Sunteți pe pagina 1din 58

Capitolul I

MONEDA

1.1. Agregatele monetare. Definirea statistică a banilor

Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activitatea economico-socială şi cantitatea


de monedă sunt abordate şi analizate cu ajutorul conceptelor de masă monetară (MM) şi viteză de
circulaţie a banilor (V). Noţiunea de bani nu reprezintă o mărime fixă şi imobilă; există mai multe
definiţii statistice ale banilor, fiecare dintre ele stabilind pe scara lichidităţii o anumită delimitare
între bani şi celelalte active
Definirea statistică a banilor presupune identificarea elementelor de activ ale patrimoniului
agenţilor economici:
 active reale, care corespund unui bun material;
 active financiare, care corespund unor creanţe asupra altor agenţi economici şi cuprind:
 bancnotele (biletele de bancă) reprezintă „promisiunea” băncii centrale pentru deţinătorul
lor de a putea cumpăra bunuri şi servicii de pe piaţă;
 conturile curente deschise la bancă reprezintă angajamentul băncii comerciale de a rambursa
agenţilor economici la cerere disponibilul aflat în cont;
 bonurile de tezaur reprezintă angajamentul statului de a rambursa suma, împreună cu o
dobândă la o anumită scadenţă;
 obligaţiunile reprezintă materializarea angajamentului unui debitor de a rambursa o sumă şi
o dobândă sigură la un moment dat (scadenţă);
 acţiunile dau posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute pentru un acţionar (participare
la profit, la conducerea societăţii, la lichidarea societăţii).
Faţă de bunurile reale, activele financiare valorează atât cât valorează creanţele, ţinând cont şi
de persoanele asupra cărora se manifestă aceste creanţe, de societăţile care le garantează.
Este evident că dintre activele financiare enunţate, activele de natură monetară sunt bancnotele
(creanţe asupra băncii centrale) şi conturile deschise la băncile comerciale (creanţe asupra băncilor
comerciale). Masa monetară este constituită, în mod tradiţional, din activele financiare cele mai
lichide, activele monetare:
 bancnote şi monede metalice emise de banca centrală ce poartă numele de „monedă a băncii
centrale”;
 solduri creditoare ale conturilor curente (şi asimilate acestora) deschise la băncile
comerciale de către agenţii economici, ce poartă numele de monedă scripturală.
Deşi am pornit în definirea masei monetare de la activul patrimonial al agenţilor nebancari,
deoarece acesta este necuantificabil, în practică, masa monetară se măsoară statistic prin adunarea
angajamentelor cu caracter monetar al băncilor, adică pasivul bilanţului centralizat al întregului
sistem bancar.

1
Agenţi economici nebancari Bănci comerciale Banca centrală

Numerar
Moneda efectivă (bancnote şi
(Numerar) Depozite la monede metalice)
bănci deţinut de agenţi
Depozite la bănci comerciale economici
comerciale nebancari

Deţinerea titlurilor de valoare influenţează volumul şi structura cheltuielilor deţinătorilor lor ca


şi moneda băncii centrale sau moneda de cont. Problema redefinirii masei monetare şi a stabilirii
limitei dintre activele monetare şi activele financiare se pune cu acuitate. Masa monetară şi
componentele sale sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar.
Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare; Sistemul Contabilităţii Naţionale
(în România) defineşte agregatul monetar ca o parte constitutivă a masei monetare, parte
autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb
şi de plată, prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice pe care le
mijloceşte. Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina una în alta, precum păpuşile
ruseşti: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când
agregatul cel mai mare le conţine pe toate celelalte.
Criteriul după care sunt incluse activele în agregatele monetare este cel al lichidităţii, al
uşurinţei transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea
caracterizează gradul de certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a
dispune la fiecare moment de o sumă cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică
distinge trei categorii principale de lichidităţi:
M1 – lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi
imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la
vedere, în principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns;
M2 – lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în
lichidităţi primare fără riscul de a pierde capital, adică sunt monetizabile. M2 desemnează masa
monetară în sens larg şi cuprinde, în plus faţă de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri,
depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale
fondurilor de ajutor reciproc;
M3 – lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate.
Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M3 cuprinde,
pe lângă M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice
(împrumuturi ale statului, colectivităţi publice sau întreprinderi publice.
Stabilirea numărului şi conţinutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. Fondul
Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare
internaţionale. Orientările fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi
monetare ale diverselor ţări. De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii
standardizate ale agregatelor monetare, care pot, dacă este necesar, să fie descompuse în categorii
nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi, potrivit fiecărei ţări:
 money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici
deschise la bancă;
 qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici;
 other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
Banca Centrală Europeană îşi defineşte de asemenea trei agregate monetare: M1 format din
numerar şi depozite la vedere, M2 ce cuprinde pe lângă M1 livrete de economii exigibile la vedere şi

2
M3 ce cuprinde pe lângă M2 titlurile organismelor de plasament colectiv şi certificatele de depozit
cu scadenţe de maxim doi ani.
În România, masa monetară cuprinde:
M1 – alcătuită din numerar în afara sistemului bancar şi disponibilităţile la vedere (până în
decembrie 1991 şi depozitele la termen ale agenţilor economici).
M2 – care cuprinde, pe lângă M1, şi cvasibanii, adică economiile populaţiei, depozite în lei pe
termen şi condiţionate şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

1.2. Acoperirea masei monetare (contrapartidele)


Aşa cum am arătat, masa monetară este reflectată în pasivul bilanţier al sistemului bancar, pasivul
bilanţier are drept corespondent în activul bilanţier, activele emise de banca centrală şi băncile
comerciale. Acestea sunt contrapartidele masei monetare, care pun în evidenţă sursele de creştere a
masei monetare, „acoperirea masei monetare”.
Specialiştii grupează contrapartidele masei monetare în două categorii importante:
 creditul intern;
 contrapartida exterioară.

Contrapartidele masei monetare


Contrapartidele masei monetare Masa monetară
Creditul intern: M1
- creanţe asupra economiei (credite - numerar (bancnote şi monedă
acordate de băncile comerciale metalică) deţinut de agenţii
sectorului nebancar); economici nebancari;
- credite acordate statului (de banca - depozite la vedere;
centrală, de băncile comerciale);
Cvasimonedă (depozite la termen);
Creanţe asupra străinătăţii (rezerve
valutare); Masa monetară = M1 + Cvasimonedă

Aur (metal monetar)

Creditul intern cuprinde creditele acordate de către bănci economiei şi statului şi îmbracă două
forme: creanţele asupra economiei şi creanţele asupra statului.
Creanţele asupra economiei, aşa cum le identifică denumirea, reflectă finanţarea economiei:
creditele acordate de către bănci agenţilor economici nebancari, întreprinderilor, întreprinzătorilor
individuali, populaţiei. Este vorba de credite bancare, dar şi de titluri de credit emise de
întreprinderi şi deţinute de bănci.
Creanţele asupra statului reflectă finanţarea statului de către sistemul bancar, fie prin creditele
acordate de banca centrală Trezoreriei (avansuri directe, titluri de stat achiziţionate de banca
centrală), fie prin credite acordate de celelalte bănci Trezoreriei (sub formă de subscripţie la
emisiunile de titluri de stat). De asemenea, resursele agenţilor economici nebancari deţinute în
conturi la dispoziţia Trezoreriei reprezintă creanţe asupra statului.
Contrapartida exterioară reprezintă creanţele străinătăţii, traducerea contabilă a influenţei
relaţiilor internaţionale asupra masei monetare interne. Masa monetară internă este influenţată (în
sensul creşterii sau reducerii sale) de soldul balanţei de plăţi; cu alte cuvinte, contrapartida
exterioară este reflectarea monetară a soldului balanţei de plăţi.
Un import necesită transformarea monedei naţionale în moneda străină, deci vom avea o
diminuare a masei monetare interne. Dimpotrivă, un export presupune transformarea monedei
străine în monedă naţională, deci vom avea o creştere a masei monetare interne. Cu alte cuvinte, un
deficit al balanţei de plăţi determină reducerea lichidităţii interne, iar un excedent al balanţei de
plăţi antrenează creşterea acestei lichidităţi.

3
Din alt punct de vedere, o balanţă de plăţi excedentară înseamnă o poziţie netă a băncilor
pozitivă faţă de nerezidenţi, adică creanţele deţinute de bănci asupra nerezidenţilor sunt în sumă mai
mare decât datoriile băncilor faţă de aceeaşi nerezidenţi. Poziţia netă pozitivă asupra străinătăţii
antrenează creşterea masei monetare interne.
Banca centrală intervine pe piaţa valutară pentru a asigura stabilitatea monedei naţionale. Pentru
a evita aprecierea monedei naţionale, banca centrală cumpără devize, creând monedă naţională;
simetric, pentru a evita deprecierea monedei naţionale, banca centrală vinde devize contra monedei
naţionale.
Alături de creditul intern şi de contrapartida exterioară, şi creşterea rezervei de aur a băncii
centrale poate constitui o sursă de creştere a masei monetare, deci o contrapartidă a acesteia. Atunci
când banca centrală ia măsura de consolidare a rezervei de aur, cumpără aur, punând în circulaţie
monedă naţională.

Capitolul II

Convertibilitatea monetară. Regimul cursurilor de schimb

2.1. Convertibilitatea monetară

Convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, pe lângă monedele


de aur şi argint. În prezent convertibilitatea monetară se defineşte ca fiind însuşirea legală a unei
monede de a fi schimbată pe o altă monedă fără restricţii în ce priveşte persoana (rezident sau
nerezident), în ce priveşte suma sau scopul schimbului.
Ca sens şi ca forme de manifestare, convertibilitatea monetară a cunoscut o diversitate de
aspecte strict legate de sistemele monetare în care s-au manifestat. În condiţiile etalonului aur
vorbim de o convertibilitate a bancnotei în aur, în contextul etalonului puterii de cumpărare nu mai
vorbim de convertibilitatea în aur nici măcar a dolarului, ci doar de convertibilitate valutară.
Fondul Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea monetară valutară ca fiind
desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor privind plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea
practicilor valutare discriminatorii. Totodată Fondul Monetar Internaţional stabileşte o serie de
recomandări pentru ţările care doresc să-şi declare moneda convertibilă:
 să aibă o economie care să asigure necesarul intern de mărfuri şi să asigure în acelaşi timp
un export satisfăcător, cu o structură a preţurilor asemănătoare cu cea a pieţei mondiale;
 eliminarea controlului preţurilor (liberalizarea acestora);
 echilibrarea balanţei de plăţi;
 crearea unei rezerve valutare capabile să asigure susţinerea cursului de schimb;
 stabilirea unui curs real fundamentat din punct de vedere economic;
 limitarea inflaţiei şi realizarea stabilităţii monetare.
Majoritatea monedelor naţionale prezintă încă restricţii fie privind persoana, fie suma, şi din
acest punct de vedere avem mai multe tipuri de monede:
 monede liber convertibile sau liber utilizabile, o categorie de valute creată prin decizia
Fondului Monetar Internaţional din anul 1978, care cuprindea la acea dată: dolarul
american, lira sterlină, marca germană, francul francez, yenul, iar în prezent francul francez

4
şi marca germană au fost înlocuite de Euro (€). Sunt larg folosite pentru efectuarea plăţilor
în tranzacţiile internaţionale şi larg negociate pe pieţele valutare. Se caracterizează prin
eliminarea în totalitate a restricţiilor privind utilizarea lor, convertibilitatea este deplină;
 monede cu o convertibilitate externă, adică convertibilitate de cont curent, nu şi pentru
transferurile de capital; monedele cu convertibilitate externă se numesc valute convertibile
(129 de ţări aveau monedă convertibilă în anul 1996);
 monede cu o convertibilitate internă, care prezintă restricţii atât pentru convertibilitatea de
cont curent cât şi pentru convertibilitatea transferurilor de capital;
 monede neconvertibile, care sunt recunoscute de statul emitent doar în interiorul graniţelor
sale. Pot fi utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale numai în cadrul acordurilor bilaterale,
în limitele şi condiţiile acestora;
 monede transferabile (virabile), monede de cont, reprezintă monede care fără a fi
convertibile, pot fi utilizate ca instrument de plată internaţional prin încrederea acordată de
către un grup de state (de exemplu, rubla în cadrul CAER).
Pentru o mai bună înţelegere a convertibilităţii valutare, reamintim componentele balanţei de
plăţi potrivit standardelor F.M.I.
Balanţa de plăţi cuprinde contul curent şi contul de capital şi financiar.
I. Contul curent (Balanţa de plăţi curente)
A. Bunuri şi servicii
a) Bunuri – formează balanţa comercială, cea mai importantă componentă a balanţei de
plăţi şi reprezintă importul şi exportul de bunuri corporale evaluate f.o.b. (frontiera
vamală a ţării exportatoare).
1. Mărfuri de export/import;
2. Bunuri pentru prelucrare;
3. Reparaţii la bunuri;
4. Aur nemonetar.
b) Servicii – formează balanţa serviciilor şi înregistrează încasările şi plăţile rezultate
din derularea operaţiunilor de:
1. Transporturi (mărfuri, pasageri);
2. Turism:
- deplasări oficiale;
- turism particular indiferent de scop;
- schimb valutar;
3. Alte servicii:
- comunicaţii;
- construcţii;
- asigurări, reasigurări;
- servicii financiare;
- servicii de informatică;
- taxe licenţă;
- leasing;
- servicii de poştă, telecomunicaţii, radio şi televiziune;
- servicii culturale şi de recreere;
- alte servicii.
B. Venituri
1. Venituri din muncă: salarii şi alte compensaţii, plătite în numerar sau în natură
câştigate într-o altă economie, decât cea de rezidenţă.
2. Venituri din investiţii:
- directe;
- de portofoliu.

5
Este vorba de dobânzi şi dividende obţinute în urma constituirii depozitelor
bancare, împrumuturilor, obligaţiunilor, efectelor de comerţ, participări la
capitalul social al întreprinderilor, creanţe ale centralei asupra sucursalei.
3. Venituri din alte investiţii de capital
C. Transferuri curente – reprezintă intrări sau ieşiri de resurse reale sau financiare fără o
compensare din partea beneficiarului şi cuprind:
- transferuri ale administraţiei publice: subvenţii sau donaţii, asistenţă tehnică,
despăgubiri impuse de tratate de pace, contribuţii ale statului la organizaţii
internaţionale etc;
- transferuri private: venituri ale muncitorilor angajaţi în alte economii.
ajutoare, cadouri, bilete la loterie vândute, premii câştigate, pensii
necontractuale de la agenţii neguvernamentale etc;
II. Contul de capital şi financiar (Balanţa mişcărilor de capital)
A. Contul de capital cuprinde operaţiunile de încasări şi plăţi legate de transferul
internaţional de capital (datorii guvernamentale şi neguvernamentale), achiziţionarea sau
vânzarea de active care nu sunt rezultatul activităţii umane şi active intangibile care sunt
efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi:
1. Transferuri de capital ale sectorului oficial şi a altor sectoare.
2. Achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale, nefinanciare.
B. Contul financiar cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu active şi pasive financiare externe
ale unei economii care presupun transferul dreptului de proprietate, inclusiv crearea şi
lichidarea de creanţe.
1. Investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi ale nerezidenţilor în România
prin care o entitate rezidentă într-o economie deţine cel puţin 10% din acţiunile
sau puterea de vot ale unei întreprinderi rezidente într-o altă economie. Investiţia
directă presupune o relaţie pe termen lung, iar investitorul poate fi o persoană
fizică, o companie publică sau privată, un grup de persoane fizice sau companii,
guvern, agenţie guvernamentală. Este vorba de participanţii la capital şi câştiguri
reinvestite.
2. Investiţii de portofoliu active şi pasive cuprind tranzacţii cu acţiuni, titluri
financiare şi derivate concretizate în instrumente pe termen scurt sau pe termen
lung, negociabile care nu se referă la investiţii directe sau active de rezervă.
Aceste instrumente sunt: acţiuni, obligaţiuni şi bilete, instrumente ale pieţei
monetare şi derivate financiare.
3. Alte investiţii cuprind credite comerciale, depozite bancare, împrumuturi
obţinute de la organisme financiare internaţionale.
4. Active de rezervă reprezintă instrumentele financiare aflate la dispoziţia
autorităţilor centrale pentru a finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele financiare,
şi anume: aurul monetar deţinut de autoritatea monetară, creanţele autorităţilor
asupra nerezidenţilor, disponibilităţi în Drepturi Speciale de Tragere şi poziţia
rezervelor la F.M.I.
5. Conturi de cliring/barter (guvernamentale şi neguvernamentale).
6. Conturi în tranzit.
Dacă contul curent înregistrează un sold negativ, adică balanţa de plăţi curente este deficitară, se
încearcă finanţarea acestui deficit prin transferuri de capital, investiţii directe, de portofoliu sau alte
investiţii şi mai puţin prin utilizarea rezervei valutare.
Deşi principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura finanţarea, absorbţia sau reglarea
amplitudinii dezechilibrelor prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa valutară, pentru a influenţa
cursul de schimb al monedei naţionale, utilizarea excesivă a rezervelor nu este o practică anuală a
băncilor centrale, deoarece activele de rezervă reprezintă o garanţie pentru împrumuturile de pe
piaţa financiară internaţională şi un semnal al solvabilităţii ţării.

6
Volumul deţinerilor de rezervă este analizat în raport cu importul de bunuri, respectiv perioada
în care importul poate fi acoperit de activele de rezervă. În cazul trecerii la convertibilitate, experţii
F.M.I. apreciază că volumul acestor rezerve trebuie să reprezinte echivalentul valoric al importului
unei ţări pe o perioadă de 3-5 luni.

2.2. Regimul cursurilor de schimb


Alături de convertibilitate şi balanţa de plăţi, cursul de schimb reflectă poziţia economiei naţionale
în cadrul economiei mondiale. Un atribut ce dă credibilitate sistemului monetar naţional este
regimul de curs de schimb.
Regimul cursurilor de schimb poate fi împărţit în două categorii principale: cursuri de schimb
flotante şi cursuri de schimb fixe.
Opţiunea asupra regimului de schimb se bazează pe analiza costuri-avantaje, luându-se în
considerare mobilitatea factorilor de producţie, gradul de deschidere a economiei, mobilitatea
capitalurilor, gradul de diversificare a exportului, orientarea geografică a comerţului, rata inflaţiei în
ţara respectivă faţă de rata inflaţiei în ţările partenere (pe plan comercial).
În cazul unui curs de schimb flotant, acesta este determinat liber pe piaţă, prin confruntarea
cererii cu oferta de valută, autoritatea monetară nu intervine pe piaţa valutară, de fapt nu putem
vorbi de politică valutară. Această flotare, numită pură (liberă), este mai mult un model teoretic; în
prezent există 20 de state, între care S.U.A. şi Japonia, a căror monedă flotează liber. Experienţa
istorică ne-a condus către un alt regim de flotare, numit flotare administrativă, în cazul căruia
autoritatea monetară intervine pe piaţa valutară, însă nu este obligată la această intervenţie.
În cazul unui curs de schimb fix, acesta este menţinut o perioadă îndelungată de timp şi poate fi
modificat în situaţii excepţionale. A funcţionat practic în perioada sistemului monetar bazat pe
etalonul aur (1880-1914).
În prezent, banca centrală determină un curs de schimb oficial faţă de un etalon internaţional (o
monedă puternică) şi intervine pe piaţa valutară daca cursul de schimb de pe piaţă se îndepărtează
de cel oficial. Există şi formula ataşării monedei naţionale faţă de un coş valutar de referinţă format
din mai multe monede puternice, ce are ca principiu orientarea exportului şi importului, a relaţiilor
comerciale. Asemeni flotării care nu este pură, şi cursul de schimb fix fluctuează în cadrul unei
limite. Vorbim mai degrabă de un curs de schimb fixat (pegged exchange rate).

Regimul cursului de schimb fix – fluctuaţia limitată

Exemplul clasic al regimului de cursuri de schimb fixe este primul Sistem Monetar Internaţional
de la Bretton-Woods (1944). Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor participante la acest sistem
fluctuau într-o marjă de ± 1% faţă de dolar, moneda etalon a sistemului. Sistemul Monetar
European creat în 1979 avea, de asemenea, la bază un regim al cursurilor de schimb fixe, monedele
ţărilor participante la sistem fluctuau într-o marjă de ± 2,25% faţă de cursul de schimb pivot.

7
Destrămarea sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods a însemnat şi trecerea la
regimul cursurilor de schimb flotante, care impune o constrângere mai redusă în ce priveşte rata
inflaţiei şi creează premisele mişcărilor speculative; riscul este deci mai ridicat. Spre deosebire de
cursurile flotante, regimul cursurilor fixe exercită o puternică constrângere în ce priveşte rata
inflaţiei; aceasta nu poate fi mult diferită de a partenerilor, favorizând cooperarea între ţări, în
condiţii de risc de schimb minim.
Ancorarea monedei naţionale faţă de o monedă puternică (a unei ţări cu inflaţie redusă)
reprezintă o variantă a sistemului de cursuri de schimb fixe. Este practicată de ţări cu inflaţie foarte
ridicată cu scopul de a obţine o reducere rapidă a acesteia, până la nivelul inflaţiei din ţara faţă de a
cărei monedă se realizează ancorarea.
Modalitatea practică de ancorare poate presupune înfiinţarea unui Consiliu Monetar, care va
prelua conducerea politicii monetare şi va emite monedă naţională doar în schimbul monedei străine
puternice faţă de care s-a legat cursul de schimb. Pierderea independenţei politicii monetare se
justifică prin reducerea ratei inflaţiei, doar dacă este foarte mare: exemplul cel mai elocvent este cel
al Argentinei (1991) care a reuşit prin ancorarea monedei naţionale reducerea inflaţiei care a scăzut
de la 3200% în 1989 la 4% în 1994. Pentru ca efectele ancorării să fie cele scontate, acoperirea
monedei naţionale trebuie să fie deplină: Argentina a beneficiat în 1996 de un sprijin al instituţiilor
financiare internaţionale de 5 miliarde de dolari.
La limita între cursurile de schimb fixe şi cursurile de schimb flotante, constatăm un nou tip de curs
de schimb practicat de Ungaria şi Polonia denumit „crowling”, care reprezintă aprecierea sau
deprecierea monedei, pas cu pas fix, conform unei planificări anume.

2.3. Convertibilitatea şi regimul cursului de schimb în ţările din Europa Centrală şi


de Est
Regimul valutar, ca mecanism vital al economiei, a constituit preocuparea ţărilor aflate în perioada
de tranziţie de la economia planificată la economia de piaţă, din Europa Centrală şi de Est, după
1989, perioadă caracterizată de reforme economice (dar şi de transformări politice, legislative,
sociale).
Fără îndoială că privatizarea este cea care distinge o schimbare sistematică originală de
„perestroika” sau reformă, însă există şi alte condiţii ale înfăptuirii reformelor în aceste ţări, printre
care convertibilitatea monedei şi regimul cursului de schimb.
Ţările central şi est europene trebuie să îndeplinească o serie de condiţii specifice pentru a-şi
declara moneda convertibilă, şi anume:
 liberalizarea comerţului exterior;
 stimularea exportului prin acordarea unor drepturi sau chiar facilităţi acestora (dreptul
asupra valutei obţinute din export);
 crearea unui mecanism de intervenţie asupra cursului de schimb în vederea asigurării
stabilităţii monedei naţionale;
 crearea unei rezerve valutare până la echivalentul valoric al importului pe o perioadă de 3-5
luni, care să acopere solicitările de schimb valutar ale nerezidenţilor (vezi paragraful
anterior);
 liberalizarea preţurilor;
 eliminarea subvenţiilor.
Declararea convertibilităţii interne, limitate din punct de vedere al scopului, sumei şi persoanei
care solicită preschimbarea, concretizată în posibilitatea cumpărării unei sume limitate de valută de
către rezidenţi, a declanşat aşa-numitul fenomen al dolarizării acestor economii, la începutul anilor
`90. Dolarizarea este de fapt manifestarea legii „moneda rea alungă pe cea bună”: populaţia dorea
să deţină valută, cumpăra valută (în limita stabilită de lege), aruncând astfel în circulaţie monedă
naţională. Desigur că, dolarizarea economiei s-a manifestat pe fondul inflaţiei ridicate ce a
caracterizat ţările din Estul şi Centrul Europei, deci a instabilităţii monedei naţionale, a unei rate a
dobânzii real negative pentru depozitele în lei, fenomene sesizate de rezidenţi.

8
În acest context, ţările foste socialiste au încercat, prin regimul cursului de schimb, să asigure
stabilitatea monedei lor naţionale. Avantajele ancorării monedei naţionale au fost luate în
considerare şi de Centrul de Studii de Politică Europeană din Bruxelles, atunci când a recomandat
ţărilor în tranziţie această ancorare faţă de o monedă puternică. Adoptarea unui anumit regim
valutar a presupus opţiunea politică a factorilor de decizie din ţara respectivă, existenţa unor
condiţii economico-financiare specifice şi aplicarea unui set de politici economice în concordanţă
cu regimul valutar adoptat. Diferenţele existente în privinţa regimului valutar din ţările Europei
Centrale şi Răsăritene – concretizate ca atare şi în acordurile cu Fondul Monetar Internaţional –
reflectau tocmai condiţiile diferite din fiecare ţară. Raportul Fondului Monetar Internaţional
clasifică regimurile de curs de schimb ale acestor ţări în cinci categorii:
A – cursuri de schimb fixe (cu înfiinţarea unui Consiliu Monetar) – ancorarea monedei
naţionale:Bulgaria, Estonia, Lituania;
B – cursuri de schimb raportate la o valută puternică sau la un coş de valute (fixate), fără
înfiinţarea unui Consiliu Monetar (pegged exchange rate):Slovacia, Letonia;
C – cursuri de schimb de tipul „crowling peg” cu raportări la un coş de valute şi flotare
administrativă:Ungaria, Polonia;
D – cursuri de schimb cu flotare administrată:Cehia, Croaţia, Slovenia;
E – cursuri de schimb cu flotare independentă.

Capitolul III

Uniunea Monetară Europeană (U.M.E.)

3.1. Crearea Uniunii Monetare Europene


Actul Unic European, semnat în 1986, a marcat trecerea de la stadiul de Piaţa Comună la cea de
Uniune Europeană, uniune care trebuia consolidată printr-o zonă monetară.
Au fost schiţate principalele obiective pentru realizarea Uniunii Europene:
 crearea unui spaţiu economic fără frontiere;
 refacerea sistemului de cooperare politică europeană extins şi în sectoarele securităţii şi
apărării;
 ameliorarea structurilor decizionale ale Comunităţii.
Raportul Delors, semnat în 1988, a prefigurat trei etape de trecere la Uniunea Monetară
Europeană: libera circulaţie a capitalurilor; mai buna coordonare a politicilor economice şi crearea
Sistemului European al Băncilor Centrale; introducerea monedei unice şi desfiinţarea băncilor
centrale naţionale. În acel raport s-au prezentat 3 variante de unificare, şi anume, pe lângă moneda
unică, soluţia aleasă, varianta cursurilor de schimb fixe între monedele naţionale şi varianta
monedelor naţionale alături de o monedă comună (ECU).
Unificarea monetară europeană a constituit obiectivul principal al tratatului semnat la
Maastricht, în februarie 1992. Acest tratat, de anvergură istorică, este de maximă importanţă
deoarece marchează momentul începerii transformării unei forme integrative economice în una de
natură politico-economică şi monetară complexă. Tratatul cuprinde, pe lângă realizarea uniunii
economice şi monetare, şi o parte consacrată uniunii politice. C.E.E. îşi transformă numele la 1
noiembrie 1993 în Uniunea Europeană (U.E.).
Instituţiile U.E. sunt:

9
 Comisia Europeană – organ executiv al UE ce asigură şi supraveghează respectarea
tratatelor, propune modificări ale legislaţiei europene pe care, după adoptare, o pune în practică.
Comisia are puteri autonome în privinţa politicii economice şi în domeniul administrării politicilor
comune. Administrează o serie de fonduri ale uniunii, inclusiv pe cele destinate sprijinirii statelor
din afara UE;
 Consiliul de Miniştri – organ de decizie al UE din care fac parte reprezentanţii guvernelor
statelor membre, cu rol de negociere şi adoptare a legislaţiei UE;
 Parlamentul European – organ cu drept decizional ce are ca rol adoptarea legislaţiei şi
controlarea activităţii Comisiei Europene;
 Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul în Luxemburg – îşi desfăşoară şedinţele în două
camere (care se reunesc în cazuri excepţionale), rezolvă disputele ce survin între statele membre ale
UE, între UE şi statele membre, între persoane fizice sau juridice şi UE;
 Consiliul Europei – cel mai înalt organ al UE care defineşte liniile politicii generale ale UE.
Uniunea Monetară Europeană (U.E.M.) presupune crearea unei monede unice euro, al cărei
termen de lansare a fost stabilit în 1999, şi funcţionarea unui Sistem European de Bănci Centrale
(S.E.B.C.) care se substituie băncilor centrale privind politica monetară. S-a stabilit că pentru a
reacţiona în acelaşi mod la anumite măsuri de politică monetară la nivelul Uniunii, economiile
trebuie să fie suficient de omogene în probleme esenţiale ale eficienţei economice şi sociale: gradul
de control al inflaţiei, gradul de echilibrare a finanţelor publice, stabilitatea cursului valutar.
Criteriile de convergenţă necesare pentru economiile care doresc să participe la U.E.M. au fost
formulate astfel:
1) rata inflaţiei (stabilită pe baza indicelui preţurilor de consum) să nu depăşească cu mai mult
de 1,5%, nivelul mediu al inflaţiei înregistrat în trei ţări membre cu rata inflaţiei cea mai
scăzută;
2) rata dobânzii nominale pe termen lung (aferentă obligaţiunilor de stat sau alte titluri
comparabile) să nu depăşească cu mai mult de 2%, nivelul mediu al ratei dobânzii din trei
ţări cu rata inflaţiei cea mai scăzută;
3) deficitul bugetului public să nu depăşească 3% din P.I.B. (este vorba de deficitul
consolidat); acesta este deficitul necesar (maxim) pentru a îndeplini următorul criteriu şi
anume
4) datoria publică să nu depăşească 60% din P.I.B., adică media raportului între datoria publică
şi P.I.B. în Comunitatea Europeană în 1990;
5) respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul valutar al S.M.E. timp
de doi ani cel puţin, fără devalorizări faţă de monedele altor state membre (15% începând cu
august 1993).
Etapele integrării în U.E.M. au fost schiţate încă din 1988, aşa cum am arătat, prin raportul
Delors, care poartă numele iniţiatorului său Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene şi
devenit ulterior primul preşedinte al Comitetului ce avea ca sarcină prefigurarea Uniunii Monetare.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, etapele de creare ale U.E.M. erau:
I. Până la 01.01.1994, etapa de creştere a performanţelor economice, de ameliorare a
coordonării politicilor economice şi monetare ale statelor membre; este vorba de
liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi o colaborare crescută a băncilor centrale.
II. 01.01.1994-01.01.1999 (iniţial 1997), etapa de creare a Institutului Monetar European
(I.M.E.), care să urmărească îndeplinirea obiectivelor de către statele membre. Acest I.M.E.
avea pe lângă un rol tehnic şi un rol de consultare: putea să adreseze recomandări
autorităţilor monetare ale statelor membre, însă nu avea putere de decizie supranaţională.
I.M.E., condus de guvernatorii băncilor centrale, avea rolul de a asigura tranziţia spre Banca
Centrală Europeană (1998). Tot în 1998 s-a definitivat şi lista ţărilor participante la U.E.M.,
s-a adoptat cadrul legal complet, structurile naţionale de îndrumare şi structurile de
transformare a comunităţii bancare şi financiare.
III. Începută din 01.01.1999, etapa marchează introducerea monedei unice euro şi funcţionarea
Sistemului European al Băncilor Centrale, format din Banca Centrală Europeană şi băncile

10
centrale naţionale. B.C.E. decide politica monetară şi valutară, însă punerea în practică a
hotărârilor sale rămâne de competenţa băncilor naţionale. Băncile şi instituţiile financiare
continuă transformarea monedelor naţionale în euro; euro intră pe piaţa internaţională
valutară, monetară şi de capital
La această dată (01.01.1999), 11 state au îndeplinit criteriile de convergenţă şi au aderat la
U.E.M.: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi
Portugalia. Au rămas „în afara” Uniunii Monetare, Marea Britanie, Suedia şi Danemarca din raţiuni
politice şi Grecia din raţiuni economice; Grecia a aderat la Uniunea Monetară în 2001.
Criteriile au fost nuanţate, în sensul că s-a avut în vedere faptul că ţările care nu îndeplineau
criteriile erau pe „drumul cel bun”. Este vorba, de exemplu, de Belgia şi Italia, cu o datorie publică
de 126,7%, respectiv 122,4% şi care în mod evident n-au reuşit să ajungă la 60% într-un singur an
(1998). Deşi ţările au făcut eforturi importante pentru a ajunge la convergenţa economică, nu este
suficient; este nevoie de permanentizarea acestor performanţe, garanţia bunei funcţionări a Uniunii
Monetare.
Chiar dacă criteriile de convergenţă nu fac nici o referire la alte domenii importante, cum ar fi
cel al pieţelor muncii şi utilizării forţei de muncă sau fiscalitatea, acestea se regăsesc totuşi în alte
recomandări ale U.E. Astfel, rezoluţia asupra creşterii economice şi utilizării muncii a Consiliului
european de la Amsterdam, din 1997, a cuprins în sfera convergenţei europene şi eficacitatea pieţei
muncii, tehnologia, formarea profesională şi fiscalitatea. Tot în 1997, în conformitate cu legislaţia
statelor membre, Consiliul european de la Luxembourg a adoptat o rezoluţie asupra coordonării
politicilor economice: supravegherea evoluţiei macroeconomice, încurajarea apropierii politicilor
fiscale, supravegherea politicilor structurale vizând pieţele muncii, produselor şi serviciilor, tendinţe
în materie de costuri şi preţuri.

3.2. Moneda unică EURO. Avantaje şi costuri


În anul 1995, la reuniunea de la Madrid, s-a hotărât denumirea monedei unice europene: EURO;
ea a devenit monedă oficială de cont de la 1 ianuarie 1999, iar numerar (sub formă de bancnote şi
monedă divizionară) de la 1 ianuarie 2002, circulând în paralel cu monedele naţionale timp de şase
luni. De la 1 iulie 2002, EURO devine singura monedă utilizată în cadrul uniunii; monedele
naţionale sunt retrase din circulaţie, băncile au încheiat transformarea monedelor naţionale în euro.
Emisiunea bancnotelor este realizată de către Banca Centrală Europeană; dreptul de emisiune este
atribuit şi băncilor naţionale, dar după aprobarea prealabilă a volumului emisiunii de către B.C.E.
Principiile juridice ale trecerii la euro sunt:
 principiul continuităţii nominale între ECU şi EURO: valoarea ECU la 31.12.1998 a devenit
valoarea euro la 01.01.1999;
 principiul continuităţii contractelor indiferent de natura lor: comerciale, de muncă, de
împrumut sau financiar;
 principiul stabilirii unor cursuri de schimb fixe şi irevocabile între monedele naţionale ale
ţărilor membre şi EURO, cursuri ce conţin 6 cifre, care nu pot fi rotunjite şi nici trunchiate,
astfel:

Şiling austriac 13,7603


Franc belgian 40,3399
Marcă finlandeză 5,94573
Franc francez 6,55957
Marcă germană 1,95583
Drahmă grecească (din 2001) 340,750
Lira irlandeză 0,787564
Lira italiană 1936,27
Franc luxemburghez 40,3399
Gulden olandez 2,20371
Escudo portughez 200,482
Peseta spaniolă 166,386

11
 principiul nediscriminării între euro şi celelalte monede naţionale; nu există nici obligaţia şi
nici interdicţia de a utiliza euro primordial faţă de monedele naţionale în perioada de
tranziţie.

Înfiinţarea euro pune problema impunerii sale faţă de dolar. Chiar dacă după destrămarea S.M.I.
de la Bretton-Woods poziţia dolarului ca monedă internaţională a fost contestată, mai ales în
perioadele de cădere a monedei americane, nici o altă monedă naţională nu a fost capabilă să
rivalizeze dolarul. Punerea în circulaţie a euro este de natură să modifice această situaţie, pentru că
euro este emisă de o entitate de o „talie” comparabilă cu a S.U.A. şi superioară Japoniei.
În relaţiile comerciale internaţionale U.E.M. cuprinde ca zone de influenţă Africa (zona
francului francez, fostele colonii), Europa Centrală şi de Est, deoarece multe ţări din această zonă
au avut moneda naţională ancorată la marca germană, apoi la euro, şi zona ţărilor mediteraneene,
datorită legăturilor strânse cu U.E. a zonelor de comerţ liber.
Euro este monedă internaţională, locul său în cadrul relaţiilor monetare internaţionale fiind
determinat de funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească o monedă internaţională, atât cele cu
caracter oficial (monedă de referinţă, monedă de rezervă pentru băncile centrale, monedă de
intervenţie pe piaţa valutară), cât şi cele cu caracter privat (monedă de facturare pentru schimburile
comerciale, monedă de exprimare a activelor bancare şi financiare internaţionale, monedă suport pe
piaţa interbancară a devizelor).
În cadrul rezervelor oficiale ale băncilor centrale dolarul pierde din poziţia dominantă, după
trecerea la cursurile flotante în 1973: de la 87% în 1976 la 64% în anul 1994 (urmat de marca
germană cu 16% şi yenul japonez cu 9%), situându-se, totuşi, la un nivel superior participării
economiei americane la totalul mondial. Schimbarea rezervelor oficiale ale ţărilor asiatice din dolari
în euro indică o erodare lentă a poziţiei unei monede internaţionale odată ce a atins această poziţie.
Raţionând în sens invers, nu ne putem aştepta ca euro să obţină în scurt timp un rol semnificativ în
cadrul relaţiilor monetare internaţionale; rolul său depinde de politica valutară a ţărilor partenere ale
U.E.M. La doi ani de la înfiinţarea euro, 12,5% din rezervele oficiale pe plan mondial erau în euro,
având o pondere ridicată în cadrul activelor de rezervă ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Aceeaşi evoluţie lentă în favoarea euro şi defavoarea dolarului în cazul monedei ca rezervă
valutară a băncilor centrale este aşteptată şi în cazul îndeplinirii funcţiilor cu caracter privat ale
monedei internaţionale
Pe lângă mărimea şi puterea zonei EURO, importanţa monedei euro depinde de pieţele
financiare dezvoltate în aceasta regiune, de surplusul însemnat al contului curent, precum şi de
credibilitatea de care se bucură deja Banca Centrală Europeană. Bipolarizarea monetară a lumii
(dolar-euro, S.U.A.-Europa) este consfinţită.
Eliminarea riscului de schimb valutar în cadrul uniunii monetare este un alt avantaj al euro.
Aprecierea unei monede din cadrul uniunii faţă de o alta (până la funcţionarea euro) avea ca efect
pierderi pentru rezidenţii ţării cu monedă apreciată, fie ei agenţi economici, fie consumatori
individuali. De asemenea, uşurinţa comparării preţurilor exprimate în euro va conduce la
echivalarea preţurilor în ţările membre ale uniunii şi încurajarea concurenţei în interiorul uniunii.
Moneda unică a depăşit costurile legate de introducerea sa: costurile tranziţiei, cheltuielile de
modificare a facturilor, a listelor de preţuri, a conturilor bancare, a bazelor de date, a programelor
software, panica populaţiei, costurile legate de informarea acesteia, puţin pregătită pentru o
schimbare de asemenea amploare.

Capitolul IV

12
OFERTA ŞI CEREREA DE MONEDĂ.
ECHILIBRUL MONETAR

4.1. Oferta de monedă


Oferta de monedă, ca bază de constituire a resurselor necesare finanţării, trebuie să fie echivalentul,
la preţul curent, al bunurilor şi serviciilor pe care economia este capabilă să le producă. Dacă oferta
de monedă este mai mare decât volumul bunurilor şi serviciilor (cazul tipic), adică masa monetară
este excedentară, vor creşte şi preţurile. Dată fiind importanţa mărimii ofertei de monedă se impune
analiza acesteia. Analiza nu este atât de simplă, deoarece stocul de monedă, la fel ca oricare altă
mărime economică, se reînnoieşte continuu printr-o serie de procese de creare şi desfiinţare a
monedei, care îi modifică tot timpul volumul şi structura. Procesele de creare şi desfiinţare a
monedei trebuie să satisfacă nevoile de consum ale colectivităţii, să ţină seama de comportamentul
băncilor şi să satisfacă echilibrul monetar global.
Oferta de monedă este determinată de sistemul bancar privat şi de banca centrală naţională.
Rolul covârşitor pe care sistemul bancar îl joacă în satisfacerea nevoii de lichiditate a economiei se
reflectă şi în procesul de creare a monedei. Corespunzător structurii masei monetare: monedă a
băncii centrale şi monedă de cont – a băncilor comerciale, vom aborda şi creaţia monetară, care este
deci asigurată de banca centrală şi de băncile comerciale.
Creaţia monetară devine o emisiune bănească în sens larg, faţă de sensul său tradiţional şi
anume „ansamblul operaţiunilor de confecţionare a sumelor băneşti, de păstrare a acestora la
emitent în vederea punerii lor în circulaţie şi de punere în circulaţie a numerarului (bancnote,
monede divizionare) de către emitent” cuprinde şi creaţia monetară realizată de băncile comerciale.
Emisiunea bănească în sens restrâns reprezintă operaţiunea de confecţionare şi punere în
circulaţie a numerarului. În România, bancnotele sunt confecţionate de Imprimeria Naţională, iar
monedele metalice de Monetăria Naţională. Imprimeria Băncii Naţionale a României a fost
înfiinţată în 1887, ca departament în cadrul BNR, având ca obiect de activitate tipărirea biletelor de
bancă. Acest departament a rezultat din necesitatea BNR de a-şi exercita privilegiul de emitere a
monedei naţionale, de trecere de la monedele din metale preţioase la bancnote. Din punct de vedere
administrativ a suferit unele modificări, însă şi-a păstrat subordonarea faţă de BNR şi principalul
său obiect de activitate: tipărirea biletelor de bancă. În prezent ca urmare a evoluţiei mijloacelor de
plată utilizate, obiectul de activitate al Imprimeriei Naţionale s-a dezvoltat, astfel că aceasta mai
realizează şi cecuri, acţiuni, diplome şi certificate, etc. Monetăria statului s-a înfiinţat în 1870; pe
lângă monedele în circulaţie, mai confecţionează şi monede jubiliare de aur şi argint, medalii,
ordine şi decoraţii, insigne, sigilii.
Creaţia monetară reprezintă punerea în circulaţie a diferitelor instrumente monetare, adică
transformarea, prin cumpărare, a activelor nemonetare (acţiuni efecte de comerţ, imobile) în active
monetare. Este realizată de banca centrală şi de băncile comerciale.

4.1.1. Creaţia monetară realizată de banca centrală


Banca centrală este cea care realizează emisiunea de numerar numită „monedă a băncii centrale”,
baza dezvoltării monedei scripturale. Punerea în circulaţie a numerarului este însă un proces de
creaţie monetară şi rezultă din achiziţionarea de active nemonetare, din transformarea creanţelor
fără putere circulatorie în mijloace de plată; aceste creanţe sunt grupate în contrapartidele masei
monetare, constituind originea, motivul creaţiei monetare.

13
Altfel spus, banca centrală emite monedă în schimbul creanţelor, care pot fi:
 creanţe asupra economiei;
 creanţe asupra trezoreriei;
 creanţe asupra străinătăţii.
Identificăm deci trei modalităţi de creaţie monetară de către banca centrală.
1. Oferta de valută, cu condiţia ca banca centrală să intervină pe piaţa valutară. Prin multiple
operaţiuni cu străinătatea (exporturi, servicii de turism), agenţii economici naţionali încasează
devize. Aceste devize reprezintă o putere de cumpărare a străinătăţii asupra economiei naţionale,
deţinătorii de devize dorind să le schimbe contra unei puteri de cumpărare interioare (monedă
naţională). Deci, vor ceda devizele contra monedei naţionale unei bănci comerciale. Banca centrală
realizează aceeaşi monetizare de devize asupra băncilor comerciale, emiţând monedă naţională în
schimbul creanţelor asupra străinătăţii. Se poate spune că toate intrările de devize se află la originea
creaţiei de monedă naţională; banca centrală îşi realizează un stoc de devize în activul său, creând în
contrapartidă monedă a băncii centrale. Aceste stoc de devize este tocmai rezerva valutară, care
reprezintă de altfel şi modalitatea de asigurare a stabilităţii cursului valutar.
2. Împrumuturi acordate de către banca centrală statului, fie prin cumpărarea de titluri de stat
direct de la trezorerie sau de la băncile comerciale în cadrul pieţei monetare (politica de open-
market), fie direct, prin convenţii încheiate între banca centrală şi trezorerie pentru acoperirea
deficitului bugetar. Moneda divizionară pusă în circulaţie reprezintă de asemenea un avans acordat
trezoreriei de banca centrală.
3. Acordarea de credite agenţilor economici prin cumpărarea creanţelor. Banca centrală îşi
limitează achiziţiile de titluri la cele sigure (debitori cunoscuţi ca solvabili) şi lichide (posibilitatea
de a le putea transforma rapid în lichidităţi). Din această cauză, banca centrală se concentrează
asupra titlurilor datoriei publice sau asupra celor emise de debitori foarte importanţi. De fapt, banca
centrală acordă credite direct agenţilor economici în puţine ţări, de obicei ea recreditând băncile
comerciale prin mobilizarea de titluri de credit sub formă de rescont, gaj sau pensiune de titluri.
Creditele în economie se analizează din punct de vedere al creaţiei monetare prin participarea
băncilor comerciale.

4.1.2. Creaţia monetară realizată de băncile comerciale


Motorul creaţiei monetare într-o economie aparţine băncilor comerciale, ce creează monedă de
cont, componenta cu cea mai mare pondere în totalul masei monetare şi care asigură nevoia de
monedă a unei economii în creştere.
Băncile comerciale creează monedă, fie achiziţionând active reale, fie active financiare (efecte
publice sau private, devize), fie când banca acordă credit unei întreprinderi.
După natura tipului de activ achiziţionat, banca dispune de creanţe asupra economiei
(achiziţionarea de efecte private, acordări de credite agenţilor economici sau persoanelor fizice),
creanţe asupra statului (achiziţionarea de efecte publice) sau creanţe asupra străinătăţii
(achiziţionarea de devize).

4.2. Cererea de monedă


Cererea de monedă este determinată de necesitatea de instrumente susceptibile să îndeplinească
funcţiile monedei şi depinde direct de utilitatea monedei, utilitate reflectată în capacitatea acesteia
de a achiziţiona bunuri şi servicii.
Cererea de monedă, ce rezultă dintr-un proces continuu de alegere a structurii întrebuinţărilor
date veniturilor şi a mărimii şi structurii averilor, este partea cea mai ancorată în teoria economică şi
constituie obiectul controverselor dintre politica monetară şi economie.

4.2.1. Teoria clasică


Adepţii acestei teorii (David Hume, Adam Smith, David Ricardo, Irving Fischer etc.) consideră
cererea de monedă ca fiind dată, fixă, iar valoarea monedei depinde de oferta de monedă. Cererea
14
de monedă este dată de cheltuielile consumatorilor pentru bunuri şi servicii; este vorba deci de o
cerere pentru tranzacţionare, indivizii păstrează banii numai pentru acele tranzacţii pe care le
anticipează şi ignoră faptul că ar putea avea nevoie de bani pe neaşteptate.
Nu există alţi factori de influenţă ai cererii de monedă, aceasta fiind influenţată doar de volumul
tranzacţiilor. Este vorba în special de dobândă, care se determină la clasici prin confruntarea dintre
cererea de investiţii şi oferta de economii exprimate în termeni reali şi nu are nici o influenţă asupra
cererii de monedă. Ecuaţia cererii de monedă, aşa cum este expusă în opera lui Irving Fisher,
economist american:
M V  P  Q
unde:
M – masa monetară,
V – viteza de circulaţie a monedei,
P – nivelul preţurilor,
Q – tranzacţiile (în volum).

Viteza de circulaţie a monedei – V – este stabilă în regim de echilibru; nu depinde decât de


factori structurali şi de volumul tranzacţiilor în valoare reală. Viteza de circulaţie a monedei fiind
stabilă, relaţia dintre cantitatea de monedă M şi tranzacţii PּQ este stabilă. Cererea de monedă M nu
depinde decât de volumul tranzacţiilor în valoare nominală.

4.2.2. Teoria keynesistă


Teoria keynesistă a fost doctrina economică dominantă după cel de-al doilea război mondial, până
la începutul anilor `70. John Maynard Keynes a revoluţionat întreaga gândire economică. Autorul
de la Cambridge a modificat teoria clasicilor într-un punct de vedere fundamental al domeniului la
care ne-am referit: cererea de monedă depinde şi de dobândă. Această modificare permite legătura
între sfera „reală” şi cea „financiară”.
Keynes adaugă cererii de monedă pentru tranzacţii a clasicilor (şi pentru prevedere), o cerere de
speculaţie. Faţă de cererea tranzacţională şi cererea de precauţie, în cazul cărora moneda exprimă
funcţia sa de instrument de schimb, în cazul cererii de speculaţie apare pe prim plan funcţia
monedei de conservare a valorii prin intermediul investiţiilor financiare (de portofoliu).
Cererea de monedă va fi deci formată din suma cererii dependentă de venit (tranzacţii şi
precauţie) şi din cererea dependentă de dobândă. Ecuaţia cererii de monedă va fi:
M  L1 ( y )  L2 (i )
unde:
M – cererea de monedă totală,
L1(y) – cererea de monedă pentru tranzacţii şi pentru precauţie, dependentă de venit,
L2(i) – cererea de monedă pentru speculaţie, dependentă de rata dobânzii.

4.2.3. Teoria monetaristă


Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976, a dezvoltat teoria
monetaristă, o adevărată „contrarevoluţie” împotriva teoriei keynesiste. Bazându-se pe teoria
cantitativă clasică (Walras, Fisher, Marshall), Friedman consideră masa monetară în circulaţie
factorul principal şi decisiv de influenţă asupra nivelului preţurilor, asupra activităţii economice.
Oferta de monedă este principalul factor determinant al variaţiei PIB nominal pe termen scurt şi
al preţurilor pe termen lung. Analiza monetaristă consideră cererea de monedă un caz special de
alegere a activelor care alcătuiesc patrimoniul, similar neo-keynesiştilor. Moneda este un activ
financiar printre alte active şi se supune unor operaţiuni de arbitraj. Cererea de monedă este, deci, în
funcţie de averea individului, de preţul şi randamentul diferitelor active care alcătuiesc această
cerere şi în final, de preferinţele sale.

15
4.3. Echilibrul monetar în teoria economică
Teoriile formulate privind cererea de monedă s-au extins în mod firesc asupra echilibrului monetar,
care a devenit în secolul XX componenta de bază a teoriei monetare.
Wieser, Wricksell, Keynes, Tobin, Friedman, Brunner, Meltzer, Modigliani şi-au adus fiecare în
parte un aport major la construirea teoriei echilibrului monetar; între aceste contribuţii se detaşează
două teorii: teoria keynesistă şi teoria lui Milton Friedman.

4.3.1. Echilibrul monetar în teoria keynesistă


Marea criză a anilor `30, şomajul ridicat, creşterea inflaţiei, dezechilibrul pieţelor au evidenţiat
inconsistenţa modelului clasic. Prin conceptele de cerere agregată şi ofertă agregată, Keynes
realizează cea mai reprezentativă construcţie a modelului echilibrului macroeconomic, incluzând
echilibrul monetar şi real, reprezentat prin graficul Hicks-Hanson, cea mai reprezentativă
construcţie ştiinţifică a modelului echilibrului monetar. Schema de realizare a echilibrului
macroeconomic spre care conduce analiza keynesistă se efectuează în termeni reali şi priveşte o
economie simplă şi „închisă” în care activitatea sectorului public şi influenţele externe deţin o
pondere redusă în model.
Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor (echilibrul real) este prima expresie a echilibrului şi
este reprezentată de curba IS (investements-sayings), adică curba economii-investiţii, locul
geometric al combinaţiilor dintre ratele dobânzii i şi venitul y. Curba IS porneşte de la egalităţile:
I S
I  I  i

S  S y

I  i  S  y
unde:
I – investiţia globală;
S – economisirea globală;
y – venitul global;
i – rata dobânzii.
Reprezentarea grafică a echilibrului cu ajutorul curbei I-S este:

Figura 4.1. Curba IS a echilibrului real

Economisirea este definită ca o funcţie crescătoare a venitului, iar investiţia este o funcţie
descrescătoare a ratei dobânzii. Orice dezechilibru între economisire şi investiţie determină ajustări
în termeni reali, variabilele monetare deţinând un rol limitat. Egalitatea I planificată  S planificată , de la

16
care provine însăşi denumirea curbei I-S este condiţia de echilibru şi semnifică faptul că pentru
orice rată a dobânzii i, există o singură valoare de venit y.

IS exprimă relaţia dintre rata dobânzii şi nivelul de venit, fiecare dintre punctele curbei
corespunzând unei situaţii oarecare, chiar dacă există egalitate între I şi S. Pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, venitul y apare ca o funcţie descrescătoare de i, scăderea ratei dobânzii antrenează o
creştere de investiţii şi prin urmare, de venit (dacă ceilalţi factori se menţin constanţi).
O politică bugetară expansionistă (de exemplu o creştere a cheltuielilor guvernamentale şi/sau o
reducere a fiscalităţii) deplasează curba IS către dreapta de la ISA la ISB, ceea ce semnifică creşterea
venitului de la yA la yB (în condiţiile unei rate a dobânzii constante), odată cu creşterea cheltuielilor
guvernamentale şi/sau reducerea impozitelor şi taxelor (figura 4.2.a).

Figura 4.2.a – Curba IS în condiţiile Figura 4.2.b – Curba IS în condiţiile


unei politici bugetare expansioniste unei politici bugetare restrictive

Restrictivitatea politicii bugetare (reducerea cheltuielilor guvernamentale şi/sau creşterea


fiscalităţii) deplasează curba IS către stânga de la ISA la ISC, ceea ce semnifică reducerea venitului
de la yA la yC (în condiţiile unei rate a dobânzii constante), odată cu scăderea cheltuielilor
guvernamentale şi/sau creşterea impozitelor şi taxelor (figura 4.2.b).
A doua expresie a echilibrului din modelul keynesist este echilibrul monetar care rezultă din
egalitatea între cererea totală de monedă L şi oferta de monedă M, adică cantitatea de monedă pusă
la dispoziţia agenţilor non-bancari prin sistemul bancar. Cererea de monedă L desemnează de fapt
lichidităţile, concept specific lui Keynes, formate din lichiditatea necesară pentru tranzacţii L1,
dependentă de nivelul venitului naţional, L1  y  şi lichiditatea necesară pentru speculaţie L2,
dependentă de nivelul ratei dobânzii, L2  i  . Egalitatea dintre cererea de monedă totală L şi oferta
de monedă M devine:
L1  y   L2  i   M
Rata dobânzii se stabileşte la punctul de întâlnire dintre cererea şi oferta de monedă. Curba LM
exprimă, pentru o cantitate de monedă dată, relaţia între cererea totală de monedă şi venit. Să
admitem o ofertă de monedă constantă şi un nivel de preţ stabil: orice creştere de venit y (adică de
tranzacţii) necesită o cantitate mai mare de L1 care cuprinde încasarea din tranzacţii şi o cantitate
mai redusă de L2 (încasată la finele speculaţiei), determinând o creştere a ratei dobânzii. Pe piaţa
monetară, venitul apare deci ca o funcţie crescătoare de i. Reprezentarea grafică a curbei LM indică
o succesiune de puncte de echilibru între cererea de monedă şi oferta de monedă, corespunzătoare
anumitor dimensiuni ale venitului naţional şi nivele ale ratei dobânzii:

17
Figura 4.3. Curba LM a echilibrului monetar

O politică monetară expansionistă, adică creşterea ofertei de bani M, determină deplasarea


curbei LM către dreapta, de la LMA la LMB, deoarece la acelaşi nivel al venitului, pentru a menţine
echilibrul pe piaţa monetară, rata dobânzii trebuie să scadă de la iA la iB (figura 4.4.a).
Dimpotrivă, dacă politica monetară este restrictivă, adică oferta de bani se reduce, curba LM
se deplasează către stânga de la LMA la LMC, deoarece la acelaşi nivel al venitului, pentru a menţine
echilibrul pe piaţa monetară, rata dobânzii va creşte de la iA la iC (figura 4.4.b).

Figura 4.4.a – Curba LM în condiţiile Figura 4.4.b – Curba LM în condiţiile


unei politici monetare expansioniste unei politic monetare restrictive

Echilibrul global presupune corelarea echilibrului pe cele două pieţe (piaţa bunurilor şi
serviciilor şi piaţa monetară).

18
Figura 4.5. E – punctul de echilibru global şi acţiuni de echilibru economic

IS este locul de combinări (i, y) asigurând echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, iar LM este
locul de combinări (y, i) asigurând echilibrul pe piaţa monetară. Intersecţia lor determină punctul E,
unde se echilibrează nivelul de venit şi cel al ratei dobânzii pentru fiecare volum de monedă (figura
4.5). În acest punct, cantitatea de monedă existentă determină o rată a dobânzii suficient de ridicată
pentru a atinge nivelul de venit de echilibru. Din nou, constatăm că rata dobânzii este cea care
permite stabilirea legăturii între echilibrul real şi echilibrul monetar: rata dobânzii determină
volumul investiţiei şi, prin intermediul acestuia, determină apoi nivelul de venit, care influenţează la
rândul său cererea de monedă la finele tranzacţiilor.
Modelul echilibrului macroeconomic permite identificarea acţiunii de politică economică pentru
a face faţă unei situaţii de criză sau inflaţie. Să presupunem două situaţii în care forţa de muncă este
total ocupată, însă echilibrul obţinut pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe piaţa monetară nu
corespunde cu venitul forţei de muncă (figura 4.5):
 o situaţie corespunzând unei crize, venitul de echilibru yE fiind inferior venitului forţei de
muncă yA;
 o situaţie corespunzând unei inflaţii, venitul de echilibru yE fiind superior venitului forţei de
muncă yB.

4.3.2. Echilibrul monetar în teoria lui Milton Friedman


Accentuând rolul banilor şi acordând o mai mare credibilitate forţelor de autoechilibrare a pieţei,
teoria monetaristă a lui Milton Friedman detronează modelul keynesist al echilibrului şi propune un
model nou, în cadrul căruia variaţiile masei monetare reglează ritmurile activităţii economice. Acest
model doreşte să demonstreze importanţa primordială a cantităţii de monedă asupra activităţii
economice. Structura financiară şi monetară, comportamentul agenţilor economici nu sunt integrate
în model. Unica variabilă este masa monetară M, oferită agenţilor nebancari care, ţinând cont de o
funcţie stabilă a cererii de monedă, este la originea fluctuaţiilor de venit şi de preţ. Legătura de
cauzalitate unică este stabilită între M şi celelalte variabile fundamentale, implicând astfel ipoteza
caracterului exogen al ofertei de monedă.
Teoria lui Milton Friedman se bazează pe două principii:
1. Cantitatea de monedă determină valoarea producţiei naţionale şi în primul rând componenta
sa preţul.
2. Banca centrală determină cantitatea de monedă totală prin cantitatea de monedă pusă la
dispoziţia băncilor comerciale.
Banii nu se autogestionează; banca centrală trebuie să ia decizii referitoare la oferta de monedă,
masa monetară şi volumul creditelor acordate.
Prin urmare, masa monetară determină fluctuaţia de venit naţional. Dacă admitem aceasta, adică
faptul că impulsul monetar exercită o influenţă totală asupra activităţii economice, aşa cum
recomandă Friedman, echilibrul economic pe piaţă s-ar realiza aproape automat, printr-un control

19
asupra masei băneşti în circulaţie (de către banca centrală), admiţându-se o creştere anuală a sa cu
un anumit procent (3-6%). Cererea de monedă este considerată stabilă, iar oferta de monedă este
considerată exogenă (la îndemâna autorităţii monetare). Fluctuaţiile ofertei de monedă sunt cele
care determină fluctuaţiile produsului naţional. Doar regularizarea masei monetare exercită un efect
global asupra economiei. Celelalte instrumente tradiţionale ale politicii macroeconomice (şi în
special politica bugetară) nu produc decât realocări ale resurselor între diverse sectoare, realocări
care sunt, după Friedman, în general nefaste; când ele exercită un efect favorabil asupra economiei,
aceasta are loc doar prin intermediul unui proces monetar.

4.4. Echilibrul monetar în politica economică


Echilibrul monetar îşi găseşte justificarea în aceleaşi cauze economice şi sociale care generează
echilibrul economic. Nu se poate vorbi de cauze, factori şi tendinţe ale echilibrului monetar decât pe
baza şi pe fondul echilibrului economic general.
Starea de echilibru într-o economie îşi are „stâlpii de susţinere” în condiţiile economice,
monetar-financiare, valutare şi sociale specifice unei etape sau alteia pe care economia respectivă o
parcurge. Nici o ţară nu poate să răspundă şi nici să dispună de toate premisele care (teoretic) sunt
necesare pentru a influenţa dezvoltarea ei echilibrată.
Echilibrul monetar reprezintă în esenţă egalitatea între cererea şi oferta de bani. Dezechilibrul
monetar apare atunci când oferta devine mai mare decât cererea de bani, cazul tipic, inflaţia, sau
atunci când oferta de monedă este mai mică decât cererea de monedă, deflaţia.
Realizarea echilibrului monetar este condiţionată de înfăptuirea celorlalte echilibre: financiar,
bugetar, valutar şi de interacţiunea dintre ele şi acţiunea acestora asupra corelaţiilor
macroeconomice. Fundamentul realizării echilibrului monetar este însă politica monetară.
Mai mult, trebuie să ţinem cont şi de faptul că realizarea echilibrului monetar la scară
macroeconomică depinde de realizarea echilibrului monetar la scară microeconomică, deoarece
folosirea eficientă a capitalului propriu şi a celui împrumutat de către agenţii economici, buna
gestionare a acestora sunt premisele şi condiţiile echilibrului monetar.
Echilibrul monetar şi politica monetară au fost considerate ca având importanţă minoră înaintea
crizei din 1929-1933 şi mult timp după această criză. Extinderea teoriei keynesiste explică în mare
parte declinul politicii monetare. Friedman şi alţi adepţi ai teoriei sale consideră, dimpotrivă, masa
monetară ca fiind principala strategie în obţinerea stabilităţii economice. El are chiar o altă
explicaţie a crizei din 1929-33: deşi economiştii (în marea lor majoritate) au considerat ca
principală cauză a Marii Crize fie prăbuşirea bursei de valori Wall Street, fie scăderea consumului,
deci criza de supraproducţie, Friedman nu este de acord cu nici una dintre aceste teze. Criza s-a
datorat lipsei de lichidităţi a băncilor, mai ales începând cu luna noiembrie 1930, când falimentele
bancare au determinat deponenţii să ceară retragerea depozitelor, pentru a le converti în devize.
Panica a atins apogeul în ziua de 11 decembrie 1930 când a dat faliment Bank of United States, cea
mai mare bancă din ţară, cu depozite de peste 200 milioane dolari. Într-un sistem bancar modern, cu
acoperire parţială, nici o bancă (cu indicator foarte bun de solvabilitate, de altfel) nu poate face faţă
tuturor retragerilor de depozite deodată, pentru simplul fapt că băncile nu au pentru fiecare unitate
monetară primită ca depozit un echivalent sub formă de numerar. Procesul de multiplicare a
creditelor, explicat deja, face ca pentru o unitate monetară deţinută sub formă de rezervă lichidă,
băncile să datoreze mai multe unităţi monetare sub formă de depozite. Banca aflată în dificultate din
cauza retragerilor de numerar, va retrage la rândul său depozitele sale la alte bănci, creând un „lanţ”
al lipsei de lichiditate. Singura care poate rezolva această lipsă de lichiditate pe ansamblul
sistemului bancar este banca centrală a ţării respective. Exact acesta este reproşul pe care-l face
Friedman Sistemului Rezervelor Federale: nu a utilizat puterea sa de creaţie monetară, care ar fi
rezolvat lipsa de lichiditate a băncilor comerciale şi ar fi evitat falimentul masiv al acestora. A făcut
puţin sau n-a făcut nimic pentru a asigura sistemul bancar cu lichidităţi, concluzionează Friedman; a
fost un insucces de voinţă, nu de putere. Falimentele bancare au încetat la începutul anului 1931,
când Sistemul Rezervelor Federale a utilizat puterea sa de creaţie monetară şi a furnizat băncilor

20
numerarul solicitat. Din iulie 1929 până în martie 1933, masa monetară din S.U.A. s-a redus cu o
treime; dacă nu ar fi existat această scădere, recesiunea economică s-ar fi întins pe o perioadă mai
redusă.
Gravitatea crizei din 1929 a determinat guvernele să intervină mai direct în relansarea activităţii
economice, cu alte cuvinte a favorizat proliferarea ideilor lui Keynes. A dominat politica „banilor
ieftini” (rate ale dobânzii de 2%) pentru a încuraja investiţiile şi a reduce şomajul; în realitate
revenirea economiei a fost determinată de cheltuielile de înarmare. Ratele dobânzii au rămas reduse
şi după război, ceea ce nu încuraja economisirea; de asemenea, politica fiscală a guvernului încuraja
cheltuielile. S-a creat o cerere mare în economie, cu alte cuvinte economia a înregistrat din nou o
revenire, iar cererea mare a determinat şi creşterea ratelor dobânzii. A fost momentul faimosului
„Stop and go” (Stai şi mergi) care a caracterizat perioada de după război (1952-1970), statul punând
frână „maşinii economice” atunci când aceasta risca o „supraîncălzire” inflaţionistă şi accelerând-o
atunci când ea începea să-şi încetinească viteza.
Statul a intervenit masiv în economie, atât în ce priveşte promovarea prosperităţii prin
încurajarea întreprinzătorilor (rate mici ale dobânzilor, subvenţionarea unei fracţiuni din costuri
pentru industriile naţionalizate) şi încurajarea consumului populaţiei, cât şi în ce priveşte fazele
numite „stop” prin majorarea impozitelor şi taxelor şi descurajarea consumului (inclusiv prin
majorarea ratelor dobânzilor). Politica fiscală era primordială faţă de politica monetară.
Ideea dominantă a anilor `50 si `60 era că recurgând la un anumit nivel de inflaţie (scăzut),
inflaţie asociată cu „miraculosul” multiplicator keynesist, guvernul putea să menţină rata şomajului
la un nivel scăzut. Această concepţie a fost consolidată prin formularea în 1958 a curbei lui Philips
şi a aplicaţiilor sale.
Formularea iniţială a curbei lui Philips susţinea că în perioadele în care rata şomajului este mai
mare (recesiune, criză) salariile nominale se vor reduce sau creşterea acestora se va încetini, situaţia
fiind favorabilă angajatorilor care se vor afla în situaţia de a alege dintr-o ofertă de forţă de muncă
mare; din contră, în perioadele în care rata şomajului este mică, salariile nominale vor creşte,
situaţia fiind favorabilă angajaţilor, datorită ofertei scăzute de forţă de muncă.
Orice creştere a nivelului salariilor nominale ce depăşeşte creşterea productivităţii muncii, se va
regăsi în creşterea preţurilor, deci a inflaţiei.
Rezultă că între inflaţie şi salarii este o relaţie direct proporţională. Din
moment ce am stabilit că un şomaj ridicat determină reducerea salariilor,
deci o relaţie invers proporţională, rezultă că vom avea aceeaşi relaţie
invers proporţională între inflaţie şi şomaj.

În anii `60 şi la începutul anilor `70 autorităţile monetare erau încrezătoare în capacitatea lor de
a regla în mod fin (expresia americană „fine tuning”) activitatea economică. În perioada următoare
însă, inflaţia şi şomajul au început să crească în acelaşi timp. S-a generat astfel fenomenul numit
„stagflaţie”, curba lui Philips cunoscându-şi limitele.
Degradarea generală a situaţiei economice a ţărilor dezvoltate reflectată de amploarea şocurilor
externe la care au fost supuse (criza petrolului), modificările brutale ale ritmului inflaţiei, încetinirea
creşterii economice, creşterea şomajului, agravarea dezechilibrelor bugetare şi ale balanţelor de
plăţi au contrazis aceste certitudini solide. Începând cu anul 1974, cererea de monedă a avut o
evoluţie variabilă fără modificarea nivelurilor dobânzilor şi veniturilor, ridicând numeroase semne
de întrebare specialiştilor. Şocul petrolier nu a fost singura cauză pentru situaţia economică
dezastruoasă a acestor ani: abandonarea Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods a
influenţat, de asemenea, negativ economiile ţărilor participante.
Următoarea perioadă (anii `80 şi chiar `90) a fost dominată de concepţia monetaristă de politică
economică. Interesul manifestat faţă de politica monetară poate fi justificat prin raţiuni politice şi
raţiuni empirice.
Succesul politicilor de inspiraţie monetaristă se datorează preşedintelui republican Ronald
Reagan, instalat la putere în 1980; politica economică construită de el poartă denumirea de
„reaganism” (politica „banilor scumpi”). Aceeaşi politică de inspiraţie monetaristă a fost promovată

21
de guvernul conservator condus de d-na Margaret Thatcher, începând cu 1979, politică regăsită sub
denumirea de „thatcherism”.
Nici rezultatele politicii monetariste nu au fost însă la înălţimea speranţelor celor mai zeloşi
promotori, iar specialiştii vorbesc de revenirea la keynesism.
Dereglementările şi inovaţiile financiare care au însoţit aceste politici au făcut neclare
contururile masei monetare; limita între monedă (lichiditate) şi finanţe (plasamente) este greu de
stabilit şi antrenează eşecul politicilor de evitare a inflaţiei.
După anul 1992 se constată pierderea interesului pentru politica monetaristă; ea şi-a atins
obiectivele (reducerea inflaţiei). Specialiştii vorbesc chiar de revenirea la keynesism; în S.U.A. de
exemplu, Bill Clinton a câştigat alegerile prezidenţiale (1992) sub lozinca „ne vrem viitorul înapoi”,
susţinând că statul este indispensabil în viaţa economico-socială. Alternativa aleasă la „economia
ofertei” a fost o politică guvernamentală activă de stimulare a cererii şi refacere a autorităţii statului.
Asistăm la o anumită ciclicitate a politicilor economice.
Ţările Europei Centrale şi de Est, confruntate cu inflaţia, ce s-a manifestat în forme diferite de la
o ţară la alta, având cauze sau mai puţin comune şi în mod cert cu intensităţi diferite, au obţinut
succese remarcabile aplicând politica monetaristă, întrucât obiectivul final al acesteia este tocmai
stăpânirea inflaţiei.
Analizând evoluţia P.I.B. faţă de evoluţia inflaţiei, se constată că reducerea ritmului de creştere
a inflaţiei (dezinflaţia) a avut ca efect creşterea economică într-o perioadă de un an, maxim doi ani
de la calmarea inflaţiei: Cehia reuşeşte reducerea inflaţiei în 1992, P.I.B. începe să crească în 1994
(2,6%), Slovenia reuşeşte reducerea inflaţiei în 1993, an în care se instalează şi creşterea economică
(1,3%), Polonia reuşeşte reducerea inflaţiei în 1991, iar creşterea economică se observă încă din
1992 (2,6%), Bulgaria obţine creştere economică în 1998 (3,5%), ca efect al ancorării monedei
naţionale, Rusia înregistrează o creştere economică semmnificativă în anul 2000: 9%.
Evoluţia indicatorilor macroeconomici în România confirmă regula conform căreia
stăpânirea inflaţiei reprezintă condiţia relansării economice: de abia în al patrulea an de dezinflaţie
(reducerea ritmului de creştere a inflaţiei) şi anume anul 2000 cu o inflaţie de 45,7% (după 45,9% în
1999, 59,1% în 1998 şi 154,8% în 1997) se înregistrează o creştere economică de 1,8% (PIB), iar
anii următori se înscriu în aceeaşi tendinţă: 5,7% creştere PIB, pe fondul calmării inflaţiei (34,5%)
în anul 2001 şi 4,9% creştere PIB, reducerea inflaţiei la 9,4% şi o creştere economică de 8% în
anul2004.

4.5. Inflaţia, dezechilibru monetar şi economic. Caracteristici


Realizarea echilibrului monetar este, evident, dificilă, iar economiile contemporane sunt
caracterizate, mai degrabă, de dezechilibru monetar. Teoria economică defineşte dezechilibrul
monetar sub denumirea de inflaţie atunci când masa monetară devine mai mare decât cererea de
bani şi deflaţie când masa monetară devine mai mică decât cererea de bani.
Inflaţia reprezintă, în primul rând, o formă de dezechilibru monetar, din care cauză este
denumită şi „boala monedei
Inflaţia este cel mai adesea identificată cu creşterea generalizată a preţurilor. Deşi unii autori
limitează termenul de inflaţie la situaţii sau la creşteri de preţuri moderate şi regulate, definiţia
consacrată a acesteia vizează creşterea nivelului general al preţurilor, cu sau fără clasificarea sa
după intensitate: inflaţie târâtoare sau lentă, inflaţie accelerată sau galopantă. Inflaţia reprezintă,
deci, creşterea cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor din interiorul unei
economii; cumulativă şi autoîntreţinută pentru că „creşterea întreţine creşterea”, potrivit unei
expresii consacrate.
Deoarece realizarea echilibrului monetar depinde şi de caracteristicile generale ale sistemului
social-economic, gradul de dezvoltare economică, dezvoltarea pieţelor financiare, rezultă că inflaţia
este un fenomen global, şi nu un fenomen pur monetar. Inflaţia apare ca un dezechilibru global între

22
fenomenele economice legate prin conjunctură; este un fenomen de producţie, de venit şi de
consum şi rezultă dintr-un exces al fluxului cererii de bunuri raportată la posibilităţile ofertei, tradus
în creşterea preţurilor. O altă cauză a excesului de cerere este aceea a creşterii costurilor de
producţie (salarii, materii prime) superioară creşterii producţiei.
Această interpretare integrează inflaţia între fenomenele reale şi permite explicarea
consecinţelor economice ale inflaţiei asupra producţiei şi repartiţiei. Inflaţia contemporană este un
fenomen complex, cu efecte în întreg sistemul economico-social, dificil de definit. Conceptul de
inflaţie presupune de fapt o întreagă serie de concepte: deflaţie, dezinflaţie, slumpflaţie, stagflaţie.
Deflaţia, este starea monetară caracterizată de o ofertă mai mică decât cererea de bani, de
scăderea generală şi durabilă pe termen lung a preţurilor, obţinută pe fondul unui ansamblu de
măsuri deflaţioniste menite să realizeze o contracţie la nivelul cererii nominale, astfel încât să se
producă o scădere a presiunilor exercitate asupra dinamicii crescătoare a preţurilor. Este o stare
opusă inflaţiei şi este un fenomen rar întâlnit. Deflaţia prelungită, determinată de reducerea
constantă a preţurilor pe parcursul mai multor ani, este asociată cu criza, aşa cum s-a întâmplat în
SUA în 1890 şi 1930.
Dezinflaţia reprezintă procesul de încetinire a evoluţiei ratei inflaţiei, de reducere a ritmului de
creştere a inflaţiei de la un an la altul. Noţiunea de dezinflaţie nu se confundă cu noţiunea de
deflaţie, dezinflaţia presupune de fapt menţinerea în frâu a stării inflaţioniste. România, de exemplu,
se află într-un proces de dezinflaţie începând cu anul 1997.
Categoric dezinflaţia reprezintă o stare pozitivă faţă de inflaţia puternică, dar şi faţă de deflaţie,
care are consecinţe negative asupra economiei (fiind chiar asociată cu criza, aşa cum am arătat).
Stagflaţia reprezintă starea economică a unei ţări, caracterizată prin inflaţie rapidă şi creştere
economică lentă sau mai degrabă inflaţie declarată şi creştere economică zero, concomitent cu
existenţa şomajului. Însuşi termenul stagflaţie rezultă din combinarea termenilor ce caracterizează o
astfel de stare economică: stagnare şi inflaţie.
Slumpflaţia este o stare economică în cazul căreia ritmurile de desfăşurare ale proceselor
economice ce caracterizează stagflaţia sunt mai ridicate, respectiv criză economică sau declin
economic pe de o parte şi inflaţie rapidă sau galopantă pe de altă parte însoţită de şomaj ridicat.
Conceptul modern al inflaţiei numeşte creşterea preţurilor doar ca fiind caracteristica esenţială a
inflaţiei. În realitate, inflaţia reprezintă o sumă de dezechilibre din economie cu caracter general şi
în continuă evoluţie, un fenomen economico-social care atinge toate economiile naţionale
concretizat în creşterea masei monetare în circulaţie peste nevoile economiei, având ca efect
deprecierea monetară. În sfârşit, şi creşterea permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Dacă în anii `50 se accepta o inflaţie de 1-2% anual, în anii `60-`70 inflaţia normală era de 3-4%, iar
în prezent această limită devine chiar 5%.
Concluzionând, inflaţia este caracterizată de:
a) existenţa în circulaţie a unei cantităţi excedentare de bani;
b) creşterea permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor;
c) scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
d) deprecierea monedei naţionale.

În ce priveşte măsurarea inflaţiei, se porneşte de la caracteristica sa principală, şi anume


creşterea preţurilor. Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este
percepută în primul rând de către aceştia, iar preţurile bunurilor de producţie se reflectă în preţurile
bunurilor şi serviciilor de consum, inflaţia se determină pe baza indicelui preţurilor de consum
(IPC), ca raport între variaţia preţurilor şi preţurile din perioada de bază:
n n
 n n

 qi0  pi1   qi 0  pi 0   qi 0  pi1  qi 0  pi 0 
  100   I  1  100
ri  i 1 i 1
 100   in1  i n1
n   p

q
i 1
i0  pi 0   i0 i0  i0 i0 
 i 1
q  p
i 1
q  p

23
unde:
Ip – indicele preţurilor;
ri – rata inflaţiei;
qi0 – cantitatea de bunuri şi servicii din componenţa coşului;
pi0 – preţurile bunurilor şi serviciilor în anul de bază;
pi1 – preţurile bunurilor şi serviciilor în anul curent.

Deoarece indicele preţurilor bunurilor de consum şi, în consecinţă rata inflaţiei ia în calcul nu
numai preţurile produselor, ci şi cantităţile acestora, calculul ratei inflaţiei începe cu identificarea
„coşului pieţei”, adică bunurile şi serviciile cumpărate de consumatori: hrană, întreţinere locuinţă,
transport, recreere etc. Altfel spus, indicele preţurilor bunurilor de consum reflectă cheltuielile pe
care o familie le realizează pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii unui
nivel de trai care să asigure subzistenţa.
În ţara noastră, stabilirea „coşului pieţei” este un subiect controversat al negocierilor între
sindicate şi guvernanţi, şi nu întâmplător. Erorile, mai mult sau mai puţin obiective, strecurate în
calculul acestui coş, influenţează calculul inflaţiei, care constituie punctul de pornire pentru
negocierea creşterilor salariale.

Capitolul V

ROLUL ŞI STRUCTURA SISTEMELOR BANCARE

5.1 Rolul băncilor în economie: intermedierea financiară şi bancară

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea
conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din economie, iar în al doilea rând
prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de
plată.
Pentru a evidenţia rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului
financiar, al căror element principal îl· constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii,
două categorii de participanţi,. ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au
necesităţi de finanţare şi care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, şi cei cu capacităţi de
finanţare şi care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcţia sistemului financiar este de a
asigura "interfaţa" dintre agenţii excedentari şi cei deficitari.
În conformitate cu analiza tradiţională, agenţii debitori şi creditori se întâlnesc, prin
intermediul a două circuite de finanţare:
 finanţare directă: sub forma tranzacţiilor bilaterale Între agenţii excedentari, pe piaţa
titlurilor (în cazul sub scrierii directe la acţiunile şi obligaţiunile emise);
 finanţare indirectă sau intermediată, situaţie în care un intermediar financiar se
intercalează între debitori şi creditori. Rolul intermediarilor financiari constă, deci, în aceea
că ei conferă compatibilitate cererii şi ofertei exprimate de agenţii din economie,
transformând caracteristicile datoriilor şi creanţelor agenţilor nefinanciari. Dacă se iau în

24
considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creanţelor şi anume: termenul, rata dobânzii
şi riscul, atunci un intermediar financiar poate fi definit ca un organism care asigură
transformarea a cel puţin uneia dintre caracteristicile respective, astfel:
- transformarea scadenţelor (sub forma finanţării pe termen lung pe baza unor
resurse lichide);
- transformarea ratelor de dobândă fixă (de exemplu, împrumuturi cu rată variabilă
finanţate pe baza resurselor cu rată fixă a dobânzii);
- transformarea riscurilor, finanţarea creditelor pentru investiţii la nivelul
întreprinderilor cu resurse imediat exigibile şi fără risc.
Analiza economică modernă explică existenţa intermedierii financiare prin motive care sunt
specifice şi băncilor, respectiv:
a) reducerea costului tranzacţiilor
b) reducerea asimetriei informaţiilor
c) asigurarea lichidităţii economiei
a) Intermediarii financiari permit reducerea costului de tranzacţionare prin realizarea unor
importante economii; astfel, pe măsură ce cantitatea de produse financiare sporeşte, costul unitar al
producţiei se diminuează. Economiile provin şi din avantajele pe care intermediarii financiari le
obţin din specializarea lor. Atunci când un intermediar se specializează într-un tip de activitate sau
într-un sector de activitate, această situaţie îi permite oferirea de servicii mai puţin costisitoare şi
adaptate la nevoile clientelei. Totodată, înregistrarea unor importante economii rezultă şi din gama
diversificată de servicii oferite clientelei. Acesta este motivul pentru care băncile caută să
diversifice oferta de produse, astfel încât să fie optimizate costurile de intermediere. Se explică,
astfel, existenţa băncilor universale, care oferă o largă paletă de servicii financiare şi care obţin
importante economii din acestea. Ansamblul factorilor menţionaţi acţionează în acelaşi sens
respectiv, reducerea costului datorită diversificării produselor şi serviciilor oferite.
b) Referitor la reducerea asimetriei informaţiilor, trebuie menţionată relaţia dintre debitori
şi creditori, în sensul că cei din urmă deţin mai multe informaţii decât primii. Intermediarii
financiari permit reducerea asimetriei de informaţii şi contribuie la o mai bună alocare a resurselor
din economie. Această funcţie a intermediarilor provine din aceea că rolul lor de intermediere le
conferă un avantaj informaţional în raport cu finanţarea directă.
În primul rând, intermediarii financiari pot dispune de informaţii private, care pe piaţa
financiară nu se vehiculează. De exemplu, dacă o întreprindere solicită o cerere de finanţare,
atunci banca are posibilitatea evaluării clientului, întrucât gestionează conturile sale şi poate
obţine informaţii importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate şi grad de îndatorare.
Printr-o asemenea cunoaştere a clientului său, banca împiedică disimularea informaţiilor înainte
de semnarea contractului şi reduce, astfel, asimetria de informaţii, ceea ce conduce la selecţia
adversă (aceasta reprezentând o situaţie independentă de acţiune a contractanţilor). De exemplu,
pe piaţa creditului, bancherul ignoră caracteristicile exacte ale proiectului de investiţii pe care
întreprinderea urmăreşte să îl finanţeze. Totodată, intermediarul financiar garantează
confidenţialitatea informaţiilor, ceea ce poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori.
Datorită acestei caracteristici intermediarii financiari dispun de un avantaj comparativ cu
finanţarea realizată pe piaţă.
În al doilea rând, orice împrumut necesită urmărirea executării contractului, deoarece după
semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei executării parţi ale sau a ne executării
controlului. O asemenea formă de asimetrie, manifestată ulterior, conduce la ideea de moralitate,
în sensul că intermediarii pot diminua costurile de supraveghere şi pot pune la punct metode
statistice sau contabile prin utilizarea de servicii ale specialiştilor. Aceştia din urmă exercită la
rândullor o urmărire minuţioasă a contractelor şi diminuează astfel riscul de faliment.
Băncile deţin un rol bine determinat în reducerea asimetriei informaţiilor, întrucât menţin
relaţii pe termen lung cu clienţii lor prin însăşi natura funcţiilor îndeplinite.
c) Asigurarea lichidităţii economiei. Intr-un univers incert, agenţii economici au nevoie de
deţinere a unor active lichide care întrunesc două caracteristici:

25
- valoarea acestora trebuie să fie stabilă şi necontestată;
- trebuie să fie imediat disponibile pentru a putea fi transformate în bunuri,
servicii sau titluri.
Singurul activ care posedă cele două proprietăţi este moneda, iar prin creaţia monetară a
băncilor, acestea furnizează lichidităţile necesare unei bune funcţionări a economiei.
Prin emiterea de monedă scripturală, băncile sunt singurii intermediari financiari în măsură
să transforme datoriile lor în mijloace de plată universal acceptate în procesul schimbului. O
asemenea transformare operată de către bănci se analizează precum un proces de monetizare a
activelor; băncile transformă creanţele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect
lichide. Funcţia de asigurare a lichidităţii, care constituie caracteristica intermedierii bancare, nu
este posibilă decât dacă sistemul bancar dispune de un grad ridicat de organizare şi reglementare,
ceea ce conferă băncilor o garanţie în faţa riscului global de lipsă de lichiditate, cunoscut şi sub
denumirea de risc sistemic.

Funcţiile de intermediere bancară


Funcţiile clasice sau tradiţionale ale băncilor vizează patru tipuri de operaţii, strâns legate
între ele:
 distribuirea de credite
 colectarea de depozite
 operaţiuni interbancare
 gestionarea mijloacelor de plată.
Aceste funcţii numite tradiţionale corespund noţiunii de "intermediere a bilanţului" şi au, în
prezent, tendinţa de a-şi diminua importanţa.
Referitor la distribuirea creditelor, evoluţia acestora în perioada 1990-1998, în ţările
europene dezvoltate, evidenţiază o reducere a ponderii creditelor clienţilor în totalul activelor
bancare. Pentru ansamblul instituţiilor de credit, s-a manifestat sporirea ponderii creditelor acordate
persoanelor fizice şi diminuarea celor acordate întreprinderilor.
Cauzele care au contribuit la diminuarea creditului bancar pot fi enunţate astfel: condiţiile
economice care au frânat tendinţa întreprinderilor de a se îndatora (creşterea moderată a PIB a
antrenat o cerere moderată de credite adresată băncilor); nivelul sporit al ratelor reale de dobândă a
descurajat îndatorarea şi a stimulat constituirea de fonduri proprii importante. Astfel, rata
autofinanţării întreprinderilor a înregistrat niveluri foarte ridicate (118,3% în 2004 în Franţa), ceea
ce a limitat recurgerea la credite bancare. Nivelul şi sensul de evoluţie al factorilor enunţaţi pot fi
observaţi în tabelul următor.
Tabel 5.1: Evoluţia procentuală a volumului creditelor, a PIB şi a ratei dobânzii (pe
ansamblul instituţiilor bancare din ţările U.E.
1988 1994 1999 2004
Evoluţia creditelor 12,5% 6,6% 2,5% 1,3%
Evoluţia PIB 4,5% 2,5% 2,8% 2,2%
Rata reală a dobânzii 4,5% 5,7% 3,2% 2,3%
Rata de autofinanţare a societăţilor 104,2% 89,4% 114,6% 118,3
Operaţiunile interbancare constituie al doilea bloc de activităţi bancare tradiţionale, acestea
deţinând mai mult de 35% din bilanţul global al băncilor din ţările membre ale UE. In timp ce
operaţiunile cu clienţii particulari şi cu întreprinderile, constituie operaţiuni "en detail",
operaţiunile interbancare sunt considerate operaţiuni "de gros", întrucât vizează, la modul general
sume foarte importante, peste 85% din ele având o durată inferioară termenului de 1 an. In cadrul
operaţiunilor interbancare se pot distinge două categorii: operaţiuni tehnice cu "corespondenţi"
şi finanţarea interbancară.
Băncile deţin două tipuri de corespondenţi: în primul rând, Banca Centrală este un
26
corespondent de importanţă particulară, întrucât toate băncile sunt obligate să deţină un cont la
aceasta; în al doilea rând băncile au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare şi
debitoare ordinare). Finanţarea interbancară reuneşte operaţiunile de creditare între instituţiile
bancare, fiind generate de operaţiuni legate de gestiunea trezoreriei şi de plasamente financiare.
Gestiunea mijloacelor de plată constituie un serviciu esenţial al activităţii bancare şi vizează
ansamblul sistemului bancar: bănci şi autoritatea monetară, precum şi funcţionarea
întreprinderilor .
Agenţii economici au posibilitatea utilizării a două tipuri de mijloace de plată: monedă
fiduciară (bancnote şi piese metalice) emisă de Banca Centrală şi monedă scripturală creată de
către bănci şi care se situează între 70-85% din masa monetară. In ţările dezvoltate se manifestă o
rată ridicată de utilizare a plăţilor scripturale (l68 operaţiuni / 1 locuitor în SUA, 126 în Germania,
114 în Marea Britanie şi 32 în Japonia). In structura mijloacelor de plată scripturale locul principal
îl deţine cecul (46,9% din totalul operaţiunilor în Franţa, 77% în SUA şi 36,7% în Marea Britanie),
urmat de vărsăminte interbancare, efecte comerciale şi carduri bancare.
Gestionarea mijloacelor de plată constituie o sarcină importantă pentru bănci; reprezintă
mai mult de 1/3 din costurile bancare şi constituie o activitate deficitară în sens larg, după cum
rezultă din tabelul următor.
Tabel 5.2: Evoluţia cheltuielilor cu gestiunea mijloacelor de plată (1988-2004) în ţările
dezvoltate

Indicatori 1988 1996 2004


Cost în % în totalul cheltuielilor de 41,1% 39,5% 37,0%
exploatare
Pondere în % în produs net bancar 6,1% 6,5% 7,5%

Deficit în % din total costuri 32,4% 30,4% 27,0%

Cifrele indică existenţa unor dezechilibre generate de dezvoltarea mai rapidă a tranzacţiilor
scripturale, comparativ cu nivelul depozitelor la vedere, care constituie suportul acestora. Prin
urmare, costurile cu gestionarea mijloacelor de plată au sporit ca pondere în totalul cheltuielilor de
exploatare, situaţie accentuată de tarifare a necorespunzătoare a mijloacelor de plată. Scăderea
ponderii depozitelor la vedere în resursele bancare şi creşterea costurilor de gestiune a mijloacelor
de plată au -perturbat, astfel, puternic echilibrul financiar caracteristic funcţiei de intermediere.
Mărimea considerabilă a sumelor transferate de către bănci a ridicat problema organizării
complexe a sistemelor de plăţi, cu scopul satisfacerii exigenţelor de eficienţă şi de securitate.
Inovaţiile tehnologice recente în domeniul prelucrării şi circulaţiei informaţiei au permis importante
progrese, iar problema gestionării sistemelor de plăţi a devenit esenţială pentru funcţionarea
sistemelor bancare şi financiare moderne.

Noile forme de intermediere


În contextul unei complexităţi de aspecte noi ce caracterizează pieţele financiare, se constată
o transformare a funcţiilor de intermediere bancară şi o partajare a rolurilor între diferiţi
intermediari. Această evoluţie a intermedierii bancare îmbracă următoarele forme principale:
1) sporirea rolului operaţiunilor cu valori mobiliare;
2) concurenţa puternică între bănci;
3) dezvoltarea operaţiunilor extrabilanţiere.
1) Sporirea rolului operaţiunilor cu valori mobiliare
Analiza bilanţului băncilor din ţările dezvoltate evidenţiază nivelul sporit al operaţiunilor cu
titluri, în decursul a 7 ani, 1997-2004, ponderea acestora în activele bilanţiere trecând de la 14,6%
la 32,6%. Transformarea importantă a structurii bilanţurilor bancare se poate analiza ca un proces

27
de "mobiliarizare" a intermedierii, ceea ce semnifică faptul că băncile finanţează economia prin
cumpărarea de titluri emise de agenţii economici deficitari, şi pe de altă parte, băncile colectează o
importantă parte a resurselor prin emiterea de titluri.
Impactul procesului de "mobiliarizare" a bilanţurilor vizează ansamblul instituţiilor
financiar bancare şi se poate cuantifica atât pentru activele cât şi pentru pasivele bancare. La
nivelul activelor se poate măsura importanţa portofoliului de titluri în totalul acestora, progresia
postului bilanţier fiind mai mare de 100% în perioada 1998-2004. Titlurile sunt repartizate în două
tipuri de portofolii, a căror constituire arată intenţia iniţială a băncii care le-a achiziţionat: portofolii
de tranzacţionare (cu durata de deţinere până la scadenţă) şi portofolii de plasament. Ponderea
sporită a portofoliilor de titluri constituie un fenomen care se manifestă în toate ţările şi are, ca
principal efect, conferirea unui caracter instabil rezultatelor bancare sensibile la variaţiile de rată a
dobânzii şi, totodată, modificarea structurii acestora, în favoarea comisioanelor şi. a produselor de
piaţă. În pasivul băncilor, titlurile se regăsesc sub forma obligaţiunilor şi certificatelor de depozit,
în proporţii care variază de la un an la altul, în funcţie de conjunctura economică, nivelul acestora
sporind de la 9,5% în 1998 la 21,8% în 2004.
Ponderea sporită a titlurilor în bilanţul băncilor ridică o problemă particulară şi anume
modul de contabilizare. Din acest punct de vedere, sunt reţinute două metode: cea tradiţională, la
cost istoric şi înregistrarea la preţul curent de piaţă, care are avantajul de a reflecta cel mai bine
evoluţia efectivă a pieţei şi de a se adapta la situaţiile particulare ale titlurilor, a căror valoare nu
este stabilă. lnconvenientul acestei metode constă în aceea că nu este conformă cu principiul
prudenţei, conform căruia, numai beneficiile realizate sunt luate în considerare. Referitor la aspectul
contabil, autorităţile de control bancar din ţările europene sunt prudente, considerând că numai
portofoliile de tranzacţionare trebuie înregistrate la valoarea de piaţă, în timp ce ansamblul tuturor
celorlalte active trebuie contabilizate la cost istoric.

Tabel5.3 Evoluţia bilanţului agregat al instituţiilor de credit din ţările UE (1998-


2004)
Elemente 1998 2004
Operaţiuni de trezorerie 36,9% 36,6%
Credite acordate clienţilor 40,2% 33,2%
Portofoliu de titluri 9,4% 17,8%
Titluri de participare 4,3% 2,6%
Alte titluri 2,5% 2,1%
Diverse active 7,5% 5,3%
Imobilizări 1,0% 0,5%
TOTAL ACTIV 100,0% 100,b%
Operaţiuni de trezorerie 38,6% 39,2%
Depozite ale clienţilor, din care: 33,9% 27,5%
- depozite la vedere 17,6% 7,4%
Titluri 9,5% 21,8%
Obligaţiuni 9,5% 7,6%
Alte titluri - 6,6%
Datorii subordonate 1,1% 1,7%
Capital, rezerve şi provizioane 4,7% 5,0%
Diverse pasive 11,1% 4,8%
TOTAL PASIV 100,0% 100,0%

28
2) Concurenţa puternică manifestată între bănci
În activitatea de creditare, concurenţa a condus la propunerea către clienţi a unor noi
produse şi servicii. Astfel, raportul de forţe între bănci şi întreprinderi s-a modificat în favoarea
celor din urmă; alinierea condiţiilor bancare în funcţie de preţul pieţei a obligat băncile la
acordarea de credite în condiţii mai favorabile comparativ cu perioadele precedente. În condiţiile
scăderii ratelor de dobândă, băncile au evitat deplasarea întreprinderilor către surse de finanţare
alternative prin alinierea la preţurile pieţei mai reduse. De asemenea, băncile au adaptat la
condiţiile concurenţei şi nivelul dobânzi lor acordate pentru resursele colectate de la clienţi.
Rezultă că adaptarea condiţiilor debitoare şi creditoare, în funcţie de concurenţa de pe piaţă, a
condus la diminuarea veniturilor bancare şi majorarea cheltuielilor respectiv la reducerea
profiturilor bancare.

3) Dezvoltarea operaţiunilor extrabilanţiere


Una din consecinţele spectaculoase ale dezvoltării operaţiunilor de piaţă efectuate de
bănci, a fost puternica dezvoltare a dimensiunii extrabilanţului. Acesta reprezintă un ansamblu
de conturi anexate bilanţului şi care exprimă angajamentele viitoare ale unei bănci,
fără a genera fluxuri de trezorerie. Extrabilanţul cuprinde operaţiuni la termen asupra
devizelor şi instrumente financiare la termen.
Operaţiunile cu produse derivate au cunoscut o dezvoltare rapidă, volumul lor
multiplicându-se de 8 ori în decursul perioadei 1998-2004. Căutarea unei acoperiri împotriva
riscului de variaţie a ratei de dobândă a constituit motivul iniţial pentru care băncile s-au angajat
în operaţiuni cu produse derivate, însă dezvoltarea explozivă a acestora în ultimii ani, sugerează că
motivaţiile băncilor nu se limitează la protejarea contra riscurilor, ci constau în operaţiuni de
arbitraj şi de natură speculativă.
Specificul activităţii bancare şi rolul acesteia în economia unei ţări au antrenat un mod de
organizare specific, concretizat în ierarhizarea instituţiilor financiar-bancare şi stabilirea unei
interdependenţe puternice între acestea precum şi în structurare a operaţiunilor pe baza unor
reglementări cu caracter de lege. Astfel, instituţiile bancare constituie un sistem, fiind considerate
întreprinderile cel mai bine reglementate din economia unei ţări.
La modul general, cadrul legislativ este reprezentat de legea bancară naţională, iar în mod
special, pentru ţările membre ale Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ îl reprezintă
directivele europene, transpuse în reglementări naţionale. Obiectivul unei legi bancare naţionale
este acela de a crea condiţiile unei concurenţe normale şi de a permite modernizarea activităţii
bancare. La baza unei astfel de reglementări se află cadrul juridic pentru exercitarea ansamblului
de activităţi bancare, indiferent de natura juridică a băncii. Totodată, prin legea bancară se
recunoaşte, în mod explicit, caracterul universal al băncilor.
În ţările membre ale U.E.M. pentru a desemna activitatea bancară se utilizează noţiunea de
"instituţie de credit" care regrupează băncile universale şi vizează mai multe categorii de
instituţii. Astfel, în funcţie de statutul juridic şi de specificul activităţii pot fi identificate
următoarele tipuri: bănci universale, bănci mutuale sau cooperative de credit, case de
economii, case de credit municipal, societăţi financiare, instituţii financiare specializate.

5.2 Structura sistemelor bancare

În principalele ţări dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă
tipologie de bănci, dar manifestă tendinţa de uniformizare în contextul procesului de globalizare
financiară.
Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare este
posibilă stabilirea unei distincţii între două tipuri de sisteme bancare:

29
 sisteme bancare ale Europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează după
modelul băncii universale;
 modelul american, aplicat şi în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a
instituţiilor bancare.
Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală. O bancă universală
poate fi prezentată ca o instituţie care oferă o gamă largă şi completă de servicii financiare: acordă
credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri şi
participaţii la capitalul întreprinderilor.
Modelul băncii universale s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în
care bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în special în operaţiuni internaţionale.
Datorită integrării financiare avansate, principiul băncii universale s-a răspândit cu uşurinţă,
Germania putând fi citată pentru dezvoltarea celui mai complet şi dezvoltat model de bancă
universală. In Franţa, cele mai vechi instituţii bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale
de Paris şi ~ociere Generale au fost înf1inţate şi organizate după acest model.
In SUA principiile băncii universale s-au aplicat până la reformele bancare ce au urmat crizei
din anii '30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o separare
funcţională şi geografică a activităţii bancare, iar băncile comerciale (de depozit) şi-au delimitat
activitatea faţă de băncile de afaceri (de investiţii). Mai recent, în 1993, prin Banking Act, băncilor
americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state federale.
Specializarea băncilor impusă prin reglementări a antrenat o importantă fragmentare a
sistemului bancar american, caracterizat printr-un număr foarte mare al instituţiilor şi organismelor
de credit (24000 în anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o ţară europeană).
În acelaşi an, în Germania funcţionau 3500 de instituţii, iar în Franţa 600. Referitor la acest aspect,
ca tendinţă generală se manifestă diminuarea numărului de organisme bancare şi de credit. Ca
urmare a crizelor bancare, din anii '90, şi respectiva [alimentelor bancare, numărul instituţiilor
bancare s-a diminuat cu 43% în Franţa, 35% în Germania, 81 % în Suedia şi 34% în SUA.
Se poate aprecia că, în prezent, are loc un proces de flexibilizare a legislaţiei, întâlnit în
sistemele bancare specializate, începând cu Marea Britanie (în anul 1986) şi ulterior cu SUA ceea
ce favorizează procesul de creare a unor mari bănci univers ale, ca urmare a operaţiunilor de
fuziune şi absorbţie.
În Europa, prin Directivele bancare, li se acordă băncilor posibilitatea de a avea un câmp larg
de activitate, mergând de la autorizarea operaţiunilor pe piaţa de capital, precum în cazul Franţei,
Italiei, Spaniei, Portugaliei, Greciei, până la pătrunderea pe piaţa asigurărilor, în cazul Germaniei şi
Franţei.
Analiza comparativă cantitativă a sistemului bancar european cu cel american evidenţiază
următoarele aspecte: suma activelor bancare ale Franţei şi Germaniei depăşesc o treime din
activele băncilor americane; ponderea sistemelor bancare ale celor 15 ţări membre ale Uniunii
Europene reprezintă 40% din activele bancare mondiale; rolul băncilor în economie este sporit în
Europa, unde în anul 2004, raportul dintre active le bancare şi PIB reprezenta 176% în Europa,
comparativ cu 69% în SUA.
Analiza sistemelor bancare pe cele 4 tipuri de instituţii: bănci comerciale, bănci mutuale,
case de economii şi instituţii specializate, evidenţiază următoarele aspecte :
Tabel 5.4. Structura principalelor sisteme bancare
Instituţii Bănci mutuale Instituţii
Ţări Bănci comerciale (cooperative) Case de economii specializate şi
alte instituţii
Franţa - pondere: 58% - pondere: 18% - pondere 7% - pondere: 17%
- BNP, Credit - patru mari - Reţeaua de Case - Poşta,
Lyonais, reţele: de societăţile
Societe Generale Credit Agricole economii fmanciare,
- Alte reţele: Băncile Populare "Ecureuil" instituţii
Asociaţia Credit Mutual financiare

30
Franceză a Cooperative de specializate
Băncilor, credit
Credit du Nord
Germania - pondere: 25% - pondere: 15% - pondere: 36% - pondere: 23%
- Deutsche Bank, - Băncile - Casele de - Banca poştală,
Dresdner bank, populare şi economii Bănci ipotecare
Commerzbank Raiffeisen (Sparkassen) - Case de
- Bănci regionale - Băncile - Centrale de economii şi
cooperative virament locuinţe
centrale
- D.G. Bank
Marea Britanie - pondere: 60% - pondere: 35,9% - pondere: 1,9% -
Midland, BarcIays, - Bănci de credit - National
Lloyds, National ipotecare Savings Bank
Westminster; (Building
- Alte bănci de societies)
depozit
(cIearing banks) şi
bănci de afaceri
(merchant banks)
SUA - pondere: 76% - pondere: 2,4% - Case de pondere: 15%
- Citicorp, Chase - Asociaţii de economii mutuale Poşta, Băncile şi
Manhattan, Bank econo-mii şi - Uniuni de credit organismele
America, împrumuturi specializate
J.P.Morgan (savings and
- mici bănci locale loans
associations)
Japonia - pondere: 47% - pondere: 20% - pondere: 13%
- 13 City Banks - Bănci mutuale - Case de depozit
- Bănci regionale (Jogo)
- 3 bănci de credit - Asociaţii de
pe termen lung credit
- Bănci de gestiune (Shinkin)
(trust banks) - Cooperative de
credit

 ponderea băncilor comerciale-este importantă într-un număr mare de ţări: Marea Britanie
(61,4%), Franţa (58%), Japonia (47%), SUA (76%), Italia, Grecia;
 rolul caselor de economii este important în Germania (36%) şi Japonia (13%) unde şi
băncile cooperatiste deţin un rol însemnat (15% în Germania, 20% în Japonia, 35,9% în
Marea Britanie);
 instituţiile specializate prezintă diferenţieri de la o ţară la alta, în sensul că băncile ipotecare
au o pondere sporită în Marea Britanie, Irlanda şi Germania, iar serviciile financiare ale
Poştei deţin o poziţie importantă în Franţa, Japonia şi Germania.
Structura capitalului reprezintă un criteriu în funcţie de care pot fi distinse: bănci cu capital
public, cu pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania şi 60% în Italia şi bănci cu capital
majoritar de stat în Grecia şi Portugalia. În Belgia şi Olanda cea mai mare pondere o deţin băncile
cu capital privat.
Din punct de vedere al statutului juridic al băncilor, complexitatea care se întâlneşte în cazul
Germaniei, poate constitui un obstacol în operaţiunile de restructurare şi privatizare, precum şi în
operaţiunile de răscumpărare sau fuziune cu instituţii private.
Studiile realizate asupra sistemelor bancare din ţările dezvoltate evidenţiază că, în prezent,

31
băncile se îndreaptă către modelul băncii comerciale cu acţionariat privat.

Capitolul VI

TENDINŢE ALE SISTEMELOR BANCARE.


STRATEGII

6.1. Caracteristicile sistemelor bancare

Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături, dintre
care reţin atenţia următoarele:
 diversitate,
 concentrare,
 bancarizarea activităţii,
 accelerarea operaţiunilor de restructurare,
 deschiderea către relaţiile cu străinătatea.

a) Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui număr sporit de instituţii
bancare şi de credit definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi diferite.
Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituţii specializate într-un anume tip de clientelă sau
activităţi, cât şi bănci cu activitate universală. În funcţie de dimensiunea băncilor, un sistem bancar
poate cuprinde bănci de mică dimensiune precum şi bănci de dimensiune internaţională.
O varietate de situaţii se poate întâlni şi în funcţie de natura furnizorilor de capital, în sensul
că acesta poate fi de natură publică sau privată, iar acţionarii pot fi rezidenţi sau nerezidenţi.
Un alt factor de diferenţiere a instituţiilor bancare îl reprezintă coexistenţa unor organisme
cu personalitate juridică foarte diverse: societăţi anonime, societăţi de persoane, societăţi
cooperative.

b) Concentrarea activităţii bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin


ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar şi prin diminuarea numărului de
bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat .prin nivelul activităţii (distribuire de
credite, colectare de depozite) realizate de instituţii bancare şi de credit. Studiile evidenţiază că un
număr redus de bănci controlează, în mare parte, piaţa bancară. Între gradul de concentrare a
activităţi bancare şi numărul instituţiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură
ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporeşte. (după cum rezultă din
tabel 1.5).

Tabel 6.1 Evoluţia gradului de concentrare a activităţii bancare


Număr de instituţii Concentrări primele 10 bănci

32
Ţara 1988 2004 Δ% 2004(%) Clasament
SUA 35875 23854 - 34% 21% 15
Japonia 618 618 0% 43% 13
Germania 5355 3487 -35% 28% 14
Italia 1071 941 -12% 45% 12
Franta 1033 593 -43% 63% 9
Marea Britanie 796 560 -30% 78% 6
Canada 1671 1030 -38% 88% 3
Australia 812 370 -54% 79% 5
Belgia 148 150 +1% 73% 7
Spania 357 318 -11% 62% 10
Finlanda 631 352 . -57% 83% 4
Norvegia 346 148 -57% 71% 8
Tările de Jos 200 174 -13% 89% 2
Suedia 598 112 -81% 93% 1
Elvetia 478 415 -13% 62% 10

*Sursa: Banca Reglementelor Internaţionale (2004)

Rezultă că cel mai accentuat grad al concentrării se manifestă în Suedia, unde primele 10
bănci deţin 93% din activitate, iar numărul băncilor a înregistrat o puternică diminuare în perioada
1988-2004.
Un alt clasament care poate fi realizat utilizează drept criteriu fondurile proprii, în funcţie de
care topul băncilor în ţările europene se prezintă după cum urmează:

Tabel.6.2. Clasamentul primelor 15 ţări europene, după mărimea fondurilor proprii


Instituţii bancare Nationalitate Capitaluri proprii Loc în Europa Loc în lume
Hong-Kong and Shanghai Marea Britanie 27.392 mil.$ 1 1
Credit Agricole Groupe Franta 22.280 mil.$ 2 3
Deutsche Bank Germania 17.371 mil.$ 3 6
ABN Amro Olanda 15.864 mil.$ 4 8
Union Bank Switzeriand Elveţia 13.570 mil.$ 5 14
BarcIays Bank Marea Britanie 13.020 mil.$ 6 15
Credit Suisse Groupe Elveţia 12.984 mil.$ 7 16
Rabobank Nederianden Olanda 12.680 mil.$ 8 18
National Westminster Marea Britanie 12.342 mil.$ 9 19
Bank
Halifax Marea Britanie 11.955 mil.$ 10 20
Banque Nationale de Paris Franta 11.521 mil.$ 11 23

33
Groupe: Caisses d'epargne Franta 10.971 mil.$ 12 25
Dresdner Bank Germania 10.456 mil.$ 13 , 28
Uoyds TSB Bank Marea Britanie 10 .408 mil.$ 14 29
Societe Generale Franta 9.745 mil.$ 15 31

*Sursa: The Banker Review, febr. 2004, Banca Reglementelor Internaţionale

c) O altă caracteristică a unui sistem bancar şi al activităţii bancare dintr-o economie îl


constituie gradul de bancarizare. Acesta furnizează informaţii relevante cu privire la nivelul de
dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculaţi indicatori precum numărul de conturi la vedere,
numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor bancare. În principalele ţări dezvoltate situaţia
acestor indicatori se prezintă astfel:

Tabel 6.3 Gradul de bancarizare, conturi la vedere şi carduri bancare pe locuitor


Franta Germania Marea Britanie Belgia Spania SUA Japonia
Conturi la vedere 1,1 0,98 2,1 1,1 1,9 u.d. u.d.
Carduri bancare 0,41 0,47 0,45 0,67 0,83 0,8 0,52

*Sursa: Banca Reglementelor Internaţionale


Pentru a exprima gradul de bancarizare se determină şi numărul automatelor bancare şi al
ghişeelor bancare la 1 milion de locuitori. Astfel, se remarcă Spania cu 681 automate şi 916 ghişee
bancare; Germania cu 436 şi respectiv 831; Canada cu 595 şi 461; SUA cu 467 şi respectiv 320.
Importanţă pentru caracterizarea unui sistem bancar prezintă şi raportul dintre numărul
angajaţilor bancari şi numărul populaţiei tota1e din fiecare ţară. Astfel, Germania deţine 9259
salariaţi bancari la 1 milion de locuitori, Marea Britanie 10000, Franţa 7194, Spania 6369, iar _
Italia 5714. Media europeană se situează la nivelul 7194 salariaţi la 1 milion de locuitori.

d) Operaţiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a sistemelor


bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse fuziunile şi absorbţiile, operaţiunile transfronta1iere
(cu străinătatea), preluările pachetului de control de către băncile străine, şi operaţiunile încrucişate
bănci-asigurări. Dintre fuziunile realizate în ultimii ani în Europa, reţin atenţia următoarele:
Tabel 6.4. Principalele fuziuni bancare europene
Ţara Anul Băncile participante
Union de Banques Suisses + Societe de Banque Suisse
Elveţia 1998
= United Bank of Switzerland
Bayerische Vereinsbank + HypoBank
Germania 1998
= Hypo V ereinsbank
Institutio Bancario Sao Paolo di Torino
1998 + Instituto Mobiliare Italiana
= San Paolo IMI
Italia
Credito Italiano + Unicredito
1999
= Unicredito Italiano
Credit National
Franţa 1997 + Banque Fran!;aise du Commerce Exterieur (BFCE) =
=Groupe Natexis

34
Kreditbank
Belgia 1998 + Cera
= K.B.C.

*Sursa: Revue Banque Strategie, nr. 157, febr. 1999

Operaţiunile de fuziuni şi absorbţii au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ


toate ţările dezvoltate. Fuziunile bancare înregistrate în SUA în perioada 1980-1995 au implicat un
număr de peste 6.300 bănci, fiind evaluate la peste 1.200 miliarde $. Particularităţile
restructurărilor băncilor americane rezultă din următoarele aspecte:
 băncile comerciale americane s-au concentrat pentru obţinerea, în scurt timp, a unei
dimensiuni internaţionale, ca urmare a reglementărilor care interziceau băncilor de a
interveni în afara ţării de origine;
 băncile de investiţii americane au operat în vederea regrupării activităţilor de consultanţă
financiară şi de gestionare a activelor pentru contul terţilor.
Cea mai importantă fuziune din istoria SUA s-a produs între banca Citicorp şi societatea
Travelers, ceea ce a dat naştere, în 1998, conglomeratului Citigroup, care a reunit activităţi de
finanţe, bănci şi asigurări.
În Japonia, procesul de restructurare a fost accelerat datorită amplificării crizei sistemului
financiar. Primul grup bancar mondial s-a constituit, în anul 1996, prin fuziunile dintre Tokyo Bank
şi Mitsubishi Bank. În acelaşi an banca Sumitono a răscumpărat activele Daiwa Barrk:, din SUA
ceea ce a condus la constituirea celui de-al doilea grup japonez şi mondial.
Ţările europene n-au fost străine de operaţiunile de restructurare bancară, chiar dacă au fost
de mai mică amploare şi afectate mai târziu.
În Marea Britanie, acest fenomen a afectat băncile de afaceri, pe cele mutuale şi comerciale.
Astfel, în 1992 Midland a fost absorbită de Hong Kong Shanghai Corporation, iar în 1995 Uoyds
Bank a fuzionat cu TSB Bank, dând naştere unui actor major care controlează peste 25% din
conturile curente ale particularilor.
În Elveţia, Union des Banques Suisess şi Societe de Banque Suisse au decis să fuzioneze în
1997, noul grup rezultat fiind United Bank of Switzerland, care controlează 40% din piaţa bancară
internă şi se situează pe locul doi mondial, după valoarea activelor estimate la 3.600 miliarde franci
elveţieni.
Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a unei
dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea costurilor suplimentare ca urmare a organizării
producţiei, amortizarea pe scară largă a investiţiilor în noile tehnologii şi lărgirea gamei de produse
oferite clientelei, pentru a rămâne competitive.
Una din consecinţele principale ale restructurări lor o reprezintă concentrarea sporită a
sistemelor bancare şi reducerea numărului de instituţii bancare. Astfel, în SUA în decursul
perioadei 1980-1995, numărul băncilor s-a redus de la 36.000 la 24.000, iar în Norvegia şi
Danemarca scăderea a fost şi mai puternică, reprezentând 57% din numărul iniţial al băncilor.
Dintre efectele restructurărilor este necesară aducerea în discuţie a intensificării concurenţei.
Comportamentul băncilor în noile condiţii ale globalizării şi liberalizării poate face obiectul unei
analize în termeni de "concurenţă strategică". Prin aceasta se defineşte ansamblul măsurilor
adoptate pentru prevenirea intrării efective a unor concurenţi potenţiali, prin impunerea unor
costuri nerecuperabile pentru candidaţi, încă din momentul intrării lor pe piaţă.
Pentru a caracteriza funcţionarea actuală a industriei bancare, este recomandată utilizarea
conceptului de "concurenţă destructivă", această formă apărând atunci· când structurile industriei
favorizează existenţa unor capacităţi de producţie excedentare în raport cu nevoile curente ale
cererii, situaţie care pe piaţa serviciilor financiare se caracterizează în existenţa unui stoc excesiv
de capital fix şi printr-un nivel ridicat al costurilor fixe faţă de cele variabile.
Un proces larg răspândit în ţările europene este cel de integrare a activităţii bancare şi de
asigurări în cadrul aceluiaşi grup fmanciar. În Belgia, Olanda şi Germania s-au realizat fuziuni
35
între instituţiile bancare şi cele de asigurări. O asemenea situaţie se explică prin aceea că băncile
sunt deosebit de interesate de investiţiile realizate pe piaţa asigurărilor şi, în plus, acestea profită de
reţeaua de ghişee bancare care le conferă un avantaj decisiv comparativ cu societăţile de asigurări.
Produse precum asigurările de viaţă sunt integrate în gama produselor oferite de bănci, atât în
planul acţiunilor comerciale, cât şi al orientărilor strategice.
Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării financiare, criza
sistemelor bancare.
De la jumătatea anilor' 80, aproape toate ţările industrializate, cu excepţia Germaniei, au
suferit crize bancare de mare intensitate situaţie care s-a extins, zece ani mai târziu, şi în ţările
Americii Latine şi Asia.
La originea crizelor bancare s-a aflat un factor ce poate fi definit astfel: adaptarea cu
dificultate la globalizarea financiară, respectiv manifestarea a o serie de fenomene în toate ţările şi
care au vizat următoarele aspecte:
 amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie de reglementări la mediul de desraşurare a
activităţii;
 criza pieţelor mobiliare;
 carenţele în exercitarea controlului şi supravegherii prudenţiale.
Crizele bancare au afectat, în mod diferenţiat, sistemele bancare. În ţările nordice amploarea
crizelor poate fi cuantificată prin ponderea pierderilor totale în PIB, care s-au situat între 4,2% şi
6,7% în perioada 2001 -2002.
În SUA, dificultăţile au înregistrat un nivel care l-a depăşit pe cel din anii '30. Cantitativ, se
poate estima la 1.500 bănci comerciale şi 1.200 case de economii, numărul instituţiilor bancare
restructurate, în perioada 1984-2005, operaţiunile realizându-se sub egida unui organism însărcinat
cu asigurarea depozitelor (Federal Deposit Inssurance Corporation).
În Japonia, criza financiară a fost profundă şi s-a manifestat datorită acţiunii unui grup de
factori din care menţionăm:
 bula speculativă a anilor ' 80, ceea ce a antrenat o "umflare" a activelor bancare de la 200
miliarde la 500 miliarde yeni;
 rată de rentabilitate scăzută: rezultată din dezintermedieri şi dereglementări produse la
începutul anilor '80.
Criza financiară japoneză a atins nivelul maxim la finele anului 1997 şi a continuat în 1998,
prin falimentul a trei bănci de mare dimensiune.
În centrul crizelor bancare s-a aflat eroziunea rentabilitătii activitătii bancare. Astfel,
corespunzător fazei crizei bancare sau fazei de restructurare, sistemele bancare din ţările dezvoltate
au cunoscut evoluţii diferite ale rentabilităţii, acest criteriu de analiză evidenţiind că sistemul bancar
german a prezentat cea mai bună stabilitate.
Cu ocazia crizelor bancare s-a constatat scăderea generală a rentabilităţii, situaţie explicată
prin aceea că băncile s-au confruntat cu transformări ale condiţiilor de activitate, rezultate din
mutaţiile sistemului financiar, eroziune a ratei de dobândă şi operaţiunile de intermediere.
Dacă analiza rentabilităţii se efectuează prin utilizarea raportului: profit înainte de
impozit/fonduri proprii, respectiv prin rentabilitatea fondurilor proprii, rezultă o ierarhizare a
sistemelor bancare naţionale, astfel:

Tabel 6.5. Evoluţia rentabilităţii fondurilor proprii ale marilor bănci internaţionale
Tara 1992 (%) 1998 (%) 2004 (%) Medie (%)
SUA 20,2 14,9 15,7 16,4
Marea Britanie 8,7 21,3 20,2 16,7
Germania 8,4 7,2 9,3 8,4
Franta 4,6 1,4 7,6 4,0
Japonia 3,2 -1,3 0,6 0,5

36
Spania 12,4 11,6 11,7 11,9
Italia 3,7 1,8 2,4 2,9
Elvetia 8,4 7,3 -2,3 6,4

În ţările europene şi în ţările industrializate din America de Sud şi Asia, crizele bancare au
fost rară precedent şi au debutat în Mexic, în 1994-1995, continuând cu "dragonii" asiatici în 1997.
Greutatea şi amploarea se explică prin faptul că ţările respective nu erau pregătite a face faţă
regulilor jocului financiar internaţional. Analizele efectuate la nivelul acestor ţări evidenţiază
manifestarea, aproape .concomitentă, a crizelor bancare cu procesele de liberalizare financiară şi
economică. Izbucnirea crizelor a fost generată de pierderea încrederii investitorilor străini, care
printr-o atitudine de dezangajare nu au oferit sprijin ţărilor puternic îndatorate din S-E Asiei.
Estimările Băncii Reglementelor Internaţionale evidenţiază că angajamentele exterioare ale ţărilor
îndatorate, Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia, Malaezia, reprezentau 160 milioane $ în 1997, iar
Japonia şi ţările europene totalizau 2/3 din creanţele internaţionale.
Crizele succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii au evidenţiat insuficienţa
procedurilor de supraveghere şi control asupra expunerii la risc a băncilor.
Supravegherea bancară a dobândit o dimensiune internaţională, prin recomandările
Comitetului de la Bâle orientate pe următoarele probleme :
 supravegherea activităţii bancare internaţionale
 fixarea unor norme prudenţiale minime, dintre care raportul Cooke a antrenat obligaţia,
pentru băncile internaţionale, de a dispune, cu începere din 1992, de un nivel al fondurilor
proprii cel puţin egal cu 8% din riscurile antrenate de activitatea bancară ..
În urma crizei financiare din S-E Asiei, în 1997, Comitetul de la Bâle a publicat
"Principiile fundamentale pentru un control bancar eficient", prin care au fost definite 25 de
principii de bază, cu scopul de a servi ca puncte de referinţă la nivel internaţional atât băncilor cât
şi organismelor de control.
Aplicarea normei Cooke a solicitat eforturi importante din partea băncilor, în ceea ce priveşte
majorarea fondurilor proprii. În această situaţie s-au aflat băncile japoneze şi franceze, care
deţineau în trecut, un scăzut nivel al capitalizării; băncile anglo-saxone s-au caracterizat printr-o
capitalizare ridicată, iar băncile americane au atins niveluri ale capitalizării excepţionale. O situaţie
favorabilă au prezentat băncile germane, care, datorită rezervelor bancare sporite şi-au majorat
progresiv raportul fondurilor proprii.
În contextul globalizării activităţii financiare şi al specializării instituţiilor în activităţi
aparţinând unor sectoare de activitate diferite, dar interdependente (bănci, asigurări, operaţiuni cu
titluri), au apărut condiţii care au favorizat constituirea unui organism de supraveghere bancară la
nivel mondial. Astfel, din iniţiativa Comitetului de la Bâle, a fost creat în 1996 un organism "Joint
Forum of Financial Conglomerates", în a cărui structură intră reprezentanţi ai Comitetului de la
Bâle, pentru control bancar, cei ai Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor Valorilor Mobiliare şi ai
Asociaţiilor Internaţionale a controlorilor societăţilor de asigurări.
În scopul menţinerii securităţii sistemului bancar, într-un număr foarte mare de ţări se
utilizează asigurarea depozitelor ca instrument ce garantează încrederea deponenţilor. Directivele
comunitare (mai. 1994) stabilesc obligaţia pentru toate instituţiile de credit de a adera la un sistem
de garantare a depozitelor. Prin acest mecanism se asigură, în caz de faliment al băncilor,
restituirea depozitelor clienţilor, până la limita unei sume (în Franţa, 400000FF pentru un deponent)
sau într-o sumă nelimitată, în cazul băncilor mutuale şi al caselor de economii (în cazul Franţei). În
România, prin Legea nr. 88/1997 privind înfiinţarea şi funcţionarea fondului de garantare a
depozitelor din sistemul bancar, s-a prevăzut limita până la care sunt garantate depozitele bancare şi
care periodic se indexează în funcţie de nivelul inflaţiei din economie.
Mecanismul garantării depozitelor reprezintă un instrument util, dar nu se substituie
intervenţiei băncii centrale care acţionează ca împrumutător de ultim rang, în cadrul sistemului
bancar. Intervenţia băncii centrale este imediată şi restaurează încrederea deponenţilor mai repede,

37
comparativ cu plăţile realizate prin sistemul de garantare al depozitelor. Pe de altă parte, băncile
centrale pot lăsa să planeze unele îndoieli asupra eventualităţii şi amplorii intervenţiilor lor,
conducând astfel la ameliorarea activităţii de gestionare a riscurilor bancare.

Sintetizând problemele prezentate, se poate concluziona că în sistemele bancare


contemporane se produc o serie de modificări, dintre care semnificative sunt următoarele:
 amplificarea forţei marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor naţionale şi al
sporirii internaţionalizării activităţii acestora;
 înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operaţiunilor lor;
 diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de
"dezetatizare" şi liberalizare a băncilor;
 modernizarea tehnicilor şi informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica
bancară a celor mai moderne produse bancare şi a celor mai performante echipamente;
 accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operaţiuni de fuziuni şi absorbţii;
 apariţia unor grupuri financiare prin reunirea activităţilor bancare şi de asigurări;
 diminuarea participării băncilor la operaţiunile intermediere financiară în favoarea
societăţilor financiare şi de asigurări;
 manifestarea crizelor în sistemele bancare aparţinând statelor dezvoltate, în contextul
globalizării financiare.
Restructurarea sistemelor bancare constituie, de asemenea, o trăsătură atât a economiilor
dezvoltate cât şi a celor aflate în proces de tranziţie. Experienţa mexicană în domeniul reformei
şi privatizării bancare, când un număr de 18 bănci au fost trecute sub controlul unor grupuri
private, evidenţiază că operaţiunea trebuie să se realizeze într-un anumit cadru metodologie. În
acest sens departamentul de infrastructură financiară din cadrul BERD pentru restructurarea
băncilor utilizează atât metode interne sau bilanţiere, cât şi metode externe.
În prima categorie de metode se înscriu operaţiuni precum:
- recapitalizarea băncilor;
- împrumuturi de referinţă;
- negocierea bilaterală între bănci şi clienţi.
Restructurarea externă se poate realiza prin modificarea structurii bancare, respectiv prin -
reducerea pierderilor din totalul creditelor acordate şi prin implicarea instituţiilor guvernamentale în
procesul de restructurare.

6.2. Modele şi strategii bancare

Analiza sistemelor bancare naţionale din ţările dezvoltate evidenţiază că acestea sunt foarte
diferite şi constituite dintr-o mare varietate de instituţii, cu precădere în cadrul spaţiului financiar
european.
În acest context, s-a formulat întrebarea dacă procesul de globalizare financiară care se
traduce prin emergenţa progresivă a unei industrii bancare mondiale, nu va favoriza o tendinţă de
uniformizare a sistemelor bancare, pe baza unui model dominant de bancă.
Referitor la acest aspect, în literatura de specialitate s-au conturat două concepţii, respectiv
două modele de bancă pentru perioada viitoare şi anume: banca dividende şi banca fragmentată.

Modelul băncii dividende a fost lansat în anul 1995 de către autorul Henry de Carmoy, care
propune un model al băncii capitaliste, generalizat, deja, în acel moment în SUA, ca urmare a crizei
bancare din anii '80 şi în Marea Britanie, după restructurarea sistemului bancar.
Obiectivul prioritar al băncii dividende este rentabilitatea fondurilor proprii. În opinia

38
autorului, maximizarea câştigului acţionariatului face ca banca secolului XXI, să fie o întreprindere
obişnuită sub rezerva respectării regulilor prudenţiale. Pentru atingerea obiectivului amintit, băncile
trebuie să adopte şi anumite strategii, respectiv să se orienteze spre segmentele de piaţă cele mai
rentabile. De asemenea, este necesară cunoaşterea detaliată a costurilor şi rentabilitatea
operaţiunilor bancare, precum şi tarifarea precisă şi personalizată ·a clientelei. Totodată, se impune
transparenţa contabilităţii şi a rezultatelor spre buna informare a acţionarilor. O altă necesitate
strategică a băncii dividende este căutarea unei dimensiuni optime, ceea ce implică modificări în
concentrarea industriei bancare. Reuşita actuală a băncilor anglo-saxone este rezultatul funcţionării
pe baza modelului de bancă amintit. Referitor la dimensiunea optimă a băncilor există controverse
asupra acestui subiect, întrucât fuziunile şi absorbţiile din domeniul bancar au generat grupuri
financiare de mari dimensiuni. Studiile evidenţiază că randamentele bancare sunt crescătoare, pe
măsura ce dimensiunea se majorează, respectiv costurile unitare ale producţiei scad odată cu
creşterea dimensiunii. Pentru bancă, cel mai important este să satisfacă cererile de prestări de
servicii solicitate de clienţi, din acest punct de vedere, cel mai bine putând răspunde banca de
dimensiune medie.
Previzionarea evoluţiei sistemelor bancare este realizată prin luarea în considerare a băncilor
de dimensiune variabilă, întrucât nu există argumente după care mărimea băncii este un criteriu
absolut al eficacităţii.
Din punct de vedere al normei de rentabilitate care se impune băncilor, modelul "bancă-
dividende" propune 15%. În momentul actual acest nivel este atins doar de băncile internaţionale
cotate la burse sau supuse ratingului, deoarece mediul economic nu permite atingerea unui nivel al
rentabilităţii de 15% pentru capitalul investit decât printr-o selectare severă a riscurilor proprii. In
sectorul bancar, o norma de rentabilitate de 15% antrenează diminuarea ofertei de finanţare şi este
puţin realistă. Asemenea considerente pledează în favoarea unor sisteme bancare diversificate, cu
obiective ale rentabilităţii diferenţiate după natura activităţii şi a riscurilor.
În perspectiva impunerii modelului "bancă-dividende", diversitatea sistemelor bancare se va
menţine, întrucât vor persista motivele care au stat la originea creării unei concurenţe între bănci.
Alături de această caracteristică, sistemele bancare îşi vor menţine şi un grad de specializare sporit.
La bază specializării se află legislaţiile bancare naţionale foarte diferite, care exercită o
puternică influenţă asupra structurii bancare. Modelul băncii universale, deplin diversificate este
predominant în Europa continentală, în timp ce specializarea şi separarea băncilor pe principale
tipuri de activităţi, s-a generalizat în SUA, Marca Britanie şi Japonia. Obiectivul major al
restructurării bancare este acela de a îmbina avantajele diversificării, proprie băncilor universale, cu
cele ale unei bune specializări, ca factor ce exprimă o eficienţă sporită a activităţii.
Modelul băncii fragmentate, a fost propus de către economistul american L. Bryan, fiind
conceput ca un mod de regândire asupra noţiunii de intermediere clasică, prin separarea completă a
activităţilor de depozit şi de creditare. Diferitele funcţii ale unei bănci trebuie să fie exercitate de
entităţi juridice distincte care alcătuiesc de sine stătător, o bancă. După opinia autorului, banca
fragmentată este mai performantă, în măsura în care fiecare funcţie bancară este luată în
considerare de o categorie de operatori specializaţi şi competitivi în domeniul activităţii lor. Deja,
în activitatea unor bănci se identifică aspecte ale băncii fragmentate, prin aceea că îşi exprimă
oferta de produse şi servicii financiare, prin încredinţarea acestora unor firme din exteriorul băncii.
Pot fi citate în acest sens, funcţiile de intermediare bancară. De asemenea. procesul de gestionare a
riscurilor se realizează prin acceptare şi negociere cu clienţii, prin metoda scoringului, ceea ce
înseamnă o subnegociere a funcţiilor băncii. Acelaşi proces se manifestă şi în sectorul mijloacelor
de plată şi al moneticii, fiind cunoscute acordurile încheiate de bănci cu societăţi specializate.
Pentru următorul deceniu se estimează că modificările tehnologiei vor afecta relaţia
"bancă-clienţi" ceea ce s-a produs deja, în anumite ţări o dată cu dezvoltarea "băncii la distanţă" .
Acest model re curge la o serie de instrumente bazate pe telefonie şi informatică, prin care se
efectuează trei categorii de operaţiuni bancare: gestionarea mijloacelor de plată, distribuirea . de
credite, gestionarea economiilor.
Modelul "băncii la distanţă" a apărut în anul 1989, în Marea Britanie, unde Midland Bank

39
a propus o formulă de bancă pentru toate operaţiunile bancare curente constituindu-se o filială
independentă "First Direct" care, în prezent, gestionează mai mult de 500.000 clienţi, printr-o
platformă telefonică. Propunerea formulată de banca engleză s-a fondat pe studiile care indicau
faptul că 50% dintre clienţi nu şi-au întâlnit niciodată responsabilul bancar, iar 40% dintre clienţi
se plângeau de lipsă de atenţie din partea agentului bancar. Prin "banca la distanţă" se înregistrează
un nivel mai scăzut al costului, decât în relaţia dintre bancă şi agent. Sistemul furnizează un
instrument de vânzare mai bun, care permite majorarea frecvenţei contractelor cu fiecare client şi
oferă mijloace de măsurare a rentabilităţii clientului pentru toate produsele şi serviciile pe care le
utilizează. First Direct a dobândit un loc de primă importanţă pe piaţa băncilor la distanţă, în
Europa, la baza succesului aflându-se trei factori: informatică comercială integrată perfect în
platforma telefonică; strategii bazate pe calitatea serviciilor şi selectarea riguroasă a clientelei (mai
mult de 40% din cererile de deschidere a conturilor sunt refuzate).
În eforturile neîncetate ale băncilor de a atrage noi clienţi, tehnologiile de informatică şi
comunicare (TIC) joacă un rol din ce în ce mai important conducând la modelul "băncii virtuale"
.
Noile tehnologii ridică probleme importante băncilor, din punct de vedere al strategiilor
comerciale şi organizaţionale care dacă sunt greşit soluţionate ar putea antrena efecte nefaste.
Dintre riscurile pe care TIC le comportă, enumerăm următoarele:
- natura relaţiei bancă-client va fi transformată facilitând "migraţia consumatorului";
- clienţii, tot mai exigenţi, vor fi preocupaţi de cumularea unor avantaje pe care le
oferă diferiţii actori ai sistemului financiar;
- banca virtuală va antrena distanţarea clientului faţă de bancă şi depersonalizarea
relaţiilor băncii cu clienţii.
În noul context reuşita băncilor va pune accentul tot mai mult pe inteligenţa şi competenţa
oamenilor care compun noile tehnologii. Dezvoltarea tehnologiilor TIC modifică regulile
concurenţei, în sensul că favorizează operaţiunile de compensare directă între firme ceea cea va
diminua fluxurile din sistemul bancar. De asemenea, modelul "băncii virtuale" poate favoriza
decalajul dintre diferitele sisteme informatice mondiale, va majora viteza de transfer a fondurilor,
şi, de asemenea, va reduce volumul intermedierii financiare.

Operaţiunile de restructurare bancară pot fi analizate şi din punct de vedere al impactului


acestora asupra strategiei şi gestiunii bilanţului.
 Prima strategie care poate fi evidenţiată este cea de ameliorare a poziţiei pe piaţă a
băncilor şi corelaţia cu rentabilitatea fondurilor proprii. Mediul bancar condamnă, în
prezent, strategiile de creştere a volumului activităţii, care antrenează, atât un proces de
concurenţă distructivă, cât şi o scădere a rentabilităţii fondurilor proprii, favorizând în
schimb sporirea concentrării bancare însoţită de reduceri importante ale costurilor.
Pentru băncile europene se poate stabili o corelaţie între gradul de concentrare a industriei
bancare şi nivelul rentabilităţii. Informaţiile oferite de Morgan Stanley Dean Witter evidenţiază că
fuziunile realizate pe o piaţă naţională se traduc printr-o concentrare, care ameliorează
rentabilitatea şi reduce coeficientul de exploatare, prin diminuarea costurilor legate de funcţionare,
ca urmare a fuziunilor back-office-urilor şi a închiderii agenţiilor. De asemenea, mijloacele de
plată (cecurile, efectele comerciale, cardurile bancare), sunt tratate "industrial", antrenând reduceri
ale costurilor informatice, prin introducerea noilor tehnologii: banca la domiciliu şi internet.
Strategiile bazate pe o dimensiune optimă a băncii presupun şi un câştig de productivitate,
care rezultă din integrarea serviciilor, raţionalizarea reţelei, realizarea în comun a unor investiţii
tehnologice. Asemenea raţionalizări antrenează eliberări ale efectivelor, care se situează între 15%
şi 25% din nivelul existent iniţial. Astfel, în cazul Elveţiei, fuziunea realizată, în 1997, între
Uniunea Băncilor Elveţiene şi Societatea Bancară Elveţiană (UDS şi BSF) a fost acompaniată de
un proiect de reducere a personalului de 13.000 angajaţi anual, în decursul a 4 ani, ceea ce
înseamnă un total de 56.000 persoane. De asemenea, în Marea Britanie, fuziunea în care a fost
implicată Lloyds Bank a antrenat închiderea a 200 de bancomate şi a 3000 de agenţii.

40
In aceste condiţii, se poate aprecia că operaţiunile de fuziuni antrenează şi inconveniente,
care se regăsesc la nivelul clientelei, şi dificultăţi operaţionale, explicându-se de ce anunţarea unor
asemenea operaţiuni se soldează cu o degradare a notaţiilor agenţiilor de rating.
Se poate concluziona ca strategiile bazate pe creşterea volumului activităţii prin fuziuni şi
absorbţii, par a fi suspecte, într-un context concurenţial accentuat şi într-un mediu prudenţial în
care atenţia este orientată către menţinerea constantă a raportului profit/fonduri proprii.
 Strategiile bazate pe îmbogăţirea gamei de produse, creşterea gradului de pătrundere în
rândul clientelei şi punerea în evidenţă a câştigurilor de externalităţi, constituie" un al doilea
tip de intervenţie strategică. Prin politica denumită "one stop shopping" banca propune
clienţilor săi o gamă largă de produse, care angajează întregul bilanţ şi integrează toata
gama de instrumente de finanţare: acţiuni, datorii subordonate, credit revolving, emisiunile
de obligaţiuni, sindicalizarea împrumuturilor.
Pentru băncile comerciale, această strategie se traduce prin propunerile către clienţi,
persoane fizice, atât a unor servicii tradiţionale (depozite, împrumuturi), precum şi produse noi de
economisire, contracte de asigurări, contracte de prevedere, de călătorie .
În acest context, poate fi plasată strategia "bancassurance" concretizată în fuziuni celebre
între bănci şi societăţi de asigurări, prin intermediul cărora băncile utilizează reţeaua de agenţii şi
informaţiile despre clienţi în vederea comercializării, la un cost scăzut, a produselor de asigurări. În
acest mod, băncile sunt preocupate mai puţin de serviciile de asigurare căutând o remunerare
corespunzătoare sub forma comisioanelor de distribuire a acestor produse. Totodată, băncile
găsesc, astfel, noi surse de venituri, gradul de fidelitate al clienţilor sporeşte iar diversificarea
ofertei de produse şi servicii facilitează o poziţie avantajoasă pe piaţă.
În cadrul acestei strategii trebuie evidenţiate şi operaţiunile de achiziţionare de către marile
bănci comerciale a unor societăţi de gestionare a activelor sau a unor societăţi specializate în titluri.
Astfel, băncile urmăresc dezvoltarea de noi filiale specializate în cele două tipuri de activitate, prin
utilizarea reţelei de distribuţie proprie.
Exemplul cel mai elocvent al eşecului strategiei de diversificare a gamei de servicii şi
produse bancare îl oferă fuziunea dintre societăţile americane Travelers şi Citibank, care a condus
la înfiinţarea grupului Citigroup, considerat cel mai mare conglomerat financiar. Iniţial, a fost
adoptată strategia de "cross selling", respectiv vânzare încrucişată a produselor de ansamblu ale
grupului de către fiecare client al acestuia. Succesul nu a fost asigurat, întrucât obţinerea sa ar fi
necesitat dincolo de operaţiunile de fuziune şi absorbţie, şi o reorganizare operaţională, un efort
considerabil de formare a agenţilor, precum şi o modificare a culturii întreprinderii.
 Diversificarea constituie a strategie care asigură o mai bună repartizare a riscurilor bancare.
Diversificarea surselor de profit permite o mai bună rezistenţă a băncilor la dificultăţile
conjlincturale. O asemenea strategie poate fi abordată după criteriul geografic, la nivelul
unei ţări, fie la nivelul internaţional sau intercontinental.
Diversificarea activităţii este necesară acelor bănci care exercită o "meserie" puţin
riscantă, dar au rentabilitate medie şi doresc să participe prin "preluări de participaţie" la activitatea
unei bănci de investiţii mai riscante, dar cu o rentabilitate a fondurilor proprii ridicată. Din această
perspectivă, pot fi citate operaţiunile de achiziţie ale Băncii Indosuez de către Credit Agricole, ale
Societăţii Warburg de către Swiss Bank Corporation., ale Barings de către ING etc. O asemenea
strategie vizează alocarea fondurilor proprii prin corelaţia dintre rentabilitate şi risc, prin asocierea
unei bănci specializate cu o bancă de investiţii.
 Preocupările strategice ale băncilor care n-au obţinut rezultatele estimate nici prin sporirea
volumului activităţile şi nici prin diversificare, au condus la specializare, ca strategie total
opusă celei de diversificare. Băncile sunt preocupate de cedarea unei părţi din propriile
activităţi, în vederea concentrării pe un număr redus de servicii, preferând dezinvestirea şi
utilizarea capitalului disponibil în activităţi cu o rentabilitate sporită.
Unele bănci au cedat activitatea comercială sau reţeaua de ghişee automate (Paribas a
cedat activitatea de bancă de reţea băncii Societe Generale), sau au abandonat sectoare întregi de
activitate. Astfel, în domeniul cardurilor bancare s-au produs cesiuni importante de portofolii ca de

41
exemplu: Bank of New York care a cedat 4 miliarde $ active Băncii Chase Manhattan.
Strategia "specializării" creează o piaţă a activităţii bancare, în cadrul căreia băncile
vânzătoare renunţă la acele profesii considerate marginale, iar cele cumpărătoare le achiziţionează
în vederea obţinerii unei dimensiuni optime a activităţii sau a îmbunătăţirii rentabilităţii. Preţul unor
asemenea tranzacţii este deseori ridicat, întrucât nu se fundamentează pe rezultatele anterioare ale
societăţii cedante ci pe anticiparea unor profituri considerabile.
Într-o asemenea alternativă, a opţiunii între diversificare şi specializare, nu pot fi fixate
reguli generale, fiind necesare flexibilitatea şi pragmatismul, respectiv adaptarea la modificările
mediului şi analiza concurenţială a avantajelor comparative.

6.3 Definire şi tipuri de fuziuni bancare

Putem defini fuziune a ca fiind "unirea":


 a două sau mai multe firme în urma căreia se formează o companie complet noua. Activele
si datoriile firmelor care au fuzionat sunt preluate de noua companie.
 dintre o companie mamă şi una din filialele sale.
 a două sau mai multe companii în care activele şi datoriile firmei fuzionare sunt preluate de
noua firmă.
În concluzie, fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau
prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou.
Grupul nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul său se desprinde şi
se transmite către unul sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. Grupurile
în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia între membri a părţilor
ce li s-ar cuveni din lichidare.

Tipuri de fuziuni
În concepţia legislaţiei româneşti în domeniul concurenţei, în sfera noţiunii de concentrare
economică sunt incluse trei mari categorii de operaţiuni: fuziunile, achiziţiile prin dobândirea
controlului şi crearea de societăţi in comun concentrative .
Fuziunile pot avea loc prin:
• contopire: atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici se reunesc intr-un nou agent
economic şi încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
• absorbţie: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta
din urma păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană
juridică;
• fuziune de facto: atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi, deşi îşi
păstrează personalitatea juridică, îşi combină activităţile, creând un grup care se manifestă
concurenţial ca o singură entitate economică, în absenţa unui act juridic legal.
Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, spre exemplu, creşterea eficienţei economice sau
dobândirea puterii de piaţă, diversificarea, extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea
mecanismelor financiare şi de cercetare-dezvoltare.
Fuziunile sunt clasificate in trei categorii: fuziuni orizontale, fuziuni verticale şi fuziuni
conglomerate.
l. Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenţi economici concurenţi (care
produc şi comercializează aceleaşi produse pe piaţa relevantă). Dacă sunt reprezentative ca
mărime, fuziunile orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea

42
autorităţilor de concurenţă.
2. Fuziunea verticală are loc între agenţi economici care operează la nivelul
diferitelor stadii de producţie, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de
distribuţie (spre exemplu o fuziune între un agent economic ce operează pe piaţa serviciilor de
foraj-sonde şi un agent economic ce activează în sectorul de rafinare a petrolului). Efectul acestora
se concretizează, de obicei, în creşterea eficientei economice, deşi uneori pot avea un impact
anticoncurenţial.
3. Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenţi economici
aflaţi în sectoare neînrudite (spre exemplu între un producător de produse alimentare şi un
producător de utilaje pentru industria energetică). O fuziune poate crea sau consolida puterea de
piaţă sau poate înlesni exercitarea ei numai dacă ea sporeşte semnificativ gradul de concentrare a
pieţei şi dacă are ca efect o piaţă concentrată, definită şi măsurată corect. Fuziunile, care fie nu
măresc semnificativ gradul de concentrare a pieţei, fie nu duc la acest rezultat, nu necesită de obicei
continuarea analizei.

Luarea deciziei si derularea procesului de fuziune

Fuziunea se hotărăşte de fiecare grup, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului


constitutiv al grupului. Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către
grupul ori grupurile rezultate din fuziune, în starea în care se găseşte la data fuziunii, în schimbul
atribuirii de părţi de interes ale acestora către membrii grupului care încetează şi, eventual, a unei
sume în bani care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a părţilor de interes atribuite.
În baza hotărârii adunării generale a membrilor fiecăruia dintre grupurile care participă la
fuziune, administratorii acestora întocmesc un proiect de fuziune care va cuprinde:
a) denumirea şi sediul tuturor grupurilor participante la operaţiune;
b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
c) stabilirea şi evaluarea activului si pasivului, care se transmit grupurilor beneficiare;
d) daca este cazul, modalităţile de predare a părţilor de interes şi data de la care acestea dau
dreptul la dividende;
e) raportul de schimb al părţilor de interes şi, dacă este cazul, cuantumul sultei;
f) data situaţiei financiare de fuziune care va fi aceeaşi pentru toate grupurile participante;
g) orice alte date care prezintă interes pentru operaţiune.
Proiectul de fuziune semnat de reprezentanţii grupurilor participante, se depune la Oficiul
Registrului Comerţului unde este înmatriculat fiecare grup, însoţit de o declaraţie a grupului care
încetează a exista în urma fuziunii despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau.
Proiectul de fuziune vizat de judecătorul-delegat, se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei
judecătorului-delegat sau cererii parţilor, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care
adunările generale urmează a hotărî asupra fuziunii.
Oricare creditor al grupului care fuzionează, având o creanţă anterioară publicării
proiectului de fuziune, poate face opoziţie în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare.
Opoziţia suspendă executarea fuziunii până la data la care hotărârea judecătorească a
devenit irevocabilă, în afara de cazul în care grupul debitor face dovada plăţii datoriilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
Administratorii grupurilor care fuzionează vor pune la dispoziţia membrilor, la sediul
grupurilor, cu cel puţin o luna înainte de data şedinţei adunării generale:

43
a) proiectul de fuziune;
b) darea de seama a administratorilor, în care se justifică, din punct de vedere economic şi
juridic, necesitatea fuziunii, şi se va stabili raportul de schimb al părţilor de interes;
c) situaţiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele trei exerciţii
financiare, precum şi cu 3 luni înainte de data proiectului de fuziune;
d) raportul cenzorilor;
e) evidenţa contractelor cu valori depăşind 100.000.000 lei, in curs de executare, şi
repartizarea lor, in caz de divizare a grupului.
Membrii vor putea obţine gratuit copii de pe actele enumerate mai sus sau extrase din ele.
În cazul fuziunii prin absorbire, administratorii grupului absorbit răspund civil faţă de
membrii grupului absorbit pentru pagubele pricinuite acestora, datorită erorilor comise în cadrul
operaţiunii de fuziune.
În cel mult două luni de la expirarea termenului sau, după caz, de la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă, adunarea generală a fiecăruia dintre grupurile participante va
hotărî asupra fuziunii.
Actele constitutive ale grupurilor nou-înfiinţate prin fuziune se aprobă de adunarea generală
a grupului sau a grupurilor care îşi încetează existenţa.
Actul modificator al actului constitutiv al grupului absorbant se înregistrează în registrul
comerţului în a cărui circumscripţie îşi are sediul grupul şi, vizat de judecătorul delegat, se
transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea a IV-a, pe cheltuiala
grupului.
Publicitatea pentru grupurile absorbite poate fi efectuată de grupul absorbant, în cazurile în
care acele grupuri nu au efectuat-o in termen de 15 zile de la vizarea actului modificator al actului
constitutiv al grupului absorbant de către judecătorul-delegat.
Fuziunea are loc la următoarele date:
a) în cazul constituirii unuia sau mai multor grupuri noi, la data înmatriculării în registrul
comerţului a noului grup sau a ultimului dintre ele;
b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea
capitalului social al grupului absorbant.
În cazul fuziunii prin absorbţie, grupul absorbant dobândeşte drepturile şi este ţinut de
obligaţiile grupului pe care îl absoarbe, iar în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile
grupurilor care îşi încetează existenţa trec asupra noului grup astfel înfiinţat.
Grupurile care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de creditori pentru
obligaţiile grupului care şi-a încetat existenţa prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, în afara de cazul în care prin actul de divizare s-au stabilit alte proporţii.
Fuziunea băncilor se va efectua potrivit dispoziţiilor legale, precum şi cu respectarea
reglementărilor Băncii Naţionale a României.
Fuziunea se poate realiza:
a) între două sau mai multe bănci;
b) între bănci şi instituţii emitente de monedă electronică;
c) între bănci şi instituţii financiare;
d) între bănci şi entităţi prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
Fuziunea si divizarea sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României.
Dacă în urma procesului de fuziune a unei bănci rezultă instituţii de credit noi, acestea sunt
obligate să obţină autorizaţia de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.

Moda sfârşitului anilor '90 revine. Atunci au avut loc cele mai multe fuziuni de bănci,
creând instituţii de dimensiuni nemaiîntâlnite anterior. Pentru afacerile bancare mondiale se pare
însă ca "prea mare" nu există, uriaşii pieţei pregătindu-se, din nou, sa devină chiar mai mari decât
sunt.

44
Despre afacerile proprii, cei mai mari bancheri din lume nu vorbesc nici in milioane de
dolari, nici in zeci sau sute de miliarde, ci in trilioane de dolari.
La începutul anului viitor, în Japonia, se va forma cea mai mare bancă din lume. Cu active
totale de 1,73 trilioane de dolari, aceasta va detrona vechii lideri mondiali, Citigroup şi UBS. Noul
gigant va fi creat prin fuziunea Mitsubishi Tokyo Financial Group (MTFG), a doua bancă din
Japonia şi a douăsprezecea din lume după activele totale, cu UFJ Holdings (locul patru în Japonia şi
21 mondial).
Din România, dimensiunile unei astfel de entităţi sunt greu de imaginat. Activele totale
însumează mai mult decât PIB-ul tării noastre din ultimii 20 de ani, iar valoarea tranzacţiei, circa 30
miliarde de dolari, înseamnă de aproape zece ori mai mult decât preţul ce ar putea fi plătit pentru
pachetul majoritar la BCR.
Nici genul activităţilor bancare derulate, mult mai sofisticate (investment banking), nu sunt
foarte familiare României. În ciuda dimensiuni lor uriaşe, cea mai mare bancă din lume va avea
totuşi doar de opt ori mai mulţi angajaţi decât CEC (72.000, după ce vor fi tăiate 6.000 de posturi),
şi mai puţine filiale (1.000) decât numărul de unităţi teritoriale ale casei noastre de economii. Alt
gen de afacere, alţi bani ... Japonezii nu sunt singurii care vor să crească prin fuziuni şi achiziţii.
Gigantul Citigroup, care a mai preluat de-a lungul anilor numeroase alte instituţii financiare,
intenţionează acum să se extindă pe piaţa celei mai mari economii europene, potrivit preşedintelui
Citibank Germania, Sue Hamet. Posibile ţinte: Berliner Bank şi Bankgesellschaft Berlin. Cea din
urmă fusese la începutul anilor 2000 şi în vizorul Deutsche Bank.
Campioni ai încercărilor ratate de fuziune, Deutsche Bank a mai încercat să preia Dresdner
Bank, BHF Bank, Commerzbank sau Postbank. Între timp, achiziţiile s-au aranjat, dar cu alţi
jucători. Commerzbank a cumpărat Eurohypo, pentru 4,5 miliarde de euro, iar Postbank va lua
BHF, a doua bancă germană, pe credite ipotecare.
Un alt gigant bancar, Rabobank Group din Olanda, care fusese interesat şi de CEC-ul
nostru, dar care a renunţat să mai participe la privatizare, analizează posibilitatea de a prelua
integral banca elveţiană Sarasin, unde deţine acum 28% din acţiuni. Pe elveţieni puseseră ochii şi
alţi olandezi - ABN Amro, însă fără rezultat.
O fuziune transfrontalieră deja parafată, care a făcut furori în Europa, s-a încheiat între
UniCredito Italia si HVB. Noua instituţie va avea active de 770 milioane de euro, peste 7.000 de
filiale, va deveni principala bancă din Europa Centrală şi de Est, dar şi lider de piaţă în Italia,
Germania şi Austria.
Motivele pentru care marile bănci internaţionale au reintrat în furia fuziunilor şi achiziţiilor
sunt numeroase. Se caută extinderea geografică a portofoliului de servicii şi a produselor mai
rapid decât s-ar reuşi prin creştere organică. În plus, prin creşterea capitalului, băncile îşi pot
majora capacitatea de îndatorare şi volumul creditelor acordate. Pentru competiţie, fuziunea
rivalilor este o veste cu atât mai proastă cu cat aceştia sunt mai mari. Nici pentru clienţi scăderea
competiţiei pe piaţă nu sună mereu bine. Chiar dacă vor avea acces la mai multe produse, poziţia
dominantă a unui număr mic de bănci le permite acestora să "dicteze" condiţiile şi preţul fără teama
de concurenţă.
Cea mai prezentă motivaţie pentru marile fuziuni bancare este, însă, necesitatea reducerii
costurilor.
Banca absorbită are, de regulă, probleme. În cazul UFJ Holdings, care va fi preluată în
Japonia de MTFG, problema este rata mare de neperformanţă a creditelor.
Pentru HVB, necazul sunt pierderile din Germania, profituri având doar Banc Austria, foarte
activă în Europa Centrală şi de Est. Nimeni nu se teme însă mai mult de o fuziune decât angajaţii.
Cea mai mare bancă din lume va concedia 6.000 de salariaţi, tot atâţia urmând să plece şi de la
Unicredit-HVB.
Topul capitalului de rangul I miliarde dolari
Citigroup ( USA) 74,41
JP Morgan (USA) 69,62

45
HSBC (UK) 67,25
Bank of America ( USA) 64,29
Credit Agricole (Franta) 63,422
Rozal Bank ofScotland (UK) 43,62
MTFG (Japonia) 39,93
Mizuho Financial (Japonia) 38,86
HBOS (UK) 36,58
BNP Paribas (Franta) 35,68

• Şi clasamentul mondial în funcţie de capitalizarea de piaţă a grupurilor financiare are acelaşi


lider, Citigroup, cu 246,2 miliarde de dolari în 2004 ;
• Poziţia secundă în acelaşi top revine Bank of America, aceasta având 187 miliarde de dolari;
• Britanicii de la HSBC sunt singurii care au ameninţat până acum supremaţia americană pe
podium, cu o capitalizare de piaţă de aproape 180 miliarde de dolari. Din urmă vin puternic însă tot
două instituţii americane, lP Morgan şi Wells Fargo, ambele cu peste 100 miliarde de dolari.

Capitolull VII:

REFORMA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

Înainte de a prezenta reforma sistemului bancar românesc, este necesară prezentarea acestuia înainte
de 1990, ca unul dintre cele mai rigide sisteme din fostele ţări socialiste. A fost un sistem lipsit de
eficienţă şi controlat de stat. Banca Naţională a României îndeplinea funcţiile unei bănci centrale
deopotrivă cu câteva funcţii ale unei bănci comerciale. În colaborare cu alte instituţii de stat, B.N.R.
elabora proiecte de creditare şi urmărea punerea lor în practică, respectiv extinderea creditelor către
întreprinderi şi organizaţii economice ce aveau cont deschis la B.N.R.
Celelalte patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură
şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni beneficiau de
credite pentru suplimentarea resurselor de la B.N.R., cu excepţia C.E.C-ului, care depunea banii
colectaţi de la populaţie prin constituirea de depozite la B.N.R..
Restructurarea sistemului bancar ocupă un loc esenţial în cadrul restructurării economiei
naţionale. Transformările perioadei de tranziţie au impus între primele măsuri crearea unui sistem
bancar modern pe două trepte:
 B.N.R. cu următoarele funcţii: emisiunea monetară, asigurarea stabilităţii monetare,
administrarea rezervelor valutare ale ţării, supravegherea activităţii bancare, asigurarea sistemului
de plăţi fără numerar. B.N.R. a fost reorganizată prin Legea nr. 34/1991 (Legea de organizare a
Băncii Naţionale);
 bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăţi pe acţiuni a băncilor specializate
în conformitate cu Legea activităţii bancare nr. 33/1991, intrând în procesul de privatizare a
societăţilor comerciale; 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietăţii de
Stat şi 30% către cele cinci fonduri ale proprietăţii private (câte 6% la fiecare fond). Prima bancă
comercială înfiinţată în decembrie 1990 este tocmai Banca Comercială Română, prin preluarea

46
operaţiunilor comerciale ale B.N.R. Legislaţia bancară a fost modificată în 1998 când au fost
promulgate trei legi bancare: Legea nr. 101/1998 privind statutul BNR, Legea bancară nr. 58/1998,
Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.
În perioada următoare s-a constatat dezvoltarea sistemului bancar în România prin apariţia de
bănci noi, unele fiind sucursale ale unor bănci străine renumite în lume. Totuşi extinderea
numărului de bănci a fost mai puţin explozivă decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est,
probabil urmare a prudenţei în acordarea autorizaţiilor de funcţionare de către banca centrală.
Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar nu este însă caracteristica principală a
acestei perioade. Aparent contrar realităţii, principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar
românesc a fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitative a activităţii bancare, în sensul direcţiei
ascendente dictate de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă. Sincopele constatate pe parcursul
acestui deceniu în ceea ce priveşte depresiunea evidenţiată în activitatea unor bănci – Dacia Felix,
Credit Bank, Columna, sau falimentul altor bănci – banca Albina, Bankoop nu sunt definitorii
pentru întreaga activitate bancară din România.
Imaginea actuală a sistemului bancar a fost conturată de deschiderea economiei româneşti, ceea
ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerinţele şi practicile internaţionale. Băncile şi-au
dezvoltat şi şi-au adoptat sistemele de operare în funcţie de impactul factorilor exogeni asupra
economiei reale, precum şi de presiunea concurenţei pe piaţa financiar-bancară.
Evoluţia sistemului bancar românesc în ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat prin
dezvoltarea şi diversificarea produselor şi serviciilor bancare, creşterea vitezei şi diversificarea
instrumentelor de decontare, modernizarea sistemului de evidenţă şi control, informatizarea
sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică şi a celor din procesul de transfer.
Eforturile de capitalizare şi presiunea concurenţială au determinat băncile să-şi modernizeze reţeaua
teritorială.
Totodată evoluţia atât de rapidă a sistemului bancar a adus cu sine, în contextul desfăşurării
evenimentelor de natură economică, politică, socială şi elementele negative care au lăsat o umbră
asupra băncilor româneşti atât pe plan intern cât şi pe plan extern, în relaţiile cu alte bănci din
Europa şi din lume.
Din punct de vedere al operaţiunilor desfăşurate, singura bancă care păstrează specializarea ca
bancă a populaţiei rămâne Casa de Economii şi Consemnaţiuni reorganizată sub forma unei
societăţi bancare pe acţiuni în baza Legii nr. 66/1996, restul fiind bănci comerciale universale.
Trebuie să menţionăm totuşi că fostele bănci specializate până în 1990, au păstrat o specializare,
în fapt, câţiva ani după această dată: susţinerea agriculturii prin credite cu dobândă subvenţionată
acordate cu garanţia statului s-a realizat prin Banca Agricolă, iar susţinerea exportului s-a realizat
prin Bancorex (tot cu ajutorul dobânzii subvenţionate).
De asemenea, şi în ţara noastră, ca şi în alte ţări, odată cu pătrunderea băncilor străine s-au
conturat bănci de detaliu (Volksbank) şi bănci corporative (ING Bank, ABN AMRO Bank), care în
perioada 2004-2005 s-au adaptat cerinţelor pieţei româneşti, orientându-se către clienţi persoane
fizice.
Din anul 2001, sistemul bancar românesc cuprinde şi cooperativele de credit, care după criza
traversată în anul 2000 au fost nevoite să se reorganizeze fie prin afilierea la o Casă Centrală a
Cooperativelor de Credit, fie prin transformarea în bănci comerciale.Reglementările specifice
cooperativelor de credit îşi găsesc corespondentul în reglementările după care funcţionează băncile
comerciale: cerinţe prudenţiale, administrare şi supraveghere specială, rezervă minimă obligatorie.
Similar tendinţei pe plan mondial, băncile româneşti şi-au dezvoltat produsele şi serviciile
specifice societăţilor de leasing, societăţilor de asigurare prin societăţi distincte (conform legislaţiei
în vigoare), formând adevărate grupuri financiare. De exemplu, Grupul Financiar al Băncii
Transilvania cuprinde: BT Direct, BT Leasing România, BT Securities, Societate de valori
mobiliare, SAR Transilvania (societate de asigurări); Grupul Financiar al Băncii Comerciale
Române cuprinde pe lângă banca propriu zisă, BCR, Asigurări S.A., B.C.R. Leasing S.A., B.C.R.,
Securities S.A. (prin fuziunea a două societăţi de valori mobiliare la care B.C.R. deţinea participaţii,
în urma procesului de fuziune între B.C.R. şi Bancorex), B.C.R. Asset Management S.A. (societate

47
de administrare a fondurilor deschise de investiţii, a fondurilor de risc şi a societăţilor de investiţii,
autorizată de Comisia Naţională de Valori Mobiliare).
Grupurile financiare având ca nucleu o bancă universală oferă servicii financiare integrale
clienţilor lor, fiind capabile în orice moment să găsească soluţii la problemele financiare ale
acestora.

Capitolul VIII

RISCURI BANCARE

8.1. Cadrul general al riscurilor bancare


În general, riscul este definit ca probabilitatea de a se produce un anumit eveniment, considerat
advers, care să afecteze subiectul respectivului risc. Pe plan financiar, riscul reprezintă „expunerea
condiţiilor financiare ale băncii la mişcări adverse ale variabilelor pieţei sau a celor interne,
proprii”1.
Riscurile apar din lipsa sau insuficienţa informaţiilor sau cunoştinţelor decidentului asupra
viitoarelor modificări ale mediului sau ale unor parametrii proprii. În funcţie de situaţia concretă,
riscul poate fi considerat ca fiind:
 rezultatul unor decizii greşite – pericolul apariţiei pierderilor prin modificarea mediului;
 abaterea de la o valoare-scop prin una sau mai multe modificări ale parametrilor interni sau
externi ai pieţei.
Trebuie observat că riscul cuprinde şi acele modificări pozitive ale parametrilor pieţei şi nu doar
cele negative. Aceste modificări pozitive reprezintă o şansă pentru decident, noţiune complementară
celei de risc. Dezvoltarea oricărei afaceri este posibilă doar datorită asumării unor riscuri, ea
neputând fi realizată dacă certitudinea primează în faţa riscului. În cazul în care decidentul
acţionează în condiţii de certitudine sau prezentând aversiune totală la risc, el nu va beneficia de
nici o şansă.
Nerealizarea unei şanse trebuie şi ea privită ca un risc, întrucât afectează decidentul în acelaşi
fel ca şi un risc.
Riscurile bancare sunt deosebit de diverse, cuprinzând o serie foarte mare de subcategorii, a
căror graniţă este adesea neclară. Acest aspect însă nu trebuie privit ca fiind un fapt negativ, orice
risc reprezentând şi o şansă de creştere a profitului. Problema care trebuie însă rezolvată este
stabilirea raportului profit/risc optim pentru bancă.
Gestionarea riscurilor („risk management”) se circumscrie obiectivului principal, pe care teoria
financiară actuală îl defineşte ca fiind maximizarea profitului. Atunci când o bancă îşi defineşte
strategia şi politicile de implementare a acesteia în activitate şi de promovare a mijloacelor de
realizare a acesteia în mediul bancar extern, criteriul de bază este maximizarea profitului în
condiţiile concrete ale pieţei şi la un nivel impus al riscului asumat.
Având în vedere funcţiile băncii, cât şi condiţiile de extremă volatilitate a majorităţii produselor
şi serviciilor bancare, legătura dintre profit şi risc este obligatorie, iar gestiunea riscului se
reliefează ca un domeniu de primă importanţa al conducerii activităţii bancare. Atât de important
1
Mic dicţionar enciclopedic Comitetul de la Basel.

48
încât, pornind în sens invers spre determinarea – prin prisma riscului – a obiectivului fundamental
al băncii, acesta trebuie redefinit ca fiind de maximizare a profitului în condiţii de minimizare a
riscurilor.
Funcţia principală a gestiunii riscurilor este de a urmări, prin mijloace de analiză şi control,
nivelurile la un moment dat ale diverselor tipuri de risc şi de a monitoriza aceste niveluri astfel încât
banca să poată realiza nivelul proiectat al profitului. Pentru realizarea acestei funcţii, conducerea
băncii are la dispoziţie, sau îşi creează, instrumente şi organisme specifice care, pentru a fi eficiente,
trebuie să dispună în permanenţă de:
 strategie bine determinată în ceea ce priveşte dezvoltarea băncii, atât în plan
cantitativ (dezvoltarea reţelei de sucursale, creşterea activelor, diversificarea
produselor) cât şi calitativ (creşterea eficienţei şi profitabilităţii băncii).
 Informaţii obiective şi actualizate care să permită analiza la un moment dat a
situaţiilor concrete în care se afla banca.
 Un sistem de analiză unitar, care să aibă la baza principii ştiinţifice pentru a asigura
o comensurare realistă a tuturor categoriilor de riscuri, astfel încât să furnizeze
conducerii băncii concluziile şi recomandările necesare în vederea asumării unor
decizii întemeiate în ceea ce priveşte nivelurile de risc individuale, sau nivelul
general de risc pe care banca îl suportă sau îl acceptă la un moment dat.
În funcţie de natura şi cauzele care le generează deosebim următoarele tipuri de riscuri:
1) Riscul de credit;
2) Riscul insolvabilităţii;
3) Riscul lichidităţii;
4) Riscul ratei dobânzii;
5) Riscul valutar;
6) Riscul de sistem (legal);
7) Riscul de funcţionare;
8) Riscul de ţară.
Riscurile bancare sunt diverse şi cu multiple dimensiuni; ele se manifestă în momente diferite,
determinate de evenimente diferitele la nivel intrabancar, interbancar şi chiar internaţional.

8.2 Riscul de credit


Riscul de credit este cel mai important de pe piaţa produsului şi se defineşte ca fiind riscul ce
provine din lipsa de performanţă a celor împrumutaţi. Aceasta poate rezulta din inabilitatea sau din
lipsa de dorinţă a acestuia de a onora termenii contractului de credit, ce poate afecta deţinătorul
contractului de credit, dar şi pe creditorii acestuia. De aceea, starea financiară a împrumutatului, ca
şi valoarea curentă a contractelor colaterale (ipoteci, garanţii) sunt deosebit de importante pentru
bancă .
În ultimii ani adevăratul risc al creditului este considerat ca rezultând din deviaţia performanţei
portofoliului de plasamente (credite clasice, obligaţiuni sau alte titluri, contracte derivate, etc.) de la
valoarea sa aşteptată.

8.2.1. Concept şi prevenire


Riscul creditului poate fi redus, dar foarte greu de eliminat complet. Aceasta deoarece o parte din
acest risc este o consecinţă a riscului sistemic, pe care banca nu îl poate evita; este vorba mai ales
de băncile care împrumută pe pieţele locale şi care au active foarte nelichide. În astfel de cazuri
riscul creditului este greu de transferat, iar estimarea corectă a pierderii este dificilă.
În principiu, acest risc cuprinde următoarele subcategorii de riscuri:

1. Riscul tranzacţiei:

49
Indiferent de tranzacţia pe care banca îşi propune să o desfăşoare, trebuie identificate toate
componentele ce implica risc: sursele şi modalitatea de rambursare, drepturile şi obligaţiile
contractuale.
Structura tranzacţiei în cazul unui credit documentar are componente clare, banca putând
analiza calitatea sursei de rambursare, respectiv calitatea plătitorilor, calitatea mecanismului şi
modului de plată. În cazul unui credit pentru capitalul de lucru, structura tranzacţiei nu mai este la
fel de clară, sursa de rambursare nu este identificabilă, modalităţile de plată putând diferi de la o
perioadă la alta. Capacitatea băncii de a controla şi monitoriza acest proces este diferită de cazul
unui credit documentar.

2. Riscul clientului:
Decizia de credit trebuie să se bazeze pe analiza clientului, luând în considerare toate aspectele
financiare şi nefinanciare ale acestuia, performanţele precedente, curente şi viitoare.
Rezultatul analizei este punctul de vedere , care oglindeşte opinia băncii că există o posibilitate
foarte mare ca împrumutatul să-şi poată îndeplini toate obligaţiile faţă de ea.

3. Riscul garanţiei:
Având în vedere că garanţia reprezintă sursa de rambursare de ultimă instanţă, acesteia trebuie
să i se acorde atenţia cuvenită. Analiza garanţiei comportă două componente:
 valoarea garanţiei – fiecare activ luat în garanţie are o multitudine de valori, banca trebuie să
dezvolte un sistem de determinare a valorii garanţiilor bazat pe: tipuri, localizare, valoare potenţială
de garanţie. De asemenea în cazul unei garanţii indirecte, acordate de un terţ, analiza trebuie extinsă
asupra acestuia, calitatea lui fiind la fel de importantă cu cea a împrumutatului însuşi. În viitor vor
trebui create şi stabilite limite de credit şi pentru garant ca şi pentru clientul garantat.
 lichiditatea garanţiei – riscul ca banca să nu fie capabilă să realizeze vânzarea garanţiei la un
preţ care să acopere datoria şi într-un timp rezonabil de scurt după încheierea procesului legal
trebuie cât mai corect evaluat înainte de aprobare. De asemenea toate aspectele juridice legate de
executarea garanţiei trebuie avute în vedere.
Viziunea şi strategia generală a băncii în domeniul creditului trebuie comunicată în mod clar şi
operativ celor implicaţi în activitatea de credit (ofiţeri de credite) şi cuprinde :
 serviciile de credit oferite sau care vor fi dezvoltate într-un viitor apropiat;
 clasificarea strategică a clienţilor;
 orientarea creditelor spre anumite sectoare ale economiei sau spre anumite categorii de
credit.
Sistemele de aprobare, urmărire, raportare şi recuperare trebuie să fie clare, eficiente şi efective.
O problemă ce trebuie rezolvată este contradicţia dintre dorinţa conducerii de a avea un control cât
mai riguros asupra tuturor deciziilor legate de activitatea de creditare (de multe ori prin limitarea
competenţelor – de exemplu, băncile străine corporative în România nu au competenţe de acordare
a creditelor la nivel de sucursale) şi operativitatea activităţii (dorită de clienţi). Conducerea trebuie
să cântărească câştigul din reducerea riscurilor datorită unui sistem riguros de control şi aprobare şi
riscurile ce pot rezulta din pierderea unor clienţi sau a unor oportunităţi de credit datorită lipsei de
operativitate.
Este la fel de adevărat că operativitatea în acordarea creditelor nu depinde doar de competenţa la
nivel de unitate bancară, ci şi de politica băncii în general.
Prevenirea riscului insolvabilităţii trebuie să pornească de la procesul decizional al acordării
creditului, de la analiza economico-financiară a clienţilor, ce are la bază următoarele elemente:
 documente contabile de sinteză ale clienţilor (bilanţul contabil şi raportul de gestiune, contul
de profit şi pierderi, balanţe de verificare lunare);
 analiza fluxurilor de fonduri în perioadele anterioare;
 previzionarea cash-flow-ului în perioada următoare;

50
 alte informaţii obţinute de inspecţia bancară referitor la situaţia clientului, inclusiv prin
deplasarea la sediul împrumutatului, mai ales cele privind activele necreditabile (clienţi
incerţi, stocuri degradate sau fără desfacere asigurată) şi garanţiile creditului.
De asemenea se pune un accent deosebit pe analiza aspectelor nefinanciare ale clienţilor:
 acţionariat şi conducere, relaţiile dintre aceştia, structura, calitatea, stabilitatea forţei de
muncă şi relaţiile acesteia cu conducerea;
 calitatea tehnologiei şi utilajelor;
 piaţa produselor, poziţia firmei pe piaţă, perspectivele acesteia de dezvoltare, politica de
marketing, dependenţa de anumiţi furnizori sau clienţi;
 influenţa unor modificări legislative asupra afacerii.
Astfel decizia de creditare se va baza pe o analiză obiectivă a realizărilor precedente ale
clientului şi a stării prezente în ceea ce priveşte performanţa financiară a împrumutatului, structura
tranzacţiei şi sursa de rambursare.
Un alt aspect de care trebuie ţinut cont este faptul că analiza riscului de credit nu trebuie să
înceteze odată cu creditul acordat. Pe lângă analiza efectuată pentru acordarea creditului, ofiţerii de
credit au obligaţia să urmărească şi să raporteze, până la rambursarea integrală a creditului,
următoarele aspecte :
 utilizarea creditului în concordanta cu scopurile pentru care a fost acordat;
 modul în care se derulează contractele, se realizează anumite produse ce fac obiectul
creditului;
 modificările în ceea ce priveşte sursa de rambursare;
 modificările în ceea ce priveşte valoarea garanţiilor, menţinerea calităţii şi valorii acestora;
 orice alte aspecte, financiare sau nu, care ar pune sub semnul întrebării rambursarea
creditului.
Riscul de credit trebuie tratat în mod unitar atât pentru împrumuturile obişnuite (linii de credit,
credite pe obiect), cât şi pentru scrisori de garanţie, avalizarea de bilete la ordin sau cambii, sau alte
operaţiuni în care banca ar putea înregistra pierderi datorită nerespectării clauzelor contractuale de
către partener (obligaţiuni, derivate, contracte la termen, etc.). Riscul de credit al acestor operaţiuni
„fără fonduri” trebuie la fel de atent analizat şi monitorizat.

8.2.2 Reglementări privind limitarea riscului de credit


Angajarea resurselor reprezintă activitatea de bază a unei bănci, dar şi principalul factor perturbator
pentru aceasta în cazul în care creditele acordate se transformă în credite neperformante. În această
situaţie, creditele nu vor fi rambursate, iar banca va înregistra pierderi pe care trebuie să le acopere
din profit.
Banca centrală, în calitate de autoritate de supraveghere bancară, urmăreşte limitarea riscului de
credit prin reglementări specifice, ce privesc expunerea băncii şi constituirea de provizioane.
Expunerea băncii se referă la:
 limitarea creditării unui singur debitor: împrumuturile acordate de o societate bancară
unui singur debitor nu pot depăşi (ca sumă) 20% din fondurile proprii ale acesteia. Prin debitor se
înţelege orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice, legate între ele: una deţine
controlul asupra celeilalte, sunt afiliate, au aceeaşi conducere, au garanţii încrucişate, sunt membrii
aceleiaşi familii sau există între ele o interdependenţă comercială directă.
 limitarea împrumuturilor mari acordate: suma totală a expunerilor mari (credit ce
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale băncii acordat unui singur debitor) nu va depăşi de 8 ori
nivelul fondurilor proprii ale băncii.
 limitarea împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca: suma
totală a acestor credite nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii. Persoanele aflate în
relaţii speciale cu banca sunt: reprezentanţii Fondului Proprietăţii de Stat în adunarea generală a
acţionarilor băncii, administratori, cenzori, auditori ai băncii, membrii ai comisiilor special
constituite (cum ar fi comisia de supraveghere specială a băncii, comisia de privatizare a băncii),

51
acţionarii (persoane juridice) ce deţin cel puţin 10% din capitalul băncii, acţionar semnificativ
(persoane fizice), ce deţine cel puţin 5% din capitalul băncii, orice societate comercială la al cărei
capital social banca are o participaţie de cel puţin 10%, personalul B.N.R. ce exercită atribuţii de
control sau supraveghere bancară, personalul propriu.
Pentru toate aceste limitări, băncile comerciale raportează B.N.R. lunar situaţii privind
expunerile. De asemenea, activele bancare se vor grupa pe baza gradului de risc: 0%, 20%, 50%,
100%.
Constituirea provizioanelor de risc are la bază calitatea creditelor în funcţie de performanţa
economico-financiară a împrumutatului, de serviciul datoriei acestuia şi de iniţierea procedurilor
judiciare.
Evaluarea performanţelor financiare ale unei entităţi economice nebancare se realizează în
funcţie de factori cantitativi (indicatori de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate) şi de factori
calitativi: modul de administrare, calitatea acţionariatului, garanţii primite, condiţii de piaţă în care
acesta îşi desfăşoară activitatea.
În urma crizelor de performanţă, avem următoarea clasificare a creditelor în funcţie de care
băncile constituie provizioane pentru acoperirea pierderilor din credite:
 categoria A „standard” (provizion 0%) - performanţele financiare sunt foarte bune şi permit
achitarea la scadenţă a dobânzii şi ratei. Se prefigurează menţinerea în perspectivă a
performanţelor la un nivel ridicat;
 categoria B „în observaţie” (5%) - performanţele financiare sunt bune şi foarte bune, dar nu
se pot menţine la acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;
 categoria C „substandard” (20%)- performantele sunt satisfăcătoare, dar cu tendinţă
evidentă de înrăutăţire;
 categoria D „îndoielnic” (50%)- performanţele sunt scăzute şi prezintă o anumită ciclicitate
la intervale scurte de timp;
 categoria E „în pierdere” (100%)- performanţele financiare arată pierderi şi există
perspective clare că ratele şi dobânzile nu pot fi rambursate.
Pentru a urmări îndatorarea unui singur debitor faţă de ansamblul sistemului bancar s-a înfiinţat
şi funcţionează în cadrul B.N.R., Centrala Riscurilor Bancare (Regulament B.N.R. nr. 1/1999,
modificat în anul 2002), centru de intermediere care gestionează informaţiile de risc bancar utile
societăţilor bancare. Informaţiile de risc bancar cuprind datele de identificare a unui debitor non-
bancar (în condiţiile păstrării secretului bancar) pentru operaţiunile în lei şi în valută, prin care
băncile se expun riscurilor faţă de acel debitor, privind acordarea de credite, asumarea de
angajamente de către bancă în numele debitorului, faţă de o persoană fizică sau juridică non-
bancară sau faţă de altă bancă. Centrala Riscurilor Bancare urmăreşte riscul global, determinat de
însumarea riscurilor prin înregistrarea informaţiilor în Registrul Central al Creditelor şi Registrul
Creditelor Restante.
Dacă celelalte categorii de credite se urmăresc la nivelul băncilor ca entităţi economice, iar
indicatorii se calculează centralizat (la nivel de centrală), riscul de credit poate fi urmărit la nivel de
sucursală bancară (în funcţie de competenţele de creditare ale fiecăreia), întrucât pot exista diferenţe
între activitatea sucursalelor aceleaşi bănci.

8.3. Riscul insolvabilităţii (de capital)


Insolvabilitatea, în general, reprezintă situaţia în care se află o persoană juridică de a nu putea
satisface angajamentele sale de plată. În cazul unei bănci, insolvabilitatea reprezintă imposibilitatea
acesteia (în postura de debitor) de a stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditori (deponenţi).
Strâns legat de riscul de credit, riscul insolvabilităţii depinde în principal de volumul şi calitatea
creditelor acordate. Caracteristic economiei româneşti este faptul că riscul de capital depinde şi de
fenomene exterioare activităţii bancare caracteristice stării de instabilitate organică a economiei şi
de insuficienţa reglementărilor de natură legislativă în domeniul economico-financiar şi monetar ce

52
au determinat o permanentă subcapitalizare a băncilor comparativ cu nivelurile necesare unei
solvabilităţi acceptabile.
În vederea evitării şi prevenirii acestui risc se utilizează o serie de măsuri de ordin
macroeconomic şi microeconomic, după cum urmează:
La nivel macroeconomic, banca centrală stabileşte norme de prudenţă bancară, referitoare la:
 asigurarea unui capital social minim;
 calculul şi analiza ratei de solvabilitate, numită norma Cooke (adecvarea fondurilor proprii),
calculată ca raport între fondurile proprii şi creditele acordate ponderate cu gradul lor de risc
aferent. Banca centrală a stabilit un minim de 8% pentru rata solvabilităţii calculată ca raport între
capitalul propriu şi activele ponderate cu gradul de risc şi un minim de 12% pentru rata
solvabilităţii, calculată ca raport între fondurile proprii şi activele ponderate cu gradul de risc;
Insolvabilitatea unei bănci conduce la falimentul său; potrivit legislaţiei în vigoare în ţara
noastră, o bancă este considerată în stare de faliment dacă nu poate onora integral o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la scadenţă. Principala cauză a
insolvabilităţii băncilor rămâne calitatea slabă a activelor, în special a creditelor (riscul de credit).

8.4. Riscul de lichiditate


Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu o cheltuială minimă în
moneda lichidă (numerar sau disponibilităţi în cont); lichiditarea bancară trebuie să permită
efectuarea plăţilor solicitate de titularii deponenţi în orice moment.

8.4.1 Abordări ale riscului de lichiditate


În domeniul bancar sunt folosite două abordări pentru a defini riscul de lichiditate.
1. Într-o primă şi mai simplă perspectivă riscul lichidităţii este văzut ca riscul apariţiei de
discontinuităţi în asigurarea cu fonduri a băncii. În aceasta abordare, analiza se concentrează asupra
lichidităţii ca nevoie de resurse pentru a facilita dezvoltarea băncii şi pentru acoperirea unor creşteri
neaşteptate a activelor băncii.
2. O a doua abordare, la fel de corectă, prezintă riscul lichidităţii ca fiind determinat de nevoia
de lichidităţi în cazul apariţiei unei crize majore.
În cazul abordării clasice, analiza riscului lichidităţii se bazează pe procedeele trezoreriei şi
anume gestiunea poziţiei monetare, definită ca fiind valoarea la un moment dat a activelor lichide.
Componentele poziţiei monetare sunt:
 Numerarul;
 Disponibilul în contul de rezervă la Banca Naţională, respectiv rezerva minimă obligatorie
(RMO;
 Disponibilul în conturi curente la alte bănci;
 Sume de încasat de la alte bănci, adică sume în tranzit la alte bănci.
Nevoile bancare de lichiditate sunt obligaţiile imediate cărora banca trebuie să le facă faţă
pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar financiar. Deosebim astfel:
 Nevoi de lichiditate pe termen scurt, care sunt generate de factori cum sunt: factori sezonieri
care afectează cererea de credite şi fluxul de depozite, transferurile şi creditele de valoare mare;
 Nevoi ciclice de lichiditate – generate de creşteri de credite însoţite de reduceri ale
depozitelor. Pentru analiza şi calculul acestor nevoi se folosesc o serie de metode legate de analiza
comportamentului liniilor de credit, corelarea dinamicii creditelor cu cea a depozitelor, volatilitatea
bazei de depozite, etc.
 Nevoi de lichiditate pe termen lung, care caracterizează comunităţile de clienţi ale băncii şi
pieţele pe care operează banca.
 Nevoi neprevăzute de lichidităţi, cum ar fi: reducerea volumului depozitelor ca urmare a
unor zvonuri, suspendarea sau diminuarea unor surse de finanţare, creştere bruscă a nevoii de
credite.

53
În vederea satisfacerii nevoilor de lichiditate, banca poate apela la următoarele surse de
lichiditate: rezerve primare – numerar, depozite la banca centrală şi la băncile corespondente;
rezerve secundare: – portofoliul de bonuri de tezaur şi alte titluri negociabile; portofoliul de credite:
– rate scadente ale creditelor acordate; împrumuturi de la banca centrală sau de la alte bănci, sau
chiar emiterea de titluri.
În ce priveşte abordarea modernă, o altă faţă a riscului lichidităţii o reprezintă nevoia de
fonduri în cazul apariţiei unei crize grave, generalizate în cadrul sistemului bancar. În această
abordare, acţiunile băncii sunt diferite faţă de cele prezentate anterior. Gestiunea poziţiei lichidităţii
este puţin relevantă în acest al doilea caz al riscului lichidităţii.
În acest caz sunt utilizate analizele nevoilor de fonduri ce ar putea apare în cazul unor scenarii
de tip „cel mai rău caz”. Astfel de scenarii includ şocuri specifice sistemului bancar, cum ar fi
pierderi severe şi crize ale întregului sistem bancar. Criza unei bănci este percepută ca având un
efect asupra economiei mult mai negativ decât criza oricărui alt tip de firmă, deoarece efectul de
domino în cadrul sistemului bancar este considerat mult mai probabil.
Banca trebuie să examineze gradul în care poate face faţă singură unor astfel de crize (intervalul
de timp până ajunge la o criză de fonduri) sau încearcă să măsoare intervalul de timp în care
activele pot fi lichidate, pentru a răspunde unei crize, viteza cu care banca îşi poate asigura
lichidităţi.
Studiile de acest tip sunt prin natura lor imprecise, dar utile pentru eficientizarea operaţiunilor în
cazuri de criză. În consecinţă, majoritatea autorităţilor de supraveghere bancară din Uniunea
Europeană solicită băncilor subordonate dezvoltarea unor planuri ale lichidităţii. Gradul de
dezvoltare a acestor planuri şi acurateţea estimărilor asupra vulnerabilităţii la crize de lichiditate
diferă însă foarte mult de la o bancă la alta. Unele bănci văd în aceste planuri doar o cerinţă în plus
a supervizorilor, în timp ce altele le consideră cu adevărat utile. Scopul politicii lichidităţii unei
bănci este de a-şi asigura un permanent potenţial de realizare a obligaţiilor faţă de clienţi :
respectarea obligaţiilor de plată şi de credit, precum şi a oricăror alte cerinţe privitoare la numerar.

8.4.2 Indicatorii lichidităţii bancare


Problema lichidităţii şi a modului său de asigurare reprezintă o problemă de conducere a băncii;
totuşi banca centrală reglementează indicatorii de lichiditate:
 rezerva minimă obligatorie, deşi se constituie pentru asigurarea lichidităţii, este şi
instrument de politică monetară;
 calculul lichidităţii bancare, ca raport între (active lichide + active uşor mobilizabile) şi
depozite la vedere;
A  Aum
Lb  l ,
Dv
unde:
Al – active lichide: numerar în casierie şi disponibil la banca centrală;
Aum – active uşor mobilizabile: aur, devize, hârtii de valoare, depozite la alte bănci;
Dv – depozite la vedere.

 calculul coeficientului fondurilor proprii şi al resurselor permanente, determinat ca raport


între pasivele pe termen lung şi activele pe termen lung. (optimul este 60%);
 ponderea activelor lichide în total active: Al / TA ;
 calculul indicelui de lichiditate, care este un raport între active şi pasive pe diferite scadenţe;
presupune asigurarea echilibrului pe fiecare durată de mobilizare, respectiv de angajare a resurselor.
Începând cu aprilie 2001, BNR (normele nr. 1/2001, modificate de normele nr. 1/2002)
reglementează nivelul minim de lichiditate (1) calculat ca raport între lichiditatea efectivă şi
lichiditatea necesară pe fiecare bandă de scadenţă (sub o lună, între 1-3 luni, între 3-6 luni, între 6-
12 luni, peste 12 luni) Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de
scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite, evidenţiate în afara bilanţului. B.N.R.

54
solicită ca acest indicator să fie  1. Băncile au respectat aceste valori, pe ansamblul sistemului
bancar a avut valori între 1,3 şi 1,5.
 lichiditatea valutară, care completează folosirea rezervei minime obligatorii ca instrument de
control al expansiunii creditelor în valută; se apreciază prin gradul de lichiditate valutară şi se
calculează după formula:

Grlv 
 AN valuta i  K i , i  1, n
 AN valuta i
unde:
ANvaluta – active nete în valută: numerarul în valută, cecurile aflate în casieria băncii,
disponibilităţile în valută aflate în conturi deschise la bănci străine şi soldul net al
disponibilităţilor valutare aflate în România (sold net = plasamente – resurse), participaţii în
valută şi chiar credite nete în valută;
K – coeficient de lichiditate al fiecărui activ.

8.5. Alte riscuri bancare


Formularea „alte riscuri bancare” indică prezentarea în continuare a unor riscuri bancare, fie cu o
manifestare mult mai rar întâlnită în activitatea bancară (risc de ţară), fie cu consecinţe mai puţin
grave faţă de riscurile prezentate în paragrafele anterioare, fie mai uşor de prevenit. Normele
prudenţiale ale autorităţilor monetare nu conţin referiri la aceste riscuri.

8.5.1. Riscul ratei dobânzii


Riscul ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea stării financiare a băncii la modificările ratei
dobânzii. Acest risc trebuie acceptat ca fiind intrinsec activităţii bancare, dar un nivel ridicat al
acestuia poate afecta profitul şi capitalul băncii, prin reducerea veniturilor din dobânzi sau prin
creşterea cheltuielilor operaţionale.
Cauzele riscului ratei dobânzii sunt:
 necorelarea maturităţii (scadenţa activelor şi pasivelor) în cazul ratelor fixe ale dobânzii: de
exemplu, constituirea de depozite pe termen de o lună şi acordarea de credite pe termen de 5
ani, conduce la reducerea marjei de dobândă;
 necorelarea momentelor de modificare a ratei dobânzii pentru active şi pasive în cazul
ratelor variabile ale dobânzii;
 necorelarea activelor şi pasivelor cu dobândă variabilă (sensibile).
Modificarea ratei dobânzii se reflectă asupra profitului băncii, asupra veniturilor (şi
cheltuielilor) cărora, în mod tradiţional, li se acordă mai multă atenţie, întrucât între venituri
(cheltuieli) şi rata dobânzii legătura este clară: veniturile reprezintă dobânda încasată, iar
cheltuielile reprezintă dobânda plătită.
Valoarea economică a unei bănci poate fi afectată, la rândul său, de modificarea ratei dobânzii.
Prin extensie, valoarea economică a unei bănci se defineşte ca fiind valoarea curentă, de piaţă,
stabilită în funcţie de valoarea aşteptată a fluxului net de fonduri generat de bancă, definit ca
diferenţă între cash-flow-ul activelor şi cash-flow-ul pasivelor.
Întrucât valoarea economică cuprinde impactul potenţial al modificării ratei dobânzii asupra
tuturor fluxurilor viitoare de fonduri, ea oferă o privire mai largă asupra efectelor pe termen lung ale
acestei modificări decât este oferită de analiza perspectivei veniturilor. Focalizarea tradiţională
asupra perspectivei veniturilor, asupra schimbărilor pe termen scurt a acestora, nu reprezintă o
indicaţie suficientă în ceea ce priveşte impactul modificărilor ratelor dobânzii asupra stării viitoare a
băncii.

55
Pentru măsurarea expunerii la riscul ratei dobânzii, a veniturilor şi a valorii economice a băncii,
sunt disponibile o paletă largă de tehnici, variind de la calcule şi simulări statice, până la tehnici
sofisticate de modelare dinamică.
Cel mai simplu indicator folosit în gestiunea riscului ratei dobânzii este marja dobânzii care
reprezintă raportul dintre veniturile obţinute din dobânzi şi cheltuielile cu dobânda pentru resursele
atrase. Indicatorii marjei dobânzii sunt:
1. Marja absolută a dobânzii bancare, ce reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
absolute din dobânzi. O marjă adecvată asigură susţinerea sarcinii bancare şi obţinerea unui profit
satisfăcător în concordanţă cu obiectivele strategice stabilite de bancă.
2. Marja procentuală brută a dobânzii bancare: se calculează prin raportarea marjei
absolute a dobânzii bancare la suma activelor investite pentru care se încasează dobânzi.
3. Marja procentuală netă a dobânzii bancare: se calculează ca diferenţă între nivelul mediu
al ratei dobânzii active şi nivelul mediu al ratei dobânzii pasive.
Analiza efectelor modificărilor ratelor de dobândă asupra marjei dobânzii are ca baza de pornire
gruparea elementelor de activ şi pasiv funcţie de sensibilitatea veniturilor şi cheltuielilor implicate.
În funcţie de mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe se poate determina poziţia băncii
ca diferenţă dintre activele şi pasivele cu dobânzi fixe, care poate fi :
 poziţie scurtă, în cazul în care activele cu dobânzi fixe sunt în sumă mai mică decât pasivele
cu dobânzi fixe. Această poziţie este favorabilă când rata dobânzii este în creştere.
 poziţia lungă, în cazul în care activele cu dobânzi fixe sunt în sumă mai mare decât pasivele
cu dobânzi fixe. Această poziţie este favorabilă când rata dobânzii este în scădere.
 poziţia neutră, în cazul în care activele şi pasivele cu dobânzi fixe sunt în sumă egală. Este o
poziţie aparent ideală, dar nu imunizează banca faţă de riscul dobânzii.

8.5.2. Riscul valutar


Riscul valutar sau al cursului de schimb apare la orice tranzacţie într-o monedă diferită de cea în
care se evidenţiază în contabilitate, tranzacţie efectuată în nume propriu sau în numele clienţilor,
inclusiv creditarea externă. Riscul valutar afectează atât piaţa produselor bancare, cât şi piaţa de
capital.
Riscul valutar este format din următoarele sub-expuneri:
1. Expunerea de translaţie – apare în cazul băncilor cu activitate internaţională, societăţile
afiliate trebuind să raporteze datele şi să-şi consolideze rezultatele financiare în moneda de referinţă
a ţării de origine;
2. Expunerea tranzacţională – rezultă din operaţiunile desfăşurate în valute când cursurile
fluctuează, influenţând veniturile din respectivele titluri;
3. Expunerea economică – reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii
economice, asupra profitabilităţii pe termen lung a băncii.
Banca este permanent interesată să asigure un echilibru relativ stabil între plasamentele şi
resursele în aceeaşi monedă. Supravegherea poziţiilor valutare este deosebit de importantă pentru că
orice abatere de la acest echilibru stabil - în interiorul unei marje de +/- 10% din capitalul total al
băncii - afectează atât lichiditatea cât şi solvabilitatea băncii. Poziţia lungă a băncii semnifică faptul
că există un deficit de resurse într-o anumită valută comparativ cu plasamentele efectuate în aceeaşi
valută. Poziţia scurtă arată că există un excedent de resurse comparativ cu plasamentele într-o
monedă străină.
Pe piaţa valutară internaţională raportul de schimb între diferitele valute convertibile este
influenţat de o serie de factori de natură politică, financiară şi economică. Dealerii băncii caută să
anticipeze evoluţia ratei de schimb dintre diferitele valute convertibile, astfel încât banca să nu
înregistreze pierderi sau chiar să înregistreze profit.

56
8.5.3. Riscul de sistem
Riscul de sistem este cauzat de anumite restricţii impuse băncilor, motiv pentru care se numeşte şi
risc legal. Legi noi, apariţia unor reguli noi pot pune probleme unor tranzacţii chiar bine stabilite şi
funcţionale anterior apariţiei acestor modificări.
Conducerea oricărei bănci trebuie să fie în permanenţă informată asupra propunerilor legislative
care ar putea afecta în vreun mod activitatea băncii, astfel încât să poată face la timp recomandări,
pentru reducerea riscurilor ce ar apărea în cazul aprobării respectivelor modificări.

8.5.4. Riscul de funcţionare (operaţional)


Acest tip de risc este asociat cu acurateţea proceselor, desfăşurarea operaţiunilor bancare. Riscul
operaţional este rezultatul unui control intern inadecvat, erori cauzate fie de incompetenţă, fie de
fraude.
Evitarea acestui risc presupune:
 separarea responsabilităţilor, pentru a preveni practici neautorizate sau frauduloase; este
necesară separarea clară, funcţională şi fizică, între front-office, ce are ca sarcină derularea
tranzacţiilor şi back- office, ce are ca sarcină procesarea tranzacţiilor rezultate;
 stabilirea politicilor şi procedurilor adecvate referitoare la tipurile de operaţiuni pe care
banca le poate desfăşura (de exemplu: normele de creditare ale fiecărei bănci trebuie să fie
clare, precise în ce priveşte condiţiile de acordare a creditelor);
 planuri alternative necesare pentru a asigura funcţionarea băncii în cazul unor dezastre
naturale sau mai degrabă a căderii sistemelor băncii (exemplu: reţelele de calculatoare).

8.5.5. Riscul de ţară


Acesta rezultă din extinderea activităţii bancare peste graniţe şi poate provoca pierderi pentru banca
respectivă prin imobilizarea sumelor care nu sunt rambursate la scadenţă, prin costuri suplimentare
în vederea definitivării tranzacţiei asumate iniţial sau prin nerecuperarea sumelor angajate.
Cauzele mai frecvente ale manifestării riscului de ţară sunt:
 politice: război, ocupaţie militară străină, agresiuni motivate de revendicări teritoriale,
polarizare politică, regională etc.;
 sociale: revolte, divizări religioase, conflicte etnice, greve etc.;
 economice: declin economic, creşterea bruscă a costurilor de producţie etc.

* * *

Progresul economico-social depinde de asumarea riscurilor, întrucât economiile de piaţă


prezintă situaţii de incertitudine. Esenţial este ca riscul asumat să fie privit întotdeauna în dualitate
cu profitul: risc mic – profit mic, risc mare – profit mare (sau rezultatul advers – pierdere).

57
59