Sunteți pe pagina 1din 15

TEMELE 6 & 71

(6. Personalitatea ca predictor al comportamentului uman)


(7. Teorii personologice moderne: Teoria Big Five)

Pentru a defini în mod cât mai parcimonic sistemul psihic uman, se contrastează de obicei
personalitatea cu aptitudinile, în special cu cele cognitive. Conceptul de personalitate are o valoare
explicativă majoră pentru comportamentul uman. Această temă va discuta implicaţiile personalităţii
pentru performanţa indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor. Va fi discutat cel mai modern model
explicativ din domeniul personologiei, anume modelul Big Five.

Istoric privind modelul Big Five în evaluarea personalităţii


În ultimii ani, în domeniul psihologiei personalităţii, s-a impus tot mai viguros o nouă
viziune asupra personalităţii, cunoscută sub numele modelul Big-Five (celor cinci mari factori).
Rezultatele cercetărilor întreprinse în numeroase contexte culturale şi lingvistice diferite, par a
confirma faptul că, la cel mai înalt nivel de abstracţie, oamenii tind să grupeze termenii ce denotă
diferenţe individuale de personalitate în cinci mari categorii. Aceste dimensiuni, relativ
independente, sunt denumite uneori factori, deoarece sunt relevante prin metoda statistică a analizei
factoriale. Iniţial văzute doar prin prisma unui program descriptiv, unele dezvoltări teoretice recente
merg mai departe, considerând cele cinci dimensiuni drept tendinţe fundamentale ale personalităţii,
comune tuturor oamenilor, având un rol definitoriu în modelarea diferenţelor individuale fenotipice,
acestea din urmă luând naştere din interacţiunea tendinţelor cu presiunile specifice mediului
cultural.
Stabilirea unui acord în ceea ce priveşte existenţa şi interpretarea acestor dimensiuni
fundamentale ale personalităţii şi demonstrarea universalităţii lor, ar avea un efect benefic major,
atât în domeniul teoretic, cât şi în sfera aplicaţiilor practice din câmpul psihologiei personalităţii. Un
cadru de referinţă larg acceptat ar facilita comunicarea şi cooperarea cercetătorilor de orientări
teoretice diferite. De asemenea, ar permite focalizarea cercetărilor asupra unor aspecte considerate
esenţiale şi o acumulare sistematică de cunoştinţe în raport cu acestea. În ce priveşte domeniul
aplicativ, adoptarea modelului Big-Five pe scară largă ar constitui o garanţie pentru constituirea
unor instrumente de evaluare a personalităţii, care să investigheze exhaustiv sfera diferenţelor
individuale.

Taxonomiile de personalitate
Ideea mai mult sau mai puţin explicită a existenţei la baza personalităţii a unui număr de
trăsături stabile a condus în mod firesc, ca un următor pas logic, la încercarea inventarierii şi
sistematizării acestora. Cu alte cuvinte, înainte de a trece la studiul lor aprofundat, se impunea
întocmirea unei taxonomii a trăsăturilor de personalitate. O taxonomie poate fi definită drept "cadru
sistematic, general acceptat pentru distingerea, ordonarea şi denumirea tipurilor şi grupurilor din
interiorul unui domeniu (Briggs, 1989). În biologie, de exemplu, taxonomia lui Linnee a stabilit
clasificarea sistematică a plantelor şi animalelor şi o nomenclatură standard.
Stabilirea unei taxonomii unice este o premisă a dezvoltării rapide a cunoştinţelor dintr-un
domeniu particular. Ea permite cercetătorilor să studieze clase de elemente, în loc să examineze
separat fiecare element particular; facilitează comunicarea şi acumularea descoperirilor empirice
despre aceste clase şi membrii lor; în sfârşit, oferă un cadru comun pentru colaborarea cercetătorilor
cu orientări metodologice diferite. Psihologii din domeniul personalităţii se văd însă confruntaţi cu
o sarcină mai dificilă decât predecesorii lor biologici. Biologii clasifică animalele după atributele lor
comune; în psihologia personalităţii, elementele sunt atributele înseşi; atributele de personalitate
1
Părţi ale acestui text au fost publicate anterior în: Iliescu, D., Nedelcea, C., Minulescu, M. (2005). Chestionarul
Nonverbal de Personalitate (NPQ, Nonverbal Personality Questionnaire). Bucureşti: PsihoCover. Reproducerea este
făcută cu acordul autorilor şi al editorului materialelor.
sunt concepte abstracte ce trebuiesc deduse din comportament. Pe de altă parte, numărul modurilor
în care oamenii diferă unul de altul pare infinit: poţi oricând să te gândeşti la noi atribute sau
subdiviza pe cele vechi. Trăsăturile sunt în permanentă schimbare, iar odată cu evoluţia societăţii,
unele îşi pierd relevanţa şi apar altele noi.
O taxonomie ideală trebuie să îndeplinească, după John (1989) trei condiţii esenţiale: să aibă
la bază principii cauzale şi dinamice, să existe la mai multe niveluri de abstractizare (ierarhice) şi să
ofere o nomenclatură standard pentru cercetătorii din domeniu.
Într-un articol din 1988, John, Angleitner şi Ostendorf identifică cinci probleme centrale în
elaborarea unei taxonomii de personalitate. Un prim pas îl constituie specificarea domeniului de
fenomene ce urmează a fi clasificate. Aceasta echivalează cu a da o definiţie a personalităţii.
Urmează apoi determinarea universului elementelor care se potrivesc acestei specificări. În cazul
nostru este necesar un inventar complet al trăsăturilor de personalitate. Trebuie luată apoi o decizie
în ceea ce priveşte gradul de inclusivitate al clasificării preconizate: tratez toate trăsăturile stabile
de personalitate sau mă limitez numai la o categorie subordonată? De exemplu, Wiggins s-a ocupat
numai de trăsături impersonale. Următorul pas îl constituie stabilirea procedeelor folosite pentru
obţinerea structurii taxonomice; aici trebuie specificate tipul de date relevant, modelul de analiză al
datelor (de exemplu intuitiv versus subiectiv); de asemenea, e necesară stabilirea strategiilor de
construcţie: inductive sau deductive) ("descoperire" sau stabilirea anticipată, pe baza unor
consideraţii teoretice asupra structurii). În sfârşit, trebuie stabilit un mod de evaluare al structurii
taxonomice în raport cu alte soluţii posibile şi de revizuire a acesteia. Criterii posibile sunt
generalitatea, comprehensivitatea şi validitatea externă a structurii.

Abordarea lexicală
În domeniul personalităţii elaborarea unei taxonomii constituie o sarcină mai dificilă în
comparaţie cu alte câmpuri de investigaţie ştiinţifică. O problemă complicată s-a dovedit a fi
realizarea celei de-a doua etape din construcţia unei taxonomii: determinarea universului
elementelor ce urmează a fi clasificate. Numărul mare de trăsături şi caracterul abstract al acestora
s-au dovedit obstacole greu de învins. Cum să obţii un set exhaustiv şi reprezentativ de trăsături de
personalitate?
Printre căile de rezolvare propuse se numără obţinerea trăsăturilor pe cale inductivă, din
răspunsurile subiecţilor la chestionare sau produse în mod liber, introducerea lor pe baza unor
argumente teoretice sau experimentale, derivarea trăsăturilor din experienţa clinică. Deşi
folositoare, toate aceste abordări s-au dovedit a fi limitate, ele nu pot satisface dezideratele propuse.
O posibilă ieşire din această situaţie o reprezintă adoptarea limbajului natural drept sursă de
obţinere a atributelor de personalitate. Acesta furnizează un set extensiv de termeni ce se referă la
diferenţele dintre oameni. În plus, există avantajul că termenii sunt deja catalogaţi de lexicografi în
dicţionare, care constituie adevărate depozite de cunoştinţe populare.
Avantajele folosirii limbii naturale pentru inventarierea trăsăturilor se bazează pe o premisă
formulată prima dată de către Klages (1926) şi devenind cunoscută, în timp, sub denumirea de
ipoteză lexicală. Astfel, după Allport şi Odbert (1936), "diferenţele perceptibile ale persoanelor în
înfăţişarea caracteristică sau maniera de comportament, sau schimbările de-a lungul timpului ori în
funcţie de situaţie ale aceleiaşi persoane în aceste privinţe au devenit codificate ca un subset al
predicatelor descriptive din limba naturală în cursul dezvoltării sale". Această formulare iniţială a
fost îmbunătăţită succesiv, ea devenind în prezent "acele diferenţe individuale care sunt mai
proeminente şi relevante din punct de vedere social în viaţa oamenilor devin, în cele din urmă,
încodate în limbă; cu cât este mai importantă o astfel de diferenţă, cu atât este mai probabil de a fi
exprimată printr-un singur cuvânt" (John, Angleitner şi Ostendorf, 1988).
Odată statuată această legătură între termenii limbajului natural şi atributele de personalitate
s-a trecut la întocmirea, pe baza dicţionarului, a unei liste exhaustive cuprinzând descriptori ai
personalităţii. Următorul pas era surprinderea relaţiilor dintre aceşti termeni, construirea structurii
taxonomice. Acestea implică reducerea numărului imens de termeni la câteva dimensiuni
supraordonate. Pentru realizarea unei sarcini s-a optat pentru metoda analizei factoriale.
După ipoteza lexicală, analiza factorială a constituit a doua precondiţie pentru dezvoltarea
abordării lexicale. Ea furnizează informaţii de ordin statistic, fiind o tehnică de reducere a unui
număr mare de variabile la câţiva factori esenţiali, prin gruparea variabilelor după varianţa comună.
Mai concret, ea răspunde la întrebarea: care este numărul minim de grupuri care stă la baza unei
matrici de corelaţii? Analiza factorială constituie deci un procedeu obiectiv, prin care se pot stabili
relaţiile existente între trăsături, modul în care acestea se grupează. Se obţine o reprezentare
structurală a personalităţii, identificându-se la cel mai înalt nivel de abstractizare dimensiunile
fundamentale ale structurii personalităţii.
Folosită încă de la primele studii iniţiate de Thurstone şi Cattell, analiza factorială,
combinată cu o strategie inductivă, de descoperire a structurii folosind datele obţinute de la un lot
numeros de persoane, a constituit un mod de a reduce, pe cât posibil, subiectivitatea inerentă atunci
când structura era derivată pe baza intuiţiei unui singur cercetător. Apelarea la aceste procedee
ridică, însă, pe lângă obiecţiile legate de analiza factorială în sine şi o altă problemă mai puţin
remarcată. Existenţa unei structuri stabile, cum este cea obţinută în modelul Big-Five, implică faptul
că oamenii împărtăşesc înţelesul unor termeni individuali şi, de asemenea, modul în care aceşti
termeni sunt relaţionaţi, lexical sau implicativ. Structura funcţionează, deci, ca o teorie implicită de
personalitate, împărtăşită, mai mult sau mai puţin, de eşantionul considerat. Indivizii dintr-o cultură
au idei preexistente despre care tipuri de atribute merg împreună. Soluţia celor cinci factori este
reflectarea acestor similarităţi conceptuale definite cultural. Validitatea modelului Big-Five se
bazează pe o translaţie de la structura limbii, la structura personalităţii. Cu alte cuvinte, ipoteza
lexicală trebuie completată cu o ipoteză structurală, care ar putea fi definită astfel: aceste teorii
implicite despre structura personalităţii, scoase la iveală prin analiza factorială, reflectă, în mod
corespunzător, covarianţele reale existente între atributele de personalitate.
Un argument în favoarea faptului că structurile nu sunt pure ficţiuni ci se referă la persoane
reale, observate, este faptul că atât acordul inter-observatori, cât şi cel dintre persoana în cauză şi
alţii, creşte odată cu mai buna cunoaştere a persoanei ţintă. Deşi nu este încă clar felul cum iau
naştere aceste teorii implicite de personalitate, cercetări recente asupra procesării cognitive a
informaţiei sociale sugerează că oamenii sunt într-adevăr predispuşi să detecteze şi să achiziţioneze
în mod inconştient astfel de covariaţii (Briggs, 1989, p.250).

Perfecţionări ale modelului Big Five


O a doua direcţie către care se îndreaptă cercetările în stadiul actual este perfecţionarea
modelului în diferite privinţe. Un loc central în cadrul acestor eforturi îl reprezintă o stabilire mai
exactă a interpretării şi componenţei celor 5 factori. Una din principalele obiecţii aduse modelului
Big-Five se rezumă prin întrebări de genul: Care Big-Five? Al cui Big-Five? Preocupat de problema
stabilirii unor poziţii mai exacte pentru axele factoriale în spaţiul trăsăturilor, Goldberg face un prim
pas în această direcţie, propunând în 1992 un set de 100 de adjective markeri pentru cei cinci
factori.
O altă soluţie este propusă de John (1989). După ce trece în revistă numeroasele denumiri
care au fost propuse pentru cei cinci factori în timp, de diferiţi cercetători, el conchide că, în ciuda
acestei hetrogenităţi, factorii împărtăşesc un miez de artibute de personalitate comun. Aceste
definiţii neclare şi parţial suprapuse sunt întâlnite şi la categoriile naturale; ele sunt totuşi utile,
deoarece pot fi definite printr-un număr de exemplare prototipice. În mod similar, John îşi propune
să definească cei cinci factori cu exemplare prototipice comune tuturor studiilor. Un grup de 9
studenţi, după ce şi-au făcut o imagine asupra celor 5 dimensiuni în urma parcurgerii literaturii de
specialitate, au repartizat 300 de adjective din Adjective Checklist (Gough, 1965) celor cinci
dimensiuni. Din acestea au fost oprite doar adjectivele care au fost atribuite unei categorii de peste
90% dintre studenţi.
Altă preocupare a cercetătorilor o constituie elaborarea unor categorii de nivel mijlociu în
ierarhia trăsăturilor . Deşi primul obiectiv al cercetărilor abordării lexicale l-a constituit
identificarea dimensiunilor majore ale personalităţii, gradul de abstractizare al acestora nu este
întotdeauna adecvat cu necesităţile predictive. Mershon şi Gorsuch au arătat în 1968 că cei 16
factori din chestionarul 16 PF au depăşit în mod substanţial capacitatea de integrare interpretatită şi
au subliniat o soluţie cu şase factori în ce priveşte predicţia criteriilor ocupaţionale. Factorii au şi o
utilitate descriptivă limitată. De exemplu, factorul Nevrozism din NEO-PI conţine subscale pentru
anxietate şi depresie. Deşi aceste două scale sunt deseori relaţionate totuşi, în situaţiile clinice,
distincţia dintre ele are o reală valoare descriptivă. După studiile lui Norman (1967), care a divizat
cei cinci factori în 75 de categorii unipolare, s-au făcut mai multe propuneri în această privinţă. Cea
mai cunoscută este cea a lui Goldberg care, pornind de la deficienţele observate în lucrul cu
categoriile lui Norman, a elaborat 42 de categorii bipolare. Alte sugestii au fost făcute de Costa şi
McCrae (1992) care propun câte şase faţete subordonate fiecărei dimensiuni majore din chestionarul
lor şi de Hogan (1986), al cărui chestionar HPI conţine 43 de clusteri omogeni. Deşi s-au făcut
unele progrese în acest domeniu totuşi, cum remarcă nişte autori, " nu se vede nicăieri acordul
asupra unor categorii de nivel mijlociu specifice sau faţete" (Angleitner, Ostendorf şi John, 1990).
În prezent, comunitatea cercetătorilor în domeniu se axează pe studii ce urmăresc validarea
externă a modelului. Preocupaţi de catalogări şi denumiri, taxonomii au pierdut din vedere că
inventarea unui nume nu este tot una cu soluţia la o problemă. Cu alte cuvinte, o categorie formată
din denumiri de trăsături similare sau un factor care însumează covariaţia dintre evaluările
oamenilor în raport cu astfel de nume, nu garantează că toate acestea există în realitate. Ele
sugerează numai ipoteza că oamenii au observat o caracteristică importantă şi au relaţionat-o în mod
sistematic de efecte sociale relevante.
Testarea acestor ipoteze este de abia la început. De exemplu, evaluări ale conştiinciozităţii
de către persoane apropiate subiectului ce prezic realizarea academică (Wiggins, 1973); sau Conley,
1985 care arată că dimensiuni asemănătoare cu ale Big-Five-ului evaluate de soţi, au stabilitate
temporală şi prezic evenimente importante: alcoolism, tulburări emoţionale, satisfacţia în viaţă,
divorţul. Recent, Costa şi McCrae au inaugurat un vast program de cercetare, desemnat în mod
specific explorării şi validării dimensiunilor Big-Five într-un larg eşantion de adulţi normali,
urmăriţi într-un studiu longitudinal. De asemenea, în domeniul selecţiei de personal, Barrick şi
Mount (1991, 1993) au urmărit legătura dintre dimensiunile Big-Five şi performanţa profesională,
găsind că factorul conştiinciozitate conduce la o predicţie bună a acesteia.
Cu mai multă vigoare au fost întreprinse recent o serie de investigaţii asupra altor categorii
lingvistice. Şi în această direcţie, rolul de pionier a fost adoptat de Goldberg, el realizând o
taxonomie preliminară a substantivelor ce descriu personalitatea în limba engleză. El clasifică 1.342
de substantive mai uzuale în 50 de categorii. Dintre acestea, 42 corespundeau adjectivelor. De
asemenea, numai 493 de substantive, împărţite în opt categorii, erau noi. Între ele, numai două se
refereau la dispoziţii stabile: Conformismul şi Hedonismul. În concluzie, categoriile obţinute erau
foarte similare cu cele provenite din folosirea adjectivelor. Substantivele erau în general asociate cu
evaluări negative extreme, servind mai mult scopuri expresive specifice limbajului oral.
Nemulţumiţi de accentul aproape exclusiv pus pe adjective şi considerând că şi alte categorii
lingvistice au roluri bine definite determinate în descrierea personalităţii, care nu pot să fie acoperite
decât parţial de adjective, olandezii încep o cercetare sistematică în acest domeniu, abordând rând
pe rând verbele (De Raad, Mulder, Kloosterman, Hofstee, 1988); substantivele (De Raad, Hoskens,
1990) şi o comparaţie între cele trei domenii (De Raad, 1992). Pentru a justifica această atitudine,
De Raad lansează câteva ipoteze interesante: clasele de cuvinte se distribuie diferit pe dimensiunea
concret-abstract, verbele fiind cele mai concrete, iar substantivele, cele mai abstracte. Unele
dimensiuni sunt mai bine exprimate cu anumite clase; de exemolu, Conştiinciozitatea cu verbe,
Intelectul cu substantive (De Raad şi al., 1988. Cercetările arată că pentru substantive se regăseşte
structura 5-factorială, iar pentru verbe apar numai două dimensiuni cuprinzătoare, denumite
aproximativ Stabilitate emoţională şi Agreabilitate.

Modele ierarhic-structurale
Modelele Big-Five tradiţionale porneau de la premisa că descriptorii de personalitate sunt
organizaţi într-o structură taxonomică simplă, în care dimensiunile sunt ontogonale (independente),
iar variabilele sunt "pure", în sensul că sunt puternic încărcate pe unul dintre factori şi neglijabil pe
ceilalţi. În acest caz ar exista o poziţie optimă, stabilă, în care s-ar poziţiona axele factoriale în
spaţiul multidimensional al trăsăturilor. Această poziţie optimă este găsită cu metoda rotaţiei
ortogonale. Atât interpretarea factorilor, cât şi distribuţia variabilelor pe factori devine uşoară, în
acest caz denumirea factorilor fiind decisă în funcţie de variabilele componente.
În realitate, aceste structuri simple nu există. Majoritatea variabilelor sunt, de fapt,
amestecuri de factori diferiţi, în măsura în care nu putem trece cu vederea încărcăturile secundare şi
chiar terţiare ale acestora. Ţinând cont că majoritatea termenilor ce definesc factorii au încărcături
pe acestea în zona 0,55-0,35, o încărcătură secundară de 0,25 sau chiar mai mult nu poate fi
interpretată ca fiind nulă (Hofstee şi De Raad, 1991). Acest fapt conduce la o instabilitate a poziţiei
axelor factoriale, apărând modificări chiar la variaţii mici ale setului de variabile sau eşantionului
folosit. De aici, frecventele întrebări de tipul "Care Big-Five?" sau "Al cui Big-Five?".
În aceste condiţii, cercetătorii din domeniu şi-au îndreptat atenţia asupra unor modele
structurale alternative, care să ţină cont de încărcăturile secundare ale variabilelor. În modelele
circumplexe, trăsăturile nu mai sunt pur şi simplu atribuite factorului pe care au încărcătura cea mai
înaltă, ci sunt definite ca vectori caracterizaţi prin poziţia lor unghiulară în spaţiul multidimensional
format de axele factoriale. O primă veersiune a acestui gen de modele geometrice a fost propusă de
Wiggins în 1979. Spre deosebire de taxonomiile clasice, cea a lui Wiggins diferă atât în ceea ce
priveşte inclusivitatea modelului său, cât şi referitor la strategia de construcţie a structurii.
Împărţind domeniul în 6 categorii, Wiggins decide să se ocupe numai de una dintre acestea, cea a
trăsăturilor interpersonale. Faţă de modelul clasic, ierarhic, Wiggins adoptă drept cadru teoretic
modelul circumplex al comportamentului interpersonal propus de Fao şi Fao (1974). În general,
modelul circumplex presupune un aranjament circular al variabilelor într-un spaţiu bidimensional.
Wiggins îşi alege două largi dimensiuni, Dominanţa şi Dragostea, aproximativ corespunzând
factorilor I şi II din Big-Five, deoarece păreau universal aplicabile interacţiunii umane. Se remarcă
aici o diferenţă majoră de obţinere a structurii, autorul utilizând mai degrabă o procedură deductivă
decât una inductivă. Dacă modelul clasic urmăreşte descoperirea unei structuri, Wiggins,
complementar, a selectat apriori o structură, căutând apoi termeni care să se potrivească acesteia.
Selectând 817 adjective, el le grupează, pe baza autoevaluărilor în raport cu aceşti termeni, în 16
categorii, care vor deveni în final 16 scale, formate fiecare din câte opt adjective. Aceste scale
aproximează îndeaproape structura circulară postulată şi furnizează un calcul comprehensiv al
domeniului comportamentului interpersonal.
Un alt model cunoscut este cel al lui Holand (1985), care stabileşte şase tipuri de
personalitate, în funcţie de diferenţele în ereditate şi experienţă. Structura poate fi văzută ca un
circumplex, în care tipurile ocupă sectoare de 60 de grade fiecare. Fiecărui tip îi sunt atribuite 15
adjective definitorii. Acest model este folosit mult în selecţia de personal şi în orientarea
vocaţională.
Modelele amintite au însă neajunsul că nu iau în consideraţie ceilalţi superfactori, pierzând
astfel informaţia esenţială. Sesizând acest lucru, Wiggins îşi îmbunătăţeşte modelul (Trapnell şi
Wiggins, 1990, incluzând şi celelalte trei dimensiuni. Rezultatul este o structură cuprinzând un
circumplex (I x II) şi trei scale bipolare.
Alte dezvoltări ale modelelor tridimansionale sunt structurile tridimensionale elaborate de
Goldberg şi Peabody (1989), care cuprind factorii I, II şi III şi cea a lui Saucier (1992), cuprinzând
factorii I, II şi IV. Deşi aceste modele sunt superioare celor bidimensionale, ele suferă în continuare
de câteva limitări majore. Astfel, ele acoperă totuşi porţiuni semnificative din spaţiul trăsăturilor
relevat de modelul Big-Five. În plus, ele pierd o caracteristică importantă a acestui model şi anume
structura sa ierarhică.
Cele două modele clasice prezintă atât limite cât şi avantaje, ele fiind complementare. În
această situaţie se impunea găsirea unei soluţii optime, care să preia avantajele acestora, eliminând,
pe cât posibil, limitările. Direcţia fusese deja sugerată de către modele circumplexe extinse.

Chestionare construite pe baza modelului tradiţional


Se punea întrebarea: este identificabil modelul şi dacă în locul cuvintelor se foloseau
propoziţii?
Această problemă a fost preluată de cei mai prolifici şi influenţi susţinători ai modelului
Big-Five, cercetătorii americani M. Costa şi R. McCrae, iar investigaţiile lor au impus o a doua
versiune a modelului Big-Five. Întinse pe aproape 20 de ani, cercetările cuplului Costa şi McCrae s-
au remarcat prin fecunditate, prin numeroasele direcţii abordate, sofisticare metodologică şi
ingeniozitate, contribuţii empirice făcute în câmpuri atât de diverse precum evaluarea
peresonalităţii, medicină comportamentală şi gerontologie.
În primul lor studiu din 1976, prefigurând ceea ce avea să devină abordarea lor particulară
faţă de cei cinci factori, Costa şi McCrae au aplicat analiza de clusteri pe rezultatele obţinute de la
trei grupuri de subiecţi, prin administrarea chestionarului 16 PF al lui Cattell. Ei obţin 3 clusteri
mari, primii doi asemănători cu factorii Nevrozism şi Extraversie ai lui Eysenck iar ultimul, deşi
mai puţin bine reprezentat, a stârnit interesul celor doi cercetători care l-au denumit "Deschidere la
experienţă". Ulterior (1978), ei adaugă la 12 dintre scalele 16 PFQ, 6 scale suplimentare, "menite a
înlocui al treilea cluster instabil". Aplicând pe acest nou set de date o analiză factorială obţin, de
data aceasta mai clar, cei trei factori anteriori.
În acest moment, cei doi ajung la concluzia că, pentru descrierea personalităţii la cel mai
înalt nivel, sunt suficiente 3 mari dimensiuni. Deşi Costa şi McCrae considerau măsurătorile
existente pentru Nevrozism şi Extraversie drept rezonabile, totuşi, în opinia lor, acestea puteau fi
considerabil îmbunătăţite. În plus, cea de-a treia dimensiune, Deschiderea la experienţă, era slab
reprezentată în chestionarele existente la acea dată. În consecinţă, ei "s-au îmbarcat în procesul de
creare şi validare a unui nou inventar de personalitate... devotând o atenţie considerabilă specificării
unor faţete mai concrete pentru fiecare dintre cele trei domenii" (1980, p.92).
Utilizând subiecţi din Baltimore Longitudinal Study of Ageing (un program longitudinal de
explorare a efectelor vârstei) şi folosind o metodologie complexă de construcţie a itemilor şi
faţetelor, cei doi elaborează chestionarul NEO-PI, compus din 144 de itemi, măsurând cei 3 factori,
fiecare din aceştia subdivizat în 6 faţete.
Dezvoltările survenite în abordarea lexicală a celor 5 factori la începutul anilor '80, au atras
atenţia lui Costa şi McCrae. Influenţaţi în special de Goldberg, aceştia se decid să vadă dacă
structura 5–factorială bazată pe adjective poate fi conectată cu chestionarul lor tridimensional. Ei
anticipau că aceste abordări oarecum diferite ale evaluării personalităţii – prin intermediul
descriptorilor singulari sau prin propoziţii– se vor dovedi înrudite. Mai mult, ei observaseră că în
multe contexte, chestionarele bazate pe propoziţii erau mai uşor de utilizat decât cele bazate pe
adjective. De asemenea, abordarea lexicală a celor 5 factori se concentrase asupra proprietăţilor
lingvistice în sine ale adjectivelor, asupra relaţiilor dintre ele şi rămăsese oarecum izolată din punct
de vedere empiric, neglijând implicaţiile şi corelaţiile factorilor cu comportamentul. În consecinţă,
ei decid să construiască o versiune a structurii adjectivelor Big-Five bazată pe propoziţii. În urma
analizei unui set de 80 de perechi de adjective, 40 preluate din markerii lui Goldberg, iar celelalte
alese de ei pentru a reprezenta cele trei dimensiuni ale lor, plus noile Agreabilitate şi
Conştiinciozitate, Costa şi McCrae ajung la o structură cu cinci factori. Ei concluzionează: "se pare
că factorii lui Norman (1963) reprezintă, într-adevăr, o taxonomie adecvată personalităţii... Trei
dintre factorii importanţi din inventarele de personalitate – Nevrozismul, Extraversia şi Deschiderea
la experienţă – sunt cu uşurinţă subsumaţi modelului celor cinci factori. În plus, Agreabilitatea şi
Conştiinciozitatea sunt ortogonale faţă de toate cele trei dimensiuni ale modelului NEO şi adaugă
astfel noi dimensiuni " (Costa şi McCrae, 1985, p.718).
Decizând să adopte structura cinci factorială pentru descrierea personalităţii, ei dezvoltă
itemi pentru scalele de agreabilitate şi conştiinciozitate şi le adaugă chestionarului NEO-PI iniţial,
noul chestionar fiind publicat în 1985. Pasul următor a fost compararea structurilor obţinute
utilizând chestionarul pe de o parte şi lista de adjective pe de alta. Într-un articol apărut în 1987, cei
doi anunţă "validarea modelului 5-factorial al personalităţii în raport cu instrumente şi observatori
diferiţi". Într-o serie de studii, ei constată că există o corespondenţă apreciabilă între ce spun
oamenii despre o persoană ţintă, via cuvinte singulare sau noipropoziţii; mai departe, există un
consens referitor la modul cum aceştia evaluează un subiect, în raport cu cei cinci factori, prin
adjective sau itemii chestionarului NEO: în sfârşit, ei găsesc că autoevaluările şi evaluările de către
prieteni se aseamănă, indiferent de modul în care sunt făcute.
În 1992 apare versiunea revizuită a chestionarului NEO-PI-R în care, pe lângă revizuirea
unor itemi vizând o mai bună coerenţă factorială, au fost construite faţete pentru noii factori
Agreabilitate şi Conştiinciozitate. În total, chestionarul cuprinde 240 de itemi cu 48 de faţete, câte 6
pentru fiecare factor (Costa şi McCrae, 1992).
Două direcţii în care şi-au îndreptat apoi atenţia cei doi cercetători au fost: încercarea de a
impune chestionarul ca un cadru general de evaluare a personalităţii şi investigarea implicaţiilor
comportamentale ale celor cinci factori. Primul obiectiv s-a materializat într-un număr mare de
studii ce au arătat, rând pe rând, că alte scale de personalitate pot fi integrate în NEO-PI. Printre
acestea sunt chestionarele construite de Eysenck (EPI), Jackson (PRF), Spielberger, Wiggins, Block
/California Q-Test) şi scale din MMPI şi MBTI (Minulescu, 1996, 2004). Pentru a doua direcţie,
investigaţiile celor doi au vizat mai ales utilizarea chestionarului NEO-PI în consiliere (McCrae şi
Costa, 1991) şi practica clinică (Costa şi McCrae, 1992). Ei consideră "modelul celor cinci factori
dezvoltat pentru personalitatea normală este în întregime adecvat şi pentru a explica dimensiunile
personalităţii normale".
Activitatea complexă de cercetare desfăşurată de cuplul Costa şi McCrae a dus la impunerea
acestui nou model. În acest moment, existau în domeniu două versiuni ale modelului Big-Five:
lexicală şi NEO-PI. Deşi relativ asemănătoare, între ele există şi câteva diferenţe notabile. Mai întâi,
factorii I şi II sunt astfel rotiţi în cele două modele, încât faţeta Căldură aparţine Extraversiei în
modelul NEO şi Agreabilităţii în modelul lexical. Apoi, în ceea ce priveşte factorul 5, acesta este
denumit Intelect la Goldberg şi Deschidere la experienţă, în celălalt caz. În plus, primul model este
orientat fenotipic, neatribuind factorilor decât un rol descriptiv urmărind "găsirea unui cadru
economic dar comprehensiv pentru organizarea miilor de termeni din lexicoanele limbilor lumii
care se referă la diferenţele individuale în ceea ce priveşte atributele de personalitate" (Goldberg şi
Saucier, 1995, p.221-222 (38). Modelul NEO, mai pretenţios, concepe factorii ca agenţi cauzali,
fiind orientat genotipic (Minulescu, 1996).
Studiile citate, acompaniate de multe altele conduse în ultima perioadă, au convins pe mulţi
de utilitatea modelului Big-Five, dar nu pe toată lumea. Astfel, Eysenck a rămas la structura sa
trifactorială (Extraversie, Nevrozism, Psihotism); Jack Block sprijină un model cu două dimensiuni
de bază (Ego Control şi Ego Resiliency-Controlul, eului şi Rezistenţa eului); R. Cloninger introduce
în 1987 trei dimensiuni total diferite de Big-Five: Evitarea vătămării, Căutarea noutăţii şi
Dependenţa de răsplată; Hogan (1986 ) agrează un model cu şase dimensiuni, iar Zuckerman
introduce (1995) propriul său model 5-dimensional. Cu toate acestea, în contextul limbii engleze,
modelul Big-Five reprezenta o soluţie robustă şi bine susţinută de studii empirice. O întrebare care
se impunea era: este această soluţie generalizabilă şi în alte contexte lingvistice şi culturale?

Modelul lui Costa şi McCrae asupra personalităţii umane


Minulescu (1996, 2004) afirmă că situaţia celor 2 autori americani este cumva aparte printre
apartenenţii modelului Big Five, ei fiind preocupaţi nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea
unui instrument psihodiagnostic complet. În 1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO,
după care s-au focalizat pe descoperirea şi validarea faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea
unui model interpretativ bazat pe acest model. Varianta aflată în uz în prezent datează din 1992.
În modelul personalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca subdiviziuni
fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, precum şi de altele care
intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza nu abordează în mod direct aceste
tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca şi constructe ipotetice. Ceea ce interesează
pe psihodiagnostician este ceea ce autorii numesc adaptările caracteristice, felul în care au fost
modelate tendinţele de bază prin influenţele externe şi interne.
În Figura 1 prezentăm modelul-cadru al personalităţii umane, conceptualizat de Costa &
McCrae (1992). Explicaţiile asupra comportamentului şi personalităţii pot fi găsite conform acestui
model-cadru la diferite nivele, ca procese dinamice de intermediere; săgeţile din figură semnalează
direcţia de desfăşurare a acestor procese. Costa & McCrae (1988) indică de asemenea faptul că
modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive, acestea din urmă putând fi explicate
la rândul lor ca expresii ale tendinţelor fundamentale. Observăm cu uşurinţă în această poziţie
teoretică rădăcinile puternice pe care viziunea celor doi autori le are în teoria lui Murray (1938).

BIOGRAFIE OBIECTIVĂ

BAZE BIOLOGICE Reacţii emoţionale,


Schimbări semnificative

TENDINŢE BAZALE ADAPTĂRI INFLUENŢE


CARACTERISTICE EXTERNE
Nevrotism,
Extraversie, Scopuri personale Norme
Deschidere Atitudini culturale
Agreabilitate Evenimente
Conştiinciozitate Întâlniri
I. S.

IMAGINE DE SINE

Scheme ale eului


Mituri personale
Figura 1. Schema modelului Costa şi McCrae (Minulescu, 1996)

Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii psihice
fundamentale şi nu vor fi privite în niciun caz ca şi constructe biologice. Ele rămân constructe
psihice care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice, suportând influenţe de
intermediere din partea acestora din urmă.
Între tendinţele bazale ale personalităţii (trăsăturile de bază, cei 5 superfactori) şi biografia
obiectivă a persoanei (care include comportamentele specifice) nu există o legătură directă.
Trăsăturile măsurate prin modelul Big Five pot fi înţelese ca explicaţii pentru o categorie
intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza
explicaţii pentru comportamentele observabile. În raport cu manifestările observabile, psihice sau
psihosociale, trăsăturile de personalitate apar doar ca explicaţii distale.
Personalitatea, aşa cum se structurează ea în ontogeneză, este supusă unor influenţe
endogene (tendinţe bazale – concepte ipotetice neobservabile direct dar care pot fi inferate) şi unor
influenţe exogene, de mediu. Trăsăturile de personalitate constituie o subdiviziune majoră a
tendinţelor de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale ale psihismului.
Influenţele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de viaţă şi
întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieţii. Ele operează asupra individului
în ontogeneză şi pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.
Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor care
formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a biografiei
obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.
Punctul de focalizare în modelul celor doi autori este nivelul adaptărilor caracteristice, la
constituirea cărora contribuie atât personalitatea cât şi cultura, ele având valoare de expresii
fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei şi conţin obiceiuri,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii.
Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o
subdiviziune a nivelului. Conţinuturile itemilor chestionarului sunt legate direct şi în înaltă măsură
de acest nivel al imaginii de sine.
Valoarea explicativă de tip cauzal a trăsăturilor de personalitate este reală doar în măsura în
care aduce un plus de cunoaştere sau înţelegere, permiţând evaluări care trec dincolo de datele
observabile. Datele de cercetare sprijină valoarea explicativă a trăsăturilor pe de o parte prin
certificarea stabilităţii lor în timp (care deschide posibilitatea unor predicţii pe termen lung) şi pe de
altă parte prin relevarea unui model de covariaţie a trăsăturilor distincte şi repetitive (Minulescu,
1996).

Cei cinci superfactori NEO-PI-R şi faţetele acestora

NEVROTISM (N)
Este considerat domeniul cel mai cercetat al personalităţii. Definit ca stabilitate emoţională /
adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa, McCrae, 1992). Tendinţa generală de a trăi afecte
precum teama, tristeţea, jena mânia, vinovăţia, dezgustul reprezintă miezul acestui factor. În măsura
în care acest tip de afectivitate influenţează adaptarea, în conţinutul acestei dimensiuni intră şi
tendinţa de a avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control al impulsurilor, a capacităţii de a
face faţă stresului. Dimensiunea ca atare reprezintă aspecte ale normalităţii psihice. Extrema
nevrotismului – scorurile înalte – este însă interpretabilă în sensul unui risc de a dezvolta tulburări
psihiatrice, dar fără ca semnificaţia psihopatologică să fie obligatorie: pot exista situaţii de scoruri
înalte fără ca vreo tulburare psihiatrică să poată fi diagnosticată ca atare. De asemenea, trebuie
menţionat că nu toate tipurile de tulburări psihiatrice antrenează o simptomatică în care să fie
implicate nivele înalte de nevrotism. Extrema opusă – scorurile joase – reprezintă stabilitatea
emoţională; în faţa stresului, astfel de persoane rămân calme, relaxate, cu un temperament în
general egal.

Faţetele nevrotismului

N1: Anxietatea
Reprezintă tendinţa de a trăi temeri, îngrijorări, nelinişti, nervozitate, precum şi de a
prezenta o anxietate liberă, nefixată pe anumite conţinuturi. Nivelele înalte, deşi scala nu măsoară
fobii sau temeri specifice, pot antrena şi astfel de simptome. Nivelele scăzute reprezintă calmul,
relaxarea.

N2: Ostilitatea
Nivelul înalt semnifică tendinţa spre stări frecvente de mânie, stări de frustrare,
înverşunarea. Exprimarea propriu-zisă a acestor stări afective depinde în bună măsură de nivelul
agreabilităţii. Există o corelaţie între dezagreabilitate şi ostilitatea înaltă. Polul opus reprezintă
tendinţa de a nu se înfuria uşor, de a prezenta o stare prevalentă de confort psihic.

N3: Depresia
Este cel mai bun predictor pentru starea de bine, de „fericire generală“. Polul depresiv indică
tendinţa spre a trăi predominant afecte de tip depresiv: stări de vinovăţie, tristeţe, descurajare, lipsă
de speranţă, singurătate. Polul opus înseamnă inexistenţa acestei tendinţe, dar nu şi predominarea
stărilor de veselie şi lipsă de griji, acestea fiind aspecte care ţin de extraversie.

N4: Conştiinţa de sine (exagerată)


A fost descris drept un factor de anxietate socială şi timiditate, în sensul accentuării stărilor
afective de ruşine, sensibilitate la ridicol, de a se simţi încurcat în prezenţa altora, de a trăi
sentimente de inferioritate. Polul opus nu atrage şi stări de încredere sau abilităţi sociale, dar indică
faptul că astfel de persoane se tulbură mai puţin în situaţii sociale penibile.

N5: Impulsivitate
Incapacitatea de autocontrol al impulsurilor şi dorinţelor. Dorinţele (de a fuma, poseda,
mânca…) sunt percepute ca fiind prea puternice, individul se simte incapabil să le reziste, deşi
ulterior poate regreta un anumit comportament. Polul opus prezintă capacitatea de a rezista la
tentaţii şi frustrări. Impulsivitatea nu înseamnă, în această faţetă, nici spontaneitate, nici timp rapid
de decizie, nici asumarea riscului.

N6: Vulnerabilitate
Aspectele psihice ale acestei trăsături se referă la vulnerabilitatea faţă de stres. Astfel, polul
ridicat semnifică incapacitatea de a face faţă stresului, cu tendinţa de a deveni panicaţi, lipsiţi de
speranţă în situaţiile de urgenţă. Polul scorurilor joase antrenează autoaprecierea de competenţă şi
stăpânire în faţa stresului.
Dintre trăsăturile evidenţiate prin unele liste de adjective bipolare apar, ca descriptori ai
nevrotismului: isteric vs. tăcut, nevrotic vs. cu încredere în sine, nervos vs. calm, anxios vs. liniştit,
depresiv vs. stabil (Short Adjectives Checklist to Measure Big Five, SACBIF, 1993); anxios,
capricios, dominat de dispoziţii, temperamental, invidios, emotiv, iritabil, agitat, gelos, sensibil,
nervos, nesigur, temător, îşi plânge de milă, foarte încordat, faţă de lipsit de invidie, neemotiv,
relaxat, imperturbabil, neexcitat, nesolicitant (Goldberg, 1992); plin de griji, tensionat, anxios,
agitat, hipersensibil, cu tendinţa spre culpabilizare, conştiinţă de sine, încordat, supraexcitabil, faţă
de lipsa conştiinţei de sine, fără toane, stabil, neanxios şi neagitat, calm, în largul său, relaxat, fără
nervozitate, fără griji (Wiggins, 1990).

EXTRAVERSIA (E)
Domeniul dimensiunii extraversie, aşa cum apare din cercetările empirice, cuprinde o
multitudine de trăsături, mai ales pe acelea care sunt uşor sesizabile în comportamentul curent. Nu
ne putem aştepta ca o serie de aspecte specifice extraversiei sau introversiei, dar mai puţin vizibile
sau observabile direct, să fie clar delimitate (Jung, 1921). De asemenea, din acelaşi motiv,
comportamentul introvert este şi mai sărac în aspecte diferenţiale.
Astfel, extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri mari, este
afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o dispoziţie generală veselă,
energică şi optimistă. În cultura americană, de exemplu, prototipul extravertului este vânzătorul,
comerciantul, întreprinzătorul.
Introversia apare mai ales prin raportare la comportamentul extravert – ca lipsă a
extraversiei; individul este rezervat, dar nu neprietenos, este independent, liniştit, fără a fi greoi.
Fără a suferi în mod necesar de anxietate socială, preferă să fie singuri şi, deşi nu au exuberanţa
extraverţilor, nu sunt nefericiţi sau pesimişti. Datele de cercetare se distanţează astfel de unele
dintre aspectele incluse tradiţional în această dimensiune, pe care însă le vom regăsi în chestionare
precum cele construite de Eysenck, Cattell, Gough (ca să le menţionăm doar pe cele mai
importante).

Faţetele extraversiei

E1: Căldură / entuziasm


Faţetă relevantă pentru extraversia percepută, indică un comportament dominat de
afectivitate şi prietenos; persoane care se apropie uşor de ceilalţi, se ataşează uşor. La polul opus nu
apare cu necesitate lipsa de compasiune pentru alţii sau ostilitatea, ci un mod mai distant, formal,
rezervat de conduită. În cercetările lui Costa şi McCrae, apare ca fiind faţeta cea mai apropiată de
superfactorul agreabilitate în relaţiile interpersonale, dar se distinge printr-un aspect de cordialitate
şi participare caldă, afectivă care nu este inclusă în agreabilitatea propriu-zisă.
E2: Spiritul gregar
Definit ca preferinţă pentru compania altora. Polul opus indică tendinţa contrară, de a evita
chiar compania altora.

E3: Afirmarea
Faţeta indică un comportament dominant, plin de forţă, cu ascendenţă socială; persoane care
vorbesc cu uşurinţă, fără să ezite şi devin de obicei liderii grupurilor de apartenenţă. La polul opus
sunt cei care preferă să rămână în fundal şi să lase altora grija afirmării sau vorbirii.

E4: Activismul
În comportament se relevă printr-un tempo ridicat, plin de energie, nevoia de a face mereu
ceva. Polul opus indică preferinţă pentru loisir, un tempo mai relaxat, fără ca acestea să fie
interpretabile ca lene, comoditate.

E5: Căutarea excitării senzoriale


Indică o preferinţă pentru stimulare, o viaţă excitantă; astfel de persoane preferă culorile vii,
mediile zgomotoase, pericolul. La polul opus, preferă o anumită monotonie pe care ceilalţi ar putea-
o considera plictisitoare. La extrem, factorul poate fi un indiciu pentru comportamentul de tip
psihopat, aşa cum este descris de MMPI.

E6: Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale


Reprezintă tendinţa de a trăi stări emoţionale pozitive precum bucuria, veselia, fericirea,
iubirea, excitarea; persoanele râd cu uşurinţă, sunt optimiste şi satisfăcute de viaţă. Cercetările lui
Costa & McCrae indică sentimentul de satisfacţie în faţa vieţii şi de fericire, corelat atât cu factorul
nevrotism (corelaţie negativă), cât şi cu extraversia. Faţeta E6 apare empiric drept cea mai relevantă
în predicţia stării de fericire. La polul opus, fără a fi cu necesitate nefericiţi, indivizii sunt mai puţin
exuberanţi şi lipsiţi de vervă.

Factorul extraversie apare caracterizat prin adjective bipolare precum: extraversie vs.
introversie, sprinten vs. nevorbăreţ, conducător vs. timid, copleşitor vs. tăcut, plin de viaţă vs.
plictisitor (SACFIB); extravert, vorbăreţ, afirmativ, verbal, energic, direct, activ, îndrăzneţ, viguros,
fără constrângeri, faţă de introvert, ruşinos, liniştit, rezervat, nevorbăreţ, inhibat, se retrage, timid,
neaventuros (Goldberg, 1992); dominant, afirmativ, dominator, plin de forţă, cu încredere în sine,
sigur de sine, ferm, persistent, faţă de blând, ruşinos, timid, fără forţă, indirect, fricos, neagresiv,
neautoritar (IAS-R, Wiggins, 1990).

DESCHIDEREA (O)
Mai puţin cunoscută decât celelalte două, există un relativ dezacord în privinţa conţinutului
de trăsături ale acestui superfactor.
Elementele care apar în cercetările empirice ale lui Costa şi McCrae sunt: imaginaţia activă,
sensibilitatea estetică, atenţia pentru viaţă şi simţămintele interioare, preferinţa pentru varietate,
curiozitatea intelectuală, independenţa în modul de a gândi lucrurile. Aceste aspecte nu se asociază
în mod necesar cu educaţia sau cu inteligenţa generală; de aceea, autorii preferă denumirea de
„deschidere“, alternativei de „factor intelectual“. Sunt cuprinse şi aspecte stilistice ale inteligenţei,
dar numai parţial, precum gândirea divergentă. Pot exista persoane inteligente, dar cu o gândire
limitată la realitatea trăită, şi reversul, indivizi foarte deschişi, dar cu o capacitate intelectuală
modestă. Spre deosebire de unele teorii contemporane asupra abilităţilor cognitive, Costa şi McCrae
nu consideră măsurile abilităţii cognitive ca ţinând de sfera personalităţii propriu-zise, deşi unele
configurări factoriale aduc în imagine un astfel de aspect, mai puţin clar delimitat, pe locul 6.
Polul lipsei de deschidere duce la un comportament conservator, cu preferinţă pentru
familiar, cu o viaţă afectivă „cu surdină“ (Costa & McCrae). Lipsa de deschidere nu înseamnă
intoleranţă sau agresivitate autoritară – aspecte care fac obiectul faţetelor scalei de agreabilitate. În
acelaşi sens, deschiderea nu înseamnă lipsă de principii. Autorii americani nu consideră cu
necesitate deschiderea ca un superfactor valoros – valoarea deschiderii sau lipsei de deschidere
depinde de contextul situaţional.
Faţetele deschiderii

O1: Deschidere spre fantezie


Cu o imaginaţie vie, visează nu pentru a scăpa din situaţie, ci pentru că astfel îşi creează o
viaţă interioară bogată şi plină. Cei aflaţi la polul opus sunt mai prozaici, preferă ca mintea să le
lucreze în limitele a ceea ce fac aici şi acum.

O2: Deschidere în plan estetic


Persoane care apreciază profund arta şi frumosul (poezia, muzica, pictura îi captează), fără
ca aceasta să implice şi talent artistic dezvoltat sau bun gust; mai degrabă, acest tip de deschidere îi
conduce spre lărgirea cunoştinţelor din domeniile respective. La polul opus sunt cei fără interes
pentru artă şi frumos.

O3: Deschidere spre modurile proprii de a simţi


Aspectele acestui factor vizează o apreciere faţă de trăirile şi sentimentele interioare;
emoţiile fiind considerate ca o parte importantă a vieţii, ele sunt şi foarte diferenţiate şi în acelaşi
timp mai profunde decât la alţi oameni. La polul opus, afectele sunt mai puţin diferenţiate, mai
degrabă directe, lipsite de nuanţe, persoanele de acest tip nici nu le acordă vreo atenţie deosebită.

O4: Deschidere în planul acţiunilor


Există la acest factor, dominantă, dorinţa de a încerca fel de fel de activităţi, noi locuri sau
chiar de a mânca mâncăruri noi, neobişnuite. De-a lungul timpului, încearcă tot felul de hobby-uri.
La polul opus, se manifestă nevoia de a se ancora în ceea ce este deja încercat sau „adevărat“, de a
nu se schimba nimic.

O5: Deschiderea în plan ideatic


Numit de unii „curiozitate intelectuală“ (Fiske, 1949), factorul implică o deschidere a
interesului, a „minţii“ pentru noi idei, aspecte neconvenţionale, preferinţa pentru discuţii şi
argumentări filosofice. Deşi nu implică în mod necesar inteligenţa ca abilitate înalt dezvoltată, poate
contribui în timp la dezvoltarea potenţialului intelectual (Costa & McCrae). Polul opus indică o
curiozitate săracă, interese limitate, centrare pe o problematică restrânsă.

O6: Deschidere în planul valorilor


Astfel de persoane au ca trăsătură specifică faptul că sunt gata mereu să reexamineze
valorile, fie ele sociale, politice, religioase etc. Nu iau nimic ca garantat. La polul opus sunt
persoanele care tind să accepte autoritatea şi tradiţiile preţuite în cultura respectivă, fiind în genere
conservatori şi dogmatici (Rokeach, 1960).

În domeniul adjectivelor, gama este relativ largă, în funcţie şi de accepţia caracteristică.


Astfel, instrumentul italian denumeşte factorul „deschidere mentală vs. închidere/opacitate
mentală“, cu adjectivele neconvenţional vs. tradiţionalist, receptiv vs. neliberal, eclectic vs.
conservator, creativ vs. convenţional, treaz vs. iubitor de obiceiuri (SACBIF, 1993). Instrumentul
creat de Goldberg denumeşte factorul „intelect“, descris de adjectivele: intelectual, creativ,
complex, imaginativ, strălucitor, filosofic, artistic, profund, inovativ, introspectiv, faţă de
neintelectual, neinteligent, neimaginativ, necreativ, simplu, nesofisticat, nereflexiv, lipsit de spirit
de observaţie, fără interogaţii, superficial. Varianta lui Wiggins denumeşte factorul „deschidere la
experienţă“ şi îl descrie prin: filosofic, preferinţă pentru gândire abstractă, imaginativ, reflexiv, cu
interese literare, cu tendinţa de a pune întrebări, individualist, neconvenţional, cu mintea deschisă,
faţă de convenţional, neartistic, neliterar, nereflexiv, necomplex, neimaginativ, neabstract,
necercetător, fără să-şi pună întrebări, nefilosofic.

AGREABILITATEA (A)
Factorul agreabilitate apare, asemeni extraversiei, ca dimensiune pregnant interpersonală.
Aspectele centrale ale factorului sunt: altruismul, un comportament cooperant, simpatetic şi de
ajutorare a altora, cu tendinţa de a-i considera pe ceilalţi la fel de simpatetici şi gata să le ofere
sprijinul. Uneori, nivelele înalte semnifică şi tipul de persoană dependentă (Costa & McCrae, 1990).
Opusul descrie un comportament dominant şi antagonist, egocentric, sceptic faţă de
intenţiile altora, competitiv. Adesea, empiric, reprezintă o persoană narcisistă, antisocială, uneori cu
posibile tulburări de tip paranoid (Costa & McCrae, 1990).

Faţetele agreabilităţii

A1: Încredere
Factorul indică în plan empiric o dispoziţie spre un comportament încrezător, care îi
consideră pe ceilalţi oneşti şi bine intenţionaţi. La polul opus apar cinicii şi scepticii, care îi
consideră pe ceilalţi fie periculoşi, fie lipsiţi de onestitate.

A2: Sincer în exprimarea opiniilor, în conduită


Un astfel de factor, intrat în componenţa agreabilităţii, se referă la un mod deschis, sincer,
franc şi ingenios de manifestare. La polul opus sunt cei cărora le place să-i manipuleze prin ceilalţi
prin flatări, înşelăciune, minciună, şi care consideră aceste tactici drept deprinderi sociale necesare,
iar pe cei opuşi lor îi consideră naivi. Autorii observă, relativ la interpretarea factorului, necesitatea
de a nu extinde semnificaţia sa dincolo de comportamentul interpersonal; astfel de persoane tind ca
în modul de a-şi exprima gândurile, emoţiile reale să fie indirecţi, precauţi, manipulând felul de
exprimare. Deci nu trebuie interpretat ca fiind ei înşişi manipulativi şi lipsiţi de onestitate.

A3: Altruism
Astfel de persoane au interes activ pentru binele altora, sunt generoşi, plini de consideraţie,
gata să ajute. La polul opus sunt cei centraţi pe propria persoană, care ezită să se amestece în
problemele altora.

A4: Bunăvoinţa
Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelaţional: persoane care au
tendinţa să cedeze, să-şi inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este blândeţea şi
amabilitatea. La polul opus, agresivitatea, tendinţa spre competiţie şi exprimarea directă a mâniei,
enervării, furiei.

A5: Modestia
Modeşti, umili fără să le lipsească în mod necesar încrederea în sine sau aprecierea. Polul
opus aparţine celor care se consideră superiori altora, iar ceilalţi îi consideră aroganţi sau încrezuţi.
Nivelul patologic al lipsei de modestie face parte din sindromul narcisist.

A6: Blândeţea
Faţeta indică atitudini de simpatie şi preocupare faţă de semeni: sunt sensibili la nevoile
altora, la latura socială a politicului. La polul opus sunt cei mai duri, cu inima „împietrită“, prea
puţin simţitori şi deloc miloşi; se consideră realişti, raţionali, conduşi de logica rece.

Agreabilitatea este un superfactor în genere controversat. Există însă unele deosebiri între
datele de cercetare de mai sus şi adjectivele descriptoare din scalele de termeni bipolari. Astfel:
altruist vs. cinic, afectiv vs. răzbunător, simpatetic vs. individualist, ospitalier vs. egoist, neviolent
vs. suspicios, pentru lista italiană (SACBIF, 1993); blând, cooperant, simpatetic, cald, încrezător,
plin de consideraţie, plăcut, agreabil, oferă ajutorul, generos, faţă de rece, lipsit de blândeţe,
nesimpatetic, neîncrezător, dur, care pretinde altora, bădăran, egoist, necooperant, necaritabil
(Goldberg, 1992); blând, amabil, tandru, drăguţ, caritabil, simpatetic, se acomodează, fără mojicie,
faţă de lipsit de căldură, necaritabil, crud, cu inima de piatră, dur, nesimpatetic, rece (Wiggins,
1990).

CONŞTIINCIOZITATEA (C)
Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul capacităţii de autoorganizare,
îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi
şi cu voinţa formată. Autorii americani consideră că realizările de valoare din orice profesie, fie şi
una artistică, ţin de acest superfactor şi de faţetele sale. Sunt oameni scrupuloşi, de încredere,
punctuali. Polul opus nu se caracterizează cu necesitate prin lipsa de simţ moral, dar apare o mai
scăzută exactitate în aplicarea principiilor morale, o manieră uşuratică de a-şi urmări sau îndeplini
sarcinile. Sunt date empirice care indică tendinţa spre hedonism şi interesul dominant pentru viaţa
sexuală (Costa & McCrae, 1986).

Faţetele conştiinciozităţii

C1: Competenţa
Conţine sentimentul de a fi competent, capabil, prudent, eficient; sunt oameni în general
pregătiţi pentru viaţă. Polul opus semnifică o încredere redusă în propriile capacităţi. Dintre cele
şase faţete, competenţa se asociază cel mai bine cu stima de sine şi centrul de control interior
(Costa, McCrae & Dye, 1991).

C2: Ordinea
Indivizi bine organizaţi, limpezi, clari; îşi păstrează lucrurile la locul lor. Polul opus indică o
autoapreciere scăzută privind organizarea şi modul puţin metodic de lucru. Împins la extremă,
factorul de ordine poate face parte din sindromul compulsiv.

C3: Simţul datoriei


Condusă de conştiinţă, de responsabilitatea asumării conştiente, persoana aderă strict la
principiile etice, îşi urmăreşte scrupulos îndatoririle morale. La polul opus apare un comportament
mai degrabă supus întâmplării şi, într-o măsură, nu te poţi baza şi nu poţi avea încredere într-o astfel
de persoană.

C4: Dorinţa de realizare


Factorul structurează atât nivelul de aspiraţie, cât şi perseverenţa în realizarea lui; reprezintă
acei indivizi harnici, care-şi conduc viaţa după o anume direcţie. Nivelele foarte ridicate însă pot
indica o prea mare investire a vieţii exclusiv în această direcţie, a muncii, a carierei în sensul
sindromului „workaholic“ (ahtiaţi după muncă). La extrema opusă apar apaticii, chiar leneşii, care
nu se conduc după dorinţa reuşitei, le lipseşte ambiţia şi scopul bine precizat, fără a trăi insatisfacţii
pentru nivelul scăzut al reuşitei.

C5: Auto-disciplina
Reprezintă capacitatea de a începe o sarcină şi de a o duce la bun sfârşit în ciuda plictiselii
sau a altor posibile distrageri ale atenţiei; sunt oamenii care se motivează pentru a duce la bun
sfârşit ceea ce încep. La polul opus, tendinţa este de a amâna începerea acţiunii, de a se descuraja cu
uşurinţă, de a abandona ceea ce au de făcut, deci o scăzută auto-disciplină. Se face şi aici
deosebirea, conform datelor empirice, între autocontrolul care duce la disciplină şi cel responsabil
de impulsivitate; impulsivii nu rezistă să facă ceea ce nu vor din lipsa stabilităţii emoţionale, în timp
ce ceilalţi nu se pot forţa să facă ceea ce ar dori din lipsa unei motivări adecvate (Costa & McCrae,
1990).

C6: Deliberare
Faţeta reprezintă tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona, chibzuinţa şi precauţia fiind
aspectele centrale ale factorului. La extrema cealaltă apar cei pripiţi, care acţionează fără să judece
consecinţele. În varianta cea mai bună, sunt mai spontani şi, la nevoie, capabili să decidă.

Factorul este descris în plan adjectival astfel: scrupulos vs. imprecis, precis vs. dezordonat,
harnic vs. inconstant (SACBIF, 1993); organizat, sistematic, exact, practic, curat, eficient, atent,
liniştit, conştient, prompt, faţă de dezorganizat, negrijuliu, nesistematic, ineficient, pe care nu te poţi
baza, nepractic, neglijent, inconsecvent, hazardat, neatent (Goldberg, 1992); organizat, ordonat,
clar, curat, eficient, planificat, sistematic, exact, cu autodisciplină, de încredere, faţă de uituc, care
nu inspiră încredere, nepractic, fără disciplină (Wiggins, 1990).

Probleme şi exerciţii de control

1. Explicaţi care dimensiuni de personalitate sunt importante pentru performanţa grupală şi care
sunt mai puţin importante. Argumentaţi decizia.

2. Explicaţi modalitatea în care dimensiunile Conştiinciozitate, Extraversiune şi Agreabilitate pot fi


utilizate pentru a discuta modalităţile de interacţiune într-o echipă. Care configuraţii sunt în mod
potenţial mai eficiente şi care sunt mai ineficiente?

3. Discutaţi modalitatea în care Conştiinciozitatea, ca dimensiune Big Five, poate fi discutată din
punct de vedere multidimensional. Care din faţetele ei au importanţă pentru performanţa grupală şi
care nu?