Curs 2

CAPACITATEA TESTAMENTARA SAU TESTAMENTI FACTIO

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii ,
mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara pe care romanii o denumeau testamenti
factio si care era de doua feluri: testamenti factio activa si testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea persoanei de a-si intocmi testamentul si

de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio
activa toti aceia care sunt capabili de drept si de fapt, adica persoanele sui iuris care aveau
reprezentarea consecintelor actelor si faptelor lor.

Totusi, din ratiuni de ordin practic, au fost admise si exceptii. Spre exemplu: fiul de
familie care avea un peculium castrense , adica un peculiu in calitate de soldat , de a dispune de a
bunurile sale prin testament. De asemenea, servul public/ sclavul public , desi nici nu era persoana,
avea totusi posibilitatea de a dispune prin testament de jumatate din peculiul sau.

La origine,femeia sui iuris nu isi putea face testament, fiindca se afla sub tutela
perpetua a agantilor ei, dar incepand din vremea lui Hadrian, s-a admis ca femeia sui iuris sa
dispuna de bunurile sale prin testament , insa numai cu autoritatis tutoris. Femeile care se bucurau
de” ius liberorum” aveau o deplina capacitate de a testa/ de a-si face testamentul.

Testamenti factio pasiva desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune in

calitate de mostenitor sau de legatar. In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva toti aceia
care au capacitate de drept si de fapt. Insa si de la aceasta regula s-au admis exceptii: s-a admis
insitituirea persoanelor alieni iuris, instituirea fiilor de familie,dupa cum s-a admis si instituirea
sclavilor ca mostenitori.

Astfel, tot din ratiuni de ordin practic, s-a admis si instituirea sclavului propriu si instituirea
sclavului altuia, cu precizarea ca atunci cand era instituit sclavul propriu, clauza de instituire era
urmata de o clauza de dezrobire astfel incat sclavul propriu devenea persoana in momentul mortii
testatorului. Prin urmare, avea capacitatea de a dobandi succesiunea in nume propriu.
Totodata, Cato cel Batran a propus o lege in 169 i Hr prin care femeia nu putea veni la succesiunea
unui patrimoniu in valoare mai mare de 100000 asi.

Pe de alta parte, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara
instituirea de mostenitori, despre care Gaius spunea ca este temeiul juridic al oricarui testament.
Instituirea de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Cu privire la
conditiile de forma, retinem ca instituirea de mostenitori se facea in fruntea testamentului. Orice
testament incepea cu instituirea de mostenitori in termeni imperativi si solemni.
De exemplu: daca era instituit Octavian,se utiliza formula”Octavius Herres esto”/ octavian sa fie
mostenitor.
Conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in doua principii ale dreptului succesoral roman:

1
  nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potes = nimeni nu poate muri in
parte cu testament si in parte fara testament.
De aici rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea
testamentara , iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel
instituit pro parte va dobandi totusi intreaga succesiune , caci altminteri ar insemna sa se
deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara , ceea ce nu este permis
 semel heres sempel heres = odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor, ceea ce
inseamna ca instituirea de mostenitori nu se poate face cu termen, ci se face pentru
totdeauna, deoarece , asa cum vom vedea, mostenirea este un mod de dobandire a
proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci are caracter perpetuu.

Daca, insa, mostenitorul instituit repudiaza succesiunea, atunci se deschide mostenirea

legala. Pentru a preveni o asemenea perspectiva , romanii au creat substituirea de mostenitori
care este tot o instituire, dar de gradul doi (sau conditionala) pentru ipoteza in care cel instituit nu
poate sau nu vrea sa dobandeasca succesiunea . Aceasta imbraca trei forme:

 substitutio vulgaris este cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care cel instituit nu
poate sau nu vrea sa dobandeasca succesiunea.
 substitutio pupilaris se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar fi
murit inainte de varsta pubertatii(14 ani) deoarecele este incapabil de fapt, neputuand sa
isi faca testament.
 substitutio cvasipupilaris se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar
deveni alienat mintal,deoarece si nebunul e incapabil de fapt.

Pe langa mostenirea legala si mostenirea testamentara, romanii au cunoscut si

SUCCESIUNEA DEFERITA CONTRA TESTAMENTULUI pe care Gaius o denumea contra tabulas.

Aceasta mostenire este o expresie a principiului simetriei in materie succesorala, caci, in

conceptia vechilor romani, asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa
de bine testatorul poate sa-si dezmosteneasca descendentii cu conditia sa respecte anumite forme
solemne. Astfel, fiii de familie erau dezmosteniti nominal, fiecare parte printr-o formula solemna.
De exemplu: daca era dezmostenit Octavian, testatorul mentiona Octavius filius meus exheres esto.
Decat fiicele si nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna ceteri omnes exheredes
sunto (toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea
formelor solemne, testamentul era ruptum (nul) . Daca erau dezmosteniti fara respectara formelor
solemne, fiicele si nepotii, testamentul nu era nul, dar se rectifica de asa maniera incat cei
dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune.

Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii.

Omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti. Prin
urmare,daca este omis un fiu, testamentul va fi nul. Daca sunt omisi fiice si nepoti, testamentul va fi
rectificat.

2
 Cu timpul insa, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat  si pe acest fond de
evolutie s-a impus ideea de oficium, in virtutea careia testatorul are indatorirea de a-si iubi rudele
apropiate. Prin rude apropiate intelegem descendentii,dar nu numai, ascendentii, fratii si surorile.
In acest stadiu, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate, chiar cu respectara formelor
solemne, cei dezmosteniti aveau posibilitatea sa atace testamentul in justitie printr-o actiune
speciala denumita querera inoficiosi testamenti, adica plangere pentru testamentul inoficios, adica
pentru testamentul lipsit de oficium.

Aceasta actiune era intentata de cei dezmosteniti cu respectara formelor solemne in fata
tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul sub pretextul ca testatorul a fost
nebun atunci cand si-a intocmit testamentul, intrucat numai un nebun isi poate dezmosteni rudele
apropiate. Totusi, existau unele cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre
exemplu tentativa de omor, insa acele cauze nu erau prevazute in textele din legi, ci erau lasate la
aprecierea tribunalului.

In decursul timpului s-a constatat ca practica tribunalului este contradictorie, spete similare
erau rezolvate diferit. De aceea, Imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care justifica
dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauzele care justifica intentarea quererei inoficiosi
testamenti.

Alte texte romane se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de felul in care
mostenirea este dobandita , mostenitorii se clasifica in 3 categorii :

 Heredes sui et necesarii . Din acestia faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui
pater familias au devenit persoane sui iuris,ceea ce inseamna ca se confunda cu categoria
mostenitorilor legali din prima clasa. Ei pot veni si la mostenirea legala si la cea
testamentara. Dar,ei sunt , totodata,si motenitori necesari , in sensul ca succesiunea le
revine de drept, astfel incat, in cazul acestor mostenitori nu se pune nici problema
acceptarii , nici problema repudierii succesiunii.
 Heredes necesarii . Din aceasta categorie fac parte sclavii instituiti mostenitori . Este vorba
de sclavii proprii care devin persoane sui iuris in momentul mortii testatorului.
Fireste,sclavii proprii  nu pot veni la succesiunea legala. Ei sunt mostenitori
necesari,deoarece mostenirea le revine de drept.
 Heredes voluntarii / extraneii sunt straini de familie  ,cu precizarea ca in aceasta materie
si numai in aceasta materie, agnatii din categoria a doua si a treia sunt considerati straini de
familie. Acesti mostenitori au posibilitatea fie sa accepte fie sa repudieze succesiunea, iar
daca inteleg sa accepte succesiunea, ei trebuie sa recurga la una din formele acceptarii
mostenirii ,caci potrivit dreptului civil, exista trei forme ale acceptarii pe care le denumim
cretio, pro herede gestio si nuda voluntas:

o Cretio e o forma solemna de acceptare , ceea ce inseamna ca mostenitorul trebuie sa

isi exprime vointa de a accepta succesiunea in termeni solemni. Testatorul are
posibilitatea de a-i impune mostenitorului sa accepte succesiunea in aceasta forma.

3
 o Pro herede gestio inseamna gestiune/ administrare in calitate de mostenitor si
consta intr-un act de administrare a bunurilor succesorale , act din care rezulta ca
mostenitorul a inteles sa accepte succesiunea .

o Nuda voluntas este o forma expresa de acceltare a succesiunii ,dar nesolemna.

Insa, pt accepatrea mostenirii era necesar sa fie respectare anumite conditii :

In primul rand, era necesar ca mostenitorul sa aiba capacitatea de a se obliga, deoarece o

mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o seama de datorii care
trebuie sa fie platite de mostenitor. De aceea, daca sunt instituiti mostenitori fiul si sclavul altuia, ei
nu pot accepta succesiunea fara apropbarea lui pater familias sau a lui dominus, intrucat, asa cum
am vazut, la materia persoanelor, fii de familie si sclavii nu pot incheia acte juridice in nume propriu
si numai imprumutand numele lui pater familias, fara a ingreuna situatia lui pater familias.
De aceea e necesara aprobarea lui pater sau dominus (iusu patri sive domini)

In al doilea rand, era necesar ca mostenitorul instituit sa aiba ius capiendi sau dreptul de a
culege o mostenire , drept care a fost creat de imparatul August prin doua legi, Iulia si Papia
Popeea, cunoscute sub denumirea de legi caducare, ale caror dispozitii au fost clasificate in doua
parti:

 pars nuptiaria. Potrivit acestor dispozitii, femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si
60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii.
 pars caducaria. Prin aceste dispozitii s-a prevazut ca aceia care nu sunt casatoriti nu pot
primi nimic din mostenirea pt care au fost institutiti. Aceia care erau casatoriti dar nu aveau
copii primeau numai jumatate din partea pt care au fost institutiti, urmand ca partea caduca
sa revina celor instituiti in acelasi testament si care indeplineau conditiile cerute de legile
caducare. Daca nu existau asemenea mostenitori, intreaga succesiune trecea asupra statului.

Pe de alta parte,acceptarea mostenirii genera si anumite efecte juridice :

 confuziunea patrimoniilor caci, in momentul acceptari mostenirii, patrimoniul defunctului

se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect juridic poate genera consecinte
pagubitoare si pentru mostenitori si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare
pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea este incarcata de datorii caci
mostenitorul raspunde pentru datoriile succesorale, ultra vires hereditatis, adica raspunde
dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca, dupa ce se epuizeaza activul
succesiunii, constand in lucruri corporale si drepturi de creanta, mostenitorul plateste din
bunurile sale. De aceea, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate de datorii in paguba
creditorilor defunctului care nu isi mai puteau valorifca drepturile de creanta. De aceea,
praetorul a intervenit si a creat un drept special denumit ius abstinendi, in virtutea caruia
mostenitorul raspundea de datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai
in limitele activului succesoral. Imparatul Justinian a creat beneficiul de inventar
(beneficium inventarii), conform caruia, acela care face un inventar al bunurilor succesorale
va raspunde pentru datoriile succesiunii, iarasi, numai in limitele activului succesoral.

4
 Dar confuziunea patrimoniilor poate genera efecte pagubitoare si pentru creditorii
defunctului atunci cand mostenitorul este insolvabil, deoarece creditorii defunctului vin in
concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul e insolvabil, creditorii
defunctului nu isi pot valorifica drepturile de creanta integral ci numai in parte.
 Iata de ce praetorul a intervenit si a creat separatio bonorum prin care , ori de cate ori
mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului
iar creditorii defunctului isi valorificau integral drepturile de creanta pe seama bunurilor
defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.