Sunteți pe pagina 1din 84

ERAM DESĂVÂRŞIT

Un studiu despre păcat şi mântuire

GEORGE R. KNIGHT
„Nu există în scrierile sfinte o expresie mai ofensatoare decât
aceasta. Mulţi sunt cei care nu pot să sufere cuvântul desăvârşit.
Acesta sună abominabil pentru ei.”
John Wesley

„Aţi auzit că s-a spus: ‚Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe


vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi ai Tatălui vostru care este
în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei
buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi
numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi
vameşii, Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru
neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi,
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (perfect).”

Domnul Isus Hristos

„La sfârşit se va vedea cine este drept şi cine este nedrept (în
modul de înţelegere a sfinţeniei şi a desăvârşirii). În acelaşi timp sunt
foarte sigur că, manifestând amărăciune şi răceală faţă de cei care nu
sunt la fel de conştiincioşi ca noi, dovedim ignoranţă faţă de ceea ce
înseamnă adevărata sfinţenie.”

J. C. Ryle

2
Dedicaţie

Lui Fallon Knight


Un nepot extraordinar

Rugăciunea mea este


ca Isus să deţină un loc
special în viaţa ta

3
Cuvânt către cititor

Păcat şi mântuire. Aceste două cuvinte ţin de esenţa a ceea ce


este creştinismul, în centru aflându-se problema umană, iar apoi
soluţia oferită de Dumnezeu.
Deşi este adevărat că aceste cuvinte sunt esenţiale în
înţelegerea semnificaţiei creştinismului, este la fel de adevărat că ele
au fost unele dintre cele mai neînţelese cuvinte din istoria bisericii. La
fel au fost şi pentru mine. În felul acesta, m-am frustrat nu numai pe
mine, dar şi pe cei din jurul meu.
Acest mic volum conţine ideile de bază ale modului în care
înţeleg acum acest subiect. Fiecare capitol urmăreşte să vadă lucrurile
dincolo de suprafaţă, pătrunzând în semnificaţia lor profundă şi a
modului în care ele se manifestă în experienţa creştină de zi cu zi.
Primul capitol abordează problema PĂCATULUI şi a păcatelor.
Subiectul este important pentru că o doctrină corectă a mântuirii
trebuie să aibă la bază o înţelegere corectă a PĂCATULUI. Al doilea
capitol se ocupă de conceptul LEGII şi a relaţiei dintre legile lui
Dumnezeu şi principiul fundamental veşnic al LEGII. Al treilea capitol
analizează îndreptăţirea ca o lucrare de o viaţă întreagă şi sfinţirea ca
o lucrare de moment. El se concentrează nu numai asupra sensului
mai profund al acestor două cuvinte, dar şi asupra înţelesului lor
pentru viaţa de zi cu zi a creştinului.
Capitolul al patrulea scoate în evidenţă diferenţele dintre
sensurile de bază al termenului ISPITĂ, pe de o parte şi a conceptelor
secundare legate de acesta – ispitele, pe de altă parte. Încă o dată,
este vorba despre un subiect deseori neînţeles în lumea creştină. Al
cincilea capitol tratează despre starea de FĂRĂ PĂCAT şi DESĂVÂRŞIRE
dintr-o perspectivă biblică, căutând să îndrepte înţelegerea noastră

4
dincolo de eroarea interpretării acestor concepte prin prisma
concepţiei şi a vocabularului specifice secolului douăzeci şi unu. Numai
atunci când înţelegem sensul biblic al acestor cuvinte putem avea o
înţelegere corectă a semnificaţiei lor în cadrul concepţiei creştine.
Ultimul capitol recurge la câteva situaţii din experienţa personală din
perioada perfecţionismului, pentru a ilustra anumite idei care au fost
tratate în capitolele anterioare.
Cinci din şase capitole ale cărţii Am fost perfect au fost
prezentate pentru prima dată la Consiliul Anual al Conferinţei Generale
a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din octombrie, 1992. Al şaselea
(capitolul 5) a fost adăugat cu ocazia prezentării care a avut loc la
întâlnirea de tabără din North New South Wales din Australia, în
octombrie 1993. Pentru că au fost gândite mai întâi ca prezentări
orale, aceste capitole mai poartă încă unele caracteristici ale stilului
oral, incluzând unele repetiţii.
Prezentul volum este punctul culminant a patru cărţi anterioare.
From 1888 to Apostasy: The Case of A.T. Jones (De la 1888 la
apostazie: cazul lui A.T. Jones) (1987) şi Angry Saints: Tensions and
Possibilities in the Adventist Struggle over Rightousness by Faith (Sfinţi
mâniaţi: tensiuni şi posibilităţi în dezbaterile adventiste privind
neprihănirea prin credinţă) (1989) - tratează modul cum au fost
înţelese anumite aspecte ale planului de mântuire pe parcursul istoriei
adventiste. My Gripe with God: A Study in Divine Justice and the
Problem of the Cross (Nemulţumirea mea cu Dumnezeu: Un studiu
asupra dreptăţii divine şi problema crucii) (1990), reprezintă un
început al abordării acestui subiect din punct de vedere teologic.
Această carte se concentrează asupra a ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru noi. A urmat The Pharisee’s Guide to Perfect Holiness: A Study
of Sin and Salvation (Ghidul fariseului pentru o sfinţenie desăvârşită:
un studiu asupra păcatului şi mântuirii ) (1992), care vorbeşte despre
ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa noastră. I Used to Be Perfect (Eram

5
desăvârşit) clădeşte pe conceptele care au fost prezentate în cele
patru volume şi într-un anume sens merge mai departe, din punct de
vedere al conceptualizării şi al aplicării materialului la nivelul vieţii de
zi cu zi. Dar cea mai extinsă dintre acestea, Pharisee’s Guide (Ghidul
fariseului), tratează multe dintre aceste subiecte într-un mod mai
profund şi mai sofisticat.
Ediţia prezentă a cărţii Eram desăvârşit diferă în anumite aspecte
de prima ediţie (publicată în 1994). Cea mai semnificativă diferenţă
ţine de includerea întrebărilor asupra studiului la sfârşitul fiecărui
capitol. Ele au fost adăugate pentru ca volumul să poată fi studiat mai
uşor în grupe, precum şi de către aceia care aleg să îl folosească în
universităţi şi în clasele de colegiu. De fapt, acestea din urmă au fost
cele care au stimulat publicarea acestei celei de-a doua ediţii. O altă
îmbunătăţire faţă de prima ediţie constă în adăugarea notelor de
subsol, a indexului textelor biblice şi a indexului tematic şi de nume.
Doresc să îmi exprim aprecierea faţă de Susan Robinson de la
Pacific Press Publishing Association, pentru transcrierea acestor predici
de pe casetele audio; faţă de Bonnie Beres, secretara mea, pentru
corecturile care păreau că nu se mai sfârşesc şi pentru retuşurile la
prima ediţie, precum şi pentru munca ei pentru cea de-a doua ediţie;
faţă de Ronald Knott şi Deborah Everhart, pentru îndrumările necesare
în procesul de publicare al celei de-a doua ediţii; şi faţă de
administraţia Universităţii Andrews, pentru asigurarea suportului
financiar şi a timpului necesar cercetării şi scrisului.
Cred că I Used to Be perfect: A Study of Sin and Salvation va fi o
binecuvântare pentru cititorii care vor câştiga o înţelegere mai bună a
marelui plan de mântuire realizat de Dumnezeu.

George Knight
Andrews University
5 Iunie 2001

6
CAPITOLUL UNU

Păcatul este iubire

A mânca brânză nu este PĂCAT.


Cred că cei mai mulţi dintre voi sunteţi de acord cu acest lucru.
Deci, să vedem dacă pot să mă contrazic cu cei care nu sunt de
acord.
A mânca şobolani, şerpi, melci, sau chiar porc nu este PĂCAT.
Călcarea Sabatului nu este PĂCAT.
Crima nu este PĂCAT.
Furtul nu este PĂCAT.
PĂCATUL este anterior tuturor acestor lucruri. Ele pot fi păcate –
poate – dar nu sunt PĂCAT.
PĂCATUL este iubire.

Primul PĂCAT de pe pământ


Probabil că putem înţelege cel mai bine natura PĂCATULUI
privind la primul păcat din Geneza 3, păcatul original al Evei.
Întrebarea esenţială este: „Ea a păcătuit atunci când a luat din pomul
oprit, sau înainte?” Răspunsul ne va ajuta să prindem atât semnificaţia
naturii PĂCATULUI, cât şi a păcatelor. Acum, să ne îndreptăm către
relatarea biblică.
Prima parte din Geneza 3 se centrează în jurul dinamicii
problemei ispitirii. „Şarpele,” citim, „era mai şiret decât toate fiarele
câmpului pe care le făcuse Dumnezeu. El a zis femeii: ’Oare a zis
Dumnezeu?...” (Gen. 3:1). Atunci când Satan vine la mine, sau când
vine la tine, primul lui punct de atac este să ne facă să punem la
îndoială Cuvântul lui Dumnezeu – să ne facă să ne îndoim de ceea ce a

7
spus Dumnezeu. Dacă cel rău câştigă bătălia în acest punct, el a
câştigat întreg războiul.
Cu toate acestea, de obicei lucrurile nu se termină aici, pentru că
deseori Satana nu câştigă în acest punct. Şi astfel pasajul continuă cu
versetele 2-4: „Femeia a răspuns şarpelui: ‚Putem să mâncăm din
rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul
grădinii Dumnezeu a zis: ‚Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi
de el, ca să nu muriţi.’ Atunci şarpele a zis femeii: ‚Hotărât, că nu veţi
muri.’” Deci, dacă primul punct în strategia lui Satan este să pună la
îndoială Cuvântul lui Dumnezeu (să ne ispitească să ne îndoim de ceea
ce a spus Dumnezeu), al doilea punct este să ne facă să ne îndoim de
ceea ce a vrut să spună Dumnezeu atunci când ne-a vorbit.
Iar pasajul continuă: „…’dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi
mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul’ Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat
şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva
mintea.” (Gen. 3:5, 6) Al treilea punct al ispitirii este să ne facă să ne
îndoim de intenţiile bune pe care le are Dumnezeu faţă de noi. Ideea
de bază în acest punct este că Dumnezeu ar vrea să ne ţină departe de
lucrurile bune ale vieţii – că El nu doreşte să fim fericiţi. De aceea, nu
ne putem încrede în El.
Deşi Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a ne bucura din plin de
viaţă, Satan vine şi spune:
• „Nu ne putem încrede în Dumnezeu.”
• „Să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu.”
• „Să ne îndoim de ceea ce a vrut să spună Dumnezeu.”
• „Să ne îndoim de bunele Sale intenţii faţă de noi.”
Când asculţi ceea ce spune ispititorul, concluzia firească este că
nu te poţi încrede în Dumnezeu. Deci, trebuie să faci ce crezi tu.
Aceasta este exact ceea ce a făcut Eva în versetul 6. Biblia spune că

8
ea a luat din fruct şi a mâncat. Dar observaţi. Ceva sa întâmplat în
mintea şi în inima Evei înainte de a lua din fruct. Ea păcătuise deja
înainte de a lua din fruct. În esenţă, ea îi spusese lui Dumnezeu să o
lase în pace, pentru că ştia mai bine decât El ce era bine pentru ea. Ea
respinsese Cuvântul şi voinţa Lui şi le înlocuise cu propria sa voinţă şi
înţelepciune. Pe scurt, înainte de a lua din fruct, Eva alesese să urmeze
propria sa voinţă în locul voinţei lui Dumnezeu. Ea se pusese pe sine
pe tronul vieţii sale, în centrul universului său, înlăturându-L astfel pe
Dumnezeu. De fapt, ea îşi concentrase dragostea ei pe sine şi nu pe
Dumnezeu. Şi aceasta este esenţa PĂCATULUI.
Eva a comis PĂCAT atunci când s-a iubit pe sine mai mult decât
pe Dumnezeu şi voinţa Sa. Ea a comis PĂCAT în inima ei. Şi acel
PĂCAT din inima ei a condus-o să ia şi să mănânce din fruct. PĂCATUL
din inimă a condus la mai multe păcate, în termenii unor acţiuni. Dar
prima dată ceva s-a întâmplat în inima ei. Mai întâi există PĂCAT în
inimă. Acest PĂCAT din inimă conduce la acţiuni păcătoase. Astfel:
PĂCAT → păcate
Până la momentul din Gen. 3:6, Adam şi Eva fuseseră siguri în Hristos.
Dar odată cu intrarea PĂCATULUI în viaţa lor, s-a produs o schimbare majoră. Ei
au pierdut siguranţa vieţii pe care o avuseseră câtă vreme fuseseră în El. Acum
ei deveniseră destinaţi morţii.
Consecinţa PĂCATULUI urmează imediat în Geneza 3:7. Mai întâi, Adam
şi Eva au avut un profund sentiment de goliciune. Acesta este un cuvânt foarte
sugestiv. Îmi place Biblia pentru că foloseşte cuvinte care apelează la experienţa
noastră reală.
V-aţi simţit vreodată goi? Când eram copil, aveam un vis care se repeta.
Era mereu acelaşi vis, în care mă aflam la piscină. Toţi aveau costume de baie,
numai eu nu. Ce sentiment inconfortabil! Şi întotdeauna mergem pe brânci
pentru a mă ascunde după ceva – ca spre exemplu după pereţii cabinelor de
schimb. Dar în vis lucrurile sunt neobişnuite. Pereţii dispăreau. Aşa că nu puteam
scăpa în nici un fel de goliciunea mea.

9
Tot la fel, atunci când a PĂCATUL a intrat în viaţa lor, Adam şi Eva au
căpătat un sentiment inconfortabil de „goliciune” – un sentiment neplăcut de
vinovăţie, de care nu puteau scăpa. Acel sentiment provocat din interior a avut
multe urmări. Una dintre ele a fost vestimentaţia din frunze de smochin. Biblia ne
spune că Adam şi Eva au încercat să îşi ascundă goliciunea (vinovăţia) cu frunze
de smochin. Aţi încercat vreodată să vă ascundeţi goliciunea cu frunze de
smochin? Nu este o soluţie prea satisfăcătoare. Încercaţi-o un timp şi veţi
înţelege ce vreau să spun. Frunzele de smochin din Geneza 3 semnifică
încercarea omului de a-şi acoperi goliciunea prin propriile sale eforturi. Frunzele
de smochin semnifică încercarea lui Adam şi a Evei de a-şi rezolva problema
vinovăţiei. Frunzele de smochin reprezintă mântuirea prin fapte.
O a doua urmare a păcatului este disconfortul rezultat din teama care a
apărut ca urmare a ruperii relaţiei cu El (Gen. 3:8). Adam şi Eva se tem acum de
Făcătorul lor. Ei se ascund de Dumnezeu.
Din nefericire, ruperea relaţiilor cu Dumnezeu duce la relaţii rupte cu
ceilalţi oameni. Atunci când oamenii nu sunt în relaţii de armonie cu Dumnezeu,
ajung să se înstrăineze unii de alţii. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a întrebat
pe Adam dacă a mâncat din pom, Adam a învinovăţit-o imediat pe Eva. „Nu este
vina mea,”, pretinde Adam, „este vina ei. Ea mi-a dat să mănânc din pom.” Aici
este relatat sfârşitul singurei căsnicii perfecte care a existat vreodată pe pământ.
„Este vina ei”, „Este vina lui”, „Este vina ta”, este ecoul neîntrerupt care sună pe
coridoarele istoriei căsniciilor. Lipsa relaţiilor armonioase cu Dumnezeu a fost
începutul unui şir neîntrerupt de relaţii lipsite de armonie în familii (vezi Gen.
3:11, 12).
O altă consecinţă a păcatului se reflectă în relaţiile rupte cu
sinele. De aceea, Eva nu şi-a dat seama cu ce a contribuit la cădere.
Absolvindu-se de orice responsabilitate personală (aşa cum făcuse
Adam mai înainte), ea îl învinovăţeşte pe diavol pentru problemele ei:
„Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom” (Gen. 3:13) – „Diavolul m-
a făcut să acţionez astfel.” Oamenii evită să îşi recunoască propriile
păcate, dar le place să vorbească despre păcatele vecinilor, ale

10
pastorilor, ale soţilor sau soţiilor, ale copiilor – despre păcatele oricui
altcuiva, dar nu despre propriile păcate.
Cei mai mulţi oameni par să se bucure în mod real atunci când
vorbesc despre păcatele altora, dar se eschivează de propriile păcate.
Din nefericire, numai atunci când „ne mărturisim păcatele El… ne iartă
păcatele şi ne curăţeşte de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9) „Inima este
nespus de înşelătoare” (Ier. 17:9). După ieşirea din Eden, oamenii au
trăit într-o lume de relaţii alienate şi fracturate.
După Geneza 3, Adam şi Eva au pierdut siguranţa vieţii în Isus.
După cădere, ei au devenit fiinţe deteriorate, într-o lume deteriorată şi,
din nefericire, deteriorarea nu s-a oprit în Geneza 3. Aceasta este
semnificaţia istorisirii despre uciderea lui Abel de către fratele său Cain
în Geneza 4. Deteriorarea merge mai departe şi mai departe. În
Geneza 3 s-a întâmplat cu rasa umană ceva ce nu a mai fost niciodată
reparat.
Înţelegem mai bine acest subiect dacă ne întoarcem la
momentul creării umanităţii. În Geneza 1:26, 27, citim că Adam a fost
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar în Geneza 5:3, ni
se spune că Adam „a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui”.
Copiii s-au asemănat mai degrabă cu Adam decât cu Dumnezeu. Ellen
White spune sugestiv că Adam a dobândit „înclinaţie” spre păcat. 1 Iar
apostolul Pavel ne spune că PĂCATUL a venit în lume printr-un singur
om (Rom. 5:12).
PĂCATUL este universal. Există un singur lucru pe care nici un
om nu trebuie să îl înveţe – cum să păcătuiască. Toate celelalte trebuie
învăţate. Cum să păcătuieşti vine de la sine. Mai mult, fiecare naţiune,
fiecare societate, are nevoie de poliţie şi de armată. După ieşirea din
Eden, nu a mai existat nici un Shangri-Las (numele unui tărâm edenic
imaginar în romanul lui James Hilton, Lost Horizont – Orizontul pierdut,
n .tr.), nici un rai pe pământ. După ieşirea din Eden, după apariţia
PĂCATULUI, noi trăim la est de Eden (Gen. 3:24).

11
Biblia nu ne spune cum anume a fost transmisă „înclinaţia” către
PĂCAT de la o generaţie la alta, dar ea ne prezintă dovada empirică a
înclinaţiei universale către păcat în rândul omenirii. Deşi păcatul
personal al lui Adam îi aparţine numai lui, fiecare copil al lui Adam se
naşte cu tendinţa spre PĂCAT. Această tendinţă se materializează
atunci când persoana devine destul de matură pentru a alege în mod
conştient să urmeze propria voinţă, mai presus de voinţa lui
Dumnezeu.
PĂCAT versus păcate
Să ne întoarcem acum la Eva. Faptul că a mâncat nu a fost
PĂCAT, ci un rezultat al PĂCATULUI care domnea deja în inima ei. Ea
căzuse înainte de a lua din copac. Ea căzuse atunci când aşezase
iubirea pentru ceva (fructul) şi pentru cineva (ea însăşi) deasupra
iubirii ei pentru Dumnezeu.
PĂCATUL este iubire. PĂCATUL este iubire agape – acea iubire
deosebită asemănătoare cu iubirea lui Dumnezeu, tema centrală în
Noul Testament. În Luca 11:43 Isus îi condamnă pe farisei pentru că ei
iubeau (agapao) scaunele dintâi în sinagogi. Tot la fel, în 2 Timotei
4:10 ni se spune că Dima a părăsit calea creştină atunci când s-a
„îndrăgostit” de lumea aceasta. În mod asemănător, în I Ioan 2:15
suntem avertizaţi să nu „iubim (agapao) lumea şi lucrurile din ea”.
Dragostea Tatălui nu locuieşte într-o astfel de persoană. Aceste pasaje
nu spun că ar fi greşit să iubeşti lumea, ci că este greşit să pui orice
altceva în locul lui Dumnezeu.
PĂCATUL este iubire îndreptată către un obiect greşit. PĂCAT
este să iubeşti un obiect mai mult decât pe Creatorul acelui obiect. Nu
contează că acel obiect este un lucru, o persoană, sau sinele propriu. A
iubi orice altceva sau pe oricine altcineva mai mult decât pe
Dumnezeu este greşit.

12
PĂCATUL este iubirea îndreptată în mod greşit asupra unui
obiect, împreună cu un stil de viaţă în care se urmăreşte acest scop.
Astfel, PĂCATUL duce la apariţia păcatelor.
PĂCAT → păcate

Unii dintre prietenii mei au numit această abordare a problemei păcatului


„noua teologie”. Aş dori să sugerez ca ea să fie numită „noua teologie a Predicii
de pe Munte”. Modelul de mai sus explică modul în care Isus a predicat. El a
spus foarte clar: „Dar ce iese din gură, vine din inimă şi aceea spurcă pe om.
Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile” şi
aşa mai departe (Matei 15:18, 19). Mai mult, în Matei 12 Isus spusese că „din
prinosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a
inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” (vers. 34,
35)
Biblia prezintă păcatul ca pe un concept relaţional. PĂCATUL este un mod
de a relaţiona cu Dumnezeu. PĂCATUL, la nivelul lui cel mai de bază, nu este un
rău impersonal sau un comportament rezidual animalic, sau o trăsătură rea a
caracterului uman. Mai precis, el este rebeliune împotriva Dumnezeului
universului (Isaia 1:2-4; Osea 7:13). PĂCATUL este mai degrabă personal decât
impersonal. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit”, spune psalmistul
(Psalm 51:4). PĂCATUL este un atac personal împotriva autorităţii lui
Dumnezeu. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti” (a naturii umane
neconvertite), scrie Pavel, „este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani
8:7). Păcătosul este un duşman al lui Dumnezeu (Romani 5:10). Un duşman nu
este acela care doar nu reuşeşte să îţi facă bine. Un duşman este cel care se
află în tabăra adversă. Păcătoşii acţionează activ împotriva lui Dumnezeu.
Mai presus de faptul că este personal, PĂCATUL ţine de natura morală.
Este un act deliberat al voinţei împotriva lui Dumnezeu. Astfel, Herbert Doulglas
spune în mod corect că „păcatul este ca un pumn pe care fiinţa creată îl dă în
faţa Creatorului ei; păcatul este neîncrederea creaturii în Dumnezeu, detronarea
Lui din poziţia de Domn al vieţii ei.”2 Iar într-o manieră asemănătoare, Emil

13
Brunner se exprimă că păcatul este „ca un fiu mânios care îşi loveşte tatăl în
faţă, … este impunerea cu obrăznicie a voinţei sale mai presus de voinţa
tatălui.”3

Fapte păcătoase versus natură păcătoasă


Aspectul crucial care trebuie înţeles este acela că PĂCATUL înseamnă
mai mult decât o serie de fapte izolate. El reflectă o stare a inimii şi a minţii.
Primul pas în procesul mântuirii este recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi.
Aceasta înseamnă mai mult decât recunoaşterea faptului că eu comit păcatele
„a”, „b” şi „c”. „Înseamnă”, scrie Edward Vick, „recunoaşterea faptului că noi
suntem acel fel de persoane care fac astfel de lucruri… A recunoaşte că suntem
păcătoşi înseamnă a recunoaşte că există o putere care domneşte peste noi şi
ne împiedică să fim aşa cum doreşte Dumnezeu.”4 Această putere, spune Pavel,
este puterea păcatului (Rom. 3:9). Este „puterea păcatului”, pe care prea mulţi o
subestimează atunci când vorbesc despre PĂCAT. Astfel, ei cred că pot să
biruiască PĂCATUL prin biruirea păcatului „a” şi a păcatului „b” şi a păcatului „c”.
Problema centrală a acestei proceduri este că după ce păcatele „a”, „b”, şi „c”
sunt îndepărtate, noi tot rămânem păcătoşi.
Mulţi dintre noi au descoperit în mod personal – şi subliniez acest cuvânt
pentru că şi eu sunt unul dintre aceştia – că problema PĂCATULUI nu se rezolvă
numai prin spoieli exterioare, în ciuda devotamentului cu care facem aceasta şi a
efortului pe care îl depunem. Putem să renunţăm la multe lucruri „rele” pe care le
facem şi să rămânem totuşi în mod esenţial egoişti şi răi, sau chiar mai rău,
mândri – mândri de bunătatea noastră.
Biblia apelează la cele mai teribile cuvinte pentru a descrie condiţia
păcătoşilor. Ea descrie păcătoşii în termenii sclaviei, robiei, silniciei şi al unui
proces de degenerescenţă care nu poate fi întors din evoluţia sa fără intervenţia
lui Dumnezeu. Umanitatea este „moartă în păcat” şi „pierdută”. Ellen White
prezintă lucrurile la fel. Ea spune că „inima omului este prin natura sa rece,
întunecată şi lipsită de iubire.”5 „Prin natura ei”, scrie ea, „inima este rea.”6Chiar
dacă la început Adam a avut o minte echilibrată şi gânduri curate, „prin

14
neascultare puterile lui au fost pervertite şi egoismul a luat locul iubirii.”7 Din nou
ea scrie, atunci când vorbeşte despre Luca 18 şi rugăciunea îndreptăţirii de sine
a fariseului: „Dintre toate păcatele, mândria şi autosuficienţa este cel mai lipsit de
speranţă, cel mai incurabil păcat.”8 Problema este că atunci când sunt bun –
când cred că sunt bun – nu mai simt nevoia de Hristos.

Modurile diferite de a vedea păcatul duc la căi diferite ale mântuirii


Ceea ce urmăresc să spun, ideea care stă la baza acestei cărţi, este că o
doctrină neadecvată a PĂCATULUI va conduce în mod obligatoriu la o doctrină
neadecvată a mântuirii. Aceasta este una dintre cele mai importante idei care
trebuie înţelese în legătură cu vieţuirea creştină. Nu este întâmplător faptul că
războiul teologic în cadrul adventismului se dă pe tema doctrinei PĂCATULUI.
Poate că mulţi nu sunt conştienţi de acest fapt, dar doctrina asupra păcatului se
află în mod inevitabil la baza disputei asupra modului în care oamenii sunt
mântuiţi. Dacă dorim să înţelegem cum sunt oamenii salvaţi, atunci trebuie să
înţelegem din ce sunt salvaţi. Punctul de plecare al discuţiei asupra mântuirii
trebuie să fie înţelegerea PĂCATULUI, pentru că tratamentul trebuie să fie pe
măsura bolii. Soluţia trebuie să fie adecvată problemei.
Adventiştii de ziua a şaptea se află în faţa unui pericol real în această
privinţă, pentru că noi am confundat etica şi comportamentul cu religia. Şi, mai
rău, realizăm o confuzie profundă între caracterul lui Hristos şi aspectele care ţin
de stilul de viaţă.
Observaţia principală legată de această situaţie este că modurile diferite
de a înţelege PĂCATUL conduc la căi ale mântuirii radical diferite între ele. Dacă
păcatul este văzut ca o serie de acţiuni cu sens descendent,

atunci mântuirea şi îndreptăţirea sunt văzute ca o sere de acţiuni sau


comportamente cu sens ascendent:

15
Potrivit acestei scheme, când toate acţiunile unei persoane sunt
pe aceeaşi linie cu voia lui Dumnezeu şi când toate păcatele sunt
biruite, persoana este perfectă şi gata pentru a fi luată în cer.
Aceasta este – probabil – o imagine plăcută. Dar ea nu este
imaginea Noului Testament, prezentată de Hristos şi în scrierile lui
Pavel. Dimpotrivă, fariseii erau cei care în Noul Testament promovau
această concepţie. Accentul principal în Noul Testament se pune pe
problema PĂCATULUI şi nu pe cea a păcatelor. Prin urmare, Noul
Testament vorbeşte despre ce înseamnă a deveni creştin prin
crucificare şi naştere din nou, prin primirea unei inimi noi şi a unei
minţi noi, ca rezultat al unei transformări totale (Rom. 12:2).
A fi mântuit presupune atât a accepta moartea lui Hristos ca
înlocuitor al nostru, cât şi a avea inimi transformate (ceea ce înseamnă
a reorienta dragostea agape către Dumnezeu şi ceilalţi şi nu către noi
înşine). O asemenea experienţă a naşterii din nou implică – ba nu, cere
cu necesitate – o schimbare majoră în tot ce facem şi în tot ce gândim.
Noul Testament prezintă mântuirea ca pe un proces de transformare şi
nu de îmbunătăţire. Astfel, atunci când cineva Îl primeşte pe Isus, când
primeşte ÎNDREPTĂŢIREA, când cineva acceptă moartea şi învierea lui
Hristos şi Îl reaşează pe Dumnezeu în centrul inimii sale, va trăi o viaţă
îndreptăţită şi va face fapte îndreptăţite. Asemenea fapte vor apărea
ca un rezultat natural al noii relaţii pe care individul o are cu Isus.
Astfel:
ÎNDREPTĂŢIRE → fapte îndreptăţite

Oamenii nu Îl pot avea pe Isus în inimile lor, ei nu pot avea o viaţă nouă şi
transformată, dacă nu trăiesc zi de zi prin îndreptăţire. Mântuirea este un întreg.
A fi mântuit înseamnă a alege să repunem voinţa Lui în centrul vieţii noastre.
Înseamnă a renunţa la mândria rebeliunii noastre şi chiar la mândria bunătăţii
noastre.

16
Vei spune „Da”, sau „Nu” lui Dumnezeu?
La încheierea acestui capitol aş dori să spun că sunt doar două moduri în
care femeile şi bărbaţii pot relaţiona cu Dumnezeu. Putem spune „Da” lui
Dumnezeu şi voinţei Sale, sau putem spune „Nu” lui Dumnezeu şi voinţei Sale.
Nu există alte opţiuni. Este ori un „Da”, ori un „Nu” spus lui Dumnezeu. A spune
„Da” lui Dumnezeu înseamnă a relaţiona cu El prin CREDINŢĂ. A spune „Nu” lui
Dumnezeu înseamnă a relaţiona cu El prin PĂCAT. Toţi relaţionăm cu
Dumnezeu. Nu există nici un teren neutru. Ori Îi spunem „Da”, ori Îi spunem „Nu”
Creatorului universului. Nici o creatură morală nu Îl poate ignora pe Dumnezeu.
Prin natura lucrurilor, noi suntem forţaţi să răspundem cu „Da” sau „Nu” lui
Dumnezeu. Iar unul dintre lucrurile cele mai remarcabile din univers este faptul
că Dumnezeu ne oferă puterea de a alege, în timp ce Duhul Sfânt lucrează
asupra voinţei noastre. Dacă aş fi fost Dumnezeu, aş fi evitat o mulţime de
probleme, pentru că nu i-aş fi dat niciodată lui Lucifer, sau omului, o asemenea
putere. Una dintre cele mai mari puteri din univers este puterea omului de a
spune „Da” sau „Nu” lui Dumnezeu.
Voinţa omului, aflată sub îndemnul Duhului Sfânt, este cea care determină
relaţia lui cu Dumnezeu. Există doar două moduri de a relaţiona cu Dumnezeu –
relaţia prin CREDINŢĂ şi relaţia prin PĂCAT. Ca rezultat, el ori are o viaţă sigură
prin Hristos, ori este despărţit de El şi pierdut. Nu există alte opţiuni. Cei care au
ales să trăiască în Hristos i-au permis lui Dumnezeu să realizeze un proces
reversibil al efectelor păcatului în vieţile lor. Ei şi-au reorientat dragostea către
Dumnezeu şi voinţa Sa.
Cu toate acestea, trebuie să spunem că, aşa cum PĂCATUL este iubire,
la fel şi mântuirea este iubire. Mântuirea nu este numai dragostea lui Dumnezeu
care a murit pe cruce pentru noi, ci şi dragostea noastră pentru El şi pentru
ceilalţi – o iubire care a fost transformată şi alimentată prin puterea Duhului
Sfânt.

Întrebări pentru reflecţie

17
1. Ţi se cere să ţii timp de 20 de minute o prezentare despre PĂCAT unui
grup de tineri. Care sunt şase puncte descriptive care vor sta la baza prezentării
tale?
2. De ce PĂCATUL este mai important decât păcatele? Care este
diferenţa dintre ele?
3. De ce acei oameni care nu sunt în armonie cu Dumnezeu nu
sunt în armonie nici unii cu alţii?
4. De ce păcatul de a te considera bun este cel mai periculos
dintre toate păcatele?
5. În ce sens concepţia despre PĂCAT stă la baza oricărei alte
discuţii despre mântuire?

18
19
11
Ellen G. White, Education, (Mountain View, CA: Pacific Press, 1952), 29.
2
Herbert E. Douglas. Why Jesus Waits, rev. ed. ([Riverside CA]: Upward Way Publishers, 1987), 53.
3
Emil Brunner, The Mediator, trans. Olive Wyon (New York: Macmillan, 1934), 462.
4
Edward W.H. Vick, Is Salvation Really Free? (Washington, DC: Review and Herald, 1983), 86.
5
Ellen G. White, Thoughts from the Mount of Blessing (Mountain View, CA: Pacific Press, 1956), 21.
6
Ellen G. White, The Desire of Ages (Mountain View, CA: Pacific Press, 1940), 172.
7
Ellen G. White, Steps to Christ, (Mountain View, CA: Pacific Press, 1958), 17.
8
Ellen G. White, Christ’s Object Lessons, (Washington, DC: Review and Herald, 1941), 154.

CAPITOLUL DOI

Adventiştii ignoră LEGEA


Adventiştii ignoră LEGEA. Oricât de ciudat ar părea – dată fiind reputaţia
noastră de legalişti – în decursul celor patruzeci de ani de când sunt adventist mi-
am dat seama că unul dintre cele mai mari lipsuri ale noastre este ignorarea LEGII
lui Dumnezeu. Şi mai uluitor este faptul că LEGEA este neglijată tocmai de cei
care o consideră importantă. Am descoperit că cei care au cele mai multe de spus
despre legile lui Dumnezeu sunt prea adesea tocmai cei care sunt înclinaţi să
neglijeze LEGEA lui Dumnezeu.
Ca adventişti de ziua şaptea, noi iubim legile lui Dumnezeu şi foarte mulţi
dintre noi sunt foarte încântaţi să vorbească despre porunci, legi şi reguli. Mai
mult, suntem pe drept entuziasmaţi de locul pe care îl avem în cadrul profeţiei
despre sfârşitul timpului, referitoare la poruncile lui Dumnezeu. „Balaurul – citim
în Apocalipsa 12:17, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa
seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu…” Acesta este un pasaj
remarcabil, mai ales atunci când este văzut în contextul profeţiei istorice
referitoare la cele 1260 zile, aşa cum apare în versetul 14.
Şi apoi citim din nou: „Aici este răbdarea sfinţilor (a acelora care continuă să
Îl aştepte pe Isus venind) care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui
Isus” (Apoc. 14:12). Încă o dată, precizez că acest pasaj este prezent în contextul
profeţiei istorice. Astfel, citim despre primul înger, al doilea înger, al treilea înger
şi apoi despre marele seceriş de la sfârşitul istoriei pământului. Adventiştii au
găsit un confort plăcut în a se vedea pe ei înşişi ca fiind poporul lui Dumnezeu de
la sfârşitul timpului, care ţine poruncile lui Dumnezeu.

LEGE versus legi


Da, adventiştii iubesc poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui şi regulile Lui, dar
prea adesea noi am ignorat LEGEA Lui, atât în retorică, cât şi în practică. Acest
lucru s-a întâmplat la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis în 1888,
când oamenii au devenit agresivi unii cu alţii, din dorinţa de a apăra legile lui
Dumnezeu. Ellen White a luat atitudine împotriva acestei maniere de abordare. Ea
le-a spus delegaţilor că dacă teologia lor îi făcea să se comporte astfel, atunci ea
dorea să stea cât mai departe de aşa ceva.
Prea adesea noi, ca adventişti de ziua a şaptea, am neglijat LEGEA lui
Dumnezeu. Aşa cum ne-a preocupat mai mult să spunem ce este păcat şi ce este
neprihănire, la fel ne-a preocupat să spunem ce este după lege şi nu LEGEA lui
Dumnezeu. Probabil că o parte a problemei noastre este aceea că adventiştii de
ziua a şaptea sunt confuzi în legătură cu natura LEGII lui Dumnezeu.
Nu voi uita niciodată şocul pe care l-am avut atunci când am descoperit că
cele Zece Porunci nu erau adevărata LEGE. De fapt, în contextul istoriei universale
de-a lungul veşniciei, cele Zece Porunci pot fi văzute ca o apariţie mai târzie. Nu
trebuie să ne gândim prea mult sau prea profund ca să ne dăm seama că legea
exprimată prin cele Zece Porunci nu este universală, dacă avem în vedere
contextul galactic. Să luăm spre exemplu porunca a patra. Ea spune clar că
Sabatul a fost dat pentru a comemora crearea planetei Pământ. Chiar şi ciclul
săptămânal şi cel de douăzeci şi patru de ore este legat de crearea planetei
noastre şi a sistemului solar, ca determinant al legii Sabatului prezent în Decalog.
Totuşi, Legea Sabatului din Decalog corespunde unui principiu universal şi etern.
O analiză similară ar putea fi făcută şi pentru unele dintre celelalte porunci din
Exod 20.
Ellen White se exprimă în aceeaşi linie de gândire. „Legea lui Dumnezeu, a
scris ea, a existat dinainte ca omul să fie creat. Îngerii erau guvernaţi de ea.
Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu… După
păcătuirea şi căderea lui Adam nu a fost nimic luat din legea lui Dumnezeu.
Principiile celor zece porunci au existat dinainte de cădere şi aveau un caracter
potrivit pentru fiinţele sfinte.”
Să ne întoarcem la acel citat, pentru că va trebui să îl înţelegem mai bine
pentru a putea avansa într-o mai bună înţelegere a caracterului desăvârşirii. (Vă
rog observaţi că folosesc urmăresc atingerea unor noţiuni principale. Capitolul 1 s-
a referit la PĂCAT. Capitolul prezent se referă la LEGE. Ele doua sunt legate,
precum capul şi pajura aceleiaşi monede. Încă avem nevoie să fim salvaţi – acesta
este capitolul 3. Încă avem nevoie să mergem la cruce – aceasta vom vedea în
capitolul 4. Şi încă avem nevoie să devenim fără păcat şi desăvârşiţi – acestea
sunt ultimele două capitole.) La baza oricărei teologii a mântuirii, crucii şi
desăvârşirii stau anumite concepte specifice. Două dintre aceste concepte sunt
PĂCAT şi LEGE. Ele formează fundamentul unei înţelegeri corecte a ceea ce
înseamnă marea controversă.
Voi repeta citatul din Ellen White: „Principiile celor zece porunci au existat
dinainte de cădere şi aveau un caracter potrivit pentru fiinţele sfinte. Chiar şi
îngerii erau guvernaţi de ele. După cădere, principiile neprihănirii au rămas
neschimbate.” Ea a mai scris: „Legea lui Dumnezeu a existat dinainte ca omul să
fie creat. Ea a fost adaptată la condiţia fiinţelor sfinte; chiar şi îngerii erau
guvernaţi de ea. După cădere, principiile neprihănirii au rămas neschimbate.” Dar
Ellen White a mai scris şi că, după căderea lui Adam, legea a fost „exprimată şi
prezentată astfel încât să îl întâmpine pe om în starea sa căzută.”
În timp ce noua formă de „exprimare” şi „prezentare” a LEGII după cădere a
inclus fără îndoială aspecte ceremoniale, ea a inclus şi negativizarea LEGII. Vă
puteţi imagina că Dumnezeu putea să li se adreseze îngerilor sfinţi spunându-le:
„Acum aveţi grijă să nu comiteţi adulter cu vreunul din aproapele vostru”? Nici
măcar nu sunt sigur că îngerii pot să comită adulter din punct de vedere fiziologic.
Şi credeţi că era nevoie ca Dumnezeu să le spună îngerilor: „Acum aveţi grijă să
nu poftiţi după nevasta aproapelui vostru, să nu furaţi ce îi aparţine şi să cinstiţi
pe mama şi pe tata?” Spuneţi, au îngerii taţi şi mame?
Îngerii ţineau LEGEA fără să facă un efort special, pentru că ea fusese scrisă
de la început în inimile lor (vezi Evrei 8:10; 2 Corinteni 3:3). „Dragostea”, citim,
„este marele principiu care animă fiinţele necăzute.” Nu era nevoie să li se spună
îngerilor „Să nu ucizi” sau „Să nu furi”, pentru că din inima lor pornea motivaţia
pozitivă de a avea grijă unii de alţii. Numai după apariţia păcatului, cu schimbarea
pe care el a adus-o, de la dragostea pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi, la
dragostea pentru sine, a fost nevoie ca LEGEA să fie reformulată în termeni
negativi, pentru fiinţele care acum erau conduse de egoism şi motivaţii negative.
Corecta identificare a LEGII din spatele legii are o importanţă deosebită,
pentru că orice discuţie echilibrată despre neprihănire şi desăvârşire depinde de o
înţelegere corectă a LEGII lui Dumnezeu.
Vechiul Testament are cel puţin trei legi – morală, civilă şi ceremonială. Mai
mult, cărţile lui Moise şi chiar întregul Vechi Testament poartă şi numele de
„legea”. Astfel, în Biblie cuvântul „lege” are mai multe înţelesuri.
În Noul Testament însă, Isus face limpede precum cristalul care este sensul
LEGII din spatele legilor. Atunci când a fost întrebat care este cea mai mare
poruncă, Isus a răspuns: „Să Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare
poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. În aceste două Legi se cuprind toată Legea şi Proorocii” (Mat. 22:37-40).
Pavel şi Iacov au mers mai departe şi au aplicat o reducere asupra LEGII la
un singur percept de bază. Astfel, Pavel spune în Romani 13 că „dragostea este
împlinirea legii” (versetul 10) şi în Galateni 5 că „toată legea se cuprinde într-o
singură poruncă: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’” (versetul 14). În
acelaşi timp, Iacov nu numai că este în armonie cu Pavel, dar exprimă şi unitatea
ultimă a LEGII. El scrie că „cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură
poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:8, 10).

Caracteristicile LEGII
Concepţia care susţine aceste afirmaţii despre LEGE prezente în Noul
Testament are câteva faţete. Mai întîi, LEGEA este unitară. Nu sunt mai multe
principii care susţin LEGEA, ci unul singur. La nivelul cel mai de bază, LEGEA poate
fi rezumată la un singur cuvânt – „dragoste”. Vă rog să observaţi că acelaşi
cuvânt, „dragostea”, îl foloseşte şi Ioan pentru a reda caracterul lui Dumnezeu. În
1 Ioan 4:8 citim că „Dumnezeu este dragoste”. Această afirmaţie are sens, pentru
că LEGEA este o reflectare a caracterului lui Dumnezeu. Şi să ne amintim că
reflectarea caracterului lui Dumnezeu este un aspect crucial în creştinism şi cu
siguranţă este crucial în adventism. Aceste concepte ne ajută atunci când
analizăm desăvârşirea caracterului, în capitolul 6. Să ne amintim, LEGEA este o
reflectare a caracterului lui Dumnezeu, iar caracterul lui Dumnezeu are în centru
caracteristicile de a-i îngriji şi iubi pe ceilalţi, chiar dacă ei nu merită aceasta.
Biblia nu se opreşte doar la a pune semnul egal între LEGEA, iubirea şi
caracterul lui Dumnezeu. Ea începe prin a face explicit înţelesul iubirii, astfel încât
fiinţele umane şi celelalte fiinţe create să înceapă să îi vadă semnificaţia în situaţii
concrete. Pentru fiinţele necăzute, cineva se poate gândi că este necesar ca legea
să aibă două părţi – dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele.
După cădere totuşi, a fost nevoie ca legea să fie mai bine explicată, datorită
degenerării rasei umane. Deşi există dovezi numeroase în cartea Genezei şi la
începutul cărţii Exodul cu privire la existenţa dinainte de Sinai a unor legi din cele
Zece Porunci, Dumnezeu a ales să redea cele două mari principii ale legii în forma
a zece precepte, atunci când a făcut din naţiunea lui Israel poporul deosebit al
legământului cu El.
Primele patru porunci sunt o explicare a aspectelor legate de principiul
iubirii faţă de Dumnezeu, în timp ce ultimele şase particularizează modurile
specifice de a ne iubi aproapele. Astfel, prezentarea progresivă a legii de la o
LEGE la două legi şi apoi la zece legi poate fi ilustrată în următorul mod:
LEGE legi
Dumnezeu are o LEGE de bază. Din principiul LEGII rezultă legile. Acest
lucru este foarte strâns legat de ceea ce am spus în ultimul capitol în legătură cu
PĂCATUL care conduce la păcate:
PĂCAT păcate
şi cu neprihănirea care conduce la fapte neprihănite:
NEPRIHĂNIRE fapte neprihănite
Ceea ce trebuie să ne amintim este că nivelul la care se dă marea luptă nu
este acela al păcatelor, legilor sau faptelor neprihănite. Mai degrabă, marea luptă
se dă la nivelul PĂCATULUI, al LEGII şi al NEPRIHĂNIRII.
Urmând această linie de gândire, este interesant de observat că primele trei
cuvinte din Patriarhi şi profeţi sunt aceleaşi cu ultimele trei cuvinte din Marea
Luptă. Aţi observat vreodată înainte acest lucru? Eu l-am remarcat pentru prima
dată acest lucru atunci când am scris cartea My Gripe With God, o carte care
vorbeşte despre cruce. Ellen White începe şi încheie seria de cărţi Spiritul Profeţiei
cu aceleaşi cuvinte: „Dumnezeu este dragoste”. Acesta este subiectul central al
marii lupte. Acesta este subiectul care trebuie demonstrat în faţa întregului
univers. Aceasta este esenţa caracterului lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa
tuturor caracterelor neprihănite.
Una dintre problemele fundamentale ale fariseismului prezent în Noul
Testament era atomizarea PĂCATULUI într-o serie de acţiuni. Atomizarea
PĂCATULUI este direct legată de atomizarea LEGII şi a NEPRIHĂNIRII. Deşi creştinii
trebuie să înţeleagă natura păcatelor, a legilor şi a faptelor neprihănite, ei trebuie
de asemenea să înţeleagă ce este PĂCATUL, LEGEA şi NEPRIHĂNIREA, dacă
doresc să obţină o înţelegere biblică a mântuirii şi desăvârşirii. Pentru că fariseii
din vechime nu înţelegeau PĂCATUL şi LEGEA, ei nu puteau înţelege corect nici ce
este NEPRIHĂNIREA. Tot ce este scris în Noul Testament mărturiseşte împotriva
înţelegerii lor greşite.
Pe lângă unitate, un al doilea aspect al legii biblice este faptul că ea este în
mod esenţial mai mult pozitivă decât negativă. Isus a lămurit clar că religia
negativă nu este îndeajuns, atunci când a relatat întâmplarea din Matei 12,
despre persoana care şi-a curăţat casa şi a pus-o în ordine, dar nu a ţinut cont de
aspectele vitale, pozitive ale creştinismului. Starea din urmă a acestei persoane,
declară Isus, a fost mai rea decât la început (versetele 43-45). „O religie care se
defineşte prin expresia să nu”, declară William Barclay, „este destinată eşecului.”
Natura esenţial pozitivă a legii biblice poate fi văzută de asemenea în modul
în care Isus discută cu tânărul bogat, care a venit la El pentru a-L întreba:
„Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?”
Isus l-a întâmpinat pe propriul său teren, spunând: „Nu fă asta şi fă asta.”
„A”, a replicat tânărul, „deja nu mai fac acele lucruri. Ce altceva mai ai să-
mi spui?”
Isus a spus: „Ei, dacă stai bine în privinţa asta, şi chiar vrei să fii desăvârşit,
de ce nu mergi să vinzi tot ce ai să slujeşti pe deplin aproapelui tău?”
Tânărul bogat nu se aştepta la un asemenea răspuns. Lui îi plăcea „regula
îngrădirii”, a neprihănirii obţinute prin abţinerea de la anumite lucruri. El s-a
poticnit atunci când Isus l-a îndrumat către „regula neprihănirii continue”, în care
nu există nici o limită şi nici un sfârşit al iubirii pentru celălalt.
Isus a arătat că legea iubirii are un aspect pozitiv, mai important decât
aspectul ei negativ. Desigur, aceasta era prea mult pentru tânărul bogat. El se
simţea relativ confortabil cu aspectul negativ al legii. El putea să nu facă acest
sau acel lucru, dar nu era pregătit ca LEGEA lui Dumnezeu să pătrundă în fiecare
aspect al vieţii lui (vezi Matei 19:16-22).
Personal mai simt foarte neconfortabil cu acest mod de a înţelege credinţa,
aşa cum l-a explicat Isus. Prin natura mea sunt un fariseu. Îmi convine înţelegerea
negativă a legii, pentru că îmi place să ştiu care sunt limitele. Îmi place să ştiu
până unde se întind obligaţiile mele. Aceasta mă conduce către lecţia din Matei
18.
Petru era preocupat să afle de câte ori trebuie să îl ierte pe aproapele său.
Petru nu era pe dinafară. El ştia ce spun fariseii în legătură cu acest subiect.
Aceştia citiseră cartea lui Amos. Ei înţeleseseră că Domnul iartă de trei ori, iar a
patra oară îl lasă pe păcătos în păcatul lui. Ei bine, logica rabinică sugera că noi
nu putem fi mai buni decât Dumnezeu. De aceea, spuneau ei, limita iertării
umane ar trebui să fie de trei ori.
Dar Petru văzuse că Isus nu limita legea. Aşa că el a dublat numărul trei al
iertării rabinice şi a mai adăugat unu, pentru a ajunge la un număr suficient de
mare, considerând că a ierta de şapte ori dovedea o mare generozitate. Şi
aceasta însemna a ierta din plin, gândind în acest context. Dacă ţi-aş lovi maşina
de şapte ori în parcarea bisericii, timp de şapte Sabate la rând, probabil te-ai
gândi că şapte înseamnă cu şase ori mai mult decât normal. Dar Isus a dat un
răspuns cu mult peste aşteptările lui Petru. El a spus: „Petre, Petre, nu de şapte
ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte.” Încercaţi să faceţi asta. Când veţi ajunge la
490, nu veţi mai avea maşină. De asemenea, nici nu vei mai şti la ce număr ai
ajuns cu iertarea (Matei 18:21, 22).
De fapt, Petru nu întrebase ”Cât de mult să îl iubesc pe aproapele meu”, ci
„Unde să mă opresc cu iubirea pentru aproapele meu?”. Aceasta este o întrebare
foarte omenească. Îmi place această întrebare. Când pot să încetez să îl mai
iubesc pe aproapele meu? Acesta este felul nostru de a fi, ca oameni normali.
Când sunt scutit de a mai fi drăguţi şi să dau oamenilor ceea ce merită? Nu îmi
place harul. Harul înseamnă a da oamenilor ceea ce ei nu merită. Nu mă supăr
când îl primesc eu, dar chiar nu îmi place să ofer har altora.
Hristos a răspuns lui Petru ca şi cum acesta ar fi întrebat când poate să nu îl
mai iubească pe aproapele său. El a răspuns prin impresionanta parabolă despre
cei doi datornici. Unul datora o sută de lei, iar celălalt zece mii de galbeni. Datoria
de o sută de lei echivala cu o sută de zile de muncă. Aceasta este o datorie mare,
dar nu imposibil de plătit. Prin contrast, datoria de zece mii de galbeni era
imposibil de plătit. De fapt, aceasta ar fi însemnat 160 000 de ani de muncă,
şapte zile pe săptămână. Cu toate acestea, împăratul harului a iertat această
datorie uriaşă. Dar cel iertat a refuzat să transmită mai departe iertarea
aproapelui său, care îi datora numai o sută de galbeni. Urmarea a fost că iertarea
dată de împărat a fost anulată. Ideea pe care istorisirea urmăreşte să o transmită
este că păcătoşii, cărora le-a fost iertată o datorie imposibil de plătit, trebuie să
transmită mai departe mila lui Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu a avut milă de ei.
Astfel, Petru a învăţat că nu poate ajunge niciodată la un moment în care să poată
înceta să îl mai iubească pe aproapele său, adică să înceteze să transmită mai
departe harul lui Dumnezeu (Matei 18:23-35). Faptul care sperie pe om este că
niciodată nu există o limită a iubirii creştine.
Ca şi Petru, ne simţim mult mai confortabil cu aspectul negativ al legii,
decât cu cel pozitiv. Noi dorim să aflăm când ne-am consumat cota de bunătate
pentru a ne relaxa şi a ne manifesta aşa cum suntem. Aspectul negativ al legii
limitează scopul neprihănirii şi dă posibilitatea omului de a o interpreta şi obţine
aşa cum doreşte el. În felul acesta, legaliştii de toate orientările se pot folosi de
expresia „să nu” şi de „păcatele mici”. Iubirea continuă a tuturor duşmanilor este
o ţintă care exclude posibilitatea controlului omenesc.
Legaliştilor le place să vorbească cu minuţiozitate despre comportamentele
negative. Aceasta îmi aduce aminte de o femeie pe care Bruce Johnston (fostul
preşedinte al Conferinţei Uniunii Pacificul de Nord) a întâlnit-o odată. În timp ce
discutau despre păcatul lui David, ea a spus: „Ei bine, unii oameni au câte o
problemă. A mea este că mănânc granola între mese”. Cu excepţia acestui lucru,
ea ajunsese la perfecţiune. Din nefericire, acest mod de a înţelege legea este
departe de idealul Noului Testament.
Există un gen de neprihănire care se bazează pe atenţia principală acordată
unor acţiuni tot mai mici şi mai mici. Noul Testament urmăreşte tocmai contrariul.
Calea creştină este neprihănirea continuă care se exprimă prin dragostea pentru
Dumnezeu şi pentru aproapele şi care este sintetizată în cele două mari porunci.
Acesta era idealul care l-a dus pe tânărul bogat (cu mentalitatea lui centrată pe
lucrurile mici şi tot mai mici) la o frustrare profundă, îndepărtându-L de Hristos.
Dar nouă ne place să credem că păcatul se reduce la anumite acţiuni
particulare negative, pentru că oricine poate să biruiască un obicei, dacă încearcă
din răsputeri. Pe de altă parte, îmi dau seama că îmi este imposibil să îi iubesc pe
toţi cei ce sunt aproapele meu, în acelaşi timp. Pot să obţin victoria în ceea ce
priveşte brânza, untul de arahide, sau „granola între mese”, dar am nevoie de
harul lui Dumnezeu pentru a-i iubi pe toţi cei care sunt aproapele meu, în acelaşi
timp, mai ales când Isus îmi spune că şi duşmanul meu este tot aproapele meu.
Pentru aceasta am nevoie de foarte mult har.
Astfel, noi vrem să cunoaştem limitele iubirii şi ale faptelor bune creştine,
pentru ca să ştim când am îndeplinit totul. Răutatea umană preferă abordarea
negativă a legii, pentru că ea limitează scopul neprihănirii. O face cu putinţă de
obţinut la nivel omenesc. În mod ciudat, mulţi cred că a reduce legea la cele două
porunci înseamnă a renunţa la standardele vieţii creştine. Hristos a demonstrat în
mod repetat contrariul. „În cele două porunci”, citim în Sellected Messages, „este
cuprinsă lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea legii lui Dumnezeu.”
În Predica de pe Munte, Isus a prezentat principiile legii şi a demonstrat
profunzimea şi înălţimea semnificaţiei lor. Acestea sunt „principiile”, spune Ellen
White, „care vor reprezenta pentru totdeauna marele standard al neprihănirii.”
Abordarea negativă a religiei rezultă din abordarea negativă a legii. Lumea a
văzut prea multă religie negativă. Un pastor tânăr mi-a spus odată că pentru mulţi
oameni „dovada cea mai mare a faptului că eşti creştin este abilitatea de a spune
‚nu’”. Din nefericire, această caricatură se potriveşte pentru prea mulţi oameni
care vor să atingă standarde cât mai înalte. Pentru mine este un lucru relativ
simplu să evit să fur, să ucid, să comit adulter, comparativ cu nesfârşita provocare
de a-i iubi pe toţi care sunt aproapele meu ca pe mine însumi.
Preceptele negative ale celor Zece Porunci îmi spun care sunt aspectele
care ţin de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; dar, cu toate că sunt
importante, ele sunt doar o modalitate de exprimare a LEGII. Nimeni nu poate fi
mântuit vreodată sau să devină desăvârşit fără să ţină Sabatul şi să evite să fure.
De fapt, nimeni nu este mântuit pentru ceea ce nu a făcut. Viaţa creştină se
defineşte prin aspectele ei pozitive, şi nu prin cele negative.
Fie că ne place sau nu (iar fariseilor din vechime cu certitudine nu le
plăcea), Isus a plasat standardul neprihănirii mai sus decât nivelul „normal”, pe
care oamenii îl pot atinge prin efort propriu. Iar cei mai mulţi legalişti ştiu să facă
un astfel de efort. De fapt, ei pun accentul principal pe efortul uman. Ei au trecut
de la mândria pentru realizările în lucrurile lumii acesteia la mândria pentru
realizările în lucrurile spirituale.

LEGEA în viaţa de zi cu zi
OK, aţi putea gândi, aţi prezentat faptul că LEGEA este pozitivă şi unitară.
Ceea ce aţi spus este bun şi de ajutor, dar cum se traduce aceasta în viaţa mea
de zi cu zi?
Ei bine, credeam că nu mă veţi întreba. Dar îmi pare bine că o faceţi, pentru
că aplicaţia practică se află în centrul vieţuirii creştine.
Modul în care individul relaţionează cu legea nu este numai important, ci şi
complex. Pavel spune în 1 Timotei 1:8 că „legea este bună, dacă cineva o
întrebuinţează bine.” Ceea ce înseamnă că legea nu este aşa bună dacă nu este
întrebuinţată bine. Se înţelege că unul dintre cele mai mari pericole cu care
creştinii trebuie să se confrunte stă în greşita folosire a legii. Desigur, ştim cu toţii,
sper, că nu prin ţinerea legii intrăm într-o relaţie bună cu Hristos. Cunoaştem de
asemenea că funcţia legii este aceea de a ne arăta păcatul (sau goliciunea
interioară) şi în felul acesta ea ne îndreaptă către Hristos pentru iertare şi pentru
a ne îmbrăca cu neprihănirea Lui. Pe lângă aceasta, suntem conştienţi de faptul
că legea ne oferă atât un standard pentru viaţa de zi cu zi, cât şi al judecăţii lui
Dumnezeu. Ceea ce deseori nu reuşim să înţelegem este că putem fi foarte zeloşi
în a ţine legile lui Dumnezeu, în timp ce putem greşi profund şi total în a ţine
LEGEA lui Dumnezeu.
Permiteţi-mi să vă ilustrez această idee punându-vă o întrebare. Când se
bucură mai mult adventiştii? Vineri la apusul soarelui, sau sâmbătă la apusul
soarelui? Pot pune această întrebare oriunde în lume şi voi primi acelaşi răspuns –
un chicot înfundat. Ei ştiu ce vreau să spun. Prea mulţi dintre noi ţinem Sabatul ca
şi cum ar fi o pedeapsă pentru că eşti adventist şi nu ca şi cum ar fi cea mai mare
bucurie din săptămână. Ziua de închinare este corectă, dar prea adesea am
pierdut principiul iubirii şi relaţia cu Dumnezeul iubirii, cea care dă sens acestei
zile. Sabatul a devenit povara săptămânii, în loc de a fi bucuria săptămânii.
Cred că A. T. Jones avea dreptate când spunea în 1890 că există trei tipuri
de creştini, în funcţie de modul în care ei se raportează la ziua de închinare. Există
păzitorii duminicii, păzitorii sâmbetei şi păzitorii sabatului. Distincţia dintre
ultimele două este crucială. Oricine poate fi un păzitor al sâmbetei. În cele din
urmă, aceasta este ziua corectă. Dar pentru a fi un păzitor al Sabatului, este
nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt. Numai printr-o relaţie de iubire cu Dumnezeul
universului descoperim adevărata semnificaţie a Sabatului. A ţine sâmbăta este
corect, dar a ţine Sabatul este de natură spirituală.
Pentru a susţine şi altfel această idee, pot spune că atunci când LEGEA este
în inimile noastre, este natural şi normal să ţinem legile lui Dumnezeu. Dar
reversul nu este adevărat. Cineva poate ţine legile lui Dumnezeu şi totuşi să nu
ţină LEGEA lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că o persoană poate manifesta o
ascultare exterioară şi să nu aibă iubirea lui Dumnezeu în inimă. Sau altfel spus,
cineva poate păzi adevărata zi, dar aşa cum o face şi cel rău.
Ascultarea exterioară acompaniată de lipsa creştinismului lăuntric este unul
dintre cele mai mari pericole spirituale în care ne putem afla. În cele din urmă,
oamenii care sunt înşelaţi în acest aspect, se pot simţi satisfăcuţi spiritual cu ei
înşişi, pentru că ei fac ceea ce este corect. La fel ca fratele mai mare al fiului
risipitor, ei nu vor îşi vor vedea niciodată propria lor stare.
Aceasta era problema cu fariseii din vechime. Să nu uităm niciodată că ei
păzeau legea în mod sincer, dar au călcat LEGEA şi L-au pus pe Hristos pe cruce.
Printre cei care se concentrau asupra legilor mai mult decât asupra LEGII se
manifesta în mod tradiţional un spirit de meschinărie. Acest spirit era îndreptat
îndeosebi împotriva celor care nu erau de acord cu ei din punct de vedere teologic
şi/sau care nu erau aşa de zeloşi ca ei în privinţa diferitelor porunci, legi şi reguli.
Spiritul acesta nu este nou. Şi Isus s-a confruntat cu el. Iar Ellen White l-a numit
„spiritul fariseic”, sau „spiritul Minneapolis”.
Dorinţa lui Dumnezeu pentru noi este ca să punem priorităţile în ordine. El
doreşte ca noi să păzim LEGEA Sa, pentru ca să putem păzi cu adevărat legile
Sale. Ordinea este absolut esenţială şi crucială. Păstrarea corectă a priorităţii ne
protejează faţă de riscul „contabilizării” mântuirii, care Îl reduce pe Dumnezeu la
imaginea pe care fariseii primului secol o aveau despre El. Lucrul de care trebuie
să ne amintim este că dacă avem o viaţă sigură în Isus, El va trăi viaţa Lui în noi.
Asta nu înseamnă numai că iubirea noastră va fi redirecţionată dinspre noi spre
Dumnezeu şi ceilalţi, ci şi că izvorul iubirii lui Dumnezeu va alimenta fiecare din
acţiunile noastre. „Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după
acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile
lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei voi fi poporul Meu.” (Evrei 8:10)
A deveni creştin nu înseamnă numai a îmbunătăţi viaţa de dinainte.
Înseamnă o transformare totală a modului de a gândi, acţiona şi trăi. A fi creştin
nu înseamnă numai a fi în Hristos, ci şi Hristos a fi în viaţa celui credincios, prin
puterea transformatoare a Duhului Sfânt. Putem şti că suntem în Hristos atunci
când PRINCIPIUL iubirii Sale devine motivaţia călăuzitoare a întregii noastre vieţi.
Unul dintre textele mele favorite pe această temă este Ioan 13:35:
• „Prin aceasta”, a spus Isus, „vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă
ţineţi Sabatul”.
• „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă plătiţi zecime”.
• „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi o dietă
corespunzătoare”.
După ce am predicat odată acest text (folosind distorsiunile de mai sus, cu
scopul de a reda cat mai sugestiv ideea), un adventist convertit de curând a
venit la mine. „Biblia mea”, a exclamat el, „nu scrie aşa în Ioan 13! Unde pot
găsi acest text?” El căuta un text adventist! În exuberanţa lui, el nu înţelesese
că eu doar accentuasem o idee pornind de la textul real: „Prin aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
Modul în care îl tratez pe aproapele meu reprezintă testul acid al credinţei.
De prea mult timp adventiştii au interpretat textul din Ioan 14:15, „Dacă mă
iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, doar în conexiune cu Cele Zece Porunci. Citiţi
Ioan 13, 14 şi 15 şi vedeţi care este contextul. „Vă poruncesc”, spune Isus
mereu şi mereu în aceste capitole, „să vă iubiţi unul pe altul”.
Acest principiu şi numai el redă semnificaţia păzirii legii lui Dumnezeu.
• Pentru că îmi iubesc aproapele, nu voi fura de la el.
• Pentru că îmi iubesc aproapele, nu voi pofti maşina, casa, sau nevasta lui.
• Pentru că îmi iubesc aproapele, nu mă pot folosi de el ca de un obiect al
satisfacerii propriei plăceri.
• Pentru că îmi iubesc aproapele, voi dori ca el să cunoască bucuria unei vieţi
sigure în Hristos.
• Pentru că îmi iubesc aproapele, voi dori ca şi el să cunoască delectarea zilei
de Sabat.

Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele reprezintă caracteristica


principală a creştinismului. Ea reflectă şi susţine LEGEA. Iubirea faţă de aproapele,
aşa cum vom vedea în restul cărţii, se află în centrul procesului de sfinţire,
reprezintă emulaţia dintre caracterul lui Hristos, judecată şi desăvârşirea creştină.
„Prin aceasta”, a spus Isus, „vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă
veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

Întrebări pentru reflecţie


1. Săptămâna trecută aţi vorbit grupului de tineri din biserica locală despre caracteristicile
majore ale PĂCATULUI. V-aţi descurcat aşa de bine, încât aţi fost invitat să ţineţi o
prezentare asemănătoare şi despre LEGE. Realizaţi o listă cu 4-5 enunţuri care să redea
ideile principale pe care doriţi să le subliniaţi.
2. Capitolele 1 şi 2 au susţinut că atât PĂCATUL cât şi LEGEA sunt iubire. Cum pot
ele să fie acelaşi lucru? Dacă amândouă sunt iubire, cum pot fi deosebite?
3. Este o dovadă de aroganţă să afirmi că cele Zece Porunci nu sunt universale
sau veşnice? Ce dovadă biblică există pentru o astfel de afirmaţie?
4. Care este problema majoră a religiei negative?
5. Care este scopul legii? Care sunt limitele pe care le are legea?
6. Explică cum se poate ca o persoană să ţină legea lui Dumnezeu şi totuşi să fie
„mai manierată decât diavolul”.
7. De ce este nevoie ca adventiştii să ţină legea lui Dumnezeu?

Note
Ellen G. White către Willie şi Mary White, 13 Martie 1890. Publicat în Materialele 1888 Ellen G. White, , (Washington,
D.C.: Ellen G. White Estate, 1987), 632. Pentru mai multe informaţii despre „spiritul Minneapolis” vezi George R. Knight,
A User-Friendly Guide on 1888 Message (Un ghid asupra soliei de la 1888) (Hagerstown, MID: Review and Herald, 1998),
62-66.
Ellen G. White, Spiritual Gifts, (Battle Creek, MI: Seventh-day Adventist Publishing Assn., 1864), III:295.
Ibid.
Ellen G. White, Sellected Messages (Washington, DC: Review and Herald, 1958, 1980), I:220.
Ibid., 230.
Ellen G. White to Brothers and Sisters of the Iowa Conference (Ellen G. White către fraţii şi surorile din Conferinţa Iowa),
Nov. 6, 1901. Publicat în The Ellen G.White Materials, 1764.
William Barclay, The Gospel of Matthew (Evanghelia după Matei), 2d ed. (Edinburgh: The Saint Andrew Press, 1958),
II:57.
White, Sellected Messages, I:320.
Ibid., 211.
10. O referinţă la Sesiunea Conferinţei Generale din 1888, ţinută în Minneapolis, Minnesota. Doctrina neprihănirii prin
credinţă a fost aprins dezbătută la acea întâlnire. Vezi şi nota 1 de mai sus.
CAPITOLUL TREI

Îndreptăţirea ca lucrare de o viaţă


Sfinţirea ca lucrare de moment

Desigur că îmi dau bine seama că acest titlu sună exact invers faţă de
abordarea cunoscută a subiectului îndreptăţirii şi sfinţirii. Dar asta nu înseamnă că
nu am dreptate. Atunci când am predicat despre cele scrise în această carte, cu
ocazia întâlnirii anuale a Conferinţei Generale, unii „fraţi” m-au acuzat că nu
respect titlurile predicii. Le-am dat dreptate tuturor acestora.
Acest capitol va analiza mai îndeaproape modul în care procesul mântuirii
afectează vieţile noastre de zi cu zi. Ce se întâmplă de fapt cu noi în procesul
mântuirii? Ce înseamnă a fi îndreptăţit şi sfinţit? Şi, mai presus de asta, cât de
semnificativi sunt acei termeni atunci când vorbim despre faptul de a fi mântuit?
Deşi titlul poate suna mai degrabă calm şi prozaic, în jurul acestui subiect a
existat mereu o bătălie, de-a lungul întregii istorii a bisericii. Calvinistul olandez
Dutch G. C. Berkouwer se referă la aceasta atunci când scrie: „În această
controversă, unii îi acuză pe alţii că asimilează îndreptăţirea în sfinţire, iar aceştia
din urmă îi acuză pe primii că preocuparea exagerată pentru îndreptăţire lasă
sfinţirea la o parte.” Bătălia asupra importanţei celor două subiecte se duce de
două milenii în interiorul bisericii creştine şi este departe de a se încheia. Iar
adventiştii de ziua a şaptea nu sunt departe de a fi cei mai înverşunaţi în privinţa
acestei lupte. Acest subiect produce cele mai multe tensiuni în Biserica Adventistă
astăzi. Disensiunile pe această temă îndreaptă diferitele fracţiuni existente în
interiorul denominaţiunii în direcţii diferite.
Mai târziu voi spune mai multe despre relaţia dintre îndreptăţire şi sfinţire,
dar acum voi prezenta pe scurt concluzia, spunând că, din perspectiva Noului
Testament, ambele extreme, fie că accentuează numai îndreptăţirea sau numai
sfinţirea, sunt greşite. Caracteristica principală a persoanei mântuite este mult
mai cuprinzătoare decât sfinţirea sau îndreptăţirea. Desigur, dacă aş fi diavolul, aş
fi mulţumit dacă aş putea să îi fac pe creştini să intre într-un imens război asupra
importanţei relative a celor două experienţe. După aceea, primul meu obiectiv ar
fi acela de a mă asigura că în vieţile lor aceste experienţe nu sunt reale.

Ce se întâmplă atunci când venim la Isus?


Vom analiza acum fiecare categorie în parte. Ce vreau să spun atunci când
afirm că îndreptăţirea este o lucrare de o viaţă? Nu vreau să spun că îndreptăţirea
nu se realizează instantaneu. Ellen White s-a exprimat corect atunci când a spus
că îndreptăţirea se realizează într-un moment. Îndreptăţirea este declaraţia legală
pe care o face Dumnezeu că cei care au acceptat jertfa lui Hristos ca înlocuitor al
lor nu mai sunt sub condamnarea legii pe care au încălcat-o. Îndreptăţirea este o
declaraţie legală şi ea este în totalitate o lucrare a harului. Ceea ce înseamnă că
îndreptăţirea este 100 % nemeritată. Păcătoşii – adică tu şi eu – sunt răzvrătiţi
împotriva lui Dumnezeu şi, potrivit cu Romani 6:23 ei nu merită nimic, decât
moartea veşnică. Noul Testament redă cu claritate ideea că păcătoşii nu pot face
nimic prin ei înşişi pentru a deveni demni de iertare. Legea care a fost încălcată
nu poate decât să condamne. În ea nu este conţinută nici o stipulare de iertare.
Dar mai presus de condamnare, legea îndreaptă păcătosul către soluţie. Ea ne
îndreaptă către Isus Hristos şi sângele Său pentru iertare şi curăţare.
Oamenii sunt îndreptăţiţi numai prin har, care este favoarea nemeritată pe
care ne-o face Dumnezeu. Luată în sine, este imposibil să supraestimăm
importanţa îndreptăţirii. Fără ea, o persoană nu este doar parţial pierdută, ci
pierdută în totalitate. Fiecare persoană, potrivit lui Pavel, are posibilitatea de a
accepta harul îndreptăţirii dat de Dumnezeu, printr-o alegere voită de a îndeplini
exerciţiul credinţei, care este de asemenea unul din darurile lui Dumnezeu. Pavel
redă foarte bine acest proces în Efeseni 2: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte,
ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8, 9). D. L. Moody, faimosul evanghelist din
secolul al nouăsprezecelea, a fost odată auzit spunând: „Dacă va ajunge vreodată
în cer cineva pentru ce a făcut, niciodată nu va şti asta.” Datorită naturii
PĂCATULUI şi harului, nici unul din cei mântuiţi nu va avea ocazia să se laude.
Credinţa înseamnă a te prinde de harul lui Dumnezeu, de iertarea
nemeritată oferită de Dumnezeu prin Hristos. Credinţa înseamnă a ne însuşi ceea
ce nu merităm. Rezultatul apare instantaneu. Astfel, nu ne mai aflăm sub
condamnare, iar în cărţile cerului suntem înregistraţi ca fiind drepţi. Dar – şi aici
este aspectul major al faptului că îndreptăţirea este o lucrare de o viaţă întreagă –
îndreptăţirea instantanee şi iniţială nu reprezintă tot ce se poate spune despre
acest subiect. Îndreptăţirea iniţială este necesară şi importantă, dar problema
este că cel credincios tot continuă să păcătuiască. De aceea el are o nevoie
continuă de îndreptăţire.
Hans la Rondelle sugerează că avem nevoie de o „îndreptăţire zilnică prin
credinţa în Hristos, fie că am călcat legea în mod conştient, fie că am greşit fără
să ne dăm seama.” Îndreptăţirea zilnică este strâns legată de slujirea pe care
Hristos o face în dreptul nostru, în Sanctuarul ceresc. În Evrei citim: „De aceea şi
poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin EL,
pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). În Romani,
Hristos este Cel care „stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi”
(Romani 8:34). Iar Ioan scrie: „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un
Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1).
Unii învăţaţi vorbesc despre o îndreptăţire continuă, ca un fel de „iertare
continuă” şi de o îndreptăţire iniţială, care a avut loc în momentul convertirii, când
a fost corectată situaţia lor în faţa lui Dumnezeu. Dar în esenţă, diferenţa este
doar de limbaj. Zi de zi, Hristos continuă să mijlocească pentru fraţii şi surorile de
pe pământ şi să îi declare îndreptăţiţi înaintea scaunului ceresc al milei.
Aceasta ne face să înţelegem sfinţirea ca pe o lucrare de moment. Pentru a
înţelege sfinţirea ca pe o lucrare de moment, trebuie să vedem ce se întâmplă
atunci când o persoană este îndreptăţită pentru prima dată. Ce se întâmplă atunci
când venim la Isus?
Biblia leagă câteva evenimente de îndreptăţirea iniţială. Unul este auto-
crucificarea sau moartea faţă de vechiul mod de viaţă. Crucificarea este o noţiune
dură, care presupune moartea unui stil de viaţă centrat pe sine – viaţă care are ca
preocupare principală iubirea de sine, sau păcatul. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă
urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va
pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24, 25).
Acum, crucea este un instrument folosit pentru a ucide. Nu este ceva sau
cineva pe care trebuie să îl tolerăm, cum ar fi o soţie necredincioasă sau un soţ
cicălitor. Crucea este un instrument al morţii. Dietrich Bonhoeffer spune foarte
sugestiv că „atunci când Hristos cheamă pe cineva, el îl invită să Îl urmeze şi să
moară.”
Crucificarea sinelui are loc atunci când venim la Dumnezeu prin credinţă, Îi
cerem iertare şi îndreptăţire prin har şi Îl reaşezăm pe Dumnezeu în centrul vieţii
noastre, în locul pe care îl ocupa înainte eul nostru. Crucificarea este moarte faţă
de viaţa centrată pe sine. Este moarte faţă de sine. Iar această moarte are loc
atunci când îi dăruim lui Dumnezeu viaţa noastră. Pe cruce, Hristos a făcut
posibilă şi crucificarea noastră.
Dar Biblia ne spune că, în momentul crucificării, cu noi se întâmplă şi
altceva. Creştinii îndreptăţiţi sunt în acelaşi timp regeneraţi, născuţi din nou,
înviaţi la un nou mod de a gândi şi a trăi, bazat pe LEGEA lui Dumnezeu. Ceea ce
urau înainte acum iubesc şi invers. Creştinii sunt descrişi în Noul Testament ca
fiind făpturi noi (2 Cor. 5:17). Ei trăiesc o viaţă nouă. Pavel descrie acest proces ca
pe o transformare a minţii (Rom. 12:2). Cuvântul grecesc pe care îl foloseşte
pentru transformare este asemănător cu „metamorfoză”. Dacă aveţi ceva
cunoştinţe de biologie, atunci ştiţi că acesta este acelaşi cuvânt pe care biologii îl
folosesc pentru a descrie procesul prin care o omidă urâtă devine un fluture
frumos cu aripi. Astfel, o creatură care nu poate decât să se târască, ajunge să
poată zbura, prin miracolul metamorfozei. Metamorfoza presupune o schimbare
aşa de radicală, încât oamenii care trec prin ea sunt aproape de nerecunoscut.
Aşa se întâmplă în viaţa creştinului. Ea se fundamentează pe principiul
crucificării vieţii centrate pe sine – PĂCATUL şi al învierii la o viaţă nouă, centrată
pe celălalt – LEGEA iubirii.
Un al treilea eveniment care are loc în timpul îndreptăţirii iniţiale este
pocăinţa. Pocăinţa poate fi văzută ca aspectul negativ al venirii la Hristos. Dacă
prin credinţă se înţelege întoarcerea la Hristos, atunci pocăinţa este întoarcerea
simultană de la păcat. Atunci când oamenii se întorc la credinţa în Dumnezeu, în
acelaşi timp se pocăiesc, sau se întorc de la vechiul stil de viaţă, centrat pe sine.
Un alt cuvânt care redă această experienţă este cel de convertire.
Un al patrulea eveniment care are loc simultan cu cel al îndreptăţirii este
adopţia – adopţia în familia lui Dumnezeu. De prea mult timp oamenii pretind că
fiecare fiinţă umană este un copil al lui Dumnezeu. Aceasta nu este învăţătura
Bibliei. Biblia ne învaţă că numai cei care intră într-o relaţie de legământ cu
Dumnezeu sunt copiii Lui. Noi devenim copiii Lui atunci când acceptăm calitatea
lui Dumnezeu de Tată şi Domn al nostru. Ioan scrie: „Dar tuturor celor ce L-au
primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui
Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci
din Dumnezeu” (Ioan 1.12, 13). Exact în momentul în care cineva Îl acceptă pe
Isus, este acceptat în familia legământului. Aceşti noi creştini sunt reîmpăcaţi nu
numai cu Dumnezeu, dar şi cu voinţa şi căile Lui. În cadrul acestei adopţii avem
siguranţa vieţii în Hristos.
Creştinii sunt acum o parte a marii familii a legământului cu Dumnezeu şi
vor rămâne aşa, numai dacă ei nu vor alege să trăiască o viaţă caracterizată de
rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Asta înseamnă că ei vor rămâne în familia lui
Dumnezeu, numai dacă nu aleg PĂCATUL – ca principiu al vieţilor lor. Dumnezeu
nu ne împinge în sau în afara mântuirii, în sau în afara familiei Sale, datorită unor
păcate făcută accidental sau din neatenţie. Nu! Noi suntem acoperiţi de
binecuvântările legământului. Noi suntem în familie. Avem un mijlocitor sus care
se ocupă de păcatele noastre care nu sunt PĂCATE făcute din rebeliune. Cartea 1
Ioan vorbeşte despre păcate care duc la moarte şi păcate care nu duc la moarte.
Vom examina acest aspect în capitolul 5.
Ideea care mă interesează în acest moment este că toţi cei care aleg să
rămână în marea familie a legământului cu Dumnezeu, în loc să trăiască o viaţă
de rebeliune, au asigurarea mântuirii prezente. Ei au siguranţa vieţii în Isus.
O înţelegere mai profundă a sfinţirii
Acum, pe lângă crucificarea sinelui, naşterea din nou, pocăinţă şi adopţie,
există cel puţin un alt lucru care are loc în momentul îndreptăţirii: sfinţirea, sau
ceea ce am putea numi sfinţirea „iniţială”. În sine, sfinţirea este o lucrare de
moment. Acest lucru devine clar atunci când ne dăm seama că ea înseamnă „a fi
pus deoparte pentru un scop sfânt”. Astfel, cortul din pustie, împreună cu preoţii
şi mobilierul, erau sfinţite. Ele erau puse deoparte pentru un scop sfânt. Ele erau
consacrate lui Dumnezeu. Tot la fel, în Noul Testament sfânt este cel care este
sfinţit, care este pus deoparte pentru scop sfânt, cel care este consacrat lui
Dumnezeu. Astfel, Pavel a putut să declare că chiar şi membrii acelei biserici mai
degrabă dezgustătoare din Corint erau sfinţi.
Încă îmi mai aduc aminte cât de confuz am fost prima dată când am
încercat să predic din Biblie despre diferenţa dintre îndreptăţire şi sfinţire. Eram la
o întâlnire de rugăciune în Biserica Centrală din San Francisco. Am abordat
subiectul cu ajutorul Concordanţei Cruden, dar pornind de la supoziţia că sfinţirea
este o lucrare de o viaţă întreagă. Dar am fost îndepărtat de pe drumul meu când
am citit texte ca cele din Fapte 26:18, 1 Corinteni 1:2 şi Evrei 10:10, care vorbesc
despre sfinţire ca despre un fapt deja realizat, un eveniment care a avut loc în
trecutul vieţii credinciosului. Noi „am fost sfinţiţi”, citim în Evrei şi în alte cărţi ale
Bibliei. Am fost surprins când am înţeles că deseori Biblia tratează sfinţirea ca pe
un eveniment instantaneu care a avut loc în trecut. Doar în ultima vreme am
putut să văd că formulările noastre adventiste nu au reuşit să redea complet
conceptul biblic al sfinţirii. Doar în ultima vreme am înţeles că pentru a cuprinde
toate aspectele, era necesar să tratez sfinţirea ca pe un proces care se desfăşoară
în cel puţin trei etape.
La început, când venim la Hristos şi suntem îndreptăţiţi, suntem de
asemenea şi sfinţiţi. Ceea ce înseamnă că, atunci când devenim creştini, nu
numai că primim instantaneu iertarea şi îndreptăţirea, dar ne consacrăm lui
Dumnezeu şi suntem puşi deoparte pentru un scop special. Noi devenim parte a
unui popor sfânt şi a unei preoţii împărăteşti.
Din nefericire, a fi în mod instantaneu puşi deoparte pentru un scop sfânt nu
ne face în mod instantaneu sfinţi sau total sfinţiţi. Probabil că aţi descoperit deja
acest lucru. Noi încă trăim în aceleaşi trupuri şi ne comportăm încă după aceleaşi
tipare – tipare care au fost construite de-a lungul unei întregi vieţi de credinţă.
Suntem născuţi din nou şi puşi deoparte pentru un scop sfânt, dar nu suntem
maturi (acesta este cuvântul pentru termenul biblic „desăvârşit”) în sfinţire.
Îmi aduc aminte că acum câţiva ani predam un curs de filozofie la
Universitatea Andrews. Aveam un student arab trimis de guvernul lui să studieze
pentru doctorat în administraţia educaţiei. După ce am prezentat rolul religiei în
schema acestor lucruri, studentul meu islamic a venit la biroul meu şi a spus:
„Vreau să cumpăr o copie a Bibliei”. Apoi m-a rugat: „Vreţi să veniţi cu mine la
librărie şi să mă ajutaţi să iau o Biblie?” Nu este nevoie să mai spun, am plecat
repede să facem o achiziţie importantă.
După aproape trei săptămâni, el s-a întors în biroul meu şi mi-a spus:
„Duminica trecută mi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. Am mers pentru prima
dată într-o biserică creştină. Era o biserică baptistă şi ei au făcut un lucru ciudat.
L-au băgat pe un om în apă, iar când a ieşit afară ei au spus că este „un om nou”,
dar el era acelaşi om.” Dorea să ştie care era semnificaţia a ceea ce văzuse.
Desigur, acesta a fost doar începutul unui studiu foarte interesant care a început
chiar în acel moment. Ceea ce doresc să spun este că doar pentru că am fost
născuţi din nou şi botezaţi, nu înseamnă că suntem total diferiţi sau maturi în
Hristos.
Ajungem astfel la al doilea nivel al sfinţirii. Dacă „iniţial” sfinţirea ne-a pus
deoparte pentru un scop sfânt, atunci sfinţirea „progresivă” este cea pe care
scriitorii Bibliei o numesc „creşterea în har”. În timp ce sfinţirea iniţială este
instantanee, sfinţirea progresivă este o lucrare de o viaţă întreagă.
Al treilea nivel al sfinţirii poate fi văzut ca fiind sfinţirea şi glorificarea
„finală”. Desigur, aceasta are loc la cea de-a doua venire a lui Hristos, când
creştinii vor fi „schimbaţi într-o clipă… la cea din urmă schimbare de trâmbiţă” (1
Cor. 15:51, 52).

Ce înseamnă a creşte în har


În acelaşi timp, pe măsură ce înţelegeam mai bine, am ajuns la câteva alte
concluzii în legătură cu sfinţirea. Prima concluzie – şi simt că nu pot să redau
suficient importanţa acestei idei – este că trebuie să depăşim modul de a înţelege
sfinţirea „dirijată”. Deseori, noi vedem sfinţirea ca depinzând de o listă de ce
avem voie şi ce nu avem voie. Astfel, pentru unii creştini, esenţa unei vieţi sfinte
înseamnă a nu mânca între mese sau a nu îmbrăca anumite genuri de haine.
Pentru acest fel de oameni, vieţuirea creştină degenerează într-o aplicare rigidă a
unei liste de reguli foarte asemănătoare cu cele ale fariseilor din vechime.
Strâns legată de metoda listei este o altă metodă a fariseilor – aceea de a
înţelege sfinţirea vieţii în termeni negativi. Adică, oamenii devin „sfinţi” prin ceea
ce evită să facă. Pentru prea mulţi oameni, a fi creştin înseamnă a „a fi bun
pentru că nu eşti rău”.
Caracteristica principală a căii către sfinţenie este trivializarea îndreptăţirii,
ca urmare a divizării modului de viaţă creştin în seturi de comportamente. O
asemenea abordare este direct legată de atomizarea PĂCATULUI şi a LEGII,
despre care am vorbit mai devreme. Ea conduce tocmai la acea „sfinţire dirijată”,
făcând din subiecte precum reforma sanitară şi vestimentaţia puncte de interes
central în discuţiile despre adevărata viaţă creştină. Acest gen de „sfinţire” are un
ascendent istoric perfect. Ea s-a aflat în centrul iudaismului fariseic.
„Avantajul” trivializării” sfinţirii şi al abordării negative a acestui subiect
este acela că ea coboară standardul până la punctul în care este posibil să ţinem
diferite legi, reguli şi regulamente. Oricum, cu ocazia predicii de Munte, Isus a
făcut o critică virulentă la adresa trivializării, scoţând în evidenţă profunzimea şi
unitatea LEGII. Atunci când le-a spus ascultătorilor că neprihănirea lor trebuie să o
depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, El le-a prezentat un standard mai
înalt decât cel al atomizării neprihănirii şi al unei liste cu ce să facă şi ce să nu
facă. Creştinismul reprezintă salvarea din PĂCAT, nu salvarea din păcate. Potrivit
Bibliei, esenţa sfinţirii este o totală transformare a inimii, care conduce la un stil
de viaţă care reflectă modul în care înţelegem relaţia cu noi înşine, cu aproapele
nostru şi cu Dumnezeu. Sfinţirea progresivă este procesul prin care oamenii
egoişti şi centraţi pe sine sunt transformaţi în oameni iubitori de Dumnezeu şi de
semeni.
Sfinţirea nu este altceva decât procesul prin care creştinii devin în mod
progresiv mai iubitori. Haideţi să mai spun o dată acest lucru. Sfinţirea este
procesul prin care creştinii devin în mod progresiv mai iubitori. Aceasta este
esenţa sfinţirii. Acele aspecte legate de stilul de viaţă pe care le-am confundat cu
sfinţirea sunt numai mijloace de a ajunge la un scop şi nu scopul în sine.
De exemplu, reforma sănătăţii are rolul de a ne ajuta să ajungem la sfinţire.
La urma urmelor, atunci când sunt bolnav nu mai pot să fiu o persoană atât de
iubitoare. Dimpotrivă, sunt morocănos, egocentrist şi uneori răutăcios, atunci
când nu mă simt bine. Dumnezeu vrea ca eu să fiu vesel şi iubitor. De aceea, El
vrea ca eu să fiu sănătos. Reforma sănătăţii este mai degrabă un mijloc pentru a
ajunge la un scop şi nu un scop în sine. Principiile unui stil de viaţă sănătos, la
care noi ţinem aşa de mult, nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la un scop
bun. Tragedia este că noi prea adesea am făcut din ele scopuri în sine şi am ajuns
astfel să confundăm caracterul cu stilul de viaţă. Am confundat sfinţirea cu o listă
cu ce să facem şi ce să nu facem. Există o relaţie între acestea două, dar relaţia
nu este de egalitate.
Un al doilea lucru pe care trebuie să îl analizăm în relaţie cu sfinţirea este că
Noul Testament este împotriva faptelor – adică împotriva unui anumit gen de
fapte. Noul Testament vorbeşte în special împotriva a trei genuri de fapte: (1)
faptele firii pământeşti (Rom. 8:3-10), care sunt rezultate ale naturii umane
căzute; (2) faptele legii (Rom. 3:28; Gal. 2:16; Efes. 2:9), care sunt făcute cu
scopul câştigării mântuirii; şi (3) faptele moarte (Evrei 6:1), care sunt activităţi ale
individului întreprinse în afara relaţiei cu Dumnezeu, lipsite de puterea harului.
Dar Noul Testament nu este împotriva tuturor genurilor de fapte. Deasupra
acelor fapte fără putere se află faptele credinţei. Noul Testament face o mare
diferenţă între faptele credinţei şi alte tipuri de fapte. Pavel vorbeşte aprobator
despre „credinţa care lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6). Pavel îi laudă pe
tesaloniceni pentru „lucrarea credinţei şi osteneala dragostei” (1 Tes. 1:3). Iar o
parte a acestei misiuni era aceea de a chema neamurile la „ascultarea credinţei”
(Rom. 1:5; 16:26).
Isus a clarificat de asemenea faptul că există fapte „bune” şi fapte „rele”.
De exemplu, în Matei 7 ne spune de unii care vor fi respinşi la judecata finală, deşi
au „făcut multe minuni” în Numele Său. Dar în acelaşi pasaj El spune şi că „cel ce
face voia Tatălui Meu” va intra în Împărăţia cerurilor (versetele 21, 22). Pavel
clarifică distincţia dintre fapte „bune” şi fapte „rele” atunci când spune: „Tot ce
nu vine din încredinţare este păcat” (Rom. 14:23).
Faptele legaliste sunt cele care se bazează pe resursele proprii, în
încercarea de a câştiga mântuirea sau favoarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte,
faptele credinţei decurg din relaţia mântuitoare cu Isus, sunt energizate de
puterea Duhului Sfânt şi sunt modelate şi împrospătate de iubirea Tatălui.
Pentru a înţelege relaţia corectă dintre fapte şi îndreptăţire (care înseamnă
a fi într-o relaţie corespunzătoare cu Dumnezeu), naşterea din nou, sfinţirea
iniţială, are un rol crucial. O persoană mântuită nu mai face fapte pentru a fi
salvată, la fel cum un pom nu produce fructe pentru a dovedi că este viu. O
persoană mântuită produce fapte bune pentru că ea este vie în Hristos.
Martin Luther a scris corect în prefaţa cărţii Romani că „această credinţă
este ceva viu, angajat, activ, puternic; de aceea este imposibil ca ea să nu ducă în
mod continuu la fapte… Este imposibil să separăm faptele de credinţă, la fel cum
este imposibil să separăm căldura şi lumina de foc.”
Un al treilea punct pe care trebuie să îl înţelegem în legătură cu sfinţirea
progresivă se referă la rolul efortului uman. Unii scriitori creştini par să dea de
înţeles că „Isus face totul”. Cândva credeam şi eu că Isus a făcut totul, dar când
mă trezeam dimineaţa aflam că nu se întâmplase nimic. Obişnuiam să îi învăţ pe
alţii că tot ce trebuie să facem este să ne străduim să rămânem predaţi lui
Dumnezeu. Deşi încă mai cred că este mult adevăr în acest mod de gândire, am
ajuns la concluzia că el nu corespunde bogăţiei limbajului biblic şi nici experienţei
zilnice. Biblia este bogată în exprimări şi relatări care implică ideea efortului
uman.
Noul Testament abundă în noţiuni referitoare la fapte. Biblia nu îi descrie pe
sfinţi ca pe unii care sunt luaţi la cer pe paturi comode. Dar nici nu spune Biblia că
efortul uman este separat de puterea dată de Dumnezeu. „Despărţiţi de Mine –
spune Hristos – nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Imaginea redă mai degrabă
cooperarea care trebuie să existe între Dumnezeu şi fiinţele umane. Astfel, Pavel
a putut să scrie: „Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care
lucrează cu tărie în mine” (Col. 1:29) şi „Pot totul în Hristos care mă întăreşte”
(Fil. 4:13).
Într-o manieră similară, atunci când copiii lui Israel urmau să traverseze
Marea Roşie, Moise le-a spus: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea
izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta… Domnul se va lupta pentru
voi, dar voi staţi liniştiţi.” OK, veţi putea spune, asta este Dumnezeu face totul.
Dar următorul verset spune că Dumnezeu a poruncit poporului „să pornească
înainte” (Exod 14:13-15). Dumnezeu a deschis drumul, dar nu i-a cărat pe oameni
în spate. Ei au trecut pe uscatul mării, prin propriul lor efort.
Astfel, există atât un element pasiv, cât şi unul activ, în umblarea noastră
cu Dumnezeu. Mai întâi este predarea, iar apoi acţiunea întărită de Duhul Sfânt,
care presupune efortul şi cooperarea omului. Probabil că cel mai clar text referitor
la interacţiunea dintre intervenţia lui Dumnezeu şi efortul uman este mustrarea
pe care o face Pavel filipenilor: „duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi
cutremur… căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea
Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:12, 13). Pe scurt, efortul uman este important şi
necesar. Deşi el nu conduce la mântuire, cu siguranţă decurge din aceasta.

Unitatea mântuirii
Probabil că cea mai importantă înţelegere (şi care se află în centrul acestei
cărţi) pe care o putem obţine este referitoare la lipsa de sens – absoluta lipsă de
sens – de a vorbi despre îndreptăţire în cadrul experienţei creştine, fără a vorbi în
acelaşi timp şi despre sfinţire. La fel, nu are nici un sens să vorbim despre
sfinţirea din cadrul experienţei creştine, fără a ne gândi să vorbim şi despre
îndreptăţire. Cele două merg mână în mână.
• Ambele sunt o lucrare de moment.
• Ambele sunt o lucrare de o viaţă întreagă.
• Ambele sunt date prin harul lui Dumnezeu.
Prea adesea am încercat să separăm aceste aspecte ale marelui act al
mântuirii.
James Denny, un teolog de valoare din prima parte a secolului douăzeci,
vorbea despre această situaţie atunci când scria: „Uneori s-a omis faptul că
marea problemă nu este distincţia dintre îndreptăţire şi sfinţire, ci legătura lor, şi
că îndreptăţirea sau împăcarea este o iluzie dacă viaţa celui îndreptăţit şi împăcat
nu este în mod natural şi inevitabil o viaţă sfântă.” Aceste două aspecte ale
mântuirii reprezintă „răspunsul indivizibil şi atotcuprinzător al sufletului faţă de
prezenţa lui Hristos.” Marii reformatori ai secolului al şaisprezecelea au văzut
foarte clar acest adevăr. De aceea, Calvin a putut scrie că „Hristos nu
îndreptăţeşte pe nimeni fără să îl şi sfinţească în acelaşi timp… El nu poate fi
prezent în viaţa cuiva fără ca acesta să fie făcut părtaş la sfinţenia Lui, pentru că
El nu poate fi despărţit de sfinţenia Sa.”
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, în scopul unei discuţii teoretice
abstracte, îndreptăţirea şi sfinţirea pot fi separate, dar nu în viaţa reală. Pavel
vorbeşte separat despre ele în cartea Romani. În primele capitole el vorbeşte
despre îndreptăţire, în timp ce în ultimele capitole el se referă la sfinţire. O
asemenea abordare separată poate fi făcută la nivel abstract, dar chiar în
momentul în care o persoană Îl acceptă pe Isus, ea este atât îndreptăţită, cât şi
sfinţită. Nu este biblic să vorbim despre o persoană ca fiind numai îndreptăţită sau
numai sfinţită. Cel care este îndreptăţit este şi sfinţit, iar cel care este cu adevărat
sfinţit este şi îndreptăţit.
Biblia nu este atât de preocupată de linia de demarcaţie dintre îndreptăţire şi
sfinţire, cât este interesată să spună care este semnificaţia creştinismului. Biblia
nu este un manual de teologie sistematică. Noul Testament nu încearcă să
argumenteze de ce sfinţirea este mai importantă decât îndreptăţirea sau de ce
vine una înaintea celeilalte. Adevărata preocupare, din perspectiva Noului
Testament, este ca persoana să se afle într-o relaţie de credinţă cu Isus Hristos.
Aceasta este preocuparea – singura preocupare. PĂCATUL este ruperea relaţiei cu
Dumnezeu, iar CREDINŢA este intrarea în şi menţinerea relaţiei cu El. A avea
CREDINŢĂ înseamnă a avea o viaţă sigură în Isus.
Pavel spune foarte clar că o persoană este sau „în Adam”, sau „în Hristos” (1
Cor. 15:22; Rom. 5:12-21). Cei care sunt „în Hristos” sunt îndreptăţiţi, sfinţiţi, sunt
în mod progresiv făcuţi sfinţi şi desăvârşiţi. Pentru Pavel, a fi „în Hristos” este un
concept cheie. Această frază (sau altele echivalente) apare de 164 de ori în
scrierile lui Pavel – de unsprezece ori la începutul cărţii Efeseni.
Judecata este de partea noastră
Perspectiva de a fi „în Hristos” ne conduce către subiectul judecăţii. Există o
întrebare importantă care apare în mod natural după ce acceptăm învăţătura
Bibliei că am fost mântuiţi şi că avem „viaţa veşnică” (Ioan 3:36; 5:24). Dacă, vine
întrebarea, dacă suntem deja mântuiţi în Isus Hristos, dacă viaţa noastră este
sigură în El, de ce are nevoie Dumnezeu de o judecată finală?
Acum, ştim că judecata nu a fost mereu un subiect popular. Această respingere
nu este greu de înţeles la necredincioşi, dar atunci când un creştin devine
indispus sau speriat în legătură cu acest subiect, el dovedeşte că nu înţelege
caracterul lui Dumnezeu şi natura acestei judecăţi.
Judecata, în cele din urmă, nu este îndreptată împotriva noastră.
• Judecătorul L-a trimis pe Mântuitor.
• Judecătorul a făcut posibilă împăcarea.
• Judecătorul ne-a iubit aşa de mult, încât L-a dat pe singurul Său Fiu.

Este crucial să înţelegem că Dumnezeu, ca Judecător al nostru, este de partea


noastră. El nu este împotriva noastră, şi nici măcar nu este neutru. El L-a trimis pe
Fiul Său pentru că ne iubeşte şi doreşte să mântuiască pe cât mai mulţi. Şi toţi cei
pe care îi va mântui vor fi fericiţi în împărăţia Sa. Astfel, pentru un creştin,
judecata nu este un lucru înfricoşător.
Prin judecată, scopul lui Dumnezeu este reabilitarea creştinilor, prin
confirmarea faptului că ei sunt „în Hristos”. Nu mai poate fi, spune Pavel, „nici o
osândire pentru cei care sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). „Dacă Dumnezeu este
pentru noi, cine va fi împotriva noastră?... Dumnezeu este acela care-i socoteşte
neprihăniţi. Cine-i va osândi?” Hristos „stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte
pentru noi.” Nimic nu îi poate separa pe cei care sunt „în Hristos” de iubirea lui
Dumnezeu (Rom. 8:31-39). De aceea, creştinul poate privi înainte la actul final al
judecăţii cu pace şi bucurie. Creştinii sunt deja asiguraţi, pentru că viaţa lor este
sigură în Hristos. „Cine crede în Fiul”, scrie Ioan, „are viaţa veşnică; dar cine nu
crede în Fiul, nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36).
Judecata înseamnă că Dumnezeu spune „Da” în dreptul nostru pentru că noi
am spus „Da” lui Hristos. Judecata înseamnă că Dumnezeu spune „Da, această
persoană L-a acceptat pe Fiul Meu în inima sa, iar prin urmare ea a internalizat
marele principiu al dragostei.” Cei care au dragostea lui Dumnezeu în inimile lor
vor fi salvaţi. Astfel, într-un anume sens, judecata este reabilitarea sfinţilor.
• Vestea bună este că Dumnezeu Judecătorul este în favoarea noastră.
• Vestea bună este că toţi cei care sunt în Hristos au fost deja mântuiţi şi vor
fi reabilitaţi şi pe deplin mântuiţi la sfârşitul tuturor lucrurilor.
• Vestea bună este că toţi cei care iubesc şi menţin o relaţie prin credinţă cu
Isus Hristos au deja siguranţa mântuirii.
• Vestea bună este că viaţa creştinilor este sigură în Isus.

Subiecte de meditaţie
1. Felicitări! În ultimele două săptămâni aţi prezentat grupului de tineri
caracteristicile PĂCATULUI şi ale LEGII. Oamenii au fost încântaţi de ceea ce
le-aţi spus. De aceea, ei insistă să le vorbiţi din nou – de data aceasta timp
de 20 de minute, pentru a descrie ce se întâmplă cu o persoană atunci când
vine la Isus. Enumeraţi şi descrieţi într-o frază sau două aspectele
importante pe care doriţi să le subliniaţi.
2. „Îndreptăţirea” este un cuvânt lipsit de sens pentru cei mai mulţi oameni –
un limbaj neînţeles. Definiţi cuvântul în termeni concreţi. Explicaţi cum
îndreptăţirea poate fi atât o lucrare de moment, cât şi de o viaţă întreagă.
3. „Sfinţirea” este un alt cuvânt important care este deseori neînţeles. Care
este cea mai de bază definiţie a sfinţirii? Descrieţi pe scurt cele trei niveluri
ale sfinţirii. Care este esenţa „sfinţirii progresive”?
4. Dacă „faptele” nu ne mântuiesc, ce rol au ele în viaţa creştină? Cum sunt
ele legate de mântuire? Care este diferenţa dintre fapte „bune” şi fapte
„rele”?
5. Care este diferenţa dintre neprihănirea pasivă şi cea activă?
6. În ce sens judecata este o veste bună?
Note:
1
G.C. Berkouwer, Faith and Sanctification (Credinţă şi sfinţire), John Vriend, trans. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1952),
99.

Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation: What God Does for Us and in Us (Hristos, Mântuirea noastră: Ce face
Dumnezeu pentru noi şi în noi)) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1980), 45.
Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship (Costul uceniciei), ) rev. Ed. (New York: Collier, 1963), 99.
Martin Luther, Commentary on Romans (Comentarii la Epistola către Romani), trans. J. T. Mueller (Grand Rapids,
MI:Kregel 1976), vxii.
M
James Denney, The Christian Doctrine of Reconciliation ((London: James Clarke, 1959), 297, 300.
John Calvin, Insitutes of the Christian Religion, Ford Lewis Battles, trans. (Philadelphia: Westminster, 1960), I: 798
(3.16.1).
(

Desigur, cei care vor fi fericiţi în Împărăţia lui Dumnezeu sunt cei care doresc să trăiască în armonie cu LEGEA iubirii lui
Dumnezeu, care va afecta fiecare parte a vieţii lor. Pentru mai multe despre acest subiect, vezi George R. Knight, The
Pharisee’s Gude to Perfect Holiness: A Study of Sin and Salvation (Boise, ID: Pacific Press, 1992), 123-126; George R.
Knight, My Gripe with God: A Study in Divine Justice and the Problem of the Cross (Washington, DC: Review and Herald,
1990), 98, 99, 113-118.

CAPITOLUL PATRU

Ispita nu este ISPITĂ

Aşa cum observaţi în titlul acestui capitol, acelaşi cuvânt este folosit o dată
cu litere majuscule, o dată cu litere mici. Şi probabil de data aceasta aţi înţeles
sistemul meu de scriere. Scrierea cu litere mari conţine în ea însăşi un mesaj
crucial. Ceea ce încerc să transmit este importanţa diferenţei care există între
ISPITĂ - scrisă cu I mare, S mare şi tot aşa, şi ispită – scrisă cu litere mici. Există o
ISPITĂ principală, care se află în centrul vieţii creştine. Această ISPITĂ este sursa
tuturor celor genuri de ispite sau ispite individuale. Prin urmare,
ISPITĂ → ispite
Aşa cum probabil deja ghiciţi, ideea de ISPITĂ este legată de cea de PĂCAT, din care
rezultă toate celelalte păcate. De asemenea, ea este legată de principiul central al iubirii
prezent în LEGE, care şi ea dă naştere tuturor celorlalte legi derivate, şi care este legată de
principiul central al NEPRIHĂNIRII în Hristos, din care decurg toate faptele neprihănite.
Evitarea crucii: esenţa ISPITEI
ISPITA nu este ispită. Ascultându-i pe oameni vorbind, ei spun că au fost ispitiţi să fure
o maşină, să meargă la film, să mănânce prea mult zahăr, sau să joace golf prea des. Aceste
lucruri pot fi ispite, dar nu ţin de ISPITĂ.
Viaţa creştină ilustrează natura ISPITEI scrisă cu litere mari, izvorul tuturor celorlalte
ispite. Pentru Isus, acea ISPITĂ a fost să acţioneze cum vroia El, să trăiască după voia Lui,
să evite crucea. O cheie care ne ajută să înţelegem ISPITA pe care a îndurat-o Hristos este
Filipeni 2:5: „Să aveţi în voi gândul acesta”, scria Pavel credincioşilor, „care era şi în Hristos
Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, nu a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se
asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător
până la moarte, şi încă moarte de cruce.”
Observaţi că Hristos, Dumnezeul-om, „S-a dezbrăcat de Sine Însuşi” de ceva din Sine
Însuşi, atunci când a devenit om. Deşi apostolul nu defineşte înţelesul deplin al acestor
cuvinte, studiind întreg Noul Testament înţelegem că ceea ce a făcut Hristos atunci când a
devenit om a fost să Se golească pe Sine în mod voluntar – şi „voluntar” este cuvântul cheie
– de semnele şi prerogativele Divinităţii. Astfel, ceea ce spune Pavel este că Hristos a
renunţat în mod voluntar la folosirea independentă a atributelor Sale divine şi că s-a supus
tuturor condiţiilor vieţii umane.
Cu alte cuvinte, Isus a rămas Dumnezeu, dar a ales în mod voluntar să nu folosească
puterea divină în favoarea Sa. Ca şi ceilalţi oameni, El a fost dependent de puterea Tatălui şi
a Duhului Sfânt în decursul existenţei Sale pământeşti. În felul acesta el a răspuns acuzaţiei
lui Satana că ascultarea faţă de lege este imposibilă. Prin viaţa Sa de perfectă ascultare, Isus
a biruit acolo unde Adam a căzut, dar El a realizat aceasta în calitate de om şi nu de
Dumnezeu. În dependenţa Sa zilnică de Tatăl Său şi de puterea Duhului Sfânt, El a beneficiat
de acelaşi ajutor de care putem beneficia şi noi în viaţa de zi cu zi.
Punctul crucial este acela că, deoarece Isus S-a golit de Sine în mod voluntar, El putea
să apeleze la puterea Sa divină în orice moment. Era o problemă a voinţei. Spre deosebire de
celelalte fiinţe umane, Isus ar fi putut să folosească puterea Sa imensă de Dumnezeu într-o
fracţiune de secundă. Însă dacă ar fi făcut aceasta, ar fi eşuat planul de mântuire, prin care El
venise să demonstreze falsitatea acuzaţiei aduse de Satana că legea lui Dumnezeu nu poate
fi ţinută de către fiinţele umane.
În acest punct al golirii voluntare de Sine se află esenţa ispitei pe care Hristos a
îndurat-o de-a lungul întregii Sale vieţi. Dacă vrăjmaşul Lui ar fi putut să Îl facă să nu se
golească de Sine măcar o dată şi să apeleze la puterea Sa „ascunsă” din mânie sau pentru
propriul interes, războiul ar fi fost pierdut.
Ceea ce trebuie să observăm este nu numai că Isus a fost ispitit „în toate lucrurile ca şi
noi” (Evrei 4:15), dar şi că El a fost ispitit mult peste punctul în care fiinţele umane obişnuite
pot fi vreodată ispitite, din moment ce puterea de Dumnezeu era „în” mâna Sa, nu numai „la”
mâna Sa. Marea luptă a lui Hristos era aceea de a rămâne golit de Sine. Aceasta era
semnificaţia ispitei de a „porunci” pietrelor să devină pâini (Matei 4:3).
Ceea ce vreau să spun acum este că aceasta nu reprezintă deloc o ispită pentru mine,
pentru că eu nu am această putere. Aş putea să poruncesc o zi întreagă pietrelor din curtea
bisericii să se prefacă în pâini. Iars peste doi ani m-aţi găsi tot acolo, fără să pot arăta nici
măcar o felie de pâine, ca rezultat al efortului meu. Dar Isus ar fi putut face asta. Ca agent al
creaţiei a tot ce există, El avea abilitatea de a face pâini din nimic.
Isus stătuse nemâncat mai mult de o lună atunci când ispita de a face pâini Îl asaltase.
Cu siguranţă că trebuie să fi fost o sugestie atractivă, dar dacă o vedem doar ca pe o ispită
de satisfacere a apetitului, o înţelegem greşit. Aceasta a fost o ispită cu litere mici, nu acea
ISPITĂ scrisă cu litere majore. Adevărata ISPITĂ pentru El era aceea de a renunţa la
dezbrăcarea de Sine despre care vorbeşte Filipeni 2, folosind puterea Sa divină pentru
satisfacerea nevoilor personale. Desigur, aceasta ar fi însemnat că El nu ar fi biruit în această
viaţă ca toţi ceilalţi oameni. Esenţa ISPITEI a constat în insinuarea subtilă că „dacă” El era cu
adevărat Dumnezeu, putea apela la puterile Sale speciale pentru El Însuşi, şi nu să depindă
de Tatăl.
Unele cercuri din cadrul adventismului s-au angajat în mari dezbateri cu privire la ce a
însemnat pentru Isus să fie ispitit „în toate lucrurile, ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Prea adesea am crezut că înţelegerea acestui subiect depinde de definiţia dată naturii umane
a lui Hristos. Dar aş dori să spun că, printr-o simplă lectură a Bibliei înţelegem că Isus,
independent de constituţia naturii Sale umane, a fost ispitit mult peste nivelul la care orice alt
om va fi vreodată ispitit. Cele mai multe din ispitele la care El a fost supus pentru mine nu
sunt ispite, pentru că mie îmi lipseşte puterea de a le face faţă cu succes.
Toate ispitele adresate lui Hristos au avut în centru renunţarea la dependenţa de Tatăl
– asumarea controlului propriu asupra vieţii Sale, prin renunţarea la „dezbrăcarea” de sine.
Strâns legată de aceasta a fost tentaţia de a urma propria Sa voinţă şi nu pe cea a
Tatălui, în mod special atunci când voinţa lui Dumnezeu Îl conducea la umilinţa de Sine şi la a
deveni „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). ISPITA specială pe
care toată viaţa Isus a trebuit să o înfrunte a fost aceea de a evita moartea pe cruce. În
aceasta a constat în esenţă puterea ispitei din pustie, de a transforma pietrele în pâine. În
Palestina erau două lucruri pe care le găseai din abundenţă: pietrele şi oamenii înfometaţi. A
face pâine din pietre era o cale mult mai uşoară, mult mai plăcută şi mult mai la îndemână
decât crucea, pentru a ajunge împărat. În cele din urmă, priviţi ce s-a întâmplat în Ioan 6 când
Isus, pentru binele lor, le-a dat pâine din cer, hrănind cinci mii. Ei au spus: „Ha, acesta este
un alt Moise, un alt dătător de mană. Haideţi să Îl facem rege.” Şi până şi ucenicii au început
să cocheteze cu această idee (vezi Ioan 6:14, 15, 30, 31; Matei 14:22). Aceasta a fost ISPITA
pentru Isus, să câştige împărăţia prin alte metode decât prin cruce.
ISPITA de a evita crucea explică şi de ce Hristos a respins cu atâta vehemenţă
sugestia lui Petru că El nu trebuie să „pătimească mult din partea bătrânilor, din partea
preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; şi că are să fie omorât” (Mat. 16:21,
23).
Crucea nu are prea multă semnificaţie pentru mine, cel din secolul douăzeci. Nu am
văzut niciodată o crucificare. Isus văzuse. Când vedea un grup de soldaţi romani care
escortau un om care târa după el o cruce, ştia că acela era un drum fără întoarcere. Şi, ca
orice om normal, nu avea nici o dorinţă de a părăsi lumea aceasta murind pe o cruce. Ar fi
fost mult mai uşor să devină acel mesia politic pe care evreii (inclusiv ucenicii) îl doreau. Pe
lângă aceasta, Isus nu avea nici o dorinţă să poarte judecata asupra lumii, devenind „păcat”
pentru întreaga omenire, în marea jertfă de la Calvar (2 Cor. 5:21). Gândul că va fi despărţit
de Dumnezeu, în timp ce va purta păcatele omenirii pe cruce, îi era respingător.
ISPITA de a urma voia Sa, evitând crucea, a ajuns la apogeu în Ghetsemani, când a
dat cea mai mare luptă pentru a accepta moartea pe cruce. Biblia ne spune că atunci Isus a
„început să se spăimânte şi să se mâhnească foarte tare” şi că a cerut ca „dacă este cu
putinţă, să treacă de la El ceasul acela” (Matei 14:33, 35).
În lupta cu ISPITA de a face voia Lui şi de a renunţa la cruce, Isus a suportat o
presiune din care noi nu putem percepe decât o umbră foarte palidă. Într-o mare agonie şi
spaimă, Isus a luat în cele din urmă decizia: „Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine
paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26:42).
ISPITA de a coborî de pe cruce
Pe cruce, Isus s-a confruntat cu dousă aspecte ale ISPITEI: să facă voia Sa coborând
de pe cruce şi să îşi folosească puterea în beneficiu personal.
Diferenţa majoră dintre crucificarea lui Isus şi oricare altă crucificare pe care au făcut-o
romanii, era că, faţă de toţi ceilalţi, El putea să coboare de pe cruce. El ar fi putut să nu
rămână pe cruce. El nu era ca orice victimă lipsită de ajutor. Ca Om care era Dumnezeu, EL
ar fi putut să nu se „dezbrace” de Sine şi să termine cu chinul.
Dar Isus a ales să moară pe cruce. A fost o chestiune de voinţă. Crucificarea Sa a fost
un act voluntar de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. „Îmi dau viaţa… Nimeni nu mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine.” „Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” (Ioan 10:17, 18, 11).
Astfel, Hristos ar fi putut coborî de pe cruce, dar El nu a dorit să coboare.
De-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti, Satana L-a ispitit pe Isus, iar în timpul
crucificării Sale a continuat în acelaşi mod, ispitindu-L să nu se „dezbrace” de Sine şi să
urmeze propria Sa voinţă. De data aceasta, ispititorul a folosit exact persoanele pentru care
Isus îşi dădea viaţa. Trecătorii îşi băteau joc de El, amintindu-i de lucrurile mari pe care
zisese ca poate să le facă. Dacă eşti cine pretinzi că eşti, Îl provocau ei, „mântuieşte-Te pe
Tine Însuţi” şi „pogoară-Te de pe cruce”. Preoţii şi cărturarii au intervenit şi ei, bătându-şi joc
de El şi spunând: „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul
lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El.” În acelaşi timp, unii dintre
ostaşii romani „de asemenea îşi băteau joc de El” (Marcu 15:30-32; Luca 23:36).
Cum aţi fi reacţionat la asemenea provocări şi la un asemenea tratament, dacă aţi fi
atârnat gol pe cruce şi aţi fi avut acces la putere? Să vă spun ce aş fi făcut eu cu asemenea
oameni ingraţi. M-aş fi dat jos de pe cruce şi le-aş fi dat exact ce meritau. Aş fi demonstrat
fără drept de tăgadă cine eram. Aş fi chemat foc din cer şi i-aş fi făcut să ardă în chinuri.
Desigur, la o pocnitură din degete, le-aş fi putut provoca un holocaust nuclear local. Iar în
natura mea umană, aş fi ales un foc moale, pentru că aş fi dorit ca aceşti oameni să aibă timp
să se gândească la faptul că mi-au rănit demnitatea şi să îşi dea seama pe cine au insultat.
Aş fi dovedit cu precizie cine sunt. Aceşti oameni nerecunoscători ar fi regretat cu certitudine
că mi-au pus răbdarea la încercare, mai ales atunci când eu încercasem din greu să le fac o
favoare.
Din fericire pentru întreg universul, Hristos nu a picat în cursa lui Satan. El a rezistat
ISPITEI de a coborî de pe cruce de a pune mai presus voinţa şi autoritatea Sa şi în felul
acesta de a urma propria cale. În felul acesta, El a biruit acolo unde Adam a căzut. Moartea
lui nu numai că a anulat pedeapsa pentru păcat, dar viaţa Lui a fost un exemplu de urmat
pentru creştini. Strigătul „S-a sfârşit” (Ioan 19:30) a însemnat în parte încheierea vieţii de
ascultare în supunere, dovedind o dată pentru totdeauna în faţa întregului univers că acest
lucru este posibil. Datorită iubirii pe care o are pentru noi, El a rămas pe cruce până la sfârşit
şi de aceea a putut să rostească cuvintele: „S-a sfârşit”, ca un strigăt de victorie.

ISPITIREA lui Isus este şi ISPITIREA noastră


Crucea se află în centrul ISPITEI cu care eu mă confrunt în viaţa mea şi tu în viaţa ta,
la fel cum a fost şi în viaţa lui Hristos. Să ne amintim că Adam şi Eva au căzut atunci când s-
au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, punând astfel în centrul vieţii lor propria voinţă şi propriul
sine în locul care aparţine lui Dumnezeu. Ei au căzut atunci când au direcţionat către ei înşişi
iubirea care aparţinea lui Dumnezeu. PĂCATUL înseamnă ruperea relaţiei cu Dumnezeu şi
răzvrătire faţă de El, aşezând sinele şi voinţa personală pe tronul propriei vieţi. Din această
rupere a relaţiei cu Dumnezeu decurg o serie de acţiuni păcătoase (păcate).
Imperativul Noului Testament este crucificarea sinelui în viaţa fiecărui ucenic al lui
Hristos, care duce la o nouă viaţă, trăită cu puterea învierii (Rom. 6:1-11). „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine”, a spus Isus, „să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă
urmeze” (Matei 16:24). „Am fost răstignit împreună cu Hristos” spune Pavel „dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe sine pentru mine” (Gal. 2:20).
Crucificarea vieţii centrate pe sine, a voinţei proprii, reprezintă esenţa creştinismului.
Imitarea lui Hristos înseamnă infinit mai mult decât dezvoltarea unui set de
comportamente morale. Înseamnă infinit mai mult decât ce mănânc, ce îmbrac sau ce
privesc. Aşa cum se poate observa în viaţa fariseilor din tuturor timpurilor, o persoană poate
avea o aparenţă morală, dar să fie încă centrată pe sine, mândră şi răutăcioasă. O persoană
poate fi morală fără să fi crucificat sinele. O persoană poate fi morală fără să fi trecut prin
momentul crucificării. O persoană poate fi morală fără să cunoască siguranţa vieţii în Hristos.
Martin Luther a descoperit acest lucru. Atunci când Luther a mers la mănăstire, scrie Dietrich
Bonhoeffer, „el lăsase totul în urmă, cu excepţia sinelui său pios.” Dar atunci când L-a întâlnit
pe Hristos, „chiar şi acest sine pios i-a fost luat.”
p

Evanghelia cheamă la crucificare şi transformare, şi nu la o îmbunătăţire treptată a


unei vieţi centrate pe sine (Romani 12:1, 2). Trecerea de la un spirit centrat pe sine,
caracteristic naturii umane, la spiritul lui Hristos, nu este o problemă de creştere în timp sau
de evoluţie naturală. Mai degrabă, susţine H.H. Farmer, „este ceva asemănător unei operaţii
chirurgicale de smulgere de la rădăcină, sfâşiere, rupere şi înlocuire.” Este o crucificare.
Greutate luptei se dă la nivelul voinţei individului, cea pe care Ellen White o numeşte
„puterea care guvernează în fiinţa umană”. Astfel, ea a scris că „lupta cu sinele este cea mai

mare luptă care poate fi dată. Renunţarea la sine, predare întregii voinţe lui Dumnezeu, cere
o luptă; dar sufletul trebuie să se supună lui Dumnezeu înainte de a putea fi reînnoit în
sfinţenie.”
s

Aşa cum se exprimă James Denny: „Chiar dacă păcatul apare în mod natural, el nu
moare de o moarte naturală; este nevoie de o sentinţă de condamnare la moarte.” Această
m

sentinţă este un act al voinţei, ca urmare a impulsului dat de Duhului Sfânt.


La fel cum a fost şi pentru Hristos, lupta de a accepta propria cruce va fi cea mai
severă luptă din viaţa noastră, pentru că, aşa cum şi P.T. Forsyth spune, „voinţa proprie este
cel mai drag lucru nouă, lucrul la care ţinem cel mai mult şi la care renunţăm cel mai greu.”
„Doar Dumnezeu”, scria Ellen White, „ne poate da biruinţa” în lupta cu voinţa proprie, pe care
o iubim aşa de mult. „Fortăreaţa Satanei” este dărâmată atunci când „voinţa noastră este de
partea voinţei lui Dumnezeu”. Dar puterea pentru obţinerea victoriei vine de la Dumnezeu.
„Dacă ‚vrei să vrei’, Dumnezeu va realiza acest lucru pentru tine.”

Vă rog să reţineţi că a fi creştin nu înseamnă a nu avea voinţă. Creştinii nu sunt un


material inert aflat în mâinile unui Dumnezeu omnipotent. În realitate, ei îşi supun voinţa
puterii transformatoare a Duhului Sfânt. Voinţa rămâne în continuare puterea transformatoare
în viaţa credinciosului, dar voinţa convertită nu mai este împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă,
ea este în armonie cu Dumnezeu şi principiile Sale. Regula PĂCATULUI, care înseamnă
direcţionarea greşită a iubirii, este îndepărtată, iar principiul central al LEGII devine motivaţia
principală a vieţii. Creştinii nu devin nişte roboţi teleghidaţi de Dumnezeu, ci agenţi
responsabili care împărtăşesc concepţia Lui. Inimile şi minţile născute din nou ale creştinilor
se armonizează aşa de mult cu voinţa lui Dumnezeu, încât „atunci când ascultă de El”, ei „nu
fac altceva decât să urmeze propriile impulsuri”.
f

Hristos a avut crucea Lui şi eu o am pe a mea. Tu o ai pe a ta. El a murit pe crucea Lui


pentru păcatele noastre, la care El nu luat parte cu nimic; iar noi murim pe crucea noastră
faţă de mândria şi încrederea în sine, pentru ca să putem lua parte la viaţa Lui. La cruce,
toată independenţa intelectuală şi morală este înlăturată, iar noi acceptăm în mod liber
dependenţa de Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre. Văzute din perspectiva crucii,
cuvintele lui Hristos câştigă un nou sens: „Oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar
oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui” (Luca 9:24).
Dacă faptul de a veni la Isus pentru îndreptăţire şi înnoire poate fi văzut ca începutul
crucificării,, atunci a duce o viaţă sfântă reflectă ceea ce se întâmplă în timpul crucificării. În
felul acesta, Hristos le-a spus ucenicilor să-şi ia crucea „zilnic” (Luca 9:23), iar Pavel declara:
„În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” (1 Cor. 15:31).
ISPITA din viaţa lui Hristos de (1) a depinde de El Însuşi şi a nu accepta crucea şi de
(2) a coborî de pe cruce, este prezentă şi în viaţa urmaşilor Săi. ISPITA este prezentă în mod
continuu:
• De a coborî de pe cruce şi de a da oamenilor exact ceea ce „merită”;
• De a urma propria cale;
• De a deveni proprii noştri dumnezei;
• De a face aceeaşi alegere ca şi Adam, sau de a face propria alegere.

ISPITA şi voinţa
La fel ca în ISPITA pe care a suferit-o Isus, şi noi avem o voinţă liberă şi puterea de a
alege. Aşa cum Isus ar fi putut alege să împiedice planul mântuirii şi să nu accepte crucea, la
fel am putea face şi noi.
Cea mai mare ISPITĂ cu care ne putem confrunta nu este aceea de a mânca ceva
anume, sau de a face ceva anume, ci de a rupe relaţia cu Tatăl, de a păşi în afara relaţiei de
CREDINŢĂ şi a intra într-o relaţie de PĂCAT, răzvrătindu-ne. Astfel, ISPITA este aceea de a
alege să păşim în afara iubirii protectoare din partea lui Dumnezeu. ISPITA este aceea de a
alege să nu rămânem în Isus.
Într-o manieră similară, a urma ISPITA înseamnă a nu mai fi în siguranţă faţă de
condamnarea şi puterea păcatului. Permiteţi-mi să ilustrez.
Am învăţat de-a lungul anilor că nu pot să mă rog în mod sincer şi în acelaşi timp să comit
un act păcătos în mod deliberat. Am experimentat acest lucru. Ispita devine păcat atunci când
sunt conştient că ispita este ispită. În acel moment, pot alege să fac unul din două lucruri. Pot
respinge ispita prin puterea pe care mi-o dă Dumnezeu, sau pot alege să îmi placă ispita şi să
cochetez cu ea. Cu alte cuvinte, îi pot cere lui Dumnezeu să vină să mă ajute să o înving, sau
îi pot spune să mă lase puţin în pace, ca să mă pot bucura de păcatul meu. Mă liniştesc cu
gândul că mă voi ruga pentru asta mai târziu. Prea adesea noi suntem ca Augustin, care,
atunci când se confrunta cu cea mai mare ispită a vieţii lui spunea: „Doamne, fă-mă cast, dar
nu chiar acum.”
Alternativa este aceea de a veni la Dumnezeu spunând: „Doamne, recunosc că aceasta
este o ispită şi mă voi ruga chiar acum.” Am descoperit în mod personal că atunci când mă
rog în mod sincer şi perseverent pentru biruinţă, scap de dorinţa de a păcătui. Cred că acel
fenomen este puterea lui Dumnezeu care mă ajută să biruiesc atât ISPITA şi PĂCATUL, cât
şi ispitele şi păcatele.
Dar uneori nu doresc această putere a lui Dumnezeu şi nu doresc să biruiesc. Doresc
păcatul. Atunci cad in ISPITĂ la fel cum a făcut Eva în Geneza 3. Atunci îmi iau viaţa în
propriile mâini şi Îl dau la o parte pe Dumnezeu. Faptul că aleg în mod activ şi constant
ISPITA, mă conduce la o continuă cădere în ispite, ca urmare a separării mele de Dumnezeu.
Dar principala problemă a omului nu este căderea în ispite. Principala problemă umană este
ISPITA – a evita crucea, a nu trăi ca Hristos, a nu urmări siguranţa vieţii în Hristos, a alege
voinţa proprie şi răzvrătirea în locul credinţei.
Este important de înţeles că ISPITA, în termenii unei intenţii conştiente şi deliberate, este
strâns legată de starea de fără păcat şi desăvârşire descrisă în Biblie. Acesta este subiectul
următorului capitol. Vom încheia acest capitol redând caracteristicile vieţii fără păcat aşa cum
rezultă din cele discutate până acum.
• Viaţa fără păcat este o viaţă trăită prin credinţă.
• Viaţa fără păcat este o viaţă a siguranţei în Isus.
• Viaţa fără păcat este o viaţă care Îl urmează pe Hristos pe cruce.
• Viaţa fără păcat este viaţa care rămâne cu Isus pe cruce.
• Viaţa fără păcat este viaţa care nu alege ISPITA.

A urma exemplul lui Hristos nu înseamnă numai a accepta crucea, ci şi a duce o viaţă de
purtare a crucii. A urma exemplul lui Hristos înseamnă a evita ISPITA. „Să aveţi în voi gândul
acesta”, scria apostolul „care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu…
S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până
la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2:5-8).

Subiecte de discuţie
1. Preţul succesului este munca. Primele prezentări în faţa tinerilor din biserica
dumneavoastră au avut un succes uimitor. Aproape de necrezut, dar ei doresc să le
prezentaţi săptămâna aceasta subiectul ispitei. Subliniaţi patru sau cinci puncte principale, pe
care să le expuneţi în enunţuri prin care să redaţi clar schema prezentării.
2. Definiţi ISPITA în opoziţie cu ispitele.
3. Care este relaţia dintre ISPITĂ şi PĂCAT, LEGE, NEPRIHĂNIRE?
4. Care au fost cele două aspecte ale ISPITEI suferite de Isus? Cum se leagă aceste
două aspecte de ISPITA cu care aveţi de luptat voi?
5. Cum este implicată voinţa în problema ispitei?
6. Când devine ispita păcat? Ce strategii puteţi folosi pentru a nu se depăşi această
limită?

CAPITOLUL CINCI

Desăvârşit, dar nu încă DESĂVÂRŞIT


Fără păcat, dar nu încă FĂRĂ PĂCAT

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”
(Mat. 5:48). În acest text, Isus nu numai că formulează porunca de fi desăvârşiţi,
dar şi afirmă că Dumnezeu este standardul acestei perfecţiuni.
„Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană”, i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam
(Gen. 17:1). Cartea Evrei ne spune să „mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 6:1),
iar Pavel scria colosenilor că dorea să înfăţişeze „pe orice om, desăvârşit în Isus
Hristos (Col. 1:28). Darurile spirituale au fost date „pentru desăvârşirea sfinţilor”
(Efes. 4:12, vezi şi vers. 13).
Singurul lucru care reiese din Biblie este că desăvârşirea este posibilă, altfel
scriitorii ei nu i-ar fi îndemnat pe credincioşi la aceasta. Astfel, problema nu este
dacă desăvârşirea este posibilă sau nu, ci ce vor să spună scriitorii Bibliei prin
aceasta.

Diferite moduri de a înţelege perfecţiunea


Înainte de a căuta în Biblie înţelesul cuvântului „desăvârşire”, ar fi de ajutor
să analizăm câteva aspecte preliminare asupra subiectului. Mai întâi, ar putea fi
evitată multă confuzie dacă am înţelege faptul că desăvârşirea are mai multe
înţelesuri în viaţa credinciosului. Marvin Moore observă în mod corect că „într-un
sens, suntem desăvârşiţi în Isus în momentul în care Îl acceptăm ca Mântuitor al
nostru, deoarece neprihănirea Sa acoperă păcatele noastre.” Însă în afară de
aceasta, „procesul de desăvârşire a caracterului continuă pe durata întregii vieţi.”
Astfel, există concepţii biblice asupra desăvârşirii, care vorbesc atât despre
îndreptăţire, cât şi despre sfinţirea progresivă. Un al treilea concept biblic legat de
desăvârşire este cel de glorificare, care are loc atunci când natura noastră fizică
este transformată la a doua venire a lui Hristos (1 Cor. 15:51-54).
Este crucial să observăm că nu despre acea desăvârşire care are legătură
cu îndreptăţirea vorbesc textele biblice din Matei 5:48, Evrei 6:1 şi Efeseni 4:12,
13 (toate acestea au fost citate mai sus). Aceste texte vorbesc despre dinamica
procesului de dezvoltare a caracterului, prin care oamenii devin din ce în ce mai
asemănători „Tatălui ceresc”.
Pavel se referă la aspectul dinamic al procesului desăvârşirii atunci când le
sugerează corintenilor să îşi ducă „sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”
(2 Cor. 7:1). Aceeaşi dinamică este avută în vedere atunci când autorul cărţii Evrei
le spune credincioşilor să „meargă spre desăvârşire”, iar când corintenilor li se
spune că „sunt schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18;
compară cu Gal. 4:19; 2 Petru 3:18).
Desăvârşirea este prea deseori văzută ca fiind un standard „fix” şi „static”,
însă idealul creştin trebuie gândit în termenii unei dezvoltări continue.
Desăvârşirea presupune mai mult a urma o linie continuă, decât a atinge un
anume punct. „Cuvântul punct”, observă Moore, „este prea limitativ. Desăvârşirea
este mai mult un mod de a fi, o relaţie cu Isus, un drum în viaţă, decât un punct
faţă de care să putem aprecia cât de aproape am ajuns.”
f

„Linia” dinamică a dezvoltării caracterului este infinită. „Creştinii


desăvârşiţi” devin din ce în ce mai asemănători cu Dumnezeu, fără să devină
vreodată ca El. Cerul va fi un loc pentru o creştere spirituală de-a lungul veşniciei.
Cu toate acestea, noi nu vom fi niciodată desăvârşiţi aşa cum Dumnezeu este
desăvârşit, chiar nici în anii fără sfârşit ai veşniciei. A fi absolut desăvârşit, prin
definiţie, înseamnă a fi Dumnezeu.
Din nefericire, învăţăturile biblice despre desăvârşire şi starea de fără păcat
au fost interpretate în mod fanatic şi exagerat în decursul istoriei. Astfel, John
Wesley, un om care toată viaţa a vorbit despre posibilitatea atingerii desăvârşirii,
se referea la unii perfecţionişti care „au făcut din Desăvârşire un nume
respingător.”
r

Teoriile pervertite despre Desăvârşire au condus la apariţia unor concepţii


aberante printre credincioşi. O astfel de pervertire este cea care înlătură distincţia
clară dintre voinţa credinciosului şi cea a Duhului Sfânt. Astfel, atunci când o
persoană ajunge „desăvârşită”, orice ar face sau ar spune, ea rămâne desăvârşită
şi sfântă. Astfel de oameni nu pot greşi, deoarece ei sunt desăvârşiţi. O astfel de
concepţie a condus în anii 1840 la mişcarea „căsătoriilor spirituale” şi a altora
asemănătoare, printre ex-mileriţii adventişti şi în cadrul altor curente creştine din
acea vreme.
a

O a doua concepţie greşită asupra desăvârşirii a condus într-o direcţie


materialistă. Astfel, în anul 1890, unele curente creştine şi unele grupuri
adventiste, ajunseseră să creadă că, atunci când credincioşii ating un înalt nivel
de consacrare, chiar părul alb se reface la culoarea lui naturală. Iar predicatori de
faima lui E. J. Waggoner, credeau că atunci când ajunge cu adevărat la
neprihănirea lui Hristos, el nu se mai îmbolnăveşte niciodată.
n

O a treia direcţie greşită privind modul de a înţelege desăvârşirea este


moralismul, care dă o mare importanţă conformării exterioare faţă de lege.
Potrivit acestei concepţii, toate acţiunile umane sunt reglate de legi cu grade
diferite de complexitate şi care acoperă fiecare aspect al vieţii – dietă, recreaţie,
vestimentaţie şi aşa mai departe. Sfinţirea atinsă prin celibat, autoflagelare,
vegetarianism şi alte restricţii în dietă, până la auto-castrare, nu a fost
necunoscută credincioşilor care au aderat la concepţia moralistă, fie ei protestanţi
sau romano-catolici. Fiind extrem de zeloşi, ei au elaborat lungi liste cu reguli şi,
cu cât citeau mai mult, cu atât listele lor deveneau mai lungi. Mulţi farisei şi
călugări au făcut parte din tabăra acestor perfecţionişti, iar mulţi adventişti şi
creştini conservatori din lumea modernă li s-au alăturat deseori.
Un al patrulea mod de a înţelege greşit perfecţionismul Noului Testament
înlocuieşte procesul continuu al desăvârşirii care are loc pe parcursul dezvoltării
caracterului cu desăvârşirea legală pe care o oferă îndreptăţirea. Suntem
desăvârşiţi în Hristos – spune această teorie şi aceasta este tot ce avem nevoie.
Această teorie se bazează pe închipuirea că este posibilă transferarea caracterului
de la o persoană la alta. Astfel, desăvârşirea noastră se află în Hristos. O
asemenea credinţă conduce la antinomianism logic (respingerea legii morale), cel
puţin în gândire, dacă nu şi în practică. Uneori şi adventiştii de ziua a şaptea au
fost prinşi în acest mod nebiblic de a înţelege desăvârşirea – o învăţătură direct
legată de teoria care spune că îndreptăţirea poate fi separată de sfinţire
(discutată în capitolul 3).

Perspectiva biblică asupra desăvârşirii


Una dintre cele mai serioase dificultăţi legate de tema desăvârşirii este
aceea că oamenii preferă propriile lor definiţii, nelăsând ca Biblia să le ofere
definiţia ei. Această procedură îi conduce de obicei pe oameni să vadă
desăvârşirea în termeni absoluţi, care pot fi în armonie cu filozofia greacă, dar nu
reflectă concepţia biblică.
Biblia nu are nimic de a face cu definiţia absolutistă asupra desăvârşirii
umane, specifică gândirii greceşti. A venit vremea ca adventiştii să înţeleagă că
influenţa gândirii greceşti în doctrina asupra desăvârşirii a fost mult mai
pregnantă, chiar şi decât în doctrina asupra omului în moarte. Un alt aspect al
apostaziei a fost impunerea definiţiei absolutiste, statice, asupra desăvârşirii, în
faţa concepţiilor iudaice şi ale Noului Testament privind acest subiect. Viaţa
ascetică a călugărilor din Evul Mediu a reprezentat una din urmările acestor
confuzii verbale. Deşi în general adventiştii nu au înclinat în această direcţie, mulţi
au fost derutaţi de această definiţie asupra desăvârşirii care a stat la baza acestor
instituţii medievale.
Importarea unor concepţii străine în interpretarea textelor biblice asupra
desăvârşirii a avut un rol devastator asupra înţelegerii acestui termen. Atunci
când dorim să aflăm sensul biblic asupra desăvârşirii, trebuie să lăsăm contextul
în care este folosit cuvântul să vorbească de la sine însuşi. Mai mult, trebuie să
căutăm să aflăm înţelesul biblic al cuvintelor care au fost traduse cu acelaşi
cuvânt – „desăvârşire”.
Dintre scriitorii Bibliei, doar Matei foloseşte termenul „desăvârşit”, şi
aceasta de trei ori. De două ori el este întâlnit în textul dificil de înţeles din Matei
5:48: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit.” Acest text a stat la baza multor tendinţe extreme privind stilul de
viaţă şi disciplina monastică, care sperau că, prin separarea de lume şi de
păcătoşi, credincioşii pot ajunge la nivelul desăvârşirii lui Dumnezeu, dar de fapt
el sugerează un curs al acţiunii exact opus.
A fi desăvârşit la fel cum Tatăl este desăvârşit, potrivit versetelor de la 43 la
47, înseamnă a-ţi iubi (agapao) nu numai prietenii, ci şi duşmanii. „Iubiţi-vă
vrăjmaşii şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, pentru ca astfel să fiţi fii ai
Tatălui vostru care este în ceruri” (versetele 44, 45). Pasajul paralel din Luca
repetă aceeaşi idee. „Fiţi miloşi” porunceşte Isus în contextul iubirii vrăjmaşilor
(Luca 6:27-35), „ la fel cum Tatăl vostru este milos” (versetul 36). Astfel, scriitorii
Evangheliei pun semnul egalităţii între a fi milos şi a fi desăvârşit. La fel cum
Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să moară pentru duşmanii Săi (Romani 5:6, 8, 10),
la fel şi copiii Săi trebuie să îşi deschidă inima pentru a iubi.
Comentând textul din Matei 5:48, William Barclay rezumă bine mesajul lui:
„Singurul lucru care ne face asemănători lui Dumnezeu este dragostea care nu
încetează niciodată să îi pese de semeni, chiar dacă ei nu merită aceasta. Noi…
intrăm în desăvârşirea Hristos… atunci când învăţăm să iertăm aşa cum iartă
Dumnezeu, şi să iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu.”
D

Singurul alt loc unde cuvântul „desăvârşire” în este întâlnit în conversaţia


dintre Hristos şi tânărul bogat. Vă amintiţi că, în dorinţa lui de a câştiga viaţa
veşnică, tânărul a venit la Hristos cu o listă de porunci pe care le păzise. Dar el
încă simţea că nu făcuse totul pentru a câştiga premiul, aşa că L-a întrebat pe
Isus ce trebuia să mai facă. Răspunsul „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce
ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-mă” (Matei
19:16-21).
Hristos nu îi permite tânărului bogat să banalizeze şi să atomizeze legea.
Dimpotrivă, El leagă încă o dată desăvârşirea de iubirea faţă de aproapele, dar El
plasează această iubire în contextul schimbării vieţii, ca urmare a faptului că Îl
urmăm pe El. „Adevărata decizie în faţa căreia Isus l-a pus pe tânărul bogat”
susţine Hans LaRondelle, „nu a fost în primul rând de natură etică (a face ceva
anume), ci de natură strict religioasă (o anumită relaţie cu Dumnezeu): supunerea
completă faţă de Dumnezeu.” Relaţia cu Hristos presupune asimilarea şi
c

reflectarea caracterului Său plin de iubire. Un mare număr de alte pasaje biblice
care se referă la idealul lui Dumnezeu pentru omenire sunt în armonie cu această
declaraţie pe care o face Isus cu privire la desăvârşire (vezi, spre exemplu, 1 Ioan
2:4-6; 4:7-12; Iacov 1:27; Mica 6:8).
Este important să înţelegem în acest punct că din perspectivă biblică,
desăvârşirea este definită în mod pozitiv şi nu negativ. Esenţa desăvârşirii nu se
defineşte prin abţinerea de la anumite lucruri şi acţiuni, ci prin actele pline de
iubire, apărute ca rezultat al relaţiei cu Hristos. Desăvârşirea se reflectă în trăirea
de zi cu zi, care demonstrează iubirea lui Hristos atât faţă de alţi oameni, cât şi
faţă de Dumnezeu. „Desăvârşirea”, scrie Jean Zurcher, „înseamnă mai mult decât
a nu face răul. Este biruirea răului prin bine, pe baza acţiunii principiului regulii de
aur (din Matei 7:12).” Desăvârşirea caracterului”, sugerează C. Mervyn Maxwell,
a

„nu este nimic mai puţin decât ‚a trăi după principiul iubirii’”

Astfel, prin iubire se defineşte atât PĂCATUL, cât şi desăvârşirea creştină.


Dacă, aşa cum am văzut mai devreme, esenţa PĂCATULUI ţine de orientarea
iubirii (agape) către mine însumi, începutul drumului către desăvârşire văzută în
sens biblic este reorientarea acestei iubiri către Dumnezeu şi către aproapele.
Această transformare, arată Pavel, va afecta orice aspect al vieţii mele de fiecare
zi (Romani 13:8-10; Galateni 5:14).
Dragostea desăvârşită nu înseamnă fapte desăvârşite, aptitudini
desăvârşite, sau o natură umană desăvârşită. Mai degrabă, ea exprimă
supunerea, atât în relaţia cu Dumnezeul iubirii, cât şi cu principiul care susţine
LEGEA Sa. Încercările de a „deveni desăvârşit”, în afara unei relaţii vii cu Isus şi a
iubirii care stă în centrul LEGII sale, sunt sterile, reci, moarte şi deseori urâte –
adevăr adesea demonstrat de cei de orientare fariseică.
Este timpul să ne întoarcem acum către cuvintele pe care Biblia le foloseşte
pentru a reda ideea de desăvârşire. Nici unul dintre acestea nu înseamnă „fără
păcat” şi nici nu are o conotaţie absolută. Cuvântul cheie din Noul Testament
tradus prin „desăvârşire” este teleios, forma adjectivală a lui teleos. Ideea din
spatele cuvântului telos este conţinută în cuvântul „teleologie” – „Doctrină
filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit
scop, cu o anumită cauză finală” , conform DEX.
Acest sens vine din limba greacă, în care telos înseamnă „sfârşit”, „scop”,
„obiectiv”, „ţel”. Ceva este teleios dacă îşi împlineşte scopul pentru care a fost
creat. Astfel, oamenii sunt desăvârşiţi (teleios) dacă ei împlinesc scopul lui
Dumnezeu pentru ei. Biblia nu lasă loc de îndoială privind scopul pentru care
oamenii au fost creaţi. „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră”, citim în relatarea din cartea Genezei (Geneza 1:26). Este deci natural ca
Hristos să declare că idealul creştin este ca oamenii să devină teleios (desăvârşiţi)
în dragoste, pentru ca ei să fie la fel ca Tatăl din ceruri, care este dragoste (Matei
5:43-48; 1 Ioan 4:8).
Sensul cuvântului teleios nu este „fără păcat”, ci „matur”. Astfel, Hristos ar
fi putut spune tânărului bogat că, dacă doreşte să fie desăvârşit (teleios), el
trebuie să se consacre în mod total lui Dumnezeu (Matei 19:21). Aceasta
înseamnă că el trebuia să fie „matur” în iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru
ceilalţi. Consacrarea făcută cu maturitate se află la baza desăvârşirii biblice.
Ideea desăvârşirii văzută ca maturitate apare în mod explicit în Evrei 5:13-
6:1, unde citim că cei credincioşi ar trebui să depăşească stadiul prunciei, al
hrănirii cu lapte, pentru a trece la stadiul maturităţii (teleios), al hrănirii cu hrană
tare. Desăvârşiţi sunt cei care „se îndreaptă spre maturitate” („desăvârşirea” care
provine din telos).
Potrivit scriitorilor Noului Testament, creştinul „desăvârşit” este matur,
întreg, complet. Acelaşi adevăr reiese şi din Vechiul Testament, unde în general
cuvintele traduse prin „desăvârşit” pot avea sensul de „complet”, „drept”, sau
„fără vină”, în sens spiritual.
Astfel, Noe, Avraam şi Iov au putut fi numiţi „desăvârşiţi” (Geneza 6:9;
17:1). Desăvârşit este cel care „care se supune total voinţei lui Dumnezeu” şi „se
consacră total în slujba Lui”; cel aflat „într-o relaţie totală cu Iahve”.
Rezumând perspectiva biblică asupra desăvârşirii, se poate spune că
desăvârşirea biblică nu constă într-un standard abstract al perfecţiunii specific
filozofiei greceşti, ci într-o relaţie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Desăvârşirea biblică include conduita etică, dar ea nu se rezumă doar la aria
comportamentului. Ea se defineşte prin refacerea relaţiilor rupte prin răzvrătirea
redată în cartea Genezei, ca urmare a convertirii individului.
Definiţia pe care o dă John Wesley desăvârşirii biblice ar merita studiată mai
mult de adventişti. Desăvârşirea, conclude el, este dragostea desăvârşită faţă de
Dumnezeu şi aproapele, exprimată în cuvinte şi acţiuni. Iar dragostea pentru
Dumnezeu înseamnă „a te desfăta în El, a te bucura în voia Lui, a dori în mod
continuu să Îi aduci mulţumiri, a căuta şi găsi fericirea în El şi a înseta zi şi noapte
pentru o fericire deplină în El.”
p

Tot la fel, Wesley a scris: „este puritatea intenţiei, a consacrării vieţii întregi
lui Hristos. Înseamnă a-I da lui Dumnezeu inima întreagă; este dorinţa şi motivul
care controlează în întregime temperamentul. Înseamnă consacrarea, nu numai a
unei părţi, ci a întregii fiinţe, a sufletului, trupului şi minţii, lui Dumnezeu. Altfel
spus, gândul nostru este gândul care era în Hristos şi care ne face să umblăm aşa
cum a umblat El. Este circumcizia inimii de toate murdăriile, de toată poluarea din
interior şi din exterior. Este o refacere în noi a chipului lui Dumnezeu, ducând la
asemănarea completă cu Cel care ne-a creat. Iar cu alte cuvinte, înseamnă… a-L
iubi pe Dumnezeu cu toată inima noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi
înşine.” Este greu de îmbunătăţit o asemenea definiţie, prin care Wesley a descris
„întreaga şi singura desăvârşire”.

Perspectiva biblică asupra ideii de fără păcat


Biblia ne spune în mod explicit că în această viaţă putem trăi fără păcat.
Apostolul Ioan, în prima sa epistolă, redă clar această idee: „Oricine rămâne în El,
nu păcătuieşte… Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că
sămânţa Lui rămâne în El; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu”
(1 Ioan 3:6-9). „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel
născut din Dumnezeu Îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de El.” (1 Ioan 5:18)
Luate în sine, aceste pasaje par să descrie şi să îndemne la desăvârşire,
dată de lipsa păcatului din viaţa oricărui credincios. Totuşi, alte texte din aceeaşi
epistolă par să sugereze exact opusul. De exemplu, „dacă zicem că nu avem
păcat, ne înşelăm singuri”; „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice rău”; „dacă zicem că n-
avem păcat, ne înşelăm singuri”; „vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi; dar
dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit”
(1:8-2:1).
Citind aceste două seturi de texte, putem crede ori că Ioan era foarte
confuz, ori că el opera cu o definiţie a păcatului mai complexă decât este în
general înţeleasă de către cei care cu încântare îl citează cu: „păcatul este
călcarea legii” (1 Ioan 3:4) şi care dau acestui text o interpretare care ţine
exclusiv de comportamentul exterior.
Faptul că Ioan avea în minte o definiţie complexă asupra păcatului reiese
clar nu numai din pasajele amintite mai sus, ci şi din versetul din 1 Ioan 5:16,
unde el spune că unele păcate „nu duc la moarte”, în timp ce altele duc.
Linia de demarcaţie dintre păcatele care nu pot exista în viaţa celui
credincios („păcatele care duc la moarte”, 1 Ioan 3:9; 1 Ioan 5:16) şi acelea
pentru care Hristos poate mijloci („care nu duc la moarte” – 1 Ioan 1:9; 1 Ioan
5:16) este dată de atitudinea persoanei. Este important să observăm că, dintre
toate pasajele din 1 Ioan care vorbesc despre lipsa păcatului din viaţa celor
credincioşi, verbele din limba greacă sunt la prezent, sugerând astfel că cei care
păcătuiesc se află într-o stare continuă de a păcătui, ca un obicei. Pe de altă
parte, în 1 Ioan 2:1, unde ni se spune că dacă am păcătuit avem un Mijlocitor,
verbul este la timpul aorist, indicând o acţiune definită, care are loc la un anumit
timp. Astfel, acţiunea nu este continuă şi deci nu are un caracter habitual.
Imaginea din 1 Ioan prezintă contrastul dintre cei care au o atitudine de
răzvrătire faţă de Dumnezeu şi trăiesc în mod continuu în PĂCAT, care devine ca
un stil de viaţă (cu alte cuvinte, principala lor orientare este spre PĂCAT şi nu spre
CREDINŢĂ) şi cei care se pocăiesc de păcate şi se întorc spre Mijlocitor pentru
iertare şi curăţire. Prima categorie vorbeşte despre cei care au făcut „păcate care
duc la moarte”, în timp ce păcatele celor din a doua categorie „nu duc la moarte”.
Păcatele „care duc la moarte” sunt echivalentul păcatelor care nu pot fi iertate,
din Matei 12:31, 32. Atunci când oamenii sunt într-o stare de răzvrătire şi resping
în mod continuu implorările Duhului Sfânt pentru a se pocăi de păcatele lor, ei se
plasează pe ei înşişi într-o poziţie care neagă harul iertător al lui Dumnezeu. O
asemenea împietrire în răzvrătire este „păcat care duce la moarte”. Este imposibil
ca o persoană să fie creştină şi în acelaşi timp să fie într-o stare de PĂCAT.
Cei care au PĂCAT „care duce la moarte” trăiesc într-o stare de
„fărădelege” (1 Ioan 3:4) şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, iar cei care
apelează la Mijlocitor au fost „născuţi din Dumnezeu”, locuiesc „în El” şi au fost
adoptaţi în familia lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9; 6:1).
Deoarece creştinii au fost născuţi din nou şi au inimile transformate, ei nu
au o atitudine de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei „umblă în
lumină, după cum El Însuşi este în lumină” (1:7; compară cu 2:6). Pe de altă parte,
unii care pretind că „au părtăşie cu El… umblă în întuneric” (1:6). „Cine zice ‚Îl
cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (1
Ioan 2:4).
Prin acest mod de a folosi cuvântul „umblare”, este clar că Ioan vorbeşte de
două moduri de a trăi care sunt în armonie cu timpul la care el foloseşte acest
verb. Noi putem umbla cu Dumnezeu sau cu cel rău. Al doilea mod de a trăi
presupune a relaţiona cu Dumnezeu prin PĂCAT, a trăi în fărădelege (păcat) şi a
sfârşi în moarte. Celălalt mod presupune a relaţiona cu Dumnezeu prin CREDINŢĂ,
a manifesta faţă de păcat o atitudine născută de sus, a apela la Mijlocitor pentru a
fi curăţit şi la Duhul Sfânt pentru a fi întărit. Cei care trăiesc astfel sunt descrişi de
Ioan ca fiind fără păcat, chiar dacă ei mai comit acte păcătoase, pentru care au
nevoie de iertare. Astfel, fără păcat nu reprezintă doar o stare a vieţii prezente, ci
şi o făgăduinţă şi o cerinţă biblică. Credinciosul nu poate păcătui (nu poate trăi
într-o stare de răzvrătire), pentru că el este „născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9).
Pe de altă parte, cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt „copiii diavolului”. În
răzvrătirea lor, ei nu fac nici voia lui Dumnezeu şi nici nu iubesc pe aproapele (1
Ioan 3:10).
Distincţia dintre fără păcat şi în mod desăvârşit fără păcat apare de
asemenea în concepţia lui Pavel asupra desăvârşirii şi a desăvârşirii finale. În
epistola către Filipeni el se descrie pe sine şi pe unii dintre filipeni ca fiind deja
„desăvârşiţi” (Filipeni 3:15), deşi în anumite pasaje el susţine că nu a atins încă
desăvârşirea (Filipeni 3:12). Desăvârşirea despre care vorbeşte Pavel în Filipeni se
referă la starea de consacrare a filipenilor faţă de Hristos, cu toată inima şi cu
toată mintea, în timp ce starea de încă nedesăvârşire se referă la faptul că atât
Pavel, cât şi biserica din Filipi se aflau într-un proces de creştere şi dezvoltare
spre desăvârşire. Ceea ce înseamnă că ei erau deja desăvârşiţi (maturi în
atitudinea lor faţă de Hristos) şi în drum spre desăvârşirea deplină.
Astfel, desăvârşirea este o realitate dinamică, care presupune creşterea
continuă într-o trăire creştină consacrată zi de zi. Astfel, Pavel a putut scrie
filipenilor că el se aruncă spre ce este înainte, crescând şi dezvoltându-se în
desăvârşire (Efeseni 3:12-14). Inima, mintea şi atitudinea faţă de Dumnezeu erau
desăvârşite şi într-o stare bună, dar el nu ajunsese la desăvârşirea finală. Pavel
era şi desăvârşit şi nedesăvârşit în acelaşi timp, la fel cum cititorii lui Ioan puteau
fi fără păcat şi încă nu absolut fără păcat. Cititorii Bibliei trec prea adesea peste
aceste distincţii pe care Scriptura le face.
A fi absolut fără păcat, ne dăm seama atunci când începem să ne gândim la
aceasta, este o stare greu de atins. Cei care doresc cu aprindere acest lucru, atât
pentru ei înşişi cât şi pentru alţii, definesc de obicei păcatul ca pe un act conştient
de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Dar deseori păcatul presupune acte
inconştiente, sau omisiuni inconştiente ale unor lucruri importante. Cu alte
cuvinte, starea absolută de fără păcat (sau desăvârşirea absolută) cere o
renunţare totală la toate păcatele conştiente sau inconştiente, dar tot la fel de
mult şi a nu neglija să facem binele.
Această distincţie devine semnificativă mai ales atunci când observăm că
fariseii din vechime nu au fost condamnaţi la judecata finală, aşa cum a descris-o
Hristos, pentru păcatul comiterii, ci în mod deosebit pentru păcatul omiterii. Ceea
ce înseamnă că ei au fost judecaţi nu pentru că au înfăptuit acte păcătoase, ci
pentru că au neglijat să ofere hrană aproapelui şi să îl viziteze pe cel bolnav
(Matei 25:31-46).
Importanţa pe care o dă Dumnezeu păcatului omiterii se află într-un
contrast puternic cu păcatul comiterii unor fapte conştiente de răzvrătire.
Standardul caracterului lui Dumnezeu este mai înalt decât ne-au învăţat fariseii
moderni sau cei din vechime. Desigur, un bun motiv pentru a coborî standardul,
atunci când definim păcatul doar ca un act conştient de răzvrătire, este acela că
astfel standardul devine mai uşor de atins. Astfel, motivul pentru care fariseii
abordează subiectul în acest mod devine uşor de înţeles.
„Desăvârşirea” de care vorbeşte Pavel în Epistola către Filipeni, sau faptul
de „a nu păcătui” despre care vorbeşte Ioan în prima sa epistolă nu reprezintă
desăvârşirea absolută, respectiv starea absolută de fără păcat. Dar aceasta nici
nu înseamnă că sunt acceptate atitudinile de răzvrătire faţă de Tatăl ceresc sau
faţă de principiile LEGII iubirii sale.
Datorită nedesăvârşirilor trupeşti şi a limitelor de gândire (1 Cor. 13:12),
chiar şi credincioşii cei mai consacraţi comit încă păcate, prin ignoranţă sau prin
neputinţă. Aşa cum se exprimă Wesley, sunt cei care „Îl iubesc pe Dumnezeu cu
toată inima… dar chiar şi aceste suflete sunt limitate de trupurile imperfecte,
ceea ce le trage înapoi, neputând să se manifeste întotdeauna aşa cum ar dori,
deşi ele gândesc, vorbesc şi acţionează corect. Pentru că uneori neputinţele
trupeşti le stau împotrivă, este posibil ca ei să gândească, să vorbească şi să
acţioneze greşit; dar aceasta nu pentru că există un defect în iubirea lor, ci în
puterea lor de a cunoaşte. Şi pentru că aşa stau lucrurile, în pofida defectelor lor
şi a consecinţelor acestora, ei împlinesc totuşi legea iubirii”, deşi nu în mod
desăvârşit. Datorită imperfecţiunii faptelor lor de iubire, ca urmare a cunoaşterii
parţiale şi a neputinţei fizice, ei au încă „nevoie de sângele ispăşitor şi este
potrivit… să spună: ‚Iartă-ne păcatele’”.
Astfel, putem fi desăvârşiţi şi fără păcat în atitudine, fără să fim desăvârşiţi
şi fără păcat în fapte. Ioan, Pavel şi Wesley au văzut lucrurile în acelaşi mod.
Dihotomia între a fi deja desăvârşit dar nu încă desăvârşit, prezentă în
scrierile lui Pavel (Filipeni 3:9-15) şi dezacordul din epistola lui Ioan, între a fi fără
păcat dar încă nu fără păcat (1 Ioan 3:9; 1:8-21; compară cu Romani 6:7) trebuie
văzute în termenii unei atitudini desăvârşite şi nu a unor fapte desăvârşite. Prima
variantă ar trebui să fie o realitate în viaţa celui credincios; a doua este un ideal la
care trebuie să tindem în viaţa aceasta.
Desăvârşirea în Biblie, în termenii fiinţelor umane care trăiesc în corpuri
muritoare, ţine mai mult de desăvârşirea sufletească, decât de desăvârşirea
totală, în toate aspectele. De aici tensiunea din scrierile lui Pavel: desăvârşit, dar
nu încă desăvârşit. Inima şi mintea au fost transformate, astfel încât credinciosul
nu mai manifestă dorinţa şi intenţia conştientă de a păcătui. Credincioşii nu mai
sunt robi ai păcatului (Romani 6:18). Dimpotrivă, ei sunt robi ai iubirii agape, atât
faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni.
Potrivit Bibliei, aceasta face posibil ca fiecare credincios să fie eliberat de
răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu şi a principiilor Sale. Astfel, Iuda scrie că
Dumnezeu poate să ne ferească „de cădere” şi să „ne facă să ne înfăţişăm fără
prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). Aşa cum spune Ellen
White, cu ajutorul lui Dumnezeu, o persoană poate „să biruiască orice ispită care
vine asupra sa”.
Un aspect major al desăvârşirii (sau maturităţii) creştine este dorinţa
desăvârşită de a deveni desăvârşit în iubirea faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu.
Vă rog amintiţi-vă că desăvârşirea nu presupune atât o stare conştientă în
care este manifestată repulsia faţă de faptele reprobabile; mai importantă este
trăirea în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de cei apropiaţi. Desăvârşirea este acea
viaţă trăită într-o manifestarea continuă a iubirii; este o demonstrare a faptului că
Dumnezeul iubirii a transformat atât inima, cât şi faptele exterioare – două
aspecte ale vieţii noastre care nu pot fi niciodată separate. Astfel, desăvârşirea
creştină nu se defineşte atât prin aspectul negativ (ceea ce nu trebuie să fac) şi
interior, cât prin aspectul pozitiv (ce trebuie să fac) şi exterior. Prin urmare,
credinţa creştină aduce o schimbare calitativă în viaţa celui credincios.

Puncte de discuţie
1. Prieten drag, trebuie să plăteşti preţul succesului. Se pare că nu poţi scăpa
de tinerii din biserică până nu le spui tot ce ştii despre mântuire.
Săptămâna aceasta ei ţi-au cerut să vorbeşti despre desăvârşire. În timp ce
pregăteşti tema, formulează o listă cu 4 până la 8 puncte (formulate în
enunţuri complete), care să atingă aspectele cele mai importante şi să vină
în întâmpinarea nevoilor lor.
2. Scrie o listă şi descrie pe scurt diferitele concepţii nebiblice asupra
desăvârşirii.
3. În patru sau cinci enunţuri, defineşte viziunea biblică asupra desăvârşirii.
Care este relaţia dintre desăvârşire şi ideea de fără păcat? Cum se poate ca
o persoană să fie atât desăvârşită cât şi nu încă desăvârşită?
4. Odată înţeleasă definiţia biblică asupra desăvârşirii, răspunde dacă a merge
la „mănăstire” este sau nu o soluţie. De ce, sau de ce nu?
5. Apostolul Ioan oferă o definiţie complexă asupra păcatului. Cum aţi explica
1 Ioan 3:9? Încercaţi să faceţi legătura dintre 1 Ioan 3:9, 1 Ioan 1:8-2:1 şi
5:16. Indicaţi diferenţa dintre păcatele care „duc la moarte” şi acele păcate
care „nu duc la moarte”.

Note:
Marvin Moore, The Refiner’s Fire (Focul topitorului) (Boise, ID: Pacific Press, 1990), 106, 107.
Ibid., 114.
John Wesley, The Letters of the Rev. John Wesley, A.M., ed. John Telford (London: Epworth, 1931), 38.
Pentru mai multe informaţii despre “căsătoriile spirituale” din perioada postmilerită, vezi George R. Knight, Millenium
Fever and the End of the World: A Study of Millerite Adventism (Boise, ID: Pacific Press, 1993), 251-257.
Pentru mai multe informaţii despre mişcarea „holy flesh” şi despre concepţia lui Waggoner în legătură cu aceasta, vezi
George R. Knight, From 1888 to Apostasy: The Case of A. T. Jones (Washington, DC: Review and Herald, 1987), 56-60;
George R. Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle over Righteousness by Faith
(Washington, DC: Review and Herald, 1989), 76.
Barclay, Gospel of Matthew, I:177.
Hans K. LaRondelle, Perfection and Perfectionism: A Dogmatic-ethical Study of Biblical Perfection and Phenomenal
Perfectionism (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1971), 181.
Jean R. Zurcher, Christian Perfection: A Bible and Spirit of Prophecy Teaching (Washington, DC: Review and Herald,
1967), 25.
C. Mervyn Maxwell, „Ready for His Appearing”, in Herbert E. Douglass et al. Perfection: The Impossible Possibility
(Nashville: Southern Publishing Assn., 1975), 164; cf. 141.
Paul Johannes Du Plessis, Teleios: The Idea of Perfection in the New Testament (Kampen, Netherlands: J. K. Kok [1959]),
241.
John Wesley, The Words of John Wesley, edited by Thomas Jackson, 3d ed. (Peaboy, MA: Hendrickson, 1984), XI:446;
VII:495.
John Wesley, A Plain Account of Christian Perfection (Kansas City, MO: Beacon Hill Press, 1966), 117, 118.
Ibid., 84.
White, Selected Messages, III:140.

Am fost desăvârşit

Cel mai important lucru pe care puteţi şti despre mine este că eram
desăvârşit. Observaţi timpul trecut – eram desăvârşit. Eram desăvârşit într-un
mod în care acum nu mai sunt.
De ce eram desăvârşit? Eram desăvârşit pentru că eram Adventist de Ziua a
Şaptea. Eram desăvârşit pentru că Isus urma să vină şi, cu toată sinceritatea,
• Doream să am credinţă,
• Doream să am caracter,
• Doream să fiu desăvârşit.
Am fost convertit de la agnosticism la adventismul de ziua a şaptea la vârsta
de şaptesprezece ani. După ce am devenit adventist, am privit la biserica mea, la
membrii ei şi la predicatori şi am ajuns la o concluzie. Ce dezamăgire! Voi nu aţi
renunţat la ce este rău. Am ajuns repede la concluzia că ei nu atinseseră
desăvârşirea pentru că nu luptaseră cu toată puterea pentru ea. Eu voi fi altfel. Eu
voi reuşi. Eu voi lupta mai tare decât a făcut-o vreodată vreunul dintre voi. În
vremea aceia, lucram la o construcţie de oţel în San Francisco. Îmi aduc aminte
cum într-o zi meditam asupra acestei idei, în timp ce mă aflam la înălţime pe acea
construcţie. Acela a fost momentul în care am decis în mod conştient şi mi-am
propus să devin primul creştin desăvârşit de la Hristos încoace – şi mi-am rostit
aceste cuvinte. Eram disperat de sincer. Dar acel gând a fost începutul istoriei
mele.

Originea fascinaţiei pentru desăvârşire în adventism


Această concepţie asupra desăvârşirii îşi are originea în cartea Apocalipsei,
în acele mari texte în care Adventiştii s-au văzut pe ei înşişi sau mişcarea pe care
o reprezintă. Unele dintre aceste texte redau întocmai situaţia noastră:
„Balaurul”, citim, „mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei
ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc.
12:17).
Şi apoi, desigur, în adventism există un interes deosebit pentru capitolul
paisprezece din cartea Apocalipsei. Observaţi evoluţia lui. Solia primului înger,
iniţiată de William Miller în 1830 şi 1840, avertiza că „a venit ceasul judecăţii”
(versetele 6, 7). Solia celui de-al doilea înger, care pronunţă căderea Babilonului,
a început să fie vestită în 1843, prin Charles Fitch (versetul 8). Apoi este solia
crucială a celui de-al treilea înger. Adventiştii s-au concentrat mai ales pe versetul
12: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui
Isus”. Acest pasaj a devenit textul-cheie în adventismul de ziua a şaptea. Timp de
aproape o sută de ani, a fost citat din plin în fiecare număr al revistei Review and
Herald. În capitolul 14 al Apocalipsei el apare exact înainte de revenirea lui Hristos
pentru a „secera” pământul (versetele 14-20).
Primii adventişti de ziua a şaptea ştiau să predice bine prima parte a
versetului din Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor”. Ne vedeam pe noi
înşine în acest verset, ca fiind cei care încă Îl aşteptam pe Isus să vină, în ciuda
dezamăgirii din 1844.
Iar noi ca adventişti eram foarte entuziasmaţi de partea a doua a versetului:
„care păzesc poruncile lui Dumnezeu”. Ei, vă spun, nouă adventiştilor ne place să
vorbim despre porunci. Citind primele scrieri adventiste (precum şi unele din zilele
noastre), vedem că, atunci când analizam acest verset, accentul cădea pe verbul
„a păzi”. Iar acesta este un bun accent în contextul discuţiei despre relaţia
mântuitoare cu Hristos. Aici sunt „cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu.”
Dar primii adventişti nu erau foarte siguri cum să înţeleagă expresia
„credinţa lui Isus”, a treia parte a versetului din Apocalipsa 14:12. Ei interpretau
această expresie ca fiind un adevăr care trebuie păzit. Prin urmare, primii autori –
ca James White şi aproape toţi ceilalţi – spuneau: „Ei bine, Dumnezeu are
poruncile Lui, iar Isus are şi El poruncile Lui, cum ar fi spălarea picioarelor, botezul
şi aşa mai departe.” Ei au elaborat o întreagă listă care conţinea poruncile lui Isus.
Astfel, adventiştii au ajuns să vorbească despre „porunca poruncii”,
concentrându-se nu numai asupra poruncilor lui Dumnezeu, ci şi asupra poruncilor
lui Isus. Am fost (şi suntem) un popor al faptelor.
„Credinţa lui Isus” a fost reinterpretată de Ellen White şi alţii, la sesiunea
Conferinţei Generale din Minneapolis, în 1888, astfel încât accentul să pice pe
„credinţa în Isus”. Textul poate fi tradus atât prin „credinţa în Isus”, cât şi prin
„credinţa lui Isus”. Mulţi adventişti de ziua a şaptea, citind despre „credinţa lui
Isus”, au avut tendinţa să creadă că, deoarece avem „credinţa lui Isus”, suntem la
fel de fără păcat ca şi El.
Această interpretare a fost probabil încurajată de primele cinci versete din
Apocalipsa 14. În versetul 1 citim: „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe
Muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care
aveau pe frunte scris Numele Său şi Numele Tatălui Său.” Iar versetele 4 şi 5: „Ei
nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El” –
deci nu doar în anumite locuri, ci oriunde merge El. „Au fost răscumpăraţi dintre
oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a
găsit minciună.” Acesta este un standard cam înalt. Ei sunt „fără pată”. Sau, aşa
cum apare în versiunea Cornilescu a Bibliei, „Ei sunt fără vină înaintea scaunului
de domnie al lui Dumnezeu”. Aceasta aş numi-o desăvârşire. Nu este greu de
înţeles de ce mulţi adventişti de ziua a şaptea aveau acest mod de a vedea
desăvârşirea. În fond, capitolele 12 şi 14 ale Apocalipsei conţin textele de bază
pentru definirea identităţii noastre denominaţionale.
Toţi cunoaştem că îndreptăţirea prin credinţă ne oferă şi un fel de
desăvârşire, ca urmare a faptului că suntem în Hristos. Dar aceste texte din
Apocalipsa 14 ridică următoarea întrebare: „Este îndreptăţirea prin credinţă
suficientă, sau trebuie să fim în mod desăvârşit fără păcat pentru a face parte din
cei 144 000?” Şi dacă există ceva mai mult decât îndreptăţirea, ce presupune
aceasta că trebuie să se întâmple cu noi? Această întrebarea i-a condus la
separare pe mulţi adventişti de ziua a şaptea, în decursul ultimei sute de ani. Ce
trebuie să se întâmple cu poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului?
Înainte de a merge mai departe, ar trebui să observăm elementele
importante din Apocalipsa 14. Există cei 144 000, primul înger, al doilea înger, al
treilea înger, iar imediat după al treilea înger marea dramă a celei de-a doua
veniri – secerişul. În versetele 14-15 citim: „Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi
pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; şi pe cap avea o cunună de
aur; iar în mână o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu
glas tare Celui ce şedea pe nor: ‚Pune secera Ta şi seceră; pentru că a venit
ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt.’”
Adventiştii au dorit cu sinceritate să fie pregătiţi pentru venirea lui Isus. Iar
ei au găsit nu numai în Biblie texte care să-i îndemne la desăvârşirea caracterului,
ci şi în scrierile Ellenei White. Iată una din cele mai impresionante declaraţii pe
care ea le face: „Hristos aşteaptă cu o dorinţă de nespus să se manifeste în
biserica Sa. Atunci când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârşit în
poporul Său, atunci El va veni pentru a-l pretinde ca popor al Său.” Mai departe
acest pasaj continuă cu scena secerişului. În multe sensuri, acest pasaj din Ellen
White merge în paralel cu desfăşurarea şi curgerea evenimentelor din Apocalipsa
14.
Conceptul cheie din textul citat din Parabolelel Domnului Hristos este
„reprodus în mod desăvârşit”. Din nefericire, atunci când adventiştii de ziua a
şaptea citesc astfel de cuvinte, ei tind să le interpreteze cumva emoţional. Este
ceea ce am făcut atunci când am citit prima dată aceste cuvinte. Am fost furat
atât de măreţia, cât şi de posibilitatea de a atinge o asemenea performanţă.
Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată o persoană desăvârşită. Uneori închid ochii
şi încerc să mă gândesc la unele dintre persoanele desăvârşite pe care le cunosc.
Iată că îmi apare cineva în minte. Ea este foarte mulţumită pentru că a obţinut
victoria de a nu mai mânca brânză. Iată că văd pe altcineva. Este genul de fariseu
al primului secol. Tipul este cu adevărat „religios”. El ştie exact ce mărime trebuie
să aibă povara pe care are voie să o poarte în Sabat şi cât de lung poate să fie
drumul pe care să îl parcurgă cu ea în spate, fără să
comită în felul acesta păcat. El a descompus desăvârşirea până la nivelul celor
mai mici acţiuni „religioase”. Este convins că, având o asemenea consacrare faţă
de detaliile legate de stilul de viaţă, va ajunge în curând desăvârşit.
Apoi urmează cei care ajung desăvârşiţi pe calea reformei sanitare. Cunosc
într-o biserică mică de treizeci de membri un prezbiter căruia îi place să participe
la serviciile de comuniune cu persoanele invalide. Dar când se ajunge la
momentul servirii mesei împreună el nu participă, deoarece aceasta ar însemna
să mănânce între mese. Mă întreb ce înseamnă pentru acest prezbiter cuvântul
„comuniune”?
În aceeaşi comunitate există un bărbat care, la înălţimea de 1,83,
cântăreşte 59 kg. El a obţinut victorii impresionante în ceea ce priveşte dieta, ca o
condiţie pentru a ajunge „desăvârşit ca Hristos”. El a ajuns până acolo încât să
creadă că este păcat să mănânci grâu şi ovăz. Urmarea, din nefericire, a fost
aceea că el a ajuns să poftească după lucruri ciudate. În fiecare miercuri, el
„cade” şi mănâncă două bucăţi de plăcintă din orez expandat. În ochii lui, acest
om se crede ajuns aproape de „adevărata desăvârşire”. Atunci când cea mai
„păcătoasă” faptă din viaţa cuiva este aceea că mănâncă două bucăţi de plăcintă
pe săptămână, înseamnă că el a ajuns departe. O astfel de persoană este aproape
desăvârşită, sau cel puţin se află sigur pe drumul care duce la „desăvârşire”.
Mai există în această mică biserică un alt sfânt, care a avut un accident.
Pentru o persoană normală, ar fi fost nevoie de trei săptămâni ca să se vindece.
Dar acest adept convins al „reformei sănătăţii” nu s-a vindecat încă nici după şase
săptămâni, datorită deficienţelor din dietă. Ellen White numea o astfel de extremă
„deformarea sănătăţii”.
Unii adventişti de ziua a şaptea au ajuns în situaţii ciudate, în dorinţa lor a
ajunge la desăvârşirea caracterului. Probabil aceasta se întâmplă pentru că unii
dintre noi nu au nici cea mai mică idee referitoare la ce reprezintă caracterul. La
fel, nu avem nici cea mai vagă noţiune în legătură cu ceea ce dorea să spună
Ellen White atunci când folosea cuvântul „caracter”.

Drumul meu către desăvârşire


Pasajul din cartea Parabolele Domnului Hristos, pe care l-am citat mai sus, a
avut un impact puternic asupra experienţei mele ca adventist. Imediat după ce
am devenit adventist, câţiva dintre sfinţii dragi mie mi-au arătat acest pasaj. Iar
după ce am citit că Hristos va veni după ce caracterul Lui va fi perfect reprodus în
copiii Săi, am hotărât că voi fi primul creştin desăvârşit, de la Hristos încoace.
Imediat am început să acţionez ca atare.
Aşa că peste câteva săptămâni puteam spune ce nu este bine în aproape fiecare aspect al vieţii.
• Puteam spune ce nu este bine să mănânci
• Puteam spune ce nu este bine să priveşti.
• Putem spune ce nu este bine să faci, în aproape toate domeniile.
• Şi puteam spune ce nu este bine să gândeşti, în legătură cu aproape toate
subiectele.

Am devenit un expert în a arăta ce nu este bine în legătură cu oricine şi cu


orice. În râvna mea pentru a urma o dietă corectă, am slăbit în trei luni de la 75
kg la aproximativ 56 kg. Unii se temeau că voi muri ca urmare a „reformei
sanitare”.
Şi vreau să ştiţi ceva. În lupta mea pentru a deveni desăvârşit, chiar am
devenit desăvârşit.
• Am fost un fariseu desăvârşit, aşa cum era Pavel înainte de a-L întâlni pe
Isus în drumul spre Damasc.
• Am fost un călugăr desăvârşit, la fel cum era Luther înainte de a descoperi
evanghelia în epistola către Romani.
• Am fost un metodist desăvârşit în eforturile mele, la fel cum era John
Wesley înainte de experienţa convertirii din Aldersgate.
Aşa cum am descoperit mai târziu, calea către desăvârşire a fost bine
bătătorită de alţii înaintea mea.
Aceasta îmi aduce aminte de paradoxul desăvârşirii. Cei care cunosc o astfel
de persoană „desăvârşită” ştiu despre ce vorbesc. Unii dintre voi poate că l-aţi şi
trăit şi în cele mai multe adunări există încă mulţi care încă îl mai trăiesc, sau, mai
rău, oameni care încearcă să supravieţuiască lângă cineva care trăiesc acest
paradox.
Paradoxul desăvârşirii mele era acela că, cu cât meditam mai mult la ea, cu
atât eram mai concentrat asupra propriei mele persoane. Nu numai că devenisem
prea interesat de mine însumi, dar cu cât mă străduiam şi încercam mai mult, cu
atât îi judecam mai mult pe cei care nu ajunseseră la „înălţimea mea”. Nu numai
că îi judecam, dar cu cât deveneam mai „desăvârşit”, cu atât deveneam mai
aspru faţă de cei care nu se ridicau la „superioritatea statului meu” şi cu atât
deveneam mai negativ faţă de biserică şi cei care nu erau la fel de „curaţi” şi
„consacraţi” cum eram eu.
Pe scurt, cu cât mă străduiam mai mult, cu atât ajungeam mai rău. Acesta era
paradoxul desăvârşirii mele. În intenţia mea de a reproduce perfect caracterul lui
Hristos, ajunsesem să reflect mai mult caracterul celui rău. Dacă ar fi să folosesc
cele mai indulgente cuvinte, ajunsesem o persoană cu care se putea trăi foarte
greu. Oamenii deveniseră o problemă în viaţa mea, în căutarea mea de a mă
apropia de caracterul Mântuitorului. Un motiv era acela că ei erau o piedică în
calea rigorii mele privind dieta. De asemenea, ei deseori interveneau în programul
meu zilnic de meditaţie cu privire la Hristos. Oamenii mă împiedicau să îmi urmez
calea către desăvârşire.
Din nefericire, există o cale către desăvârşire care conduce la tocmai la o prea
mare atenţie acordată sinelui, care reprezintă de fapt tocmai esenţa a ceea ce
înseamnă PĂCAT. Există o cale către desăvârşire care este de fapt tocmai calea
către moarte. Există o cale către desăvârşire care este distructivă şi prea mulţi
adventişti au apucat pe acest drum, crezând că vor ajunge să reproducă în felul
acesta caracterul lui Hristos. Acesta este un drum greşit. Este un drum creat de
om, şi nu de Dumnezeu.
În frustrarea pe care o trăiam în legătură cu biserica şi cu mine însumi, am vrut
să renunţ la acreditarea de pastor. Dar preşedintele conferinţei, înţelegându-mi
tulburarea şi dorind să mă „salveze pentru lucrare”, a condus trei sute de mile
până la mine, pentru a-mi înapoia acreditarea. Nu am putut să scap de ea. Am
mai încercat o dată să renunţ, iar el a venit din nou la mine. A treia oară, am
trimis o scrisoare dură către preşedintele conferinţei, spunându-i exact ce simt.
Aceasta a avut efect. Acreditarea nu mi-a mai fost oferită.
Încheiasem cariera de pastoraţie. În ceea că mă privea, încheiasem atât cu
adventismul, cât şi cu creştinismul. Timp de şase ani nu m-am rugat şi nu am citit
Biblia, până când am fost forţat să o fac în public. Am studiat filozofia, din dorinţa
de a găsi un răspuns mai bun la problema sensului vieţii, dar nu am ajuns decât la
o şi mai mare dezamăgire, negăsind nici un răspuns corect. La sfârşitul anilor
petrecuţi ca fiu risipitor, am ajuns la concluzia că, dacă răspunsul nu este cel pe
care îl oferă creştinismul, atunci nu există nici un răspuns. Aceasta a fost una din
cele mai înspăimântătoare concluzii la care am ajuns în viaţă.
Apoi, la începutul anului 1975, Dumnezeu m-a chemat din nou. Dar El mi-a
spus: „George, tu ai fost un adventist, dar nu ai fost un creştin. Tu ai cunoscut
toate doctrinele, dar nu M-ai cunoscut pe Mine.” Acesta a fost momentul când am
trecut prin criza mea de tip 1888. L-am întâlnit pe Isus şi adventismul meu a fost
botezat în creştinism.
Tragedia în cazul meu, a celor care trebuiau să convieţuiască împreună cu
mine şi a acelora ca mine, este că multe dintre aceste situaţii ar fi putut fi
prevenite dacă noi am fi citit cu credincioşie scrierile inspirate. Dacă aş fi citit
măcar contextul în care apăreau multe dintre citatele care m-au derutat, aş fi fost
salvat de unele dintre greşelile costisitoare ale vieţii mele.

Adevărata cale către desăvârşire


Prea adesea am abordat cu violenţă atât scrierile Ellenei White, cât şi Biblia. O
modalitate de a proceda astfel este aceea de nu citi enunţurile în context. Rupem
citatele din context, la fel cum am procedat cu citatul referitor la reproducerea
caracterului desăvârşit al lui Hristos, din cartea Parabolele Domnului Hristos. Apoi,
trecem la cărţi precum Dietă şi hrană, sau Solii către tineret, din care rupem din
context şi mai multe citate. Iar apoi le legăm cu cele din Parabolele Domnului
Hristos, încât ajungem să creăm o teologie care nu are nimic de a face cu ce a
vrut să ne spună Dumnezeu.
Întotdeauna trebuie citit contextul. Căutaţi să înţelegeţi la ce se referă autorul
inspirat, fie că acest autor este Pavel, Petru, Ioan sau Ellen White. Ce mult
influenţează contextul înţelegerea noastră şi viaţa noastră! De exemplu, să privim
la contextul în care apare citatul nostru din Parabolele Domnului Hristos, referitor
la reproducerea perfectă a caracterului lui Hristos. În paragraful imediat
precedent, citim: „Hristos doreşte să se reflecte în inimile oamenilor; iar El face
acest lucru prin cei care cred în El. Scopul vieţii creştine este dăruirea de roade –
reproducerea caracterului lui Hristos în credincios, pentru ca mai departe să fie
reprodus în alţii…
Nu poate exista o rodire bogată în viaţa celui care este preocupat numai de
sine însuşi. Dacă Îl acceptaţi pe Hristos ca Mântuitor personal, veţi uita de voi
înşivă şi veţi dori să îi ajutaţi pe ceilalţi. Vorbiţi despre dragostea lui Hristos,
povestiţi altora despre bunătatea Lui. Faceţi orice pentru a-L prezenta pe El.
Duceţi poverile sufletelor în inimile voastre… Atunci când primiţi Duhul lui Hristos
– Duhul iubirii neegoiste şi al interesului pentru ceilalţi – veţi creşte şi veţi aduce
roadă. Darurile Duhului vă vor îmbogăţi caracterul. Credinţa voastră va creşte,
convingerea se va adânci, dragostea voastră va fi desăvârşită. Veţi reflecta mai
mult şi mai mult asemănarea cu Hristos în tot ceea ce este pur, nobil şi plin de
iubire.”
Mai departe apare acel citat că „Atunci când caracterul lui Hristos va fi
reprodus în mod desăvârşit în poporul Său, atunci El va veni pentru a-l pretinde ca
popor al Său.” Reflectarea perfectă a caracterului lui Hristos înseamnă reflectarea
iubirii Sale. Caracterul lui Hristos are în centru grija faţă de ceilalţi.
Prea adesea adventiştii au văzut religia numai prin aspectul ei negativ, dar
creştinismul nu se defineşte prin ceea ce nu trebuie să facem. Nimeni nu va fi
mântuit pe baza a ceea ce a reuşit să nu facă. Creştinismul se defineşte prin
aspectul lui pozitiv, şi nu prin cel negativ. Creştinismul este o religie care ne
eliberează de preocuparea faţă de noi înşine şi faţă de zbaterea de a ne câştiga
mântuirea, dar în schimb ne aduce în starea de a iubi: pe Dumnezeu, aproapele,
pe fraţii de credinţă, soţia, soţul, copiii şi aşa mai departe.
Aceasta a fost marea solie a lui Isus: „Voi fiţi dar desăvârşiţi”, proclama El,
„după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48). Rupeţi acest
text de context şi îl puteţi transforma în ceva ce Biblia nu a intenţionat să spună.
Citiţi-l în context, şi veţi afla ce încerca Isus să îi înveţe. Începând cu versetul 43,
pasajul nostru spune că Dumnezeu iubeşte toţi oamenii. El face să cadă ploaie şi
să strălucească soarele atât asupra celor buni cât şi asupra celor răi, atât asupra
celor drepţi cât şi asupra celor nedrepţi. Isus ne spune că trebuie să fim
desăvârşiţi, sau maturi în iubirea faţă de alţii, la fel cum „Tatăl nostru cel ceresc
este desăvârşit” în iubirea faţă de noi. Vă rog să vă amintiţi că Hristos a murit
pentru noi pe când noi eram încă vrăjmaşii Lui (Romani 5:6, 10). Pentru a fi ca
Tatăl, trebuie de asemenea să ne iubim vrăjmaşii (Matei 5:43-48).
Puteţi iubi aşa cum a iubit Dumnezeu? Aceasta este maturitatea sau
desăvârşirea creştină. Iar dacă nu credeţi în ea, comparaţi Matei 5:48 cu Luca
6:36. Luca 6:27-36 este al treilea pasaj paralel cu Matei 5:43-48. Ambele se referă
la iubirea vrăjmaşilor şi ambele se încheie cu porunca de a fi la fel ca Dumnezeu.
Dar pasajul din Luca nu spune: „Voi fiţi dar desăvârşiţi”, ci cu „Fiţi dar milostivi,
cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:36). Evangheliştii au egalat declaraţia
lui Hristos despre desăvârşire cu cea despre milă.
Pentru o mai bună înţelegere a acestui subiect, să ne întoarcem la Matei 25:31-
46 şi la scena judecăţii, în care apare simbolul oilor şi al caprelor. Acest pasaj este
fantastic. Citiţi-l din nou şi număraţi semnele de întrebare. Observaţi marea
surpriză a celor care sunt condamnaţi pe de o parte, iar pe de altă parte, Isus le
spune celor din celălalt grup: „Moşteniţi Împărăţia Mea”.
Potrivit parabolei, ei spun: „Doamne, ce merit avem noi? Noi nu suntem ca
fariseii. Noi nu ne-am petrecut viaţa îngrijorându-ne de mulţimea de reguli care
spun ce să faci şi ce să nu faci.”
Isus le răspunde: „Nu înţelegeţi. Când Mi-a fost foame, mi-aţi dat să mănânc.
Când am fost în închisoare, M-aţi vizitat. Iar când Mi-a fost sete, Mi-aţi dat de
băut.”
Aceasta îi face să întrebe: „Cum adică? Nu înţelegem. Niciodată nu Te-am
văzut şi deci nu Ţi-am dat să mănânci.”
„Dar”, răspunde Isus, „dacă aţi făcut aceste lucruri pentru cel mai mic dintre
fraţii mei, înseamnă că le-aţi făcut pentru Mine.”
Celălalt grup aşteaptă cu entuziasm acelaşi moment. În acest grup sunt câţiva
farisei – indivizi care şi-au dedicat întreaga viaţă pentru a respecta multitudinea
detaliilor şi componentelor legii. „Stai puţin, Doamne”, strigă ei, „am ţinut
Sabatul. Am ţinut cu adevărat Sabatul. Am avut cam 1 500 de reguli şi
regulamente pentru păzirea Sabatului şi le-am păzit pe toate. Noi ştiam exact
unde era linia de despărţire. Şi nu numai că am ţinut Sabatul; am plătit zecimea
cu rigurozitate. Am fost aşa de scrupuloşi, încât am dat fiecare a zecea frunză din
izma noastră. Şi am avut o dietă corectă. Doamne, trebuie să ne mântuieşti. Noi
merităm acest lucru.”
„Ei bine”, le răspunde Isus, „există o singură problemă. Atunci când am fost în
închisoare, nu părea că vă pasă. Atunci când îmi era foame, unde eraţi?”
„Doamne”, au strigat ei din nou, „dacă am fi ştiut că eşti Tu, am fi venit la
Tine.”
„Dar, răspunde Isus, „tocmai asta nu înţelegeţi. Voi nu aţi internalizat
principiul împărăţiei Mele. Voi nu aţi internalizat marele principiu al iubirii. Şi dacă
nu aţi făcut acest lucru, nu puteţi fi fericiţi în împărăţia Mea.”
Matei 25 redă foarte explicit modul în care se face judecata. Dar dacă doriţi
să înţelegeţi mai mult, citiţi în Hristos, lumina lumii. Ellen White spune atât cât pot
cuvintele să spună. „În felul acesta”, scrie ea, „Hristos pe Muntele Măslinilor a
zugrăvit ucenicilor scena din ziua cea mare a judecăţii. El a spus că hotărârea
care se va lua atunci va depinde de un singur lucru. Când popoarele vor fi
adunate înaintea Lui, vor fi numai două clase şi viitorul lor în veşnicie va fi legat
de ceea ce au reuşit sau au neglijat să facă pentru El, în persoana celor săraci şi
suferinzi.”
Dacă oamenii nu transmit aproapelui dragostea care vine e la Dumnezeu,
este pentru că de fapt ei nu au această dragoste. Dacă oamenii ar avea dragostea
lui Dumnezeu în inimile lor, cu nici un chip ei nu ar putea-o ţine ascunsă. Ea ar fi
exprimată. Exprimarea dragostei lui Dumnezeu faţă de cei pe care El îi iubeşte
reprezintă marele criteriu al marii judecăţi finale. Dumnezeu doreşte ca toţi cei
care vor ajunge în ceruri să fie fericiţi acolo. Iar acolo vor fi fericiţi doar cei care au
renunţat aici la principiul iubirii de sine şi al autosuficienţei (PĂCATUL) şi au
permis ca Dumnezeu să infuzeze marele principiu al LEGII Sale în inimile şi vieţile
lor. Naşterea din nou presupune o schimbare în viaţa persoanei, de la egoism şi
centrare pe sine (PĂCATUL), la interesul şi iubirea pentru alţii (principiul LEGII).
Sfinţirea este procesul prin care devenim mai iubitori. Imaginea biblică asupra
desăvârşirii este aceea de a deveni maturi în exprimarea iubirii lui Dumnezeu.
Astfel de oameni îşi formează caractere asemenea lui Hristos, pentru că
„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8). Astfel de oameni trăiesc o viaţă în siguranţa
mântuirii pentru veşnicie.

Demonstraţia finală în faţa întregului univers


Ideea de mai sus ne apropie de imaginea demonstraţiei finale pe care
Dumnezeu o va face în faţa întregului univers. În Parabolele Domnului Hristos,
citim că „ultimul mesaj de milă care va fi dat lumii, este o revelaţie a caracterului
Său plin de iubire.” Demonstraţia finală înaintea universului a ceea ce poate face
harul în vieţile oamenilor va fi o revelaţie a puterii lui Dumnezeu de a transforma
fiinţele egoiste în persoane care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe semenii lor.
Demonstraţia finală nu va consta în prezentarea portretelor unor oameni care au
obţinut victorii asupra untului de arahidă, a brânzei sau a altor alimente, sau
asupra altor aspecte ale comportamentului în general. Marea demonstraţie în faţa
universului va consta în reproducerea în oameni a caracterului lui Hristos.
Unul dintre marele texte ale Noului Testament atinge exact esenţa acestei
teme. „Prin aceasta”, spune Isus, „vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, dacă
păziţi Sabatul. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, dacă plătiţi
zecime. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, dacă aveţi o dietă
corespunzătoare.
Prea mulţi adventişti citesc Noul Testament ca şi cum în El ar fi scrise aceste
lucruri. Dar de fapt Isus a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Iubirea nu este numai
subiectul în funcţie de care se face judecata; ea este şi semnul după care Isus îşi
identifică ucenicii. A fi un urmaş al lui Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu şi
pe aproapele.
Prea mulţi adventişti au scăpat din vedere această învăţătură centrală a
Noului Testament. Prea mulţi au reguli, regulamente şi legi (care deţin şi ele locul
lor în contextul relaţiei mântuitoare cu Isus), dar omit marele principiu care
reprezintă fundamentul LEGII lui Dumnezeu. Prea mulţi, în eforturile lor pentru a
atinge desăvârşirea, se concentrează asupra propriilor păcate şi a regulilor, în loc
să Îl lase pe Dumnezeu să Îl lase pe Dumnezeu să intervină în viaţa lor, în ceea ce
priveşte PĂCATUl şi LEGEA. Din nefericire, legile şi regulile, fără iubirea lui Isus,
fac din frumuseţea religiei un lucru posomorât – sau, mai rău, distructiv.
Atunci când merg la întâlnirile de tabără, privind asupra miilor de oameni
care asistă, îi pot distinge la prima vedere pe cei care sunt „desăvârşiţi”. Ei sunt
cei care nu zâmbesc. Ei sunt cei care nu arată că sărbătoresc ceva, pentru că lor
le lipseşte siguranţa vieţii în Hristos.
Acum, dacă aşi fi diavolul, v-aş lăsa să cunoaşteţi adevărurile biblice
adventiste, dar aş face ca voi şi bisericile voastre să fiţi mai reci decât
icebergurile. Sau, aş lăsa ca unii creştini să cunoască bucuria în viaţa de biserică
şi în viaţa personală, dar le-aş afecta teologia aşa de mult, începând de la Geneza
şi până la Apocalipsa.
Adventiştii au nevoie să cunoască atât bucuria mântuirii, cât şi marile
adevăruri doctrinare. Dacă adventiştii L-ar avea pe Isus în inimile lor, împreună cu
adevărurile mântuitoare, ei ar avea nu doar adevărul cu „a” mic (adică adevărul
doctrinar), ci şi ADEVĂRUL scris cu litere mari (adică pe Domnul Adevărului). „Eu
sunt… Adevărul,” a spus Isus (Ioan 14:6).
Personal, sunt convins că lucrul de care este cea mai mare nevoie pentru a
pune adventismul în mişcare este nu numai adevărul doctrinar, ci o cunoaştere
mai bună a lui Isus şi a minunatei asigurări a mântuirii în El. Avem nevoie atât de
adevăr, cât şi de ADEVĂR. Atunci când adventiştii le au pe amândouă, ele vor
transpira prin fiecare parte a fiinţei lor şi în modul lor de închinare, atingând acea
stare care va permite Duhului Sfânt să îi folosească pentru a zgudui lumea cu
frumuseţea SOLIEI lor.

Întrebări pentru reflecţie


1. Veşti bune! Mai aveţi doar o temă de pregătit pentru tinerii din biserica
locală. Nu doar că au obosit după atâtea prezentări, dar liderii lor au
elaborat un program de implicare a lor timp de două săptămâni în serviciile
comunitare şi de mărturisire. În acelaşi timp, ei au dorit să discutaţi în
context despre semnificaţia versetului din Matei 5:48 şi a citatului din
Parabolele Domnului Hristos, pagina 69. Redaţi în două paragrafe scurte
informaţia esenţială pentru fiecare dintre aceste două pasaje, pentru a vă
putea sluji ca ghid în prezentarea dumneavoastră.
2. Enunţaţi şi descrieţi principalele două pasaje din cartea Apocalipsei care au
reprezentat reperele principale în modul de înţelegere a desăvârşirii de
către adventişti. De ce au fost atât de importante aceste texte pentru ei?
3. Scrieţi un paragraf referitor la „paradoxul desăvârşirii”, din care să reiasă de
ce, cu cât oamenii încearcă mai mult să atingă desăvârşirea, cu atât devin
mai răi. Nu uitaţi să amintiţi în discuţii modul în care acest paradox este
legat de problema PĂCATULUI şi a LEGII.
4. Folosind categoriile de PĂCAT şi LEGE, discutaţi importanţa „demonstraţiei
finale înaintea întregului univers” pe care o va face Dumnezeu.
Note
Privind modul tradiţional în care adventiştii înţelegeau textul din Apocalipsa 14:12, vezi Knight, Angry Saints, 53-55;
Knight, A User-Friendly Guide, 105, 106.
Pentru o analiză a interpretărilor din Apocalipsa 14:12, vezi Knight, Angry Saints, 55-60; Knight, A User-Friendly Guide,
106-110.
White, Parabolele Domnului Hristos, 69.
Ellen G. White către fr. şi sora Kress, 29 Mai 1901, publicat în E.G. White, Dietă şi Hrană, p. 202.
Pentru mai multe informaţii legate de principiile de studiere a scrierilor Ellenei White, vezi Geroge R. Knight, Reading
Ellen White: How to Understand and Apply Her Wrintings (Hangerstown, MD: Review and Herald, 1997).
White, Christ’s Object Lessons, 67, 68.
Ibid., 69.
White, Desires of Ages, 637.
White, Parabolele Domnului Hristos, 415.