Dumitru Theodora-Elena

Grupa 316

Seria III

GARANȚIILE DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

 A. Introducere

Dreptul la un mediu sănătos este considerat, de o parte a literaturii juridice de specialitate, ca

făcând parte din a treia generaţie de drepturi ale omului, numite drepturi de solidaritate, alături
de dreptul la pace, dreptul la dezvoltare etc. (Bîrsan, 2005, p. 32). Potrivit literaturii de
specialitate, (Lupan, 2001, p. 31) privitor la problematica titularilor dreptului, s-au dat două
feluri de răspunsuri, considerându-se, pe de-o parte, că acest drept nu poate să aparţină decât
individului, titularul şi unicul beneficiar al acestui drept fiind omul, iar pe de altă parte s-a
susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită. Însă, sub aspect juridic, doar
omul poate fi titularul dreptului la un mediu sănătos. O altă controversă s-a născut pe marginea
discuţiei dacă dreptul la un mediu sănătos este un drept individual sau un drept colectiv, de
solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, dreptul la pace etc. Cu toate că nu putem contesta nici
caracterul individual, dar nici caracterul colectiv al dreptului fundamental la un mediu sănătos,
astfel, în condiţiile create de problematica mediului de la sfârşitul secolului XX, de
conştientizare în toate statele lumii a necesităţii vitale de a apăra mediul, tinde să se desprindă
din categoria drepturilor de solidaritate, manifestându-se tot mai mult ca un drept subiectiv
individual, recunoscut şi garantat de lege (Marinescu, 2008, p. 396).

Doctrina (Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004, p. 74) arată că dincolo de

obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituţional, statul trebuie să
participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind că problema protecţiei
mediului înconjurător face tot mai des obiectul nu doar al colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai
ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă, de
multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de
sancţiuni în caz de nerespectare. Nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat în literatura juridică
(Marinescu, 2008, p. 397), în spiritul reglementărilor constituţionale, a fost adoptată Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care în art. 5 prevede că
„statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, iar
datorită conţinutului normativ complex, fiind în acelaşi timp atât un drept subiectiv cât şi o
obligaţie pentru orice subiect individual de drept, prevede în art. 6 că „protecţia mediului
constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”. În ce priveşte exercitarea dreptului de a se
adresa autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti în cazul în care un anumit component al
mediului este pus în pericol sau când se cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei
poluări, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului recunoaşte calitatea procesuală activă
oricărei persoane fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia mediului
în vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu (Marinescu,
2008, p. 397).

Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, putem afirma că actualul sistem legislativ din
România, în materie de mediu, caracterizat prin consacrarea constituţională a dreptului
fundamental la un mediu sănătos, prin ratificarea unor reglementări internaţionale importante în
acest domeniu şi prin dezvoltarea reglementărilor interne, astfel încât să se asigure o garantare
efectivă şi eficientă a acestui drept, se înfăţişează ca fiind un sistem legislativ care asigură o
protecţie eficientă a dreptului la un mediu sănătos.

Datorită calităţii de drept fundamental recunoscut constituţional, dreptul la un mediu sănătos şi

echilibrat ecologic se bucură de garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în general,
alături de garanţiile procedurale specifice.

Garanţiile generale: caracterul excepţional şi condiţionat al măsurilor de restrângere a

exerciţiului unui asemenea drept1; interdicţia categorică a suprimării sale;2 înscrierea în rândurile
domeniilor ce nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei 3. Mai mult se bucură de garanțiile
instituţionalizate: controlul constituţionalităţii legilor, controlul activităţilor administrative. OUG
195/2005, în consens cu dispoziţiile constituţionale, consacră protecţia mediului ca o obligaţie şi
responsabilitate a autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice.

Garanţii speciale-procedurale sunt reprezentate de o serie de drepturi-garanţii, care sunt, potrivit

reglementării-cadru, accesul la informaţia privind mediul; dreptul de asociere în organizaţii
pentru protecţia mediului; dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare de mediu,
elaborarea planurilor şi programelor; dreptul de a se adresa autorităţilor administrative şi
judecătoreşti în probleme de mediu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

B. Preocupări internaționale în materia dreptului la un mediu sănătos

Dreptul la un mediu sănătos nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului. Ţinând cont de importanţa acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu” care a permis extinderea protecţiei unor
drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt prevăzute de aceasta. Astfel, printr-o
interpretare extensivă a domeniului de aplicare a unor drepturi prevăzute expres de Convenţie,
dreptul la un mediu sănătos a fost alăturat dreptului la viaţă privată, fiind considerat o
componentă a acestui drept, în acest fel ajungându-se la protejarea indirectă a dreptului la mediu.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu include în articolele sau în Protocoalele sale

sintagma „mediu înconjurător” sau „drept la un mediu sănătos”. Însă, privind în urmă, la
momentul adoptării Convenţiei (Roma, 1950), problemele mediului nu reprezentau o preocupare
însemnată, dezvoltarea industrială neridicând probleme grave în ce priveşte mediul. În aceste
condiţii, s-ar putea considera despre dreptul la mediu ca nefăcând parte din categoria drepturilor
şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează (Niţu, 2005, p. 47).

1
Art.53 Constituția României
2
Art.152 alin.2 Constituția României
3
Art. 152 alin.1 Constituția României
Interesul pentru problemele de mediu a apărut mult mai târziu, şi anume, în anul 1972 în cadrul
primei Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite organizată la Stockholm. Aceasta a fost prima
conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului, la care au participat delegaţi din 114 state.
După cum se ştie (Marinescu, 2008, p. 18), cel mai important document adoptat în cadrul
Conferinţei este reprezentat de „Declaraţia asupra mediului înconjurător”, în cadrul căruia s-a
stabilit un număr de 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu şi
mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Importanţa documentului constă în faptul că
se afirmă explicit, pentru prima dată, legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului.
Astfel, Principiul 1 al documentului precizează că „Omul are dreptul fundamental la libertate,
egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în
mod demn şi în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător
pentru generaţiile prezente şi viitoare (...)” (Popescu şi Popescu, 2002, p. 62).

După două decenii de la prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a fost
necesară o nouă măsură, şi anume, cea de-a II-a Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare organizată la Rio de Janeiro în anul 19924 .

Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la

justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 19986 prezintă o contribuţie
deosebită la afirmarea justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos la nivel european (Duţu, 2008
p. 327), având o importanţă deosebită prin prisma faptului că recunoaşte chiar din preambul „că
orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale (...)
(Popescu şi Popescu, 2002, p. 121)”, şi consideră „că pentru a fi capabil să menţină acest drept
(...) cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţiţi de a participa la luarea
deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu (...) (Popescu şi Popescu, 2002,
p. 121). Totodată, menţionează că un acces mai bun la informaţie contribuie la conştientizarea
publicului asupra problemelor de mediu.

În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos, în conţinutul

Convenţiei, mai exact în articolul 9 (Accesul la justiţie), sunt prevăzute trei situaţii: accesul la
justiţie pentru asigurarea procedurală a accesului la informaţie, accesul la justiţie pentru
garantarea participării publicului la decizia de mediu şi accesul la procedurile administrative sau
juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private şi autorităţilor publice, care
contravin prevederilor legislaţiei naţionale referitoare la mediu.

C. Constituția României

4
În cadrul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare s-au adoptat o serie de
documente precum Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării (Carta Pământului), Agenda 21, Convenţia
privind schimbările climatice, Convenţia privind diversitatea biologică şi Declaraţia de principii asupra conservării şi
exploatării pădurilor.
Reglementarea din Constituţia României privitoare la Dreptul la un mediu sănătos se regăsește în
articolul 35 al Constituţiei României, revizuită şi republicată în anul 2003. 5 Spiritul acestei
reglementări este dat de tendinţele europene în domeniu, întrucât o mare parte a ţărilor membre
ale Uniunii garantau deja, prin legile lor fundamentale, în termeni mai mult sau mai puţin
asemănători, dreptul la un mediu sănătos.

Astfel, din primul alineat rezultă că titularii acestui drept sunt toate persoanele. Întrucât nu se
precizează dacă este vorba doar de cetăţeni români, se poate interpreta că acest drept este
recunoscut tuturor persoanelor fizice aflate pe teritoriul României, cetăţeni români, cetăţeni
străini, sau apatrizi (Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004).

În ceea ce priveşte noţiunea de „mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”, se pune

problema sensului şi determinării acesteia. Limitele şi caracteristicile unui „mediu sănătos şi
echilibrat ecologic” sunt destul de dificil de stabilit. Din punct de vedere strict legal, ele sunt
stabilite tot de către stat, prin organul legislativ, care reglementează prin legi limite şi praguri
maxime admise pentru poluări, limite şi praguri care, atunci când sunt depăşite, se presupune că
mediul înconjurător nu mai este sănătos.

În alineatul (2) al articolului în discuţie, se prevede că statul este cel care asigură cadrul legislativ
pentru exercitarea dreptului la mediu sănătos, acest lucru apărând ca o obligaţie. Asigurarea unui
cadru legislativ presupune nu doar adoptarea legilor în sine, ci şi alinierea lor la convenţiile şi
tratatele internaţionale în domeniul mediului înconjurător. Cadrul legislativ pentru exercitarea
unui drept presupune şi stabilirea căilor de urmat pentru persoana care consideră că i-a fost
încălcat respectivul drept. Aşadar, este necesară, probabil, crearea unor acţiuni în justiţie
speciale, „acţiuni de mediu”, prin care orice persoană fizică sau juridică ce se consideră lezată în
urma nerespectării acestui drept să aibă posibilitatea să se adreseze instanţelor de contencios sau
civile, după cum cel chemat să răspundă în instanţă este statul ori o persoană fizică sau juridică
(Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004).

Cel de-al treilea alineat al articolului în discuţie creează pentru persoanele fizice şi juridice
obligaţia de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Se naşte, aşadar, un raport juridic complex
în care toate persoanele sunt atât titularele dreptului la mediu sănătos, cât şi titulare de obligaţii
în acest sens. Aceasta deoarece noţiunea de „îndatorire” folosită într-o lege fundamentală nu
poate avea decât sensul de obligaţie juridică propriu-zisă, iar nu de simplă îndatorire de onoare
.Situaţia paradoxală este că, cel puţin în aparenţă, titularul obligaţiei de a asigura dreptul la
mediu sănătos, respectiv statul, este şi cel care stabileşte în concret ce înseamnă „mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”, prin legiferare în acest domeniu(Constantinescu,
Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu).

5
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul
asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja
şi a ameliora mediul înconjurător.
O altă problemă dificilă ar fi modul în care statul ar putea să răspundă în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor prevăzute în acest articol, reglementările interne actuale nefiind de natură să ofere
soluţii satisfăcătoare în acest sens. Oricum, în ciuda imperfecţiunilor, faptul că se garantează prin
Constituţie dreptul la mediu sănătos este, desigur, un pas înainte şi un demers pozitiv de natură
să sensibilizeze şi să responsabilizeze cetăţenii în legătură cu necesitatea protecţiei mediului
înconjurător.

D. Garantarea dreptului la mediu prin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului

În prezent, jurisprudenţa CEDO referitoare la garantarea protecţiei mediului ca un drept

individual s-a cristalizat sub trei aspecte:

 apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art.8.1 din Convenție

 existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu
 dreptul la un proces echitabil în această privinţă.

Garantarea dreptului la mediu prin dreptul la informare privind riscurile de poluare şi

prin dreptul la un proces echitabil

În vederea asigurării unei protecţii efective a dreptului la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit
o serie de garanţii ale dreptului la mediu, şi anume, dreptul la informare privind riscurile de
poluare şi calitatea mediului şi dreptul la un proces echitabil.

1. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la informare privind

riscurile de poluare şi calitatea mediului

Consacrarea prin jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la informaţia de mediu ca o garanţie

procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este în deplină concordanţă cu
reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus 6 din 1998. Aceasta garantează
dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum şi
dreptul publicului de a fi informat de autorităţile publice asupra problemelor de mediu. Conform
Convenţiei de la Aarhus7, „în cazul oricărei ameninţări iminente a sănătăţii umane sau a
mediului, cauzată de activităţile umane sau datorată unor cauze naturale, toate informaţiile care
ar da posibilitatea publicului să ia măsuri de prevenire sau să amelioreze efectele negative
provocate de acea ameninţare şi care sunt deţinute de o autoritate publică sunt diseminate
imediat şi fără nici o întârziere membrilor publicului, care pot fi afectaţi” (Popescu şi Popescu,
2002, p. 128).

6
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiţie în probleme
de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 224/22 mai
2000.
7
Art. 5, paragraful 1, lit. c)
Dreptul la informare, ca o garanţie a dreptului la mediu, a fost invocat pentru prima dată în cauza
Guerra c. Italia8 (1998). În fapt, reclamanţii locuiau într-un oraş situat la un kilometru de o
fabrică implicată în producerea de substanţe chimice şi care în 1988 fusese calificată ca
prezentând un grad înalt de risc privind producerea de accidente prin activităţi industriale
periculoase pentru mediu şi pentru bunăstarea populaţiei locale. Reclamanţii susţineau că în
procesul de producţie fabrica emite substanţe toxice foarte periculoase şi că acestea, datorită
poziţiei geografice a fabricii sunt adesea îndreptate spre oraşul în care locuiesc, aceste aspecte
fiind constatate şi într-un raport întocmit de experţi în domeniu în anul 1988. Acest caz priveşte
în mod special neadoptarea de către aceste autorităţi a măsurilor de informare a populaţiei asupra
riscurilor survenite, precum şi măsurile ce trebuiau luate în caz de accident major. Problema în
speţă era de a şti dacă reclamanţii, prin prisma apartenenţei lor la segmentul de populaţie direct
interesat de activitatea uzinei în chestiune şi al contextului în care se situa cauza, aveau dreptul
de a primi informaţii şi dacă acest drept impunea adoptarea de către autorităţile publice a unor
măsuri pozitive de informare în scopul de a asigura respectul vieţii private şi al domiciliului
acestora.

În acest sens, Curtea a stabilit că emisiile nocive ale uzinei chimice au o incidenţă directă asupra
dreptului protejat prin art. 8 şi că trebuie stabilit în ce măsură autorităţile naţionale au luat
măsurile necesare pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor reclamanţilor de a le fi
respectată viaţa privată şi de familie, concluzionând că simplul fapt că o persoană a fost privată
de informaţii esenţiale în legătură cu natura şi posibilitatea producerii unui risc de accident
industrial în mediul său apropiat, poate constitui o violare a dreptului acelei persoane la viaţa sa
privată şi de familie.

De asemenea, Comisia consideră că informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din

instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol
pentru mediul înconjurător şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate
publicului, şi anume, informaţii privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul
producerii unui accident şi care vizează protecţia directă a sănătăţii şi a vieţii persoanelor, şi
informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură, precum şi
evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu,
permiţând persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor
tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.
Curtea a considerat că statul italian a violat art. 8 al Convenţiei, deoarece autorităţile au omis să
transmită informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi reclamanţii prin
funcţionarea fabricii (De Salvia, 2003, p. 170; Niţu, 2005, p. 51). După ce s-a stabilit în cauza
Lopez-Ostra c. Spania că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori
să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statuând obligaţia statului de a furniza informaţii
despre riscurile grave de poluare.

8
C.E.D.O., hotărârea din 19.02.1998, cererea nr. 14967/89, accesibilă pe site. www.echr.coe.int
 2. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la un proces echitabil

Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 9, orice persoană are dreptul la judecarea în
mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă
independentă şi imparţială. În acest sens, Curtea a trebuit să se pronunţe în legătură cu pretinse
încălcări ale art. 6 în legătură cu art. 8 în mai multe cauze, dintre care vom aminti Powell şi
Rayner c. Anglia, Zander c. Suedia, Taskin c. Turcia şi Zimmermann şi Steiner c. Suedia.

În ce priveşte prima cauză, Powell şi Rayner c. Anglia reclamanţii au invocat şi o încălcare a

art. 6.1, arătând că accesul la un tribunal pentru a obţine realizarea dreptului lor civil a fost în
mod nejustificat refuzat prin dispoziţiile Legii Aviaţiei Civile, care stabileşte anumite condiţii în
care poate fi promovată o acţiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de zgomotul
avioanelor. Curtea a reţinut că Legea Aviaţiei Civile britanice nu exclude automat orice acţiune
civilă în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de zgomotul produs de avioane, dar că ea
instituie anumite circumstanţe în care nu poate fi promovată această acţiune. Reclamanţii nu
întrunesc condiţiile prevăzute de această lege pentru iniţierea acţiunii civile şi, prin urmare, nu
pot pretinde că au un drept la despăgubire în baza legii engleze. Aşadar, în măsura în care dreptul
intern al unui stat respinge în mod expres posibilitatea existenţei unui drept, atunci nu se poate
susţine că un astfel de drept există prin prisma art. 6. Având în vedere aceste aspecte, soluţia
Curţii a fost aceea că nu a avut loc o încălcare a art. 6.1 (Niţu, 2005, p. 53).

În cauza Zander c. Suedia10 (1993), reclamanţii aveau o proprietate situată în apropierea unui
teren pe care o societate stoca şi trata deşeurile menajere şi industriale. Ca urmare a acestei
activităţi s-a constatat că apa potabilă de pe proprietatea reclamanţilor prezenta un conţinut
ridicat de cianură. În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că potrivit legii suedeze nu aveau
posibilitatea de a se adresa unui tribunal pentru ocrotirea drepturilor lor civile. Curtea a reţinut că
reclamanţii şi-au întemeiat cererile adresate autorităţilor administrative interne pe un text legal
prin care se impuneau anumite obligaţii pentru cei care se angajau într-o activitate periculoasă
pentru mediu şi că se putea reţine că dreptul invocat de reclamanţi era cunoscut de dreptul intern.
Considerând că reclamanţii nu puteau ataca în justiţie deciziile autorităţilor administrative prin
care se stabilea că nu există o legătură dovedită între activităţile de tratare a deşeurilor şi o
eventuală poluare a apei potabile, Curtea a constatat o încălcare a art. 6.1 din Convenţie (Niţu,
2005, p. 53).

Cauza Taskin c. Turcia11 (2004) se referă la licenţa de exploatare a unei mine de aur, printr-o
tehnică utilizând cianuri care este anulată în instanţă la cererea locuitorilor, dar, ulterior,
Guvernul autorizează continuarea activităţilor miniere (Popescu, 2006b, p. 90). Reclamanţii
pretind că au fost victime ale încălcării art. 6.1 din Convenţie prin neaducerea la îndeplinire de
către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme Administrative prin care era anulată

9
Art. 6.1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
10
C.E.D.O., hotărârea din 25.11.1993, cererea nr. 14282/88, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
11
C.E.D.O., hotărârea din 10.11.2004, cererea nr. 46117/99, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
decizia care permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât ei au fost lipsiţi de dreptul garantat
prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile. Rezolvând cauza, Curtea a constatat o
încălcare a art. 6.1, reţinând că hotărârea Curţii Supreme Administrative nu a fost pusă în
executare (Niţu, 2005, p. 54).

În cauza Zimmermann şi Steiner c. Suedia12, reclamanţii locuiau în apartamente situate într-o

localitate din apropierea aeroportului Zurich-Kloten. Acţiunea provocată de ei în faţa Comisiei
federale privind despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de zgomotul şi poluarea aerului cauzate
de traficul aerian le-a fost respinsă, astfel încât au sesizat Tribunalul federal cu un recurs
administrativ împotriva acestei decizii. Sub aspectul nerespectării termenului rezonabil,
reclamanţii au sesizat Curtea, susţinând că durata examinării procesului de către Tribunalul
federal (mai mare de 3 ani şi jumătate) depăşeşte termenul rezonabil la care se referă art. 6.
Soluţionând cauza, Curtea a stabilit ca a avut loc o încălcare a art. 6.1, însă nu a acordat
despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins (Niţu, 2005, p. 53).

E. Garanțiile prevăzute de OUG 195/2005

OUG 195/2005 privind protecția mediului in art. 5, pornind de la consacrarea regulii potrivit
căreia statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,
prevede garanțiile acestui drept si anume:

 accesul la informația de mediu cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de

legislația în vigoare;
 dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;
 dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și
legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare in domeniu, elaborarea planurilor și
programelor;
 dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului
autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu,
indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu;
 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

1. Accesul la informația privind mediul cu respectarea condițiilor de confidențialitate

prevăzute de legislația in vigoare

Dreptul la informație își are izvorul în următoarele documente:

 Convenția de la Aarhus din 1998 privind accesul la informație, participarea publicului la

luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, ratificata de Romania prin
legea 86/2000;
 Directiva 2003/04/CE privind accesul publicului la informațiile de mediu

12
C.E.D.O., hotărârea din 13.07.1983, cererea nr. 8737/79, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
  OUG 195/2005 privind protecția mediului cu modificările și completările ulterioare;
 HG 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul

Pe lână acestea îl găsim consacrat și în majoritatea tratatelor și convențiilor internaționale cu

incidenta în domeniu, precum și în acte normative interne cu caracter sectorial

OUG 195/2005 îmbunătățește cadrul pentru accesul la informație li pentru asigurarea participării
publicului în cadrul procedurilor de emitere a actelor de reglementare privind protecția mediului.

În domeniul legislației pentru protecția mediului, România a transpus prin HG 1115/2002 privind
accesul liber la informația privind mediul, Directiva Consiliului 90/313/CEE câștigând
experiență în ceea ce privește procesul de furnizare către public, din oficiu sau la cerere, a
informațiilor privind mediul. În urma modificărilor substanțiale aduse în acest domeniu ca
urmare a abrogării Directivei 90/313/CEE de către Directiva 2003/4/CE, România a adoptat un
nou act normativ menit să respecte legislația comunitară, și anume HG nr. 878/2005 privind
accesul publicului la informația privind mediul.

Pentru analizarea acestei garanții este necesar să facem câteva clarificări privitoare la definiții. În
primul rând, informația privind mediul cuprinde orice informație 13 scrisă, audio, vizuala ori de
orice altă natura despre următoarele aspecte:

 starea elementelor de mediu

 factorii care afectează sau care pot afecta elementele de mediu
 masurile, inclusiv cele administrative, cum sunt politicile, legislația, activitățile care
afectează sau care pot afecta elementele de mediu
 masurile destinate sa protejeze elementele de mediu
 rapoartele referitoare la implementarea legislației privind protecția mediului si starea
sănătății sau siguranței umane
 condițiile de viață

13
Art. 2 pct. 38 din OUG 195/2005 – informația privind mediul:
- informatia privind mediul - orice informatie scrisa, vizuala, audio, electronica sau sub orice forma materiala
despre: a) starea elementelor de mediu, cum sunt aerul si atmosfera, apa, solul, suprafata terestra, peisajul si ariile
naturale, inclusiv zonele umede, marine si costiere, diversitatea biologica si componentele sale, inclusiv
organismele modificate genetic, precum si interactiunea dintre aceste elemente; b) factorii, cum sunt substantele,
energia, zgomotul, radiatiile sau deseurile, inclusiv deseurile radioactive, emisiile, deversarile si alte evacuari in
mediu, ce afecteaza sau pot afecta elementele de mediu prevazute la lit. a); c) masurile, inclusiv masurile
administrative, cum sunt politicile, legislatia, planurile, programele, conventiile incheiate intre autoritatile publice
si persoanele fizice si/sau juridice privind obiectivele de mediu, activitatile care afecteaza sau pot afecta
elementele si factorii prevazuti la lit. a) si, respectiv, b), precum si masurile sau activitatile destinate sa protejeze
elementele prevazute la lit. a); d) rapoartele referitoare la implementarea legislatiei privind protectia mediului; e)
analizele cost-beneficiu sau alte analize si prognoze economice folosite in cadrul masurilor si activitatilor prevazute
la lit. c); f) starea sanatatii si sigurantei umane, inclusiv contaminarea, ori de cate ori este relevanta, a lantului
trofic, conditiile de viata umana, siturile arheologice, monumentele istorice si orice constructii, in masura in care
acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu prevazute la lit. a), sau, prin intermediul acestor
elemente, de factorii, masurile si activitatile prevazute la lit. b) si, respectiv, c).@
  siturile arheologice
 monumentele istorice si orice construcții în măsura in care acestea sunt sau pot fi afectate
de starea elementelor de mediu.

HG 878/2005 este un act normativ care are aplicabilitate pe întreg teritoriul țării. În acest sens
toate autoritățile publice centrale, regionale și locale sunt obligate să respecte dreptul
cetățeanului la informația privind mediul. Potrivit HG 878/2005, solicitarea și furnizarea
informației privind mediul se fac în conformitate cu prevederile Convenției de la Aarhus privind
accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție in probleme
de mediu. Primirea cererilor de informaţii privind mediul şi furnizarea răspunsurilor se realizează
de către compartimentele specializate de informare şi relaţii publice organizate în cadrul
autorităţilor publice14. Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia oricărui solicitant,
la cererea acestuia, informaţia privind mediul deţinută de sau pentru ele, fără justificarea
scopului în care această informaţie a fost cerută 15. Cererile pentru furnizarea informaţiilor privind
mediul, modalitatea şi termenul de rezolvare a acestora se înscriu într-un registru anume destinat
înregistrării solicitărilor de informații, aflat la nivelul fiecărei autorități publice. Autoritățile
publice trebuie să raporteze lunar evidența cererilor menționate, până la data de 10 a lunii
următoare celei pentru care se face raportarea la autoritatea publică centrală în a cărei subordine,
coordonare sau autoritate se află, precum și la autoritatea publica locală pentru protecția mediului
în a cărei rază teritorială își au sediul.

Autoritățile publice locale pentru protecția mediului centralizează rapoartele și transmit

autorității publice regionale pentru protecția mediului situația centralizată a acestora pana la data
de 15 a lunii următoare celei pentru care se face raportarea, iar autoritățile regionale pentru
protecția mediului întocmesc evidenta centralizată pe regiuni și o transmit Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului în termen de 5 zile de la primirea rapoartelor.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului întocmeşte evidenţa centralizată la nivel naţional a
rapoartelor, pe care o pe care o reactualizează lunar şi o afişează pe propria pagină web până la
sfârşitul lunii ulterioare celei pentru care se face raportarea. 16. Autoritățile publice sunt obligate
să organizeze informația privind mediul relevanța activității lor și care este deținută de acestea în
scopul realizării diseminării active și sistematice către public17.

În cazul unor amenințării iminente asupra sănătății umane sau asupra mediului, datorate unor
activități umane ori unor cauze naturale, autoritățile au obligația să asigure în mod gratuit
răspândirea imediată a tuturor informaţiilor privind mediul deţinute,care ar permite persoanelor
afectate să ia măsurile de prevenire ori de ameliorare a daunelor rezultate din acea ameninţare18.

14
Art. 3 alin. (2) HG 878/2005
15
Art. 3 alin. (3) HG 878/2005
16
Art. 9 HG 878/2005
17
Art. 20 HG 878/2005
18
Art. 24 HG 878/2005
În scopul diseminării active a informației privind mediul, rezultate din datele obținute în urma
monitorizării activităților ce afectează sau pot afecta mediul, operatorii economici care îşi
desfăşoară activitatea pe baza unei autorizaţii mediu au obligaţia de a informa trimestrial
publicul prin afișarea pe propria pagina web sau prin orice alte mijloace de comunicare, despre
consecințele activităților și/sau ale produselor lor asupra mediului.19

Totodată, prin prevederile Capitolului IV din HG 878/2005 este asigurat accesul publicului la
justiție. HG 878/2005 prevede posibilitatea oricărui solicitant care consideră că cererea sa pentru
furnizarea unor informaţii privind mediul a fost respinsă nejustificat, parţial sau în totalitate, a
fost ignorată ori rezolvată cu un răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice sau că
nu au fost respectate prevederile hotărârii (accesul la cerere, excepțiile și tarifele) se poate
adresa cu plângere prealabilă conducătorului respectivei autorităţi publice, solicitând
reconsiderarea actelor sau omisiunilor. Această procedură administrativ prealabilă este scutită de
orice taxă.20 Solicitantul, care consideră că a primit un răspuns nefavorabil sau care nu a primit
un răspuns la plângerea sa prealabilă în termenul legal stabilit, are posibilitatea de a depune o
cerere la instanța de contencios administrativ competentă, unde sunt examinate actele sau
omisiunile autorităţii publice în cauză. Soluționarea acestei cereri se va face în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ 21. Hotărârile judecătorești
definitive și irevocabile prin care se admit acțiunile astfel formulate reprezintă titluri executorii
împotriva autorității publice care deține informația privind mediul.22

În același timp, art. 21 alin. 1 din Constituția României stipulează că „Orice persoană se poate
adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.”

Prin art. 35 din Constituție este stipulat dreptul la un mediu sănătos. Astfel, statul recunoaște
dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și echilibrat ecologic și asigură cadrul legislativ
pentru recunoașterea acestui drept. Dreptul de acces la informație este reglementat distinct și în
art. 31 din Constituție, potrivit căruia este garantat accesul oricărei persoane la orice informație
de interes public. Pe cale de consecință, accesul oricărei persoane fizice sau juridice, fără a se
face o distincție din punct de vedere legal, nu poate fi îngrădit.

Art. 31 alin. 2 Constituție stabilește obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă
a cetățenilor asupra „treburilor publice și asupra problemelor de interes persoanal”.

De asemenea, solicitarea și furnizarea informației privind mediul, precum și mecanismul de

acces la justiție au fost întărite o dată cu ratificarea Convenției de la Aarhus privind accesul la
informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu,
prin Legea 86/2000. Astfel, art. 4 și art. 5 din Legea 86/2000 vizează crearea unui sistem care să

19
Art. 26 HG 878/2005
20
Art. 16 HG 878/2005
21
Art. 17 HG 878/2005
22
Art. 18 HG 878/2005
asigure respectarea dreptului persoanelor fizice și juridice de a fi informate și anume de a fi
informate și anume:

 statul este obligat să garanteze accesul la informație prin acte normative specifice și prin
implementarea acestora în practică instituțiilor;
 stabilește obligativitatea autorităților publice să colecteze, să stocheze și să disemineze
informația de mediu;
 stabilește excepțiile în care nu poate fi asigurat dreptul la informație.
2. Dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului

Aceasta garanție este prevăzută în art. 5 lit. b din OUG 195/2005, dispoziții care reprezintă o
aplicare a prevederilor constituționale cuprinse în art. 40 din Constituție 23 ce garantează dreptul
la asociere.

Rolul organizațiilor neguvernamentale în protecția mediului este influențat de un complex de

factori. În primul rând vorbim despre finanțarea, respectiv sprijinirea prin orice modalitate a
acestor organizații, precum și de recunoașterea acestor organizații ca parteneri în procesul de
decizie. OUG 195/2005 obligă Autoritatea Publica Centrala pentru Protecția Mediului să
realizeze consultări periodice cel puțin o data pe an, cu reprezentanții organizațiilor
neguvernamentale pentru stabilirea strategiei protecției mediului. Potrivit art. 20 alin. 6 din
OUG 195/2005 privind protecția mediului, organizațiile neguvernamentale care promovează
protecția mediului au drept la acțiune în justiție în probleme de mediu, acestea având calitate
procesuală activa în litigiile care au ca obiect protecția mediului.

3. Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea

politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu,
elaborarea planurilor și programelor

Aceasta garanție e prevăzută în art. 5 lit. c din OUG 195/2005 privind protecția mediului.

Mai mult, art. 20 alin. 4 din OUG 195/2005 privind protecția mediului prevede că modalitățile de
realizarea a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe în legătură cu
mediul se stabilesc prin hotărâre de Guvern24. Astfel, în acest scop a fost adoptata HG 564/2006

23
Art. 40 – Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
24
(4) Modalitățile de realizare a participării publicului la elaborarea unor planuri și programe specifice în legătură
cu mediul se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția
mediului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
privind cadrul de realizare a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe în
legătura cu mediul.25

În conformitate cu art. 20 alin. 3 din OUG 195/2005 privind protecția mediului Consultarea
publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de reglementare potrivit
legislației in vigoare. Dispozițiile din legislația națională se completează cu prevederile
Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și
accesul la justiție în probleme de mediu din 199826.

Consacrat pentru prima dată în Declaraţia de la Stockholm din1972, „principiul participării

publicului în aplicarea deciziilor de mediu asigură  dreptul la informare asupra politicilor
ori  proiectelor cu impact negativ asupra mediului, precum şi dreptul de a participa la
demersurile prin care se adoptă decizii care privesc mediul”  şi de a dispune de mijloace juridice
adecvate în vederea recuperării prejudiciilor produse prin încălcarea garanţiilor legale.

Necesitatea participării publice este prevăzută în  Documentele Conferinţei Mondiale pentru

Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, dar şi în alte convenţii şi tratate
internaţionale referitoare la protecţia mărilor şi oceanelor, a monumentelor şi rezervaţiilor
naturale, a faunei terestre şi acvatice, a solului.

Potrivit dispozițiilor convenției de la Aarhus participarea publicului in procesul decizional

presupune mai multe componente, respectiv:

 Participarea publicului la deciziile privind activitățile specifice 27

Autoritățile au obligația de a pune la dispoziția publicului informațiile necesare privind

modalitatea de desfășurare a procedurii de consultare. De asemenea, autoritățile au obligația de a
furniza informații privind descrierea activității propuse, a efectelor semnificative asupra mediului
și a masurilor inițiate. De asemenea, acestea trebuie să se asigure ca în decizia luata se ține
seama de rezultatele participării publicului. În momentul în care decizia a fost luata de
autoritățile publice, publicul trebuie sa fie informat prompt despre aceasta, în concordanță cu
procedurile legale. Trebuie asigurat accesul publicului la textul deciziei, precum și la motivele
care au stat la baza acesteia.
25
Art. 1. -
Prezenta hotărâre are ca scop realizarea implementării obligațiilor rezultate din Convenția privind accesul la
informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus
la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000, prin stabilirea cadrului de participare a publicului la elaborarea
anumitor planuri și programe în legătură cu mediul.
26
Art. 20 OUG 195/2005
(1) Autoritatea competentă pentru protecția mediului, împreună cu celelalte autorități ale administrației publice
centrale și locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activități specifice și
accesul la justiție, în conformitate cu prevederile Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la
luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea
nr. 86/2000.
27
Art. 6 al Convenției de la Aarhus
  Participarea publicului în timpul pregătirii regulamentelor de aplicare a
normativelor și a altor reglementari legale obligatori, general aplicabile28

Potrivit Convenției fiecare parte se va strădui să promoveze o participare efectiva a publicului

într-o etapa adecvată atât timp cât opțiunile sunt încă deschise în perioada pregătirii
regulamentelor de aplicare a normativelor și a altor reglementari legale general-aplicabile, care
pot avea efecte semnificative asupra mediului.

În acest scop trebuie să fie parcurși următorii pași:

- trebuie să fie fixată o perioada suficientă pentru realizarea unei participări publice
efective
- proiectele regulamentelor trebuie să fie puse la dispoziția publicului de o maniera
adecvată prin publicare sau prin alte metode
- trebuie să se ofere publicului posibilitatea de a face comentarii direct sau prin intermediul
unor organisme consultative reprezentative
- rezultatul participării publicului trebuie sa fie luat in considerare cat mai mult posibil

 Participarea publicului in timpul pregătirii planurilor, programelor si politicilor

legate de mediu29

Potrivit Convenției de la Aarhus fiecare parte trebuia să ia masuri practice adecvate și să adopte
prevederi legale pentru ca publicul să participe în timpul pregătirii planurilor si programelor
legate de mediu într-un cadru transparent după ce i-a fost furnizată informația necesară. În
aceeași măsură fiecare parte la Convenție trebuie să asigure oportunitățile necesare în vederea
participării publicului în timpul pregătirii politicilor legate de mediu. Potrivit HG 564/2006
privind cadrul de realizare a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe în
legătură cu mediul, publicul trebuie sa fie informat prin anunț public făcut prin orice mijloace,
inclusiv prin mijloace electronice despre următoarele aspecte:

- inițierea procesului de elaborare a unui plan sau program sau despre orice modificare ori
revizuire a unui plan sau program, după caz
- dreptul publicului de a participa la luarea deciziei
- autoritățile publice care dețin informații referitoare la propunerea de plan sau program în
legătura cu mediul ori la modificarea sau revizuirea unui astfel de plan sau program
- autoritatea competenta la care pot fi transmise comentarii, întrebări sau opinii referitoare
la respectivul plan/ program etc.

Autoritatea competentă identifică publicul îndreptățit să participe la elaborarea, revizuirea sau

modificarea unui plan sau program. Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția
mediului sunt considerate drept organizații relevante și sunt incluse în categoria publicului
28
Art. 8 Convenția de la Aarhus
29
Art. 7 Convenția de la Aarhus
îndreptățit. Exercitarea dreptului de participare a publicului se realizează din momentul elaborării
propunerii planului sau programului legat de protecția mediului ori din momentul propunerii
modificării sau revizuirii și până la transmiterea spre adoptare sau aprobare, după caz.

În procesul de luare a deciziei autoritatea competentă informează publicul despre orice aspect
relevant și examinează comentariile și opiniile exprimate de public, luând în considerare
rezultatele participării acestuia la elaborarea, modificarea sau revizuirea planurilor și
programelor.

După luarea deciziei, autoritatea competentă informează publicul despre următoarele aspecte:

- decizia luată
- motivele pe care se întemeiază decizia
- procesul de realizare a participării publicului la luarea deciziei, inclusiv modul în care au
fost luate în considerare rezultatele participării publicului
- posibilitatea contestării deciziei la instanța competentă

 Participarea publicului la deciziile privind introducerea pe piață a organismelor

modificate genetic

În acest scop fiecare parte la Convenției este obligată să asigure informarea adecvata și din timp,
precum și participarea publicului înainte de a lua decizii privind autorizarea introducerii pe piață
a organismelor modificate genetic.

4. Dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția

mediului autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de
mediu, indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu

Această garanție e prevăzută la art. 5 lit. d din OUG 195/2005. Potrivit prevederilor acestui
articol, accesul la justiție este garantat, indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu, ceea ce
înseamnă că acțiunea în justiție poate să aibă și un caracter preventiv.

Totodată, organizațiile neguvernamentale pentru protecția mediului au dreptul de a se adresa

justiției în probleme de mediu30. In doctrina, dreptul organizațiilor neguvernamentale pentru
protecția mediului de a se adresa justiției este analizat fie în legătura cu problema calității
procesuale, fie în legătura cu problema interesului. Dispozițiile OUG 195/2005 interesează în
primul rând în ceea ce privește calitatea procesuală. Ca regula generala, calitatea cerută pentru a
putea exercita acțiunea în justiție trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se
discută. Prin excepție, în anumite situații acțiunea în justiție poate fi pornită nu numai de titularul
dreptului, ci si de alte persoane cărora legea le recunoaște în mod expres calitatea procesuală.

30
Aacest drept este conferit expres și de art. 20 alin. 6 din OUG 195/2005.
Dispozițiile OUG 195/2005 sunt extrem de importante pe plan procedural pentru că ele dau
expres organizațiilor neguvernamentale pentru protecția mediului legitimare procesuală activă în
probleme de mediu. În lipsa acestor prevederi exprese, acestea nu ar avea o astfel de legitimare.

5. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit

Aceasta garanție a dreptului la un mediu sănătos e prevăzută în art. 5 lit. e din OUG 195/2005.

Noţiunea generală de răspundere este întâlnită în toate ramurile dreptului, s-a format şi a evoluat
odată cu dinamica societăţii umane, impunând o anumită conduită a oricărui subiect, pe care îl
obligă să nu aducă atingere intereselor generale sau drepturilor legitime ale unei persoane şi să
nu provoace un prejudiciu (Lupan, 2002, p. 79). Orice abatere de la regulile de conduită, urmată
de producerea unui prejudiciu sau de crearea unei stări de pericol, atrage responsabilitatea
autorului faptului ilicit. În condiţiile existenţei vieţii pe pământ, în contextul preocupărilor
permanente de asigurare a supravieţuirii omului ca specie între specii, protecţia mediului vizează
ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea acestuia. În sprijinul acestui deziderat, protecţia juridică a
mediului este inseparabilă de existenţa răspunderii juridice a celui ce a cauzat producerea unui
prejudiciu sau a unei daune (Lupan, 2003, p. 84)

Interesant de menționat este principiul precauţiei, recunoscut în drept cu două decenii în urmă, a
luat naştere în domeniul dreptului mediului şi reprezintă o expresie a răspunderii întemeiată pe
incertitudine. Apariţia acestui principiu a fost determinată de necesitatea de a preveni efectele
negative pentru mediu, cauzate de diferite activităţi umane, având în vedere evoluţia societăţii
industriale şi tehnologice, ce afectează prin agresiunea ei natura, ce nu mai reprezintă „un
rezervor inepuizabil de resurse şi o ladă de gunoi pentru deşeurile exploatării acestor resurse,
în slujba omului şi a progresului”31 . Întrucât nimeni nu poate să prevadă viitorul şi noile riscuri
generate de dezvoltarea nestăpânită a ştiinţei şi tehnicii, s-a căutat „un remediu al dreptului care
să sancţioneze pe cei care nu adoptă un comportament apropiat acestei noi situaţii
existenţiale”32

În dreptul mediului, principiul precauţiei a apărut alături de principiul „poluatorul plăteşte” şi

principiul prevenţiei, principiul precauţiei fiind un principiu de anticipare, ce vizează o acţiune
preventivă anticipată, în contextul incertitudinii cu privire la risc, având aplicare în cazul în care
prejudiciul nu s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu este demonstrată.

BIBLIOGRAFIE

Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I,

Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

31
Nicolas de Sadeleer, Les pricipes du pollueur – payeur, de preyention et de precaution, Bruxelles,
1999, p. 107 şi urm.
32
Nicolas de Sadeleer, Les pricipes du pollueur – payeur, de preyention et de precaution, Bruxelles, 1999, p. 107 şi
urm.
Bîrsan, C., „Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003, Supliment la Revista Pandectele Române,
nr. 1, Editura Rosetti, pp. 11-72

Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I. şi Tănăsescu, E.S., Constituţia României revizuită
– comentarii şi explicaţii –, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

De Salvia, M., „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003,

Revista Pandactele Române, nr. 6, pp. 162-172.

De Salvia, M., „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003,

Revista Pandactele Române, nr. 6, pp. 162-172.

Duţu, M., „Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România”, 2004,

Revista Dreptul, nr. 6, pp. 98-118

Duţu, M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

Lupan E., Cu privire la noţiunea juridică a prejudiciului ecologic, în Dreptul, nr.3/2003, p.84

Lupan E., Dreptul la indemnizaţie al victimei poluarii, în Dreptul, nr.9/2002, p.79-,80

Lupan, E., Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008

Niţu, D., „Dreptul la mediu”, 2005, Revista Themis – revistă a Institutului Naţional al
Magistraturii, nr. 3, pp. 45-56

Popescu, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 2004, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006

Popescu, D. şi Popescu, M., Dreptul mediului. Documente şi tratate internaţionale”, vol. I,

Editura Artprint, Bucureşti, 2002.

Consiliul Europei: http://www.coe.int/

CEDO: http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/CaseLaw/HUDOC/HUDOC+database/

Uniunea Europeană: http://europa.eu