Rolul Romaniei in Primul Razboi Mondial

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor

și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur
sau împreună cu aliații, între 13/28 iulie 1914 și 28 octombrie/11 noiembrie 1918, în
vederea atingerii scopului politic principal al participării la război - realizarea statului
național unitar român.
Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară
neutră în perioada 13/28 iulie 1914 - 14/27 august 1916, țară beligerantă de
partea Antantei în perioada 14/27 august 1916 - 26 noiembrie/9 decembrie 1917, în
stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/10 decembrie 1917 - 24 aprilie/7
mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/7 mai 1918 - 26 octombrie/9
noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 26 octombrie/9
noiembrie 1918 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918.
La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care
chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului
statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și
anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus
de productivitate.
Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri
agricole) care își exercita dominația asupra unei mase mari de populație,
preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă.
Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a
secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european. În
ciuda neajunsurilor, România rămâne cea mai productivă țară din Europa de Est
datorită resurselor sale naturale si a potențialului agricol.[6]
Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX
de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În
Europa, Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a
determinat o extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu
deceniile anterioare.
România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un
obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru
diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze
condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat
a tuturor provinciilor istorice românești.
Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea
Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile
manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales
a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883,
România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914,
prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii
neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de
expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni
asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se
alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul
român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de
luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare
copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului
1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se
refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul
național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei
României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ
inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare,
incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de
conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de
război purtat.
Forma geografică a țării de „L” va pune mari probleme armatei prin deschiderea unui
front de 1200 de km pentru o armată operativă de doar 450.000 de soldați.[7]
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership”
militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu
sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri
Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne
adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială,
înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești.
Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă
pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul
Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.
Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a
încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să
ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze
o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Refuzul
regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a
făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând
în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat; astfel a
fost posibilă formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei și Transilvaniei
cu România.
Relațiile cu Marile Puteri

Antanta
În ultimul deceniu dinaintea declanșării războiului au început să se manifeste
tendințele unei încercări de reașezare a raporturilor României cu marile puteri
europene. Din 1883, România era membră a Triplei Alianțe și, pe cale de consecință,
în majoritatea situațiilor a urmat linia de conduită externă a acesteia, fără mari reușite
în a reuși să o influențeze. Totuși, începând cu criza bosniacă și războaiele
balcanice, România a început să se distanțeze de pozițiile Triplicei, în special de cele
ale Austro-Ungariei. Are loc o reorientare în cadrul alianței tot mai mult spre
Germania, ca partener preferat, concomitent cu dezvoltarea unui proces de
consultare și coordonare a pozițiilor naționale cu Italia
Concomitent începe și un proces de apropiere de țările Antantei, pe fondul interesului
manifestat de acestea pentru diferite aspecte ale situației din Balcani. Rusia își
făcuse public obiectivul urmărit în această zonă - stăpânirea strâmtorilor - „drepturi
speciale” recunoscute ca legitime de Franța, prin prisma sprijinului pe care Rusia i-l
putea oferi într-un posibil război cu Germania. Deși făceau eforturi pentru a
determina ieșirea României din Tripla Alianță, nici Franța nici Marea Britanie,
interesul lor primordial era de a nu deranja Rusia, astfel încât nu erau dispuse să
acorde garanții de securitate României într-o astfel de eventualitate
Contactele cu țările Antantei s-au intensificat după cele două războaie balcanice,
luându-se în discuțiile modalitățile în care acestea ar fi putut sprijini România în
îndeplinirea obiectivelor sale naționale.[22] Pe măsură ce probabilitatea izbucnirii unui
conflict între cele două tabere devenea tot mai evidentă, problema atragerii României
de partea Antantei devenise una acută. Un document al ministerului rus de externe
sublinia acest imperativ arătând că „Această Românie trebuie să o câștigăm cu orice
preț, atât pentru ora prezentă, cât și pentru viitor
Relațiile cu țările balcanice

Modificări teritoriale în Balcani

Dezvoltarea relațiilor cu statele din Balcani a fost una dintre prioritățile politicii
externe a României în toată perioada care a urmat cuceririi independenței. Dinamica
acestor raporturi nu a fost una uniformă, fiind influențată de o serie de factori cum ar
fi: evoluția intereselor politice, economice și de securitate ale României, atitudinea
guvernelor de la Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia față de țara noastră, raporturile
acestor țări cu marile puteri precum și imixtiunile celor două blocuri militare adverse
în regiune
România avea trei mari interese strategice de securitate în această regiune:

 apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei

terestre dintre Dunăre și Marea Neagră;
 menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau
90% din schimburile cu exteriorul
 evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a
comunicației Salonic-Niș-Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor
conflicte locale sau preluării sub control strict de către una din marile puteri din
regiune
Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani
ai secolului XX a fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea
„balanței de forțe” existente, ca instrument prin intermediul căruia se urmărea atât
prevenirea ridicării unui stat hegemon regional, cât și evitarea conflictelor care ar fi
putut duce la modificarea statu-quoului în sudul Dunării
După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor
diplomatice cu Grecia din același an, guvernul român condus la acea vreme
de Dimitrie A. Sturdza a făcut cunoscută această politică balcanică, al cărei pilon
principal îl constituia refuzul de a se angaja în nici o alianță la nivel balcanic,
concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice situație în care modificarea
echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești
Alianțe

Tratatul Triplei Alianțe

La 18/30 octombrie 1883 România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral
cu Austro-Ungaria. Tratatul prevedea ca aliații să-și acorde sprijin unul celuilalt în
cazul unui atac din partea Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și
au promis să nu se alăture unei alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei.
Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-un act separat.[24]:p. 143
Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp
de treizeci de ani, deoarece regele și conducătorii politici liberali și conservatori au
perceput Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forță militară și economică din
Europa
Prin încheierea acestei alianțe, România evită o izolarea diplomatică de care era
amenințată, în cazul realizării unei înțelegeri pe seama statului român între imperiile
rus și habsburgic. Totodată România primește anumite garanții de securitate, își
consolidează poziția politică în sud-estul Europei și reușește să primească o soluție
convenabilă la „Chestiunea Dunării
O dată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut
numeroase fisuri. Problema românească din Ungaria, în special. Opinia publică
românească a devenit din ce în ce mai ostilă față de Austro-Ungaria.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu
Austro-Ungaria. În al Doilea Război Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul
scontat din partea Imperiului Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea
Bulgariei în Tripla Alianță. În același timp, s-a produs o încălzire a relațiile oficiale
dintre România și Franța după ce aceasta a susținut și aprobat acțiunile României și
a aprobat termenii tratatului de la București. Criza balcanică din 1912-1913 a
desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla Alianță. […] În
primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea Britanic,
Franța și Rusia) era un fapt rea
Nivelul de pregătire al Armatei
Unitate de dorobanți
Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară,
fapt care avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea
menirea de a materializa deciziile factorului politic. Organismul militar românesc era
la sfârșitul unei lungi perioade de pace, de aproape patru decenii, rezultatul fiind că
Armata României de la începutul secolului XX avea mai mult caracteristicile unei
miliții înarmate decât ale unei armate moderne.
Calitatea de membru în Tripla Alianță, apărea în ochii regelui și a decidenților politici
ca fiind suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimentele
internaționale nu au evidențiat mult timp iminența unui război, chiar și regional.
Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat un obiectiv prioritar pentru guvernările
care s-au succedat în acest timp, astfel că evoluția sa a fost una lentă
Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai
semnificative reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și
ministru de război în 1901, justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire
nepregătită, este mai bine să avem una numai de 100.000 oameni, dar bine
pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost doar că am avut o mică oștire de
100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.
Trecuseră doar șapte ani de la răscoala din 1907, un eveniment care a avut un
impact major asupra elitei politice românești, prin reliefarea necesității ca bazele pe
care statul român era construit trebuiau reformate din temelii. Armata, ca garant al
existenței statului român, nu putea face excepție. Deși s-au încercat niște eforturi
paliative în anii 1912-1913, disfuncțiile structurale nu au putut fi remediate, ele
manifestându-se pe timpul campaniei din sudul Dunării, din 1913.  Lecțiile identificate
din participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic nu au fost urmate de o analiză
serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe
de necesități.
Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii
în anul următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă
contracronometru pentru recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de
luptă. Condițiile erau mult mai dure, deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea
în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”.
De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de 500 000 de oameni, rezervele
nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și echipamentului existau
mari deficite.
Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o
înfrângere militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din
vara anului 1913.
Conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de armată (15
divizii, dintre care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci
brigăzi de călărași; în total, o forță de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de
escadroane (cu 22 de mitraliere) si 227 de baterii (din care două de obuziere grele și
nouă de asediu), cu un efectiv total de 630.000 de oameni, dintre care 488.000
formau armata de operații.
In privința completării armamentului și echipamentului militar, responsabilii militari au
fost nevoiți să facă față la două situații critice: lipsa unui personal și a mijloacelor
calificate pentru producția internă de război și restrângerea surselor de aprovizionare
externe, cele două coaliții aflate în luptă fiind reticente atunci când era vorba de
onorarea comenzilor statului român. De asemenea, diversitatea de tipuri de calibre a
armamentului a avut un impact negativ asupra instruirii trupelor, nepermițând o
uniformizare a instrucției și a adus greutăți în aprovizionarea cu muniții în timpul
războiului mondial
Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca efect transformarea armatei
române într-un real instrument de luptă, având însă două mari limitări: o inferioritate
a înzestrării tehnice - ca rezultat al greutăților în asigurarea cu armament și muniție
ca urmare a izbucnirii războiului – și o lipsă de pregătire și instruire privind noile
metode, tactici și procedee de ducere a luptei utilizate pe fronturile de război.
Intrarea în război

Poster de propagandă britanic legat de intrarea României în război

Poziționarea sa strategică la flancul celor două alianțe aflate în conflict, precum și o
armată de 600.000 de oameni au fost motivele pentru care ambele tabere au depus
eforturi intense pentru a atrage România de partea lor. Se credea că intrarea
României de partea Antantei va avea un impact decisiv asupra războiului.
Cu toate acestea România nu a ales cel mai favorabil moment pentru a intra în
război. Neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia, l-a
determinat pe primul ministru Ionel Brătianu să amâne alăturarea României puterilor
Antantei, până în momentul în care Rusia a fost de acord să recunoască în scris
revendicările României. S-au pierdut în acest fel două luni prețioase, astfel că
România a intrat în război când Ofensiva Brusilov și Bătălia de pe Somme practic
încetaseră. „.
Negocierile cu Aliații

Revendicarile teritoriale ale Romaniei din tratatul cu Antanta

Nedorind să fie pus în situația în care s-a găsit tatăl său, Ion C. Brătianu la
sfârșitul Războiului de Independență, când România a pierdut sudul Basarabiei în
favoarea fostului aliat Imperiul Rus, primul-ministru Ion I. C. Brătianu a negociat cu
mare atenție și precauție condițiile pentru intrarea în război de partea Antantei,
urmărind în special recunoașterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de
români din Imperiul Austro-Ungar.
Precauția lui Brătianu s-a dovedit a fi justificată, la sfârșitul războiului făcându-se
publice documente care arătau că Puterile Antantei nu aveau de gând să își respecte
promisiunile făcute României. Astfel la 11 august 1916, Franța și Rusia semnaseră
un acord secret destinat să împiedice participarea României cu drepturi depline la
viitoarea conferință de pace. În iulie 1916 se încheiase o altă înțelegere secretă între
Franța și Marea Britanie care prevedea că România nu trebuia să beneficieze de
ajutorul armatei de la Salonic, decât dacă ataca simultan și Bulgaria.[21]:p. 345[38]
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu, s-au semnat în secret documentele
prin care România intra în război de partea Antantei. În condițiile prezentate, Aliații
au acceptat solicitările părții române. Există studii care arată că dacă România s-ar fi
alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de
declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rușii să fi reușit să obțină o mare
victorie.
Planul de campanie - Ipoteza „Z”
Planul de campanie român din 1916
Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al
războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin
eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia
austro- ungară”
Planul prevede desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două
fronturi astfel: o ofensivă strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest și
defensiva strategică pe frontul de sud. Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat
această decizie au fost că: printr-o ofensivă viguroasă armata română va respinge
forțele austro-ungare din Transilvania, înainte ca Puterile Centrale să poată aduce pe
acest front efective noi, precum și că trupele germano-bulgare de la sud de Dunăre
nu aveau capacitatea de a duce o operație militară de anvergură, care să pună în
pericol acțiunile de pe frontul din Transilvania.
Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei
etape și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în
care forțele române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș în vederea
angajării unei bătălii generale cu inamicul.
În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se
înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin
transformarea corpurilor de armată existente.
Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul
că formarea celor patru comandamente de armată s-a făcut după declanșarea
mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele
nou create nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda
asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare
simultan cu propria lor constituire.
Excepția a reprezentat-o Armata de Nord unde generalul Prezan, a fost singurul
comandant de corp de armată rămas la comanda armatelor. Acesta este și unul din
factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost
conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și
improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei
române.

Campania anului 1916

:Sediul Marelui Cartier General de la Periș
La 27 august 1916 România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor
Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august
Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1
septembrie 1916.
Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare
de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:

 Operația ofensivă în Transilvania;

 Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-
strategic de la Flămânda);
 Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
 Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel
operativ-strategic de apărare a Bucureștiului).