Curs 1

SUCCESIUNI

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza

transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai in cadrul celor trei sisteme
succesorale pe care le-au creat romanii:

I. Succesiunea ab intestat (legala)

II. Succesiunea testamentara
III. Succesiunea deferita contra testamentului

Insa, in epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai
nu implica ideea de succesiune deoarece vechii romani nu au admis transmiterea drepturilor
patrimoniale nici intre vii, nici pentru cauza de moarte intrucat ei considerau ca drepturile
patrimoniale dau expresie ideii de putere, iar puterea nu se transmite, ci se creeaza.

De aceea, in epoca foarte veche se considera ca mostenitorul nu dobandeste acelasi drept, ci

dobandeste un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale. Aceasta conceptie s-a
oglindit si pe plan terminologic, dovada ca cel mai vechi mostenitor roman era denumit heres
(herus=stapan).

Cu timpul, insa, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au

admis ca drepturile patrimoniale trec de la defunct la mostenitor si, astfel, au aparut in
terminologia juridica romana termenul de succesiune si de succesor.

In evolutia sa, dreptul succesoral roman a fost marcat de doua tendinte:

 tendinta decaderii formalismului: la origine, actele succesorale presupuneau respectarea

unor conditii de forma extrem de complicate, spre exemplu: primul testament roman a
imbracat forma unei legi, votata de poporul roman. Cu timpul, insa, formalismul a fost
abandonat, iar in Epoca Clasica, testamentul se putea intocmi printr-o simpla manifestare
de vointa a persoanei.
 tendinta ocrotirii rudeniei de sange: vreme de 5 secole, rudenia civila, agnatiunea, a fost
unicul fundament al succesiunii, astfel incat rudele de sange care nu erau in acelasi timp si
rude civile nu aveau vocatie succesorala. Spre exemplu: in epoca veche, mama si copiii
rezultati din casatoria fara manus nu se mosteneau reciproc. De asemenea, fiul de familie
emancipat nu venea la succesiune in familia de origine intrucat nu mai era ruda civila cu
acea familie. De aceea, prin reforme succesive, praetorul a ocrotit rudenia de sange in
materie succesorala, acele reforme au fost apoi dezvoltate prin reforme imperiale, iar in
vremea imparatului Justinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange a
devenit unicul fundament al succesiunii.

Cel mai vechi sistem succesoral roman este SUCCESIUNEA AB INTESTAT sau
SUCCESIUNEA FARA TESTAMENT care se deschide atunci cand nu exista testament sau
testamentul nu a fost intocmit in mod valabil. Ea se mai numeste si SUCCESIUNE LEGALA
intrucat este reglementata prin dispozitiile din Legea celor XII Table. Potrivit acelor dispozitii,
exista 3 categorii de mostenitori pe care ii denumim mostenitori legali:

 heredes sui: toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui
iuris, adica fiii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica a barbatului ei,
adoptatul si adrogatul, pe cand emancipatul nu facea parte din aceasta categorie intrucat el
devenise persoana sui iuris inainte de moartea lui pater familias. Si nepotii din fii faceau

1
 parte din aceasta categorie numai daca tatal lor murise inaintea bunicului. Acesti nepoti din
fii veneau la succesiune prin reprezentare, ceea ce inseamna ca ei urcau in rangul succesoral
al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi
trait. Spre exemplu: daca vin la succesiune doi fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se
imparte la trei: fii cate o treime, iar cei doi nepoti dobandesc impreuna o treime (partea
tatalui decedat).
 adgnatus proximus: daca nu existau mostenitori din prima categorie, veneau la succesiune
adgnatus proximus=cei mai apropiati agnati, desi, in materie succesorala, prin cei mai
apropiati agnati intelegem cei mai apropiati colaterali. Aceasta categorie de mostenitori
colaterali nu este fixa, ci este mobila, deoarece, in lipsa unor agnati mai apropiati, vor fi
adgnatus proximus agnatii foarte indepartati, spre exemplu: daca exista frati, ei sunt
adgnatus proximus, daca nu exista frati, vor fi adgantus proximus verii primari, al II-lea, etc.
In plus, Legea celor XII Table, nu admite reprezentarea colateralilor, incat daca cel mai
apropiat agnat repudiaza mostenirea, nu va veni la succesiune agnatul urmator, ci
succesiunea devine vacanta.
 gentiles: daca nu exista nici colaterali, vor veni la succesiune gentiles=membrii gintii, care
isi impart masa succesorala in parti egale. Ca o amintire a epocii in care membrii gintii
exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului. Insa, sistemul succesoral consacrat prin
Legea celor XII Table a devenit anacronic spre sfarsitul Republicii datorita transformarilor
care au intervenit in organizarea familiei romane. Avem in vedere, in primul rand,
generalizarea casatoriei fara manus si emanciparea fiului de familie. In noile conditii,
praetorul, care actiona in spiritul echitatii, a luat o serie de masuri si a venit in sprijinul
rudeniei de sange in materie succesorala, reformele sale fiind dezvoltate mai tarziu prin
reforme imperiale.

Sistemul succesoral creat prin reformele praetorului este denumit mostenire

praetoriana/bonorum possesio si exista 4 categorii de mostenitori praetorieni sau de bonorum
possesio:

 bonorum possesio unde liberi (in calitate de fii): toti fiii de familie inclusiv cei emancipati
care veneau la mostenire in calitate de fii cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa
adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui
iuris.
 bonorum possesio unde legitimi (in calitate de rude civile, legitime): rudele civile, legitime,
ca si in sistemul Legii celor XII Table, astfel incat, aparent, praetorul nu a modificat sistemul
Legii celor XII Table atunci cand a creat aceasta categorie de mostenitori, dar in realitate l-a
modificat deoarece, in sistemul praetorian, daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea
ea nu devenea vacanta, ci trecea asupra urmatoarei categorii de mostenitori.
 bonorum possesio unde cognati (in calitate de rude de sange): anumite categorii de rude
de sange, NU si emanicaptul, cum ar fi, spre exemplu: mama si copiii rezultati din casatoria
fara manus care se mosteneau reciproc, ca rude de sange.
 bonorum possesio unde vir et huxor (in calitate de barbat si sotie): barbatul si femeia
casatoriti fara manus care se mosteneau reciproc daca nu existau mostenitori din celelalte
categorii.

Printre reformele imperiale mentionam:

 Senatusconsultul Tertulian din vremea lui Hadrian: mama venea la succesiunea copiilor
rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca mama a
fost urcata din categoria a III-a de mostenitori praetorieni in categoria a II-a.

2
  Senatusconsultul Orvitian din vremea lui Marc Aureliu: copiii rezultati din casatoria fara
manus veneau la succesiunea mamei lor in prima categorie de mostenitori praetorieni, ceea
ce inseamna ca acesti copii au fost urcati din categoria a 3a de mostenitori praetorieni in
prima categorie.

Imparatul Justinian a unificat in sistemul succesoral, astfel mostenitorii erau:

 Descendentii
 Ascendentii: fratii si surorile buni si copiii lor
 Fratii si surorile consangvini/ uterini si copiii lor: frati si surori consangvini
 Colateralii mai indepartati: verii primari, verii 2 si copiii lor

SUCCESIUNEA TESTAMENTARA = deferita pe baza unui testament, iar testamentul este

actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau mai multi mostenitori
pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa. Aceasta definitie a testamentului este in spiritul
dreptului roman, dar ea difera, in raport cu definitiile pe care le-au dat testamentului jurisconsultii
romani, inclusiv Ulpian, deoarece, in definitiile romane nu se mentioneaza instituirea de
mostenitori, cu toate ca instituirea de mostenitori este trasatura definitorie a testamentului. De
regula, jurisconsultii romani se refera la caracterul solemn si la caracterul de ultima vointa ale
testamentului, fara sa mentioneze instituirea de mostenitori, ceea ce nu inseamna ca jurisconsultii
romani nu s-au referit in unele texte si la instituirea de mostenitori, dar nu au mentionat-o atunci
cand au definit testamentul.

La origine, erau instituiti mostenitori numai herezii, adica numai mostenitorii legali din
prima categorie, dovada ca succesiunea testamentara s-a desprins foarte greu de cea legala. Cu
timpul, insa, s-a admis sa fie instituiti mostenitori si agnati mai indepartati sau chiar persoane
straine de familie.

Mostenitorii instituiti erau executori testamentari si distribuiau bunurile succesorale in

conformitate cu ultima vointa a testatorului, dar testamentul roman indeplinea si alte functii decat
aceasta, spre exemplu: prin testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, ceea ce
Legea celor XII Table nu permitea. De asemenea, prin testament, mostenitorul instituit putea fi
grevat cu sarcina de a atribui unele bunuri din succesiune anumitor persoane, straine de familie,
care erau denumite legatari, dupa cum, tot prin testament, se putea dezrobi un sclav sau se putea
numi un tutore.

In epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:

 Testamentul calatis comitiis: cel mai vechi testament roman si imbraca forma unei legi pe
care o vota Comitia Curiata denumita si Comitia Callata. Acest testament prezenta doua
mari inconveniente: in primul rand, era accesibil numai patricienilor, nu si plebeilor. In al
doilea rand, Comitia Callata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de doua ori pe an. De
aceea, a fost creat testamentul in protinctur.
 Testamentul in procinctu: testamentul in fata armatei gata de lupta. Acest testament
presupunea afirmarea ultimei vointe imparatului roman, a legionarului, in fata unitatii
militare, in fata centuriei din care facea parte. Acest testament era accesibil si patricienilor
si plebeilor, dar numai acelora care faceau parte din legiunile de juniori si aveau intre 17-46
ani. Iata de ce s-a creat testamentul per es et libram.

3
 Testamentul per aes et libram: testamentul prin alama si balanta care este o abligatiune
a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in trei faze:
a) mancipatio familiae: testatorul transmitea proprietatea asupra bunurilor
succesorale prin mancipatiune unui executor testamentar care era denumit emptor
familiae sau cumparator al bunurilor succesorale dupa care intre testator si
emptor familiae se incheiau anumite conventii de buna-credinta denumite pacte
fiduciare prin care testatorul ii arata lui hector cum sa distribuie bunurile
succesorale, dar executarea acestui testament deprindea de buna-credinta a lui
hector deoarece el devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar conventiile de
buna-credinta incheiate intre testator si emptor nu erau sanctionate juridiceste
astfel incat daca hector familiae era de rea-credinta si nu executa ultima vointa a
testatorului, mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva lui hector si nu il
puteau constrange, pe cale judiciara, sa execute ultima vointa a testatorului, incat s-a
trecut la faza a II-a:
b) testamentul per aes et libram public: in aceasta faza testatorul nu mai transmitea
bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune, astfel incat
emptor familiae devenea un simplu detentor si daca nu executa ultima vointa a
testatorului, atunci mostenitorii instituiti aveau actiune impotriva lui emptor si
il puteau constrange prin proces sa distribuie bunurile succesorale conform
intelegerii pe care a avut-o cu testatorul, insa si in aceasta faza testamentul prezinta
inconvenientul ca partele fiduciare, conventiile de buna-credinta, erau incheiate in
forma verbala de fata cu martorii, astfel incat, numele mostenitorilor erau cunoscute
chiar din momentul intocmirii testamentului, iar unii mostenitori puteau fi
interesati sa grabeasca moartea testatorului si astfel s-a trecut la faza a III-a:
c) testamentul per aes et libram secret: faza in care pactele fiduciare erau incheiate in
forma scrisa si purtau sigiliile martorilor urmand ca inscrisul sa fie desfacut numai
la moartea testatorului cand se aflau si numele mostenitorilor.

In dreptul clasic, au aparut si forme nesolemne de testament:

 Nuncupativ: se intocmea in forma verbala in fata martorilor, de regula 7 martori

 Praetorian: se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor
 Militar: nu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai exprimarea clara a
vointei testatorului. In unele texte se mentioneaza ca putea fi facut cu sange pe palota sau
cu sabia pe nisip.