SEMNIFICAŢIA ASCUNSĂ ÎN OPERA UNOR FILOSOFI ROMÂNI

(Stefan Lupaşcu, Basarab Nicolescu, Mihai Drăgănescu, Paul Constantinescu)

de Cristian Andreescu

Prezenta lucrare are ca punct de pornire concepţia care stă la baza scrierii „Rezonanţe” a
autorului aflată pe situl www.cristianandreescu.ro. Ea va fi reluată în rezumat pentru a nu
face trimitere obligatorie la acel text.
1.
Atunci când vorbim despre ceva, de fapt vorbim despre imaginea mentală a acelui ceva
presupusă a fi aceeaşi în mintea vorbitorului şi în cea a ascultătorului sau în cel mai rău
caz se presupune existenţa unei corespondenţe a celor două imagini.
2.
Un cercetător atent şi serios nu se poate să nu fie uimit de coincidenţa (sau corespondenţa
într-un cadru mai lax de exigenţe) între propria imagistică şi gândire şi „răspunsurile”
obiective ale realităţii la tatonările spiritului explorator. Folosesc cuvintele „proprie
imagistică şi gândire” şi „spirit explorator” în sens larg, ca fiind bunuri comune ale
umanităţii, ca o consecinţă a celor de la paragraful anterior 1. (Acest lucru presupune un
fel de subiectivitate colectivă, care, neconfruntată cu realitatea rămâne un crez comun unui
grup de oameni, dar care, într-o simbioză permanentă cu aceasta, capătă caracter obiectiv.)
Uimirea acestui cercetător culminează cu întrebarea : „Oare Universul gândeşte ?”
3.
Nu se poate stabili dacă această „GÂNDIRE” există în mod obiectiv dincolo şi
independent de gândirea umană sau dacă ea este o reflectare strictă a gândirii umane. Cel
mai simplu şi mai sigur este să să se folosească ipoteza de lucru conform căreia „gândirea
universală” şi gândirea umană sunt costructurale.
4.
Această gândire (pe care ne vom feri să o numim Conştiinţa Universală pentru a evita
preluarea automată a tuturor semnificaţiilor a tot ceea ce s-a scris şi construit despre
această noţiune şi cu ajutorul ei) se manifestă pe multiple nivele de abstractizare, respectiv
de realizare sau de concretizare. Vom atribui întâietate nivelurilor de abstractizare celor
mai înalte atunci când discutăm simultan despre mai multe asemenea niveluri. Înţelegem
prin întâietate considerarea sensurilor aflate pe un nivel de abstractizare mai înalt ca fiind
generatoare ale sensurilor aflate pe un nivel de abstractizare mai jos prin atribuire de
proprietăţi, respectiv faptul că sensurile de pe un nivel inferior sunt conţinute de acelea de
pe un nivel superior doar în mod implicit.
De exemplu vom atribui întâietate noţiunii de grup faţă de aceea de grup de simetrie sau
aceleia de sistem funcţional logic aceleia de sistem funcţional dinamic. Cu cât se coboară
către niveluri de abstractizare inferioare, cu atât intră în joc mai multe proprietăţi care
definesc aspecte din ce în ce mai concrete.
În loc de „are întâietate” putem spune că un concept primează în faţa altui concept dacă
îndeplineşte condiţiile „definiţiei” de mai sus, adică dacă primul se află pe un nivel de
abstractizare superior şi îl cuprinde în mod intrinsec şi pe al doilea. Explicitarea celui de-al
doilea se face prin adăugarea de proprietăţi la cel dintâi, compatibile cu acesta.
Accesarea unui nivel de abstractizare superior este echivalentă cu o potenţializare, iar
atingerea unui nivel de abstractizare inferior este echivalent cu o realizare.
O noţiune aflată pe un nivel de abstractizare superior este mai „încăpătoare” în sensul ca
„are mai multe grade de libertate” are mai multe „potenţialităţi” de a fi realizată,
concretizată, i se pot adăuga mai multe proprietăţi care să ducă la o concretizare, la o
realizare.
Cu cât numărul de proprietăţi asociate unei noţiuni creşte, aceasta îşi pierde din „gradele
de libertate”, devine mai „legată” de concretul pe care îl reprezintă tocmai datorită acelor
proprietăţi.
5.
Fiecare porţiune din realitate explorată de spirit se reflectă pe toate nivelurile de
abstractizare, nu există manifestare pe un nivel fără a antrena manifestări cel puţin pe
nivelurile adiacente.
6.
În exemplul din paragraful anterior 4, al întâietăţii sistemului funcţional logic faţă de
sistemul funcţional dinamic, această întâietate este dată de faptul că orice sistem funcţional
dinamic este şi unul logic, dar nu şi invers, deoarece sistemele logice nu fac în mod
obligatoriu referire la mărimi fizice, nici măcar la cele fundamentale de spaţiu şi timp.
7.
Mărimile fizice s-au născut în mintea umană după apariţia gândirii logice, discursive,
adică exprimată în cuvinte. Utilizarea cuvintelor este cuprinsă în noţiunea de succesiune,
de înşiruire, sau în termenii de la paragraful 4 înşiruirea are întâietate faţă de vorbire, în
sensul că vorbirea este un caz particular de înşiruire şi nu invers.
Înşiruirea, succesiunea are aspectul unui „timp discret” a unui „timp cuantificat” şi
precede orice altă mărime fizică în sensul că are întâietate faţă de oricare din ele. Pe acelaşi
nivel de abstractizare se află şi noţiunea de număr şi acestea două stau la baza oricărei idei
de măsurare.
Tot pe acelaşi nivel de abstractizare se găseşte şi noţiunea de sistem (funcţional) logic.
8.
Pentru a trece la sistemele funcţionale dinamice este nevoie de exprimarea mişcării, ceea
ce implică necesitatea apariţiei noţiunilor de spaţiu şi energie.
9.
Se propune o „democratizare” a mărimilor fizice, în sensul că niciuna din ele nu este
preferată pentru alegerea sau alcătuirea unui sistem de referinţă. În funcţie de
specificităţile sistemului studiat se pot alege oricâţi parametri sunt necesari pentru a
alcătui un sistem de referinţă.
10.
Complementar studiului realităţii prin mărimile fizice este studiul prin „decelarea”,
„identificarea” de sisteme, acest tandem de tipuri de studiu, de moduri de gândire putând
fi reprezentat printr-un tandem de „tăieturi”: tăietura prin decupare, care reprezintă
gândirea sistemică, decelarea, identificare sistemului în natură, care este o gândire
integratoare pe de o parte, şi tăietura prin secţionare, care reprezintă gândirea analitică,
dezintegratoare pe de altă parte şi care se face prin „inventarea”/descoperirea de mărimi
fizice şi prin măsurare.
Ortosensul, cuanta de timp şi cuanta de informaţie
Mihai Drăgănescu defineşte ortosensul ca pe un sens ascuns, implicit, imposibil de separat
de materie, la oricare nivel de organizare a acesteia. El este dincolo de cuvinte, de
posibilitatea descrierii. În plus, el consideră că materia este indisolubil legată şi de
informaţie, de accea nici nu mai foloseşte noţiunea consacrată de materie, ci introduce
conceptul de informaterie pentru a sublinia imposibilitatea acelei separări.
Trebuie să scoatem în evidenţă diferenţa între ortosens şi informaţie.
Căutând să descifrăm această diferenţă în „cheia” principiilor de mai sus, ea ne apare la
nivelul explicitării prin cuvinte, adică a înşiruirii, a succesiunii. Informaţia este
explicitabilă, însă ortosensul nu. Informaţia se „plasează” acolo unde apare şi cuanta de
timp a lui Drăgănescu, ca expresie a ordonării într-un şir. Acolo mintea raţională poate
descoperi şi expune în mod logic „componentele” informaţiei şi poate organiza informaţia
descoperită într-o structură care poate fi memorată, deci stocată şi comunicată celorlalte
minţi raţionale. În acest punct începem să găsim o punte de legătură cu cuanta de
informaţie a lui Paul Constantinescu.
Şi la Paul Constantinescu informaţia este indisolubil legată de materie, însă el plasează
abordarea noţiunii de informaţie pe de o parte, la nivelul celorlalte mărimi fizice, pe de
altă parte îi acorda un regim preferenţial deoarece introduce un principiu nou dedicat
exclusiv ei. Acest principiu se postulează a fi o oglindă a principiului reprezentat de
ecuaţia Hamilton-Iacobi, unde rolul energiei este preluat de informaţie, iar cel al acţiunii
de entropie. Respectivul postulat este o ecuaţie de formă identică, însă cu înlocuirile
menţionate. Vom detalia unele aspecte ale acestei abordări într-un paragraf care va urma.

Terţul ascuns şi profunzimile materiei

Fără a face apel în mod explicit la informaţie ca noţiune fundamentală, Basarab Nicolescu
construieşte o schemă asemănătoare cu aceea făcută de Mihai Drăgănescu, sub formă de
inel : un inel simplu la Mihai Drăgănescu şi unul dublu la Nicolescu.
Este vorba de inelul lumii materiale şi despre cele două „inele” ale treţului ascuns.

Ce legătură are terţul ascuns cu ortosensul sau cu profunzimile lumii materiale ?

Basarab Nicolescu „defineşte” terţul ascuns ca pe o zonă de lipsă de rezistenţă la orice
posibilă încercare de raţionalizare, dincolo de orice nivel al realităţii sesizabil şi
exprimabil logic. Aici logica despre care vorbeşte Basarab Nicolescu este logica terţului
inclus introdusă de filosoful român Stefan Lupaşcu, trăitor la Paris sub numele de
Stéphane Lupasco între anii 1916 si 1988, dar născut la Bucureşti în 1900. Iar cu ajutorul
terţului inclus, mai bine spus având ca fundament ideea de terţ inclus, Basarab Nicolescu
introduce ideea de niveluri de realitate în felul următor :
Celor două contrarii din logica aristoteliană „A” şi ”non-A”, Lupaşcu le asociază un al
treilea element, „T” care le înglobează pe amândouă într-o înţelegere superioară. Un
sistem de propoziţii consistent (o teorie consistentă) nu poate conţine şi propoziţia A şi
contrariul ei non-A. Pentru a depăşi un asemenea impas sistemul de propoziţii trebuie
scufundat într-un sistem de propoziţii mai „încăpător” care să „dizolve” paradoxul
„A şi non-A”, care să „explice” adică acest paradox folosind propoziţii din afara
sistemului iniţial.
(Aceasta este una din consecinţele cele mai importante ale celei de-a doua teoreme de
incompletitudine a lui Kurt Gödel : On formally undecidable propositions of Principia
Mathematica and related systems I in Solomon Feferman, ed., 1986. Kurt Gödel Collected works,
Vol. I. Oxford University Press: 144-195 )
Părăsirea perspectivei iniţiale şi ridicarea la una superioară este echivalentă cu
descoperirea unui nivel de realitate la care A şi non-A sunt reformulate şi nu mai sunt
contrarii. Această reformulare echivalează cu găsirea perspectivei superioare, adică a
nivelului de realitate superior care include A şi non-A ca pe o unitate nouă, notată cu „T”
şi numită terţul inclus. Tripleta A, non-A şi T formează bazele unei logici ternare care şi-a
găsit o primă aplicaţie în fizica cuantică şi este una din primele logici cuantice apărute.
(Pentru a lua în considerare şi alte logici cuantice să amintim formalismul Jauch (Jauch, J.M.
Foundations of Quantum Mechanics, Addison-Wesley, Reading, Mass, 1968) şi unele idei
încercate în anii de după lansarea acestuia : Schroeder M. J. , Model of structural information based
on the lattice of closed subsets, Proc. 10th Symposium on Algebra, Languages and Computation,
Tokyo University, 2006,
Schroeder M. J. , Quantum Coherence Without Quantum Mechanics in Modelling the Unity of
Consciousness PHEADE 2011).
Nivelurile de realitate introduse în acest fel de Basarab Nicolescu sunt aspecte ale realităţii
despre care se poate face o expunere discursivă, care pot fi prinse într-un sistem logic. Ele
totuşi sunt altceva decât nivelurile de abstracţiune menţionate în introducere. Acestea pot
fi atât discursive, cât şi implicite. Atunci când sunt explicitate, prezentate discursiv au
caracteristicile nivelurilor de realitate şi pot fi considerate un fel de „pre-realizări”, adică
un fel de pregătire în spaţiul mental de a se trece la o concretizare.
Atunci când sunt implicite, ele pot fi percepute numai global ori de către o intuiţie educată
şi antrenată, ori de către spirite deosebite care au trăit în toate timpurile şi care au fost
consideraţi ca având acces la alte lumi, cum ar fi şamanii, magii, profeţii, etc. Această
„percepţie” globală, integrată cuprinde oricât de multe niveluri de abstracţiune. Tocmai
pentru că sunt implicite nu se poate afirma nimic despre numărul lor, nici măcar dacă
acesta este limitat sau nu. Dorind să ne plasăm într-un cadru cât mai general, preferăm să
afirmăm că numărul lor este nelimitat. Este exact modul în care Basarab Nicolescu
vorbeşte despre „numărul” nivelurilor de realitate. Şi ca să mai zăbovim puţin la
deosebirile şi asemănările între nivelurile de realitate şi nivelurile de abstracţiune putem
spune că primele pot fi observate şi chiar exploatate în mod experimental, pe când
celelalte, atunci când sunt explicitate, nu pot trece dincolo de ierarhizarea sistemelor
logice.
Pentru a ne întoarce la unul din alineatele anterioare, anume la terţul ascuns introdus de
Basarab Nicolescu, propunem în prezenta lucrare cuprinderea în aceeaşi regiune
semantică, dacă nu chiar identificarea terţului ascuns cu ansamblul implicit al nivelurilor
de abstracţiune.
Pentru a nu se produce un abuz de îngustare a cuprinsului noţiunii de terţ ascuns,
trebuie să remarcăm că această noţiune, după cum o „defineşte” însuşi părintele ei, este „o
zonă de non-rezistenţă, de transparenţă absolută faţă de experienţele, descrierile,
imaginile sau formalizările noastre matematice”. Aceasta înseamnă că, pentru a avea
posibilitatea de a „lua contact” cu acea „zonă”, gândirea raţională nu mai este suficientă.
Este necesară mobilizarea straturilor celor mai profunde ale psihicului uman pentru a
accede cel mult în mod sporadic la ea. Iar ceea ce ne parvine de acolo este exact aşa cum
scrie Basarab Nicolescu : nu are nicio legătură cu „experienţele, descrierile, imaginile sau
formalizările noastre matematice”.
Dacă suntem de acord să identificăm sau măcar să înrudim terţul ascuns cu ansamblul
implicit al nivelurilor de abstracţiune trebuie să admitem că abstracţiunea nu este un
apanaj al gândirii logice ; abia „gândirea” dincolo de logică, adică reflectarea din
profunzimi şi dialogul cu profunzimile poate să aibă legătură cu adevăratul „tezaur” al
abstracţiunii. Sensul ascuns intrinsec fiecărui lucru este de domeniul abstracţiunii celei
mai pure deoarece fiecare lucru „poartă în spate” ansamblul implicit al nivelurilor sale de
abstracţiune, cu alte cuvinte a descifra sensul ascuns al fiecărui lucru înseamnă a „descoji”
un nivel de abstracţiune după altul într-o căutare fără de sfârşit a explicitării acestui sens.
Revenim şi subliniem că „gândirea dincolo de logică”, adică aceea a profunzimilor
psiho-logice, aceea mitică, având conectare la rădăcinile ancestrale ale minţii umane, cu
toate că abundă de reprezentări concrete, este, în fond o gândire prin excelenţă abstractă şi
poartă caracteristicile acelui ansamblu implicit al tuturor nivelurilor de abstracţiune, în
contact direct, deşi sporadic, cu sensurile ascunse, implicite ale realităţii obiective.

Basarab Nicolescu propune schema următoare :

iar Mihai Drăgănescu ne pune în vedere al său „inel al lumii materiale” prezentat
schematic în figura următoare :

Primul lucru care se observă este faptul că Mihai Drăgănescu nu ia în considerare acea
dublare prin reprezentare a obiectivului prin subiectiv, acea „obiectivare a subiectului”
prin întâlnirea celor două aspecte în zona de sens ascuns, intrinsec, unde semnificaţia nu
poate fi despărţită de materie.
Mihai Drăgănescu se declară filosof materialist în lucrările sale mai vechi care totuşi
reprezintă fundamentele operei sale. Mai târziu nu a mai insistat atât de mult asupra
acestui aspect deoarece în ultimă instanţă o asemenea etichetă nu putea avea nicio
importanţă pentru un gânditor de asemenea talie.
În viziunea lui, profunzimile materiei, conţinând informateria menţionată mai sus, se
deschid în mod continuu şi infinit generând Universul. Acesta se deschide generând viaţa
care generează conştiinţa care, ea însăşi printr-o continuă deschidere către cele mai
ascunse taine ale lumii pătrunde în „interiorul acestor taine” până în profunzimile
materiei. Aceasta a doua deschidere proprie conştiinţei este denumită introdeschidere.
Acest inel, acest „circuit” închis al conştiinţei în lume porneşte de la ortosens şi se întoarce
în el prin descoperirea şi trăirea sensului până la regăsirea formei lui pure de ortosens,
ceea ce este chiar foarte aproape de afirmatia că gândirea şi Universul sunt costructurale.
Pe de o parte, utilizarea unei scheme cu un inel simplu pune pe plan secund separarea
între obiect şi subiect aşa cum aceasta apare subliniată la Basarab Nicolescu în schema lui
bazată pe un inel dublu, pe de altă parte această abordare anulează clasica opoziţie dintre
materie şi spirit, dusă până la desuetudine de „gânditorii” extremişti. Este o atitudine
foarte convenabilă, lipsită de tensiunea necesităţii de argumentare în contradictoriu, având
un fel de împăcare de a te afla în miezul problemei şi de a nu fi obligat să te justifici.

Energia, informaţia şi semnificaţia

Ceva similar ca atitudine, dar foarte diferit ca mod de abordare, se poate constata la Paul
Constantinescu. Puternic influenţat de fizicianul David Bohm,
(de exemplu : „Meaning and Information” în colecţia de eseuri : “The Search for Meaning” - “The
New Spirit in Science and Philosophy”. Published by Crucible in 1989)
şi pornind de la ideea că informaţia se găseşte indisolubil legată de materie la orice nivel
am cerceta-o, postulează, aşa cum am menţionat mai sus, că următoarele două ecuaţii nu
pot avea loc decât în tandem, deci că una fără cealaltă nu are sens.
∂ ε/∂ t + I(ε,S,q;t) = 0
∂ S/∂ t + H(ε,S,q;t) = 0 (Aici cu S este notată acţiunea, cu H energia totală,
q sunt coordonatele generalizate, cu ε este notată entropia, iar I este asociată cu informaţia ca
măsură a organizării)
(Paul Constantinescu : Sinergia, informaţia şi geneza sistemelor. Fundamentele sinergeticii.
Editura Tehnică Bucureşti 1990.)

Mai mult, bazându-se pe acest tandem, afirmă că a găsit o cale de a unifica teoriile
câmpurilor electromagnetic, slab şi tare cu teoria câmpului gravitaţional. În acest demers,
prin paralelism cu introducerea cuantei de energie, el introduce noţiunea de cuantă de
informaţie.
Dar să ne întoarcem la concepţia lui David Bohm despre semnificaţie şi informaţie. În
lucrarea citată el afirmă că un sistem cuantic are propria sa energie, dar că forma acestei
energii este dată de conţinutul său de informaţie. Tot el afirmă că unda Schrödinger nu
trebuie privită ca un câmp de forţe, ci ca un câmp de informaţie. În acest context, el
atribuie noţiunii de „semnificaţie” următoarea semnificaţie : „ meaning is the activity,
virtual or actual, that flows out of ... information” (semnificaţia este activitatea, virtuală
sau reală, care izvorăşte din .... informaţie). Mai departe în text, el adaugă : „So, we do not
have a split between mind and matter in general. As with information and meaning they
are two sides of one process, separable only in thought, but not in actuality.
This implies of course that human consciousness is not something altogether outside the
overall universe of matter. But matter has now come to signify a totality of being,
ultimately of a subtlety beyond all definable limits. And thus, it may equally be called
mind, or mind-matter, or matter-mind. In this one totality, meaning provides all being
and, indeed, all existence.”
(Astfel, nu avem o scindare între minte şi materie în general. La fel ca şi în cazul
informaţiei şi a semnificaţiei, acestea sunt două aspecte ale aceluiaşi proces, separabile
doar în gând, dar nu şi în realitate.
Asta implică bineînţeles că nu conştiinţa umană este acel ceva care se găseşte în exterior
peste tot în tot universul material. Însă materia a ajuns să însemne o totalitate a fiinţei, în
ultimă instanţă de o subtilitate dincolo de orice limită definibilă. Şi astfel, ea poate fi
numită cu aceeaşi îndreptăţire minte sau minte-materie sau materie-minte. În această
unică totalitate, semnificaţia asigură toată fiinţa şi bineînţeles, toată existenţa.)
O primă concluzie este că şi Mihai Drăgănescu, şi David Bohm, iar odată cu el şi Paul
Constantinescu consideră ca irelevantă separarea realităţii într-una materială şi alta
spirituală. Accentul cade pe faptul că ele sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede şi
niciuna nu are prioritate faţă de cealaltă. Chiar dacă la Basarab Nicolescu ele sunt
evidenţiate separat prin dublarea inelului realităţii, şi aici cele două feţe se unesc şi devin
inseparabile în terţul ascuns.
Dar să vedem în mare cum argumentează David Bohm afirmaţia sa de mai sus : informaţia
conţinută în unda-câmp Schrödinger „ghidează” particulele, dar ea insăşi se bazează tot
pe un suport material, mult mai subtil, care nu a fost încă pus în evidenţă. Dar şi această
din urma formă de materie este ghidată de un tip şi mai subtil de informaţie şi aşa mai
departe, o asemenea ierarhie putând să continue în principiu în mod indefinit.
(Citatul exact este :
This would imply firstly that the information represented by the Schrodinger wave field is being
'carried' by a finer and subtler level of matter that has not yet been revealed
more directly. But even more important, it also implies that there may be a finer and more subtle
level of information that guides the Schrodinger field, as the information on the Schrodinger field
guides the particles. But this in turn is a yet more subtle 'somatic' form, which is acted on by a still
more subtle kind of information, and so on. Such a hierarchy could in principle go on indefinitely.
This means, of course, that the current quantum mechanical laws are only simplifications and
abstractions from a vast totality, of which we are only 'scratching the surface'. That is to say, in
physical experiments and observations carried out this far, deeper levels of this totality have not yet
revealed themselves. )

Nu se poate să nu ne gândim imediat la nivelurile de realitate ale lui Basarab Nicolescu şi

la structura fractală a tandemurilor mărimi fizice/sisteme funcţionale ale autorului
prezentei lucrări, precum şi la şirurile infinite de niveluri de abstracţiune.

Ce face însă Paul Constantimescu cu această concepţie ? O extinde în aşa fel asupra
sistemelor naturale încât ajunge să introducă un nou principiu, cel al finalităţii. Şi iarăşi ne
găsim în faţa unui tandem : acela pe care acest principiu îl formează împreună cu acela al
cauzalităţii. Este drept că ideea de a reintroduce în filosofia contemporană principiul
finalităţii alături de cel al cauzalităţii şi de a explica realitatea cu ambele principii luate
simultan şi complementar nu-i aparţine lui Paul Constantinescu, ci lui Carl Gustav Jung,
expusă în „Synchronizität als ein Prinzip akausaler Zusammenhänge“ (Jung, C. G. (1952).
Synchronicity: An Acausal Connecting Principle. 1973 2nd ed. Princeton, N.J.: Princeton
University Press, ISBN 0-691-01794-8 (contained in Collected Works Vol. 8) . Acolo autorul
propune această reintroducere ca o revenire la o normalitate larg acceptată în gândirea
Evului Mediu până la inclusiv Leibniz. Noi, cei educaţi în spiritul raţionalităţii ştiinţifice
folosim de mult o paradigmă care ascunde în mod ciudat ideea că un proces fizic s-ar
putea comporta ca şi cum ar avea un scop. Este vorba de principiul minimei acţiuni din
mecanică sau de principiul echilibrului din termodinamică sau de formulări mai sofisticate
ale unor sisteme definite în mod abstract dar care duc în cele din urmă la formularea unor
probleme de minim al unor funcţii. Astfel, este unanim acceptat că un sistem fizic
evoluează astfel încât o anumită funcţie definită în raport de modul în care este definit sau
descris acel sistem fizic să atingă o valoare minimă. Altfel spus, finalitatea sistemului este
aceea de a minimiza acea funcţie. Ceea ce este mai ciudat este că atunci când se dă
explicaţia unui anumit fenomen, aceasta are următoarea formă : fenomenul se petrece din
cauza principiului minimizării funcţiei. Cu alte cuvinte, ca să nu spunem „sistemul are o
finalitate (un scop !!!)” spunem că „finalitatea este cauza fenomenului”, doar din dorinţa
de a nu admite existenţa finalităţii ca principiu alături de acela al cauzalităţii. Adică,
pentru a nu fi acuzaţi că suntem „spiritualişti”, „ocultişti” sau alte feluri de …”işti”,
escamotăm principiul finalităţii învelindu-l într-un unic principiu al cauzalităţii.
Dar să revenim la Paul Constantinescu. El extinde principiul finalităţii de la sisteme
construite sau sisteme sociale ori biologice şi asupra sistemelor naturale nevii. Apoi aduce
în aceeaşi zonă semantică finalitatea sistemului cu sensul lui şi o tratează sub semnul
sinergeticii, noţiune plasată în linia conceptuală inaugurată de Hermann Haken ca ştiinţă
interdisciplinară care explică formarea şi autoorganizarea de modele (pattern) şi structuri
în sistem deschise departe de echilibrul termodinamic.
(H. Haken: "Synergetics, an Introduction: Nonequilibrium Phase Transitions and Self-
Organization in Physics, Chemistry, and Biology", 3rd rev. enl. ed. New York: Springer-Verlag,
1983) :
(is an interdisciplinary science explaining the formation and self-organization of patterns
and structures in open systems far from thermodynamic equilibrium. )

Definiţia pe care o dă sinergiei este următoarea :

Sinergia înseamnă efectul global, neliniar, cooperativ şi/sau competitiv al părţilor
pentru realizarea caracteristicilor întregului, spre deosebire de energie care se asociază
cu efectul separat al părţilor şi care se cumulează aditiv, liniar în cadrul întregului.
Revenind la sens, trebuie să spunem că Paul Constantinescu foloseşte mărimi noi legate de
informaţie încercând prin ele să se „apropie” şi de sens : este vorba de măsura „valoarea
de semnificaţie a informaţiei” şi de măsura „valoarea de selecţie a informaţiei”, aceasta din
urmă fiind introdusă mai devreme de Manfred Eigen.
(Eigen (1971) Selforganization of matter and the evolution of biological macromolecules.
Naturwissenschaften, Vol. 58, Nr. 10, pp. 465-523.)
Valoarea de semnificaţie a informaţiei este definită în cadrul unei concepţii închegate
despre evoluţia sistemelor şi despre complexitatea acestora, pe baza unui formalism
matematic utilizând grupuri de simetrie şi invarianţi. Esenţa ideii este că un sistem, cu cât
evoluează către structuri mai complexe, pierde din simetrii (şi din grade de libertate) şi
câştigă invarianţi. De aici extrage posibilitatea de a măsura complexitatea informaţiei
inerente sistemului şi numeşte această măsură valoarea de semnificaţie a informaţiei.
Agreăm acest mod de abordare deoarece reprezintă o concepţie bine compatibilă cu aceea
de tandem de tăieturi decupare/secţionare şi o lărgeşte şi completează cu un conţinut
deosebit de valoros.

O concluzie provizorie ar fi aceea că am găsit pe lângâ folosofii români menţionaţi în titlul

prezentei lucrări am descoperit idei similare la filosofi sau oameni de ştiinţă din toată
lumea, de unde rezultă o preocupare contemporană majoră în legătură cu aceste subiecte.
Transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea îşi cer din ce în ce mai apăsat dreptul la a
intra in primul plan al preocupărilor gânditorilor cărora nu le este indiferent viitorul
omenirii.