Destinul privit prin prisma zicalei : „mulţi chemaţi, puţini aleşi”

de Cristian Andreescu

Nu vom începe cu această zicală, vom căuta mai întâi să stabilim un cadru conceptual în
care să abordăm problema.
Acest cadru este introdus, respectiv dezbătut de autor în lucrarea sa „Semnificaţia ascunsă
în opera unor filosofi români” prezentată la Sesiunea de primăvară a Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din 2012 la Bucureşti şi la Conferinţa PHEADE 2012 de la Suceava.
Aceasta analizează noţiunile de ortosens (Mihai Drăgănescu), finalitate (Paul
Constantinescu), niveluri de realitate, terţul inclus şi terţul ascuns (Basarab Nicolescu) în
paralel cu un concept introdus de autorul lucrării, acela de „ansamblu al tuturor
nivelurilor de abstracţiune”
Cităm din acea lucrare :
„Basarab Nicolescu „defineşte” terţul ascuns ca pe o zonă de lipsă de rezistenţă la orice
posibilă încercare de raţionalizare, dincolo de orice nivel al realităţii sesizabil şi
exprimabil logic. Aici logica despre care vorbeşte Basarab Nicolescu este logica terţului
inclus introdusă de filosoful român Stefan Lupaşcu, trăitor la Paris sub numele de
Stéphane Lupasco între anii 1916 si 1988, dar născut la Bucureşti în 1900. Iar cu ajutorul
terţului inclus, mai bine spus având ca fundament ideea de terţ inclus, Basarab Nicolescu
introduce ideea de niveluri de realitate în felul următor :
Celor două contrarii din logica aristoteliană „A” şi ”non-A”, Lupaşcu le asociază un al
treilea element, „T” care le înglobează pe amândouă într-o înţelegere superioară. Un
sistem de propoziţii consistent (o teorie consistentă) nu poate conţine şi propoziţia A şi
contrariul ei non-A. Pentru a depăşi un asemenea impas sistemul de propoziţii trebuie
scufundat într-un sistem de propoziţii mai „încăpător” care să „dizolve” paradoxul
„A şi non-A”, care să „explice” adică acest paradox folosind propoziţii din afara
sistemului iniţial. ..........
Părăsirea perspectivei iniţiale şi ridicarea la una superioară este echivalentă cu
descoperirea unui nivel de realitate la care A şi non-A sunt reformulate şi nu mai sunt
contrarii. Această reformulare echivalează cu găsirea perspectivei superioare, adică a
nivelului de realitate superior care include A şi non-A ca pe o unitate nouă, notată cu „T”
şi numită terţul inclus. Tripleta A, non-A şi T formează bazele unei logici ternare care şi-a
găsit o primă aplicaţie în fizica cuantică şi este una din primele logici cuantice
apărute.........
Nivelurile de realitate introduse în acest fel de Basarab Nicolescu sunt aspecte ale realităţii
despre care se poate face o expunere discursivă, care pot fi prinse într-un sistem logic. Ele
totuşi sunt altceva decât nivelurile de abstracţiune menţionate mai sus. Acestea pot fi atât
discursive, cât şi implicite. Atunci când sunt explicitate, prezentate discursiv au
caracteristicile nivelurilor de realitate şi pot fi considerate un fel de „pre-realizări”, adică
un fel de pregătire în spaţiul mental de a se trece la o concretizare.
Atunci când sunt implicite, ele pot fi percepute numai global ori de către o intuiţie educată
şi antrenată, ori de către spirite deosebite care au trăit în toate timpurile şi care au fost
consideraţi ca având acces la alte lumi, cum ar fi şamanii, magii, profeţii, etc. Această
„percepţie” globală, integrată cuprinde oricât de multe niveluri de abstracţiune. Tocmai
pentru că sunt implicite nu se poate afirma nimic despre numărul lor, nici măcar dacă
acesta este limitat sau nu. Dorind să ne plasăm într-un cadru cât mai general, preferăm să
afirmăm că numărul lor este nelimitat. Este exact modul în care Basarab Nicolescu
vorbeşte despre „numărul” nivelurilor de realitate. Şi ca să mai zăbovim puţin la
deosebirile şi asemănările între nivelurile de realitate şi nivelurile de abstracţiune putem
spune că primele pot fi observate şi chiar exploatate în mod experimental, pe când
celelalte, atunci când sunt explicitate, nu pot trece dincolo de ierarhizarea sistemelor
logice.
Pentru a ne întoarce la unul din alineatele anterioare, anume la terţul ascuns introdus de
Basarab Nicolescu, propunem în prezenta lucrare cuprinderea în aceeaşi regiune
semantică, dacă nu chiar identificarea terţului ascuns cu ansamblul implicit al nivelurilor
de abstracţiune.
Pentru a nu se produce un abuz de îngustare a cuprinsului noţiunii de terţ ascuns,
trebuie să remarcăm că această noţiune, după cum o „defineşte” însuşi părintele ei, este „o
zonă de non-rezistenţă, de transparenţă absolută faţă de experienţele, descrierile,
imaginile sau formalizările noastre matematice”. Aceasta înseamnă că, pentru a avea
posibilitatea de a „lua contact” cu acea „zonă”, gândirea raţională nu mai este suficientă.
Este necesară mobilizarea straturilor celor mai profunde ale psihicului uman pentru a
accede cel mult în mod sporadic la ea. Iar ceea ce ne parvine de acolo este exact aşa cum
scrie Basarab Nicolescu : nu are nicio legătură cu „experienţele, descrierile, imaginile sau
formalizările noastre matematice”.
Dacă suntem de acord să identificăm sau măcar să înrudim terţul ascuns cu ansamblul
implicit al nivelurilor de abstracţiune trebuie să admitem că abstracţiunea nu este un
apanaj al gândirii logice ; abia „gândirea” dincolo de logică, adică reflectarea din
profunzimi şi dialogul cu profunzimile poate să aibă legătură cu adevăratul „tezaur” al
abstracţiunii. Sensul ascuns intrinsec fiecărui lucru este de domeniul abstracţiunii celei
mai pure deoarece fiecare lucru „poartă în spate” ansamblul implicit al nivelurilor sale de
abstracţiune, cu alte cuvinte a descifra sensul ascuns al fiecărui lucru înseamnă a „descoji”
un nivel de abstracţiune după altul într-o căutare fără de sfârşit a explicitării acestui sens.
Revenim şi subliniem că „gândirea dincolo de logică”, adică aceea a profunzimilor
psiho-logice, aceea mitică, având conectare la rădăcinile ancestrale ale minţii umane, cu
toate că abundă de reprezentări concrete, este, în fond o gândire prin excelenţă abstractă şi
poartă caracteristicile acelui ansamblu implicit al tuturor nivelurilor de abstracţiune, în
contact direct, deşi sporadic, cu sensurile ascunse, implicite ale realităţii obiective.”

În principiu, oricui îi este dată posibilitatea de a accede la aceste profunzimi şi, tot în
principiu, fiecare fiinţă umană ar trebui să tindă către acea stare de plenitudine, de
recunoaştere şi contopire în Armonia Universală. Acest „în principiu” înseamnă că nimeni
nu este văduvit de germenele acestei căutări şi că tendinţa pe care aceasta o generează este
una naturală. Însă de aici şi până la avea efectiv percepţii ale acelor niveluri de
abstracţiune foarte îndepărtate, aeriene, subtile, adică nu bănuieli, ci percepţii la propriu
dobândite în urma unei îndelungi practici spirituale, este o cale foarte lungă.
De acest tip de cale nu este scutit nimeni. Chiar dacă o refuzi, alegând concretul, realitatea
palpabilă recepţionată prin simţuri şi lupta între plăcerile pe care acestea ţi le pot oferi şi
durerile generate de frica de a nu le obţine, realitatea abstractă din spatele fiecărei porţiuni
de realitate concretă nu se lasă refuzată şi impune nişte jaloane care nu pot fi eludate.
Am ajuns la o temă expusă şi în altă lucrare a mea (Despre rugăciunea „Tatăl nostru”,
paragraful intitulat : „Ispita”), din care citez :
„Şi nu ne duce pe noi în ispită” este o formulare care mă duce la ideea că viitorul îmi este
pus sub semnul ispitei. Nu este însă nevoie de prea multă gândire pentru a ajunge la
concluzia că aşa este, deoarece suntem fiinţe libere, adică avem libertatea de alegere, ceea
ce mai înseamnă că avem şi capacitatea de analiză, chiar mai mult, de cunoaştere.
Aici se cuvine să facem o paranteză mai mare pentru că despre cunoaştere nu putem
spune niciodată că este un lucru cunoscut.
În primul rând va trebui să ne „limităm” la aspectele relevante pentru subiectul tratat.
Adică nu la cunoaşterea filosofică, nici la cea ştiinţifică, ci la cea duhovnicească. Unora le
va veni să spună că asta e o prostie. Şi după ce vor depăşi acest moment maliţios vor
spune că nu ar putea fi vorba decât despre ceea ce cred credincioşii că ar putea să
cunoască.
Hai să vedem ce cred ei.
În primul rând ei cred că nu putem să cunoaştem numai cu mintea, sau mai bine zis,
cunoaşterea cu mintea nu poate fi decât parţială. Cunoaşterea completă este aceea cu
sufletul, iar cunoaşterea cu mintea este o parte infimă a cunoaşterii cu sufletul. Revenind
la cele spuse la început, este vorba de planurile spirituale cele mai înalte , care se
caracterizează cel mai bine printr-un paradox : cu toate că este unanim acceptat că nu
există un capăt al înşiruirii de „mai înalt”, sufletul decretează chiar această inşiruire
infinită ca fiind nivelul „ultim”, absolut.
De asemena, sufletul percepe contactul cu acest nivel, atunci când este realizat, ca pe un
act de cunoaştere, şi anume de cunoaştere nemijlocită.
Acest contact, perfect şi continuu, este fericirea suprema, Raiul, starea ideală a Omului
Ideal, al doilea Adam, Christosul.
Creştinul aspiră la această stare iar starea de aspirare este calea către cunoaşterea
nemijlocită.
A crede că aş putea atinge fericirea mai repede, pe calea din dos, cu mai putine mijloace,
fără planul „ultim”, absolut, adică fără conştienţa înşiruirii infinite de planuri din ce în ce
mai înalte, cu alte cuvinte cu ajutorul unui aspect sau domeniu limitat şi concret, înseamnă
a te rupe de armonia universală, a crede în realizarea unui mic rai personal, o stare de
fericire alcatuită din elemente concrete.
Întotdeauna concretul nu este de sine stătător, el are in spate aspecte spirituale multiple.
De cele mai multe ori un lucru concret este atrăgător datorită aspectelor spirituale pe care
le „ascunde”, datorită fascinaţiei pe care o exercită toate aspectele ascunse pe care acesta le
simbolizează.
Din această cauză întotdeauna cel care îşi pune toate speranţele în realizarea unui lucru
concret, ca şi cum acel lucru i-ar putea aduce fericirea, este dezamăgit când obţine acel
lucru. Aceste dezamăgiri sunt lecţii de viaţă pentru învăţarea diferenţei între concret şi
planurile subtile, înalte, pe care acesta le „poartă în spate”.
Confuzia între concret şi infinitatea de planuri înalte pe care acesta le implică se numeşte
ispită, iar „nu ne duce pe noi în ispită” înseamnă „nu ne lăsa să uităm, să pierdem
contactul între concret şi ceea ce el semnifică”
Cine poate ceda ispitei ? Evident cel care nu cunoaşte. Cel care face în mod sistematic
această confuzie. Cel care crede că poate accede repede şi uşor la raiul său personal,
alcatuit din împlinirea visurilor lui, ele însele limitate la capacitatea de cunoaştere a minţii,
a eului care este prin definiţie limitat.
În această stare suntem toţi oamenii reali, care avem o constienţă fulgurantă sau chiar nu
avem de loc conştienţa şirului infinit de planuri subtile, oamenii reali care avem iarăşi şi
iarăşi impresia că putem să fim fericiţi dacă avem putere, renume, carieră, bani, sănătate,
succes în realizarea unui plan (unic, măreţ, original, nemaiîntâlnit niciodata, etc.) şi
dacă........ suntem iubiţi !!!!!
Deci noi, aceşti oameni reali, putem fi ispitiţi atunci când, fiind puşi în situaţia de a face o
alegere, nu putem desluşi dacă în spatele alternativelor concrete între care avem de ales,
este sau nu asigurat contactul cu „şirul infinit de planuri din ce în ce mai înalte şi mai
subtile”. Cu cât este mai fină, mai nuanţată diferenţa între alternative, cu atât mai greu este
să percepi dacă acel contact este sau nu. Adică dacă prin alegerea mea rămân în contact cu
„Armonia Universală” sau dacă „dincolo” de alternativa aleasă este limitare, ruptură,
izolare în concret, separarea de Dumnezeu, iadul.
Una din confuziile cel mai uşor de făcut provine din credinţa că „a fi iubit” este o alegere
buna, că asigură contactul cu iubirea, nu ne înfundă în concret, că nu ne rupe de „planul
universal absolut”. Aici, concretul fiind mai ascuns, perceperea diferenţei între alternative
este mai dificilă şi posibilitatea de a ceda ispitei este mai mare. Confuzia aceasta se
bazează pe presupunerea, considerată foarte frecvent o evidenţă, că „a fi iubit” este
echivalent cu „a iubi şi a fi iubit”, adică situaţia de „a nu iubi şi a fi iubit” nu se ia în
considerare, nu contează printre criteriile fericirii. Dar tocmai aici este sursa confuziei, şi
anume în neglijarea aspectului de „a iubi”, lăsându-se printre mulţimea semnificaţiilor
cuvântului să dăinuie sensuri care nu au nici o legătură cu iubirea : preferinţa, atracţia,
dorinţa, pofta, răsfăţul, nevoia de posesie, nevoia de dominare şi tot felul de compensări
înrudite cu acestea şi având drept element comun concretul, lipsa planurilor superioare,
ruptura de Armonia Universală.
Pornind de la interpretarea dezamăgirilor ca fiind lecţii de viaţă pentru învăţarea
diferenţei între concret şi planurile subtile, înalte, pe care acesta le „poartă în spate”,
ajungem la ipoteza ispitirii ca „examen” la şcoala vieţii. Acest aspect trebuie nuanţat mult
mai bine, şi ne vom folosi pentru aceasta de proverbul „Dumnezeu nu-ţi dă mai mult
decât poţi să duci.”
Scopul nuanţării acesteia este să începem să facem distincţia între provocare (challenge) şi
încercare (ispită). Provocarea este un eveniment necesar pentru a putea învăţa prin
experimentare (singurul mod de invăţare care formează şi structurează personalitatea),
este un eveniment prin care, trecând cu toată gama de emoţii, sentimente, gânduri, reacţii,
etc., pe care evenimentul le provoacă, acumulăm experienţă, cunoaştere reală complexă.
Emoţiile, toată gama de stări interioare trebuie să fie autentice, deci provocarea, dilema,
situaţia în care te pune „evenimentul-şcoală” trebuie să conţină un pericol real, trebuie să
conţină riscul de a greşi, riscul de a alege alternativa cu „drum închis”, către ruptură,
izolare, etc. Numai atunci învăţarea este reală, efectivă.
De asemenea, provocarea trebuie să fie pe măsura capacităţii de înţelegere, trebuie să
corespundă nivelului de pregătire a celui care învaţă. Dacă îl depăşeşte, şansa de a alege
greşit creşte exponenţial. Este ca şi cum examinatorul ar pune unui elev din şcoala primară
o problemă de matematici superioare. Este ca şi cum l-ar condamna să nu treacă
examenul. Aceasta este semnificaţia proverbului „Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi
să duci.” Credinciosul ştie că Dumnezeu nu-l va condamna la eşec, dar se întăreşte pe sine
în această ştiinţă, rugându-L pe Dumnezeu : „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, aşa cum ştie
că Dumnezeu îl va ierta în măsura în care el va fi capabil să ierte şi repetă întărind în mod
ritual ceea ce ştie, rugându-se : „Şi ne iartă nouă greş elile noastre precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
Şi întărindu-şi increderea că nu va fi condamnat la eşec prin ducerea în ispită, adaugă : „ci
ne izbăveşte de cel rău (cel viclean)”.
Asta înseamnă că este conştient de faptul că în prezent, el nu este izbăvit, nu a ajuns la
capătul evoluţiei sale umane şi că nu este eliberat de orice imperfecţiune umană. Adică
este „expus” în permanenţă răului prin faptul că viziunea „planului ultim” este
fulgurantă, nu este permanentă, cunoaşterea este „viciată” de percepţii parţiale, de
rupturi, de izolare, etc. Răul este prezent, insă nu este dominant. „Viciat” nu inseamna
„intrat în cerc vicios”. Cercul vicios este cu adevărat domeniul răului. Un „eveniment-
şcoală” din care se iese ca dintr-un examen „picat” îţi dă perspectiva a ceea ce nu ai putut
intui atunci când ai fost pus în situaţia să alegi. Ceea ce era perspectiva potenţial rea a
devenit realizarea acelei perspective, acum ea este efectiv rea. Deci dacă nu am avut
capacitatea de a intui răul variantei rele trebuie să creez această capacitate, trebuie s-o
obţin prin procedeul „funcţia creează organul”. Trebuie să trăiesc răul ales până înţeleg că
este rău, şi anume trebuie să înţeleg aşa de bine, incât să nu-l mai aleg altă dată într-un
eveniment-şcoală similar. Şi ca să pot învăţa, evenimentul-şcoală revine negreşit. Nu ştiu
cum se face, dar întotdeauna vine mai repede decât alte evenimente. Dacă fac iarăşi
aceeaşi alegere greşită intru în cercul vicios şi încep să calc pe tărâmul celui viclean, al
celui rău. (Errare humanum est, perseverare diabolicum est)
(Aici apare diferenţa menţionată mai sus între provocare şi încercare. La această etapă se
referă rugăciunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, odată cu formularea „Şi nu ne duce pe
noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”.
Provocarea este ispitire „cu grijă”, este ispitire fără „condamnare la eşec”, fără „păcăleală”,
iar ispitirea „comună”, accea în care este specialist diavolul, „păcălitorul” are drept
sinonim „capcană”.)”

Rezultă că fiecare fiinţă umană individuală are propriul „filtru de percepţie” a planurilor
din ce în ce mai înalte şi mai subtile, sau a nivelurilor de abstracţiune după terminologia
introdusă încă de la începutul lucrării. Unii, aflaţi în stadiul de „începători” nu percep
nimic în afara concretului, alţii pot avea acces la un număr destul de limitat de niveluri,
alţii iarăşi sunt conştienţi de existenţa unei mulţimi infinite de asemenea niveluri, dar nu
„văd” ansamblul, nu au trăirea de cunoaştere nemijlocită, sunt descurajaţi de faptul că
această cale nu are sfârşit, că mulţimea nivelurilor este infinită, iar căutarea lor este
maculată de îndoiala bănuielii lipsei de rost. Majoritatea oamenilor ne „zbatem” mai mult
sau mai puţin în această ipostază : nu percepem ansamblul infinit al nivelurilor de
abstracţiune ca pe un tot unic armonios, ci ne oprim în capacitatea noastră de percepţie la
unul din nivelurile de abstracţiune, la cel mai înalt la care considerăm că avem acces, mai
bine zis pentru care avem credinţa şi convingerea că avem acces. (Credinţa şi convingerea
sunt foarte importante în realizare, ele sunt elemente active ale realizării, considerarea este
doar o constatare a ceva existent, pe când credinţa şi convingerea genereaza acţiuni de
natură spirituală).
A considera că ai acces la ceva este echivalent cu a te simţi chemat de acel ceva, ceea ce
generează o energie destinată străbaterii căii către acel ceva. Dar energia aceasta nu vine
de la sine, ci depinde de baza pe care stau, de ceea ce am acumulat şi realizat în structura
personalităţii mele până în prezent, de ceea ce pot.
A putea înseamnă însă cu totul altceva decât a avea acces, a vedea şi a dori. A putea
înseamnă a-ţi mobiliza întreaga fiinţă cu resursele ei cele mai profunde, cu rădăcinile
ancestrale şi viscerale. Desigur, „pot să cânt la pian” sau „pot să merg pe bicicletă” poate
părea ceva banal, dar se bazează pe reflexe dobândite, pe deprinderi acumulate, iar
acestea au loc la un nivel care îl include şi pe cel fizic, astfel încât să nu existe elemente
viscerale care să preia controlul şi să mă impiedice să realizez ceea ce afirm că pot. A putea
înseamnă să fii în armonie până la nivelul cel mai de jos, până la nivelul fizic, cu
elementele pe care le implică putinţa.
De aceea există la marea majoritate a oamenilor o diferenţă considerabilă între nivelul de
abstracţiune la care au acces şi acela la care trăiesc şi în care reuşesc să transforme în
realitate demersurile interioare.

Şi după această pregătire extrem de lungă putem în sfârşit explica titlul prezentei lucrări :
a simţi o chemare este echivalent cu a percepe, pe când a te simţi ales este echivalent cu a
putea. Aceste două stări aflându-se pe niveluri de abstracţiune, chiar şi pe niveluri de
realitate cu siguranţă diferite, generează o tensiune, iar aceasta generează un gradient.
Acest gradient determină după părerea mea direcţia „de-a lungul” căreia evoluează viaţa
fiecăruia dintre noi. Direcţia nu este o linie bine determinată, ci un posibil flux cu multe
puncte în care pot avea loc alegeri. Privind în urmă, din „locul” în care ai ajuns poţi
desluşi o linie temporală clară, însă privind înainte există o multitudine de căi posibile şi
de puncte de bifurcaţie. Coexistenţa fluxului cu posibilitatea de a găsi ori crea puncte de
bifurcaţie, apoi de a alege o cale sau alta reprezintă echilbrul între destin şi liberul arbitru.
Cine este conştient de diferenţa de nivel, cine simte tensiunea, gradientul generat de ea şi
interdependenţele acestora va fi atent să-şi coreleze putinţa cu dorinţa şi va putea
„călători” în relativă siguranţă.
Însă cu cât distanţa între planul percepţiei chemării şi planul trăirii propriu-zise implicând
cele mai profunde straturi până la visceral şi fizic este mai mare, şi cu cât inconştienţa
acestei distanţe este mai mare, cu atât trăirea în planul cel înalt este periclitată mai mult.
Iar cauza punerii în pericol este confuzia între aceste planuri, iluzia că nu există nicio
diferenţa, că tot ce vreau pot şi că „tot ce zboară se mănâncă”.
Aşa se nasc destinele tragice. În fond, un destin tragic este cea mai bună ilustrare a zicalei
din titlu. Şi cea mai frumoasă ilustrare a tragicului destinului exprimat exact sub această
formă este nuvela lui Franz Kafka „La poarta Legii”.
Fiedrich Nietzsche - omul este un alt exemplu de tragism al destinului individului
suspendat între chemarea către cele mai înalte zone ale spiritului uman, chiar supra-uman,
am putea spune, şi rădăcinile prezentului concret care nu fac faţă la o asemenea solicitare.
Destine tragice au avut şi toţi acei exploratori-cuceritori ai inutilului fascinaţi de un tărâm
mirific ori de un pisc neatins care au cazut pradă diferenţei prea mari între năzuinţă şi
solicitările prea dure pe care concretul traducerii în fapt le implica.
Cu tot dezechilibrul pe care asemenea destine îl presupun, aceste figuri fascinează, crează
istorisiri, evocări şi mituri. Pentru că totuşi, pe cât de departe sunt aceste personaje de
oamenii ideali, de sfinţi, de acele conţiinţe lucide şi iubitoare în acelaşi timp care dăruiesc
totul fără zbucium şi zguduiri interioare, destinele tragice sunt impregnate de mitul
eroului, de modelul celui pentru care năzuinţa este totul fără a mai ţine seama de
obstacolele care pot să apară. Iar acest model continuă să fie un model autentic pentru că
se opune acelei stagnări specifice omului dedicat strict vieţii concrete, fără nicio perpectivă
asupra planurilor mai înalte. Acest tip de om este teribil de sărac : el nu are destin.
Cu toate acestea, a-ţi afla destinul nu este cea mai banală întreprindere şi nu este în niciun
caz primul pas pe care îl face o conştiinţă pe cale de a se trezi. Acest lucru este atât de greu
din cauză că este mai uşor să priveşti o ţintă îndepărtată decât să observi acele defecte pe
care ai încontinuu tendinţa să ţi le ascunzi. Şi tocmai acestea îţi determină destinul. Pentru
că aceste defecte trebuie să le înlături, învăţând, devenind conştient de ele, prin trăirea
faptului că sunt defecte, că te trag înapoi, că produc alegeri păguboase, că sunt o povară,
un lest. Iar viaţa îţi scoate în cale iar şi iar ocazii de a te confrunta cu ele, de a-ţi asuma
existenţa lor şi, observându-le, să le faci să dispară.
Vorbesc, evident despre vulnerabilităţi. Trăirea stării de vulnerabilitate poate să te facă să
devii conştient cu adevărat de ceea ce te poate împiedica să mergi în siguranţă pe calea pe
care o „vezi” in faţa ta, te poate face să înţelegi în profunzime ceea ce poţi şi ceea ce nu
poţi, iar acest lucru poate să fie primul pas de trezire a conştiinţei în a „vedea” destinul.
Desigur, starea de vulnerabilitate va fi asociată adeseori cu frica şi chiar în această asociere
constă dificultatea principală de a aborda făţiş asemenea stări interioare, iar singurul
remediu împotriva fricii şi, implicit împotriva aspectului implacabil al destinului nu poate
fi decât iubirea.