Revoluția română din 1989

Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și
demonstrații în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârșitul regimului comunist din
România și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat
cu procesul controversat și execuția lui Ceaușescu și a soției sale, Elena. Înainte de revoluția
română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost
singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii
comuniști au fost executați.

Contextul izbucnirii revoluției

La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era

mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv
proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și
plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară;
în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă,
făcând din România un stat polițienesc.
Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit
interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. Când liderul sovietic Mihail
Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile
personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.
În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare
împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă
vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă
România reușește achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de
termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.
La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu
din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem
reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenți au fost arestați și anchetați de
lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății
socialiste. O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria
calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața
naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat
mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre
studenți.
Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor
Jivkov sunt semne ale unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a
avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care - contrar așteptărilor opiniei publice interne și
internaționale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu a fost reales în
funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De asemenea, ceilalți
membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în funcția lor. În discursul
final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea
consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și Bucovinei
de Nord, anexate în virtutea acestui pact).
În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al
președintelui Ceaușescu transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare pe care acesta le
făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o
răspândire națională necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă
pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice.
La 4 decembrie, 1989 Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea
din Moscova a conducătorilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, și a fost primit
separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii
pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

Începuturile revoluției – evenimentele de la Timișoara

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării

naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața
naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel
din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La
cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea
unui protest și popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.
În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la
postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe
preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o
conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au
vegheat în fața parohiei din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat
arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.
La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului
de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la
adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă
etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a
locui în apartamentul la care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale,
pentru a-l proteja de hărțuire și evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici
baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii
pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricționa libertatea
religioasă.
Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț a făcut câteva
declarații, sugerând că s-ar fi răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea
crescuse amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat să-și confirme în scris declarația
împotriva evacuării pastorului, mulțimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În
consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins,
cauza inițială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care
găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze
lacrimogene și jeturi de apă, în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au
mutat în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un marș de protest prin oraș, fiind din
nou confruntați de forțele de securitate.
Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în
Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă,
scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze
clădirea, dar de această dată au fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe
străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la
Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme
Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri care
transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din
Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului.
Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona. După
miezul nopții protestele s-au domolit. 
Între timp, la București, pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx
aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara.
Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din strada
Primăverii (București) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat.
În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de
Securitate în haine civile. Primarul Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul
de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretatlegea marțială,
interzicând populației să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un
grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din
care tăiaseră stema comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te,
române!”, un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor,
unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.
În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor
răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București
pentru ca urmele represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din
București, cenușa a fost colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de
canal aflată pe raza localității Popești-Leordeni, Ilfov.
Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș. 100.000 de protestatari au
ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri anti-
guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În
foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic
Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil
Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu (Nicolae Ceaușescu era la
acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor; totuși, ei au
refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.
La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la
Timișoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-
au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii noastre și un oficial al
Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii
devastează  Timișoara  și că este de datoria noastră să mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea
demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.” Treptat situația iese de sub controlul
autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei,
Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

Extinderea protestelor în țară

Manifestul "A căzut tirania" tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989, cuprinzînd revendicările Frontului Democratic
Român de la Timișoara.

Exemplul Timișoarei va fi urmat de alte localități din țară.

Astfel, pe 21 decembrie încep manifestații anticeaușiste și în Arad. Începând din 18
decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena
Ceaușescu trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei,
proaspăt secretar C.C. cu propaganda și Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de
securitate și miliție - la care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu, adjunct al
M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu, mr. Eugen Bădălan,
șeful Statului Major al Diviziei din Oradea. Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de
partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea "Planului Unic
de Cooperare pen tru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate în municipiul și județul Arad". S-
a format un comandament unic județean, cu următorii membri: prima secretară Elena Pugna,
secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din
Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col. Grigore Sălceanu, șeful Miliției
județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, col. Liviu
Stranski - a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu
Constantin. În noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul orașului
lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de
solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeușiste pe pereți și
garduri erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei
de 20 decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat
tăcut. În dimineața zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40, muncitorii din Întreprinderea de
Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod
organizat în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost
muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii din celelalte întreprinderi arădene mari
(Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), și au
început marșul de protest spre centrul orașului . Aproape de centru, coloana de muncitori a fost
somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat,
ci au înaintat până în fața soldaților, unde s-au început să manifestau pașnic împotriva regimului.
Au început proteste și în Buziaș, Sibiu, Cugir, Târgu Mureș, Caransebeș, Hunedoara,
Reșița, Brașov, Cluj-Napoca, Cisnădie, Alba Iulia, Buzău.

Revoluția la București

Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio

Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către
studenții care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.
Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație
deteriorată. La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvîntare televizată, transmisă dintr-un
studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care
protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.
La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21
decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației
față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC),
Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste
multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din
față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și
incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare,
creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările
"Revoluției Socialiste", neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.
Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat
manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre
participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de
protest care apoi a devenit revoluție.
Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind
formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiti la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisunea
directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe
străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în
civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și
continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.
Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu
lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să
strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”,„Moarte criminalului!”, „Noi
suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din  Scornicești”. În cele din urmă,
protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața
Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura
un tricolor fără stema comunistă.
În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-
secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că
evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul
destabilizării țării, și îndreptate împotriva integrității și independenței României. S-a pronunțat
pentru mobilizarea generală a întregului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate,
(Miliție, Securitate, unități militare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune
și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni
conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.” În
continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a
unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi
participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut - „pentru câteva zile
măcar” - instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca.

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu
orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața.
Protestatarii - neînarmați și neorganizați - au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri
ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine
civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea,
ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri.
S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele
armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau
mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au
reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până
la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.
Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare duși pentru identificare și înregistrare
pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.
Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că
în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat,
toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și
copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii
peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care
supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de
mașinile pompierilor și Salubrității.
Bilanțul reprimării număra 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate
la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special
pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra
desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile
Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost
degajată de manifestanți.

Sfârșitul lui Ceaușescu

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la
toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului
au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.
Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să
fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii
au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului.
Dimineața, Elena Ceușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe
platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să
blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața
Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate
(unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.
În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii
susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de
urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie
unanimă de a se trage în demonstranți. Pînă la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe
teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio, apoi și la
Televiziune . Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea, că
Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.
Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de
a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a
concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de
transmisionști, Marius Tufan. Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru
al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea
CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu, au respectat ordinele date de el. Stănculescu -
după mărturiile sale ulterioare - a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se
arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi caracterizate drept
lovitură de stat. A ordonat trupelor să se retragă în cazărmi, și să se „parlamenteze” cu
demonstranții.
După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața
sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat
numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a
încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului
Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau
manifeste în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune",
să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.
Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care
a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului
Republicii la intrarea sediului CC să fie executat. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive
ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință
voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva
regimului.
Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin
tunelurile subterane, oamenii dictatorului au cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Au
fost trimise două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC.
Pe lîngă soții Ceușescu și paza lor de corp, urcă în elicopter doi demnitari comuniști: Emil
Bobu și Manea Mănescu.
Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară
secrete din țară, dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor
aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al
țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de
ținte aeriene care păreau să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false;
făceau parte dintr-un război electronic.
In jurul orei 12:30 Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. Ion Caramitru și poetul
Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând
fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: Am
învins!

Instaurarea noului regim

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în
București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul
Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele
dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și
dispreț.
 La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea
Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga
dictatorului.
Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în
majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul
ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii
de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.
Puterea a fost preluată de către noua structură politică numită Consiliul Frontului Salvării
Naționale, în frunte cu Ion Iliescu.
Pe 25 decembrie, în urma unui proces al Tribunalului Militar Excepțional organizat de
CFSN, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt condamnați la moarte prin împușcare. Sentința este
executată în aceeași zi în jurul orei 15:00. În după-amiaza zilei de 30 decembrie cadavrele
cuplului Ceaușescu sunt înmormântate în mare secret la Cimitirul Ghencea din București.
Opinia publică internațională, conducătorii statelor au început să trimită mesaje de sprijin
al revoluției române. Au trimis mesaje de sprijin: SUA (președintele George H. W.
Bush), URSS (președintele Mihail Gorbaciov), Ungaria, nou-constituitul guvern al Germaniei de
Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria , Cehoslovacia,
China, Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest, NATO, Regatul Unit,
Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia și RSS Moldovenească.
Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantități de alimente, medicamente,
îmbrăcăminte, echipament medical au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini și
uneori chiar ediții întregi revoluției române și conducătorilor acesteia.

Bibliografie
1.Romulus Cristea, Revoluția 1989, Ed. România pur și simplu, 2006
2. Mihai Tatulici, Revoluția română în direct, editat de Televiziunea Română,
1990