cupa
Campionilor, Cupa Cupelor, precum şi altele cum sunt prevăzute în calendarul FIVB la
cererea diferitelor federaţii naţionale.
Competiile amicale se pot organiza de către cluburi în scop de verificare, pregătire şi
comemorare a unor date festive din istoria clubului şi a tării.
Organizarea concretă a unei competiţii trebuie să aibă un regulament. Acesta cuprinde toate
problemele legate de desfăşurarea sa şi se referă la urmatoarele aspecte:
 Denumirea competiţiei (campionat şi cupă)
 Scopul pentru care se face, cine organizează (FRV,Comisia judeţeană,cluburi)
 Durata
 Dreptul de participare (categorii de jucători, legitimaţii,taxe)
 Sistemul de disputare
 Modul de alcătuire al clasamentului
 Termen de înscriere
 Titluri
 Premii
Pentru buna desfăşurare este necesar să existe mai multe comisii care să ducă la rezolvarea
unor serii de probleme în conformitate cu regulamentul competiţiei. Cele mai importante
sunt:
 Comisia tehnică,
 Comisia de propagandă,
 Comisia administrativă.
O competiţie cu caracter internaţional sau una de mare anvergură presupune existeţa unui
juriu de onoare, a unui juriu de organizare şi a unui juriu de apel.

9. 1. Sistemul de disputare
Într-o competitie este necesar sa se precizeze cum se vor derula jocurile. Sunt cunoscute
2 sisteme de programare:
 Turneu – ciclic ,conform fiecare echipă se întâlneşte pe rând cu celelalte
 Eliminatoriu, atunci când echipa învinsă părăseşte competiţia
Când timpul permite se pot aplica ambele sisteme, spre exemplu în campionat care are
mai multe etape se poate desfasura la început dupa sistemul turneu iar in etapele superioare
dupa cel eliminatoriu. Se poate incepe si invers,eliminatoriu si apoi turneu.
Fiecare din aceste sisteme are o serie de avantaje. La sistemul turneu fiecare echipa se
intalneste pe rand cu toate celelalte echipe din seria din care ea face parte si deci se poate face
o apreciere a valorii dupa mai multe meciuri. Durata este mai mare, ceea ce face ca echipele si
jucatorii sa aiba o continuitate in pregatire.
Sistemul eliminatoriu permite sa participe la o competitie in numar mare de echipe iar
pentru desfasurare este necesara o perioada de timp mult mai scurta ca durata.
 9.1.1.Programarea meciurilor dupa sistemul turneu
Asa cum s-a aratat mai inainte, acest sistem face ca fiecare echipa sa se intalneasca pe
rand cu toate celelalte. Pentru a se stabili ordinea jocurilor se folseste formula BERGER care
prevede ca echipele sa joace alternativ pe teren propriu si in deplasare.
Fiecarei echipe i se asociaza un numar, cuprins intre 1 si numarul total de echipe participante,
prin tragere la sorti. Sa presupunem ca numarul total de echipe este n. Daca „n” este numar
par atunci vor exista n-1 etape iar daca n este impar vor exista n etape. De asemenea numarul
total de meciuri ale turneului va fi de n(n-1) din care n(n-1)/2 meciuri in tur si n(n-1)/2
meciuri in retur.
Exemplul 1 (6 echipe):
Prezentam o programare cu n=6 echipe. Pentru acest numar de echipe se vor disputa 5 etape.
In cadrul turneului vor fi in total 30 meciuri, dintre care 15 tur si 15 retur.
Ordinea va fi urmatoare: in etapele I,III,V ,echipa cu numarul 6 va juca in deplasare ,iar
etapele II si IV vor fi gazda.
La început se completeaza prima linie a tabelului ţinând cont de observaţia anterioară:
-6 joacă în deplasare, cu:
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 Col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 2 3
lin2
lin3

-6 joaca acasa, cu:

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 Col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 4 5
lin2
lin3

Deci dupa completarea primei linii avem:

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 Col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2
lin3

Urmeaza sa completam urmatoarele linii ale tabelului. Numarul acestor linii este n/2 daca n
este par si (n+1)/2 daca n este impar. In cazul nostru n=6, deci vom avea 3 linii de tabel.
Completatea tabelului se face in continuare in cadrul unei etape, de sus in jos, pe linii si de
la stanga la dreapta, pe coloane, in ordine descrescatoare a numerelor, tinand cont de
urmatoarea succesiune de numere:1,2,3,4,5,6 si de faptul ca dupa 6 urmeaza 1, apoi 2, apoi 3
etc.
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2 2
lin3 3

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V

col1 col2 col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2 2 5
lin3 3 4

Când se trece la o alta etapa, daca numarul de pe prima linie a coloanei celei mai din
stânga (col 3 in cazul nostru) este egal cu numărul de echipe participante (6 echipe), atunci se
considera numarul din coloana alaturata (numarul 4 din coloana 4) si se continua cu
completarea coloanei din stanga (col 3) fata de acest numar (dupa 4 urmeaza 5). Dupa 5
urmeaza 6, dar acest numar exista in coloana, deci nu se trece si dupa 6 urmeaza 1, conform
conventiei facute. In caz contrar, cand numarul este mai mic decat numarul de echipe
participante (6 echipe ) se procedeaza in mod obisnuit.
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2 2 5 5
lin3 3 4 1

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V

col1 col2 col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2 2 5 5 3
lin3 3 4 1 2
Tabelul complet este:
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
col1 col2 col3 col4 col5 col6 col7 col8 col9 col10
lin1 1 6 6 4 2 6 6 5 3 6
lin2 2 5 5 3 3 1 1 4 4 2
lin3 3 4 1 2 4 5 2 3 5 1
Exemplul 2: (7 echipe)
Prezentam o programare cu n=7 echipe. Pentru acest numar de echipe se vor disputa 7
etape. In cadrul turneului vor fi in total 42 de meciuri, din care 21 in tur si 21 in retur.
În acest caz, pentru completarea primei linii a tabelului, se considera o echipa virtuala
(care nu exista) si se aplica algoritmul de mai sus. Tabelul va avea 4 linii. Succesiunea de
numere consecutive este: 1,2,3,4,5,6,7, dupa 7 urmeaza 1, apoi 2, apoi 3 etc.

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V EtapaVI

col.1 col.2 col.3 col.4 col.5 col.6 col.7 col.8 col.9 col.1 col.11
0
lin1 1 2 3
lin2
lin3
lin4

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI

col.1 col.2 col.3 col.4 col.5 col.6 col.7 col.8 col.9 col.10 col.11
lin1 5 6
lin2
lin3
lin4

Dupa completarea primei linii avem:

Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V EtapaA
col.1 col.2 col.3 col.4 col.5 col.6 col.7 col.8 col.9 col.10 col.11
lin1 1 5 2 6 3
lin2
lin3
lin4
In continuare se trece la completarea tebelului:
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI
col.1 col.2 col.3 col.4 col.5 col.6 col.7 col.8 col.9 col.10 col.11
lin1 1 5 2 6 3
lin2 2 7 6 4 3 1 7 5 4 2 1
lin3 3 6 7 3 4 7 1 4 5 1 2
lin4 4 5 1 2 5 6 2 3 6 7 3

Interpretarea căsuţelor goale este aceea că echipa respectivă nu joacă.

Rezultatele jocurilor sunt luate în evidenţă de către comisia organizatoare şi după

fiecare etapă se întocmeşte un clasament. Se acordă pentru victorie 2 puncte, pentru
înfrângere 1 punct şi pentru neprezentare 0 puncte.
Clasamentul final se întocmeşte adunând punctele obţinute de fiecare echipă în toate
meciurile. După numărul punctelor realizate se întocmeste clasamentul.
Dacă două sau mai multe echipe se află la egalitate de puncte, se va clasa mai bine echipa
care are setaverajul general mai bun. Prin setaveraj se înţelege numărul tuturor seturilor
câştigate de o echipă într-o competiţie. Dacă egalitatea persistă va conta departajarea prin
punctaveraj ( echipa cu punctaveraj mai mare devine câştigătoare). Punctaverajul reprezintă
suma tuturor punctelor câştigate de o echipă într-o competiţie.

Exemplu:
setul: I II III IV V
scor la puncte: 17-15; 15-10; 14-16; 16-17; 20-22.
scor la seturi: 1 - 0; 1 - 0; 0 - 1; 0 - 1; 0 - 1.
 A B; A B; A B; A B; A B.
setaveraj pentru echipa A: 1+ 1+ … 0+ 0+ . 0=2
setaveraj pentru echipa B: 0+ 0+ … 1+ 1+ 1 =3
punctaveraj pt. echipa A: 17+ 15+ 14+ 16+ 20 =82
punctaveraj pt. echipa B: 15+ 10+ 16+ 17+ 22 =90
 9. 1. 2. Progamarea meciurilor după sistemul eliminatoriu
Acest sistem se aplică atunci când la o competiţie participă un număr mare de echipe iar
timpul afectat este de scurtă durată.
Sa notăm cu A numărul total al echipelor participante. Numărul echipelor care joacă în
prima etapă depinde de calitatea lui A de a fi sau nu putere a lui 2 (8=23 este putere a lui 2, pe
cand 9, 11, 12 nu sunt).
Exemplul 3: (8 echipe)
Presupunem că numărul echipelor participante este A şi el este putere a lui 2, adică
A=8=23 . pentru a afla numărul echipelor participante la joc în prima etapă se aplică formula
(A-2n)*2=R, urmând ca în etapa a doua să rămână în competiţie un număr de echipe egal cu o
putere a lui 2.
n este cel mai mare număr la care ridicat 2, se obţine pentru diferenţa A-2n un număr
pozitiv diferit de 0.
Pentru n=3 obţinem 8-23=8-8=0, deci valoarea 3 pentru n nu este corectă.
Pentru n=2 obţinem 8-22=8-4=4, deci valoarea 2 pentru n este corectă.
Ramâne să-l calculăm pe R.
R=(A-2n)*2=(8-22)*2=(8-4)*2=4*2=8. Deci, în prima etapă vor juca 8 echipe.
Tabelul complet este:
ETAPA I ETAPA II ETAPA III
1
2
3
4
5
6
7
8
Exemplul 4: (11 echipe)
Presupunem că numărul echipelor participante este A şi el nu este putere a lui 2, adică
A=11. Pentru a afla numărul echipelor participante la joc în prima etapă se aplică formula
(A-2n)*2=R, urmând ca în etapa a doua să ramână în competiţie un numar de echipe
egal cu o putere a lui 2.
n este cel mai mare număr la care ridicat 2, se obţine pentru diferenta A-2n un număr
pozitiv diferit de 0.
 Pentru n=4 obţinem 11-24=11-16=-5, deci valoarea 4 pentru n nu este corectă.
Pentru n=3 obţinem 11-23=11-8=3, deci valoarea 3 pentru n este corectă.
Ramâne să-l calculăm pe R.
R=(A-2n)*2=(11-23)*2=(11-8)*2=3*2=6. Deci, în prima etapă vor juca 6 echipe. În
acest caz principiul după care se completează prima coloană a tabelului este că prima echipă
nu joacă, următoarele două joacă, următoarea nu, următoarele două da, etc.

Tabelul complet este:

ETAPA I ETAPA II ETAPA III ETAPA IV
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
După acest mod de programare a jocurilor se pot stabili de regulă doar locurile 1 şi 2. În
multe cazuri se procedează la organizarea a încă unui joc între echipele învinse în semifinale
pentru a desemna şi pe ocupantele locurilor 3 şi 4.
Programând o competiţie după acest sistem s-ar putea ca în urma tragerii la sorti să se
întâlnească chiar în prima etapă echipe foarte puternice şi unele dintre ele să fie eliminate,
rămânând în concurs altele mai putin valoroase.
Pentru a se evita acest aspect, organizatorii pot stabili pe baza valorii
‘‘favoriţi’’ care se plasează pe tablou unul sus şi altul jos, în aşa fel ca aceştia să se
intâlnească spre finalul competiţiei.

Întrebări şi exerciţii:
1. În ce condiţii se stabilesc “capi de serie”?
2. Care este dezavantajul major al unui campionat „fiecare cu fiecare”?
3. Care este dezavantajul organizarii unei competiţii „sistem turneu”?
 4. Stabiliţi ordinea jocurilor conform „Tabelei Berger” cu număr par-impar de echipe.
5. Stabiliţi ordinea jocurilor conform sistemului „eliminatoriu” cu 11 echipe!

BIBLIOGRAFIE
1. Mureşan, A., Ghid voleibalistic, 2000.
2. ***Regulamentul de joc, 2006, FRVolei.

Sumar
Organizarea competiţiilor impune pricepere şi chiar experienţă. Realizarea tabelelor cu
ordinea jcurilor este importantă în organizarea adhoc a unor întreceri şi înţelegerea modului
de desfăşurare, timp necesar, organizarea administrativă a vestiarelor, perioadelor pentru
servitul meselor şi deplasări, festivităţile de deschidere şi premiere, etc.

Recapitulare
Cadrul formal, normativ în care se desfăşoară activitatea voleibalistică, cunoştinţele teoretice
şi practice referitoare la tehnică şi tactică, modele şi modelare ca metodă de dirijare a
pregătirii, dezvoltarea fizică, organizarea de competiţii impun orientarea pregătirii scopurilor
şi obiectivelor immediate sau mai îndepărtate, didactice şi competiţionale.
 MODUL 7
Recapitulare

1. Care este dezavantajul organizarii unei competiţii „sistem turneu” şi sistem

eliminatoriu?

EVALUARE PRIN COMPETIŢIE

Scopul şi obiectivele modulului

Scop: Evaluarea propriilor competenţe prin raportare la alţii.
Obiective: Armonizarea potenţialului propriu cu cel colectiv pe scena simbolică
sportivă.
Conţinutul informaţional detaliat

8. CONDUCEREA ECHIPEI ÎN COMPETIŢII

8.1. Antrenorul şi echipa
Coducătorul, liderul în general şi antrenorul în mod special este apreciat pentru
implicare în activitate, inteligenţă şi competenţă,pentru modul de comunicare şi empatie.
Antrenorul poate fi asemănat cu un dirijor de orchestră sau cu un regizor. Nivelul
tehnico-tactic pe care îl au sportivii în meciuri nu este decât urmarea selecţiei şi a muncii la
antrenamente.
Din acest motiv şi cu acest scop, antrenorul programează activitatea echipei pe
diverse niveluri pe termene lungi, şi scurte.
Experienţa marilor antrenori din diverse sporturi şi de-a lungul timpului a condus la
formularea competenţelor şi sarcinilor antrenorului de succes.
Sarcinile antrenorului decurg din necesităţile echipei şi se răsfrâng asupra ei cu scopul
formării climatului optim de lucru şi a realizării unui feed beak operativ.
Menţionăm următoarele atribuţiuni:
 Trebuie să cunoască integral problemele tehnice, fizice şi psihologice ale jucătorilor din
echipă.
 Trebuie să programeze activitatea sportivă anuală pe care o va efectua echipa.
 Dacă este posibil, îşi alege colaboratori (un antrenor secund, preparator sportiv, etc.).
 Defineşte rolul fiecărui jucător.
 Defineşte şi comunică obiectivele pe termen scurt, mediu, lung.
 Concepe un plan de lucru (se poate consulta şi cu medici, fizioterapeuţi, etc.)
 Concepe planuri de lucru individuale.
 Impune reguli de conduită pentru toţi sportivii.
 Decide numărul de ore de antrenament.
 Evaluează rezultatele.
 Programează fiecare antrenament în cele mai mici detalii.
 Discută cu jucătorii problemele şi progresele.
 Alege jucătorii titulari.
 Impune ordinea titularilor în teren.
 Studiază tactica adversă.
 Comunică ce tactică trebuie adoptată în meci.
 Decide momentele de timp de odihnă din timpul partidelor.
 Analizează constructiv evoluţia echipei în partide.
 Analizează separat prestaţia individuală a sportivilor.
În relaţie de interdependenţă cu antrenorul se află echipa. Echipa sportivă se formează
prin prezenţa şi interesele coechipierilor desfăşurate ca activitate comună orientată spre
acelaşi scop. Direcţia acţiunilor comune este dată de antrenor.
Pentru a forma o echipă antrenorul trebuie să asigure jocul de rol al componenţilor,
pregătirea şi devotamentul lor, încrederea neţărmurită în personalitatea antrenorului şi în forţa
colectivă. Altfel spus antrenorul însufleţeşte echipa.
Acest sistem de relaţii devine funţional prin comunicare.
8.2. Comunicarea
Comunicarea bună are premize de reuşită, dacă se respectă regulile conversaţiei:
- nu-ţi contrazice interlocutorul,
- fii înţelegător faţă de ideile celorlalţi,
- nu-ţi întrerupe interlocutorul (partenerul de discuţie),
- încurajează oamenii să vorbească,
- foloseşte prenumele celor cu care vorbeşti.
- fă-i pe oameni să te placă.
Mesajele transmise şi recepţionate pe verticală şi pe orizontală în cadrul unei echipe
realizează o relaţie de tip feed-beak, şi influenţează conduita celor implicaţi.
Comunicarea bună are premize de reuşită, dacă se respectă regulile conversaţiei:
- nu-ţi contrazice interlocutorul,
 - fii înţelegător faţă de ideile celorlalţi,
- nu-ţi întrerupe interlocutorul (partenerul de discuţie),
- încurajează oamenii să vorbească,
- foloseşte prenumele celor cu care vorbeşti.
- fă-i pe oameni să te placă.
Dovedită, fiind importanţa comunicării în succesul organizaţiilor antrenorul trebuie să
manifeste preocupare pentru următoarele aspecte:
- înţelegerea că în creier există două zone, vizuală şi verbală, care trebuie accesate
pentru extragerea de informaţii.
- absorbţia şi prelucrarea datelor se face în funcţie de preferinţe, particularităţi şi
modul de gîndire.
- recepţia şi comunicarea informaţiilor depinde de percepţia realităţii.
-starea emoţională punctuală a celor implicaţi.
- recunoşterea rolului genului social în pocesul comunicării.
- comunicarea gîndurilor este un proces complex.
8.3. Autoevaluarea în comunicare
Autoevaluarea în comunicare adaptează atitudinea interactanţilor şi presupune
orientarea spre succes. Nu întotdeauna este important ce comunici, ci cum comunici. Altfel
spus „tonul face muzica”.
Progresele se pot înregistra analizând răspunsul unor întrebări cum ar fi:
-am tendinţa să presupun că cei din jurul meu înţeleg întotdeauna despre ce vorbesc?
- se întîmplă să nu reuşesc să gîndesc logic şi clar ce vreau să comunic?
- am tendinţa de a asculta numai ceea ce vreau eu să aud?
- creez uneori impresie proastă datorită neaprecierii la justa valoare a efectelor
comportamentului meu?
- îi las pe alţii să descopere ce vreau să spun?
Dacă apar răspunsuri afirmative la aceste întrebări atitudinea faţă de comunicare
trebuie schimbată.
În profesiunea de antrenor comunicarea nonverbală sub diversele ei forme de
manifestare este prezentă în permanenţă închizând sau deschizând punţi de comunicare.

Pentru a comunica eficient, trebuie să-i ai pe oameni de partea ta, căci altfel sunt fie
neutri, fie împotriva ta. Oamenii trebuie să simtă că îi apreciezi, trebuie să-i faci pe ceilalţi să
se simtă importanţi.
 Considerăm importantă prezentarea câtorva exemple, care alterează comunicarea,
conducând la filtrări ale comunicării, neîncredere, etc.
Comunicarea fiind un act bivalent priveşte atât antrenorul cât şi sportivii:
-antrenorul îşi pune mâinile în cap la greşeala unui sportiv, ca semn de disperare,
nemulţumire, etc.
-antrenorul îşi umileşte jucătorii, prin vorbe sau gesturi,
-antrenorul nominalizează în presă, televiziune, etc. jucătorul pe care îl consideră
vinovat de eşec,
-antrenorul se solidarizează cu alte persoane, nu cu proprii jucători,
Jucătorii
-nu îşi atribuie lipsa de formă, neinspiraţie sau neputinţă, găsesc vinovaţi în antrenor,
arbitru, colegi, etc. şi se manifestă în consecinţă,
-unii jucători reproşează sau pârăsc,
-joacă rolul vedetei căreia i se cuvine totul,
-nu au respect faţă de colegi,
-nu au respect faţă de adversari, etc.
Din aceste motive activitatea antrenorului implică stabilirea valorilor, a principiilor şi
regulilor de conduită.
Respectul reciproc, stabilirea obiectivelor, a criteriilor de evaluare, premiere şi
penalizare pot contribui la realizarea premizelor unei comunicări sincere, de succes.
Evaluarea prin competiţiea poate fi un mijloc plăcut şi uman de a relaţiona, de a lega
noi cunoştinţe, prietenii şi schimburi de experienţă.
Cerinţele profesorilor legate de aspectele educative, comportamentale şi morale, etice
ale sportului, pot deveni trainice modalităţi de a educa generaţii onorabile.

Întrebări şi exerciţii:
1. Precizaţi rolul antrenorului în competiţie.
2. Precizaţi rolul sportivilor în competiţie; pe posturi.
3. Subliniaţi aspectele considerate importante în comunicare?
4. Cum poate influenţa competiţia comportamentul participanţilor?
5. Imaginaţi regulamente prin care sa evaluaţi buna creştere şi valorile morale ale
sportului!
BIBLIOGRAFIE
1. Mureşan, A., 2000, Beachvolleyball, Cluj-Napoca, Editura Accent.
 2. Mureşan, A., 2005, Volei Strategie-Tactica, Cluj-Napoca, Editura Accent.
Sumar
Competiţia este mijloc evaluativ, dar şi educaţional prin care profesorii, antrenorii şi toţi cei
implicaţi pot contribui la realizarea unei ambianţe prietenoase, în care rezultatul sportiv să fie
considerat doar un prilej de autocunoaştere, pentru realizarea unei bune educaţii.

10. Anexe
Bibliografia completă a cursului
1. Bachmann, M., Bachmann, E., 1987, 1000 Exercices et jeux de volley-Ball, Paris,
Collection Sport + Enseignement, Editions Vigot.
2. Drăgan, A., Volei curs de bază, Bucureşti, Editura România de mâine.
3. Drăgan, I., Practica medicinii sportive, Editura Medicala, Bucureşti 1989.
4. Ghenadi, V., Gârleanu, D., Mârza, D., Grapă, F., 1995, Volei. Obiectivizarea instruirii,
Editura Plumb, Bacău.
5. Grapă, F., Mârza, D., 1998, Volei în învăţămant”, Bacău, Editura Plumb.

Scurtă biografie a titularului de curs

Conf. univ. dr. Alexandru Mureşan este absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi
Sport, Bucureşti, (denumire actuală: Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport),
doctor în sociologie la Facultatea de Sociologie şi asistenţă socială, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca, actualmente student la facultatea de Marketing social a aceleiaşi
instituţii.
Domenii de competenţă: Volei în şcoală, volei pe nidip, măiestrie în volei, sociologie
sportivă.
Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a peste 50 de
lucrări ştiinţifice în publicaţii recunoscute; participarea la un grant naţional; 7 cărţi în de
domeniile de competenţă.

ŞEF DE DEPARTAMENT TITULAR DE DISCIPLINĂ