Sunteți pe pagina 1din 235

RAGNAR JÓNASSON

— Seria: Dark Iceland —

ORB ÎN ZĂPADĂ
Original: Snjóblinda (2010)

Traducere din limba engleză:


GEORGE ARION JR.

virtual-project.eu

— 2018 —

2
Scriitorul islandez Ragnar Jónasson s-a născut la
Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat şi predă legislaţia
privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a
Universităţii din Reykjavík. În trecut, a lucrat în televiziune şi
radio, chiar ca reporter pentru Radiodifuziunea Naţională
Islandeză. Înainte să-şi înceapă cariera de scriitor, Ragnar a
tradus paisprezece romane ale Agathei Christie în islandeză şi
a publicat mai multe povestiri scurte în reviste literare din
Germania, Marea Britanie şi Islanda.
Cărţile lui Ragnar s-au vândut în peste 450 000 de
exemplare în toată lumea, iar numărul e în continuă creştere.
Au fost răsplătite cu numeroase premii şi distincţii în Islanda,
Marea Britanie şi Statele Unite.
Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark
Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) şi Hulda (cu
detectiva care poartă acelaşi nume). Drepturile pentru Dark
Iceland s-au vândut deja în 18 ţări.
Ragnar a fondat prima filială a Crime Writers’ Association
din afara Marii Britanii, în Islanda, şi e cofondator al
festivalului internaţional de literatură mystery thriller Iceland
Noir, care a fost declarat în The Guardian ca fiind „cel mai
bun festival de literatură poliţistă din lume.” Locuieşte la
Reykjavík cu soţia şi cele două fiice.

3
Pentru Kira, de la tata

4
Autorul ar dori să le mulţumească locuitorilor din Siglufjördur
pentru că a amplasat acţiunea romanului sau în oraşul lor, dar ţine să
fie limpede că volumul de faţă este în totalitate o operă de ficţiune şi
că niciunul dintre personajele care apar în carte nu a avut ca sursă de
inspiraţie o persoana reală.

5
PRELUDIU
Siglufjördur, miercuri,
14 ianuarie 2009

Pata roşie era stridentă ca un ţipăt într-o linişte desăvârşită.


Zăpada care acoperea pământul era atât de albă că aproape
alungase întunericul neomenesc al nopţii de iarnă. Începuse să ningă
de dimineaţă, fulgii mari, grei se aşternuseră graţios pe pământ.
Seara, ninsoarea se oprise şi de atunci nu mai căzuse deloc zăpadă.
Afară nu erau mulţi oameni. Cei mai mulţi erau în casele lor şi se
bucurau de vreme din spatele ferestrelor. E posibil ca unii dintre ei să
fi hotărât să rămână în casă după decesul care avusese loc la clubul de
teatru. Poveştile circulau repede iar atmosfera era plină de
suspiciune, în ciuda aparenţei paşnice a oraşului. O pasăre care ar fi
zburat deasupra lui n-ar fi observat nimic neobişnuit, n-ar fi simţit
tensiunea din aer, nesiguranţa sau chiar teama, n-ar fi simţit nimic
din toate astea decât dacă ar fi zburat peste micuţa grădină din
mijlocul oraşului.
Copacii înalţi din jurul ei se gătiseră în cele mai bune haine de
iarnă, căpătând forme nedefinite care aminteau de clovni mai curând
decât de troli, îmbrăcaţi în alb de sus până jos, chiar dacă zăpada le
încovoia câteva ramuri.
Din casele călduroase veneau lumini primitoare, iar stâlpii de
iluminat făceau străzile principale să strălucească. Curtea nu era
deloc cufundată în întuneric, chiar dacă era târziu.
Inelul de munţi care proteja oraşul era aproape cu totul alb, iar
cele mai înalte vârfuri abia dacă se zăreau. Parcă nu izbutiseră să-şi
îndeplinească datoria în ultimele câteva zile, parcă ceva neexplicat, o
ameninţare, se strecurase în oraş. Ceva ce rămăsese mai mult sau mai
puţin nevăzut, până în noaptea aceea.
Femeia era întinsă în mijlocul grădinii, ca un înger de zăpadă.
De departe, părea liniştită.
Braţele îi erau întinse într-o parte şi în alta. Purta o pereche de
blugi prespălaţi, iar de la mijloc în sus era goală. Părul ei lung parcă
forma o coroniţă în zăpadă. Zăpadă care n-ar fi trebuit să aibă nuanţa
6
aceea de roşu.
În jurul ei se formase o baltă de sânge.
Pielea i se decolora alarmant de repede şi căpăta o tentă de
marmură, parcă vrând să contrasteze cu purpuriul izbitor care o
înconjura.
Avea buzele albastre. Respira sacadat.
Parcă se uita în cerurile întunecate.
Apoi ochii i s-au închis brusc.

7
1
Reykjavík, primăvara lui 2008

Era aproape miezul nopţii, dar afară încă era lumină. Zilele
deveneau tot mai lungi. Era perioada din an în care fiecare zi, mereu
mai luminoasă decât cea dinainte, aducea cu ea speranţa de mai bine,
iar viitorul arăta luminos pentru Ari Thór Arason. Iubita lui, Kristín,
se mutase în cele din urmă în apartamentul lui mic din Öldugata,
deşi această chestiune nu fusese altceva decât o formalitate. Oricum
rămânea acolo foarte des peste noapte, mai puţin înainte de vreun
examen, când prefera să citească în liniştea şi pacea casei părinteşti,
de multe ori până noaptea târziu.
Kristín intră în dormitor când termină duşul, cu un prosop în jurul
taliei.
— Sunt moartă de oboseală. Uneori stau să mă-ntreb de ce am ales
Medicina.
Ari Thór o privi de la biroul mic aflat în încăpere.
— O să fii o doctoriţă extraordinară.
Ea se întinse în pat, pe plapumă, cu părul întins ca un halou pe
albul aşternuturilor.
Ca un înger, îşi zise Ari Thór, admirând-o cum îşi întinde braţele şi
apoi îşi trece mâinile uşor de-a lungul trupului.
Ca un înger de zăpadă.
— Mersi, iubitule. Iar tu o să fii un poliţist extraordinar. Dar tot
cred că ar fi trebuit să termini Teologia, nu reuşi ea să se abţină.
Ştia şi el foarte bine şi n-avea nevoie s-o mai audă de la ea. Întâi
fusese la Filosofie, până renunţase, apoi venise Teologia. Se lăsase şi
de asta, iar pe urmă se pomenise înscris la Academia de poliţie. Nu
reuşise niciodată să prindă rădăcini, căutase mereu ceva pe măsura
temperamentului său, ceva care să presupună şi senzaţii tari. Îşi zicea
că se înscrisese la Teologie ca o provocare la adresa unui dumnezeu
despre care era convins că nu există; un dumnezeu care la
treisprezece ani îi răpise orice şansă de a creşte normal, când mama
lui murise şi tatăl lui dispăruse fără urmă. Abia după ce o întâlnise pe
Kristín şi – doi ani mai târziu – dezlegase misterul dispariţiei tatălui
8
său, izbutise Ari Thór să se liniştească puţin. Atunci îi trecuse pentru
prima oară prin minte să se înscrie la Academie, având speranţa că va
fi mai bun ca poliţist decât ca om al bisericii. Academia îl lăsase într-o
formă fizică bună, iar antrenamentele la sală, alergările şi înotul îi
lăţiseră pieptul şi umerii mai mult ca oricând. Cu siguranţă nu fusese
într-o formă atât de bună pe vremea când rămânea aplecat zi şi
noapte asupra textelor teologice.
— Da, ştiu, răspunse el, puţin deranjat. N-am uitat de Teologie.
Fac doar o pauză.
— Ar trebui să te străduieşti s-o termini cât încă ai totul proaspăt
în minte. E foarte greu s-o iei de la capăt dacă trece prea mult timp.
Ari Thór ştia că nu vorbea din proprie experienţă. Ea întotdeauna
dusese la bun sfârşit tot ce-şi propusese, trecând cu uşurinţă de la un
examen la altul. Nimic nu părea s-o poată opri şi tocmai terminase al
cincilea dintre cei şase ani de Medicină. Nu era invidios, ci doar
mândru. Mai devreme sau mai târziu urmau să fie nevoiţi să se mute
ca ea să-şi poată face specializarea, ceva despre care nu discutaseră
niciodată dar de care erau amândoi cât se poate de conştienţi.
Ea îşi trase o pernă sub cap şi îl privi.
— Nu-i ciudat cu biroul în dormitor? Şi nu ţi se pare că garsoniera
e mult prea mică?
— Mică? Nu, îmi place. Nu mi-ar plăcea să ne mutăm din centru.
Ea se întinse pe spate. Capul i se scufundă în pernă.
— Oricum, nu-i nicio grabă.
— E destul spaţiu pentru amândoi.
Ari Thór se ridică.
— Trebuie doar să-l facem intim.
Dădu la o parte prosopul şi se aşeză uşor deasupra ei, sărutând-o
prelung şi adânc. Ea îi răspunse la sărut, îi cuprinse umerii cu braţele
şi îl trase mai aproape.

9
2
Cum naiba uitaseră de orez?
A ridicat furibundă receptorul şi a sunat la micul local indian care
era la cinci minute de casa lor care se lăfăia în mijlocul lotului de teren.
Avea stil, cu cele două etaje construite din cărămidă, acoperişul
portocaliu şi garajul generos, deasupra căruia fusese amenajată o
terasă însorită, şi era ideală pentru o familie numeroasă. Încă erau
fericiţi aici, deşi copiii părăsiseră de mult cuibul iar pensionarea nu era
nici ea departe.
A încercat să se liniştească în timp ce aştepta un răspuns. Nu-şi
dorise decât să se aşeze în faţa televizorului la un sitcom şi să mănânce
un curry de pui fierbinte cu orez. Era singură acasă, soţul ei plecase cu
afaceri şi probabil acum era în drum spre avionul care urma să-l aducă
înapoi în dimineaţa următoare.
O enerva că localul indian nu făcea livrări şi deja se vedea ieşind din
nou în vreme ce restul cinei se răcea. O mizerie. Măcar afară era
suficient de cald încât să nu-i fie prea greu să meargă pe jos.
Când cineva i-a răspuns în cele din urmă, a trecut direct la subiect.
— Unde naiba aţi mai văzut să se mănânce curry fără orez? a
întrebat, ridicând tonul exagerat de mult dat fiind ce se întâmplase.
Când chelnerul şi-a cerut scuze şi s-a oferit să-i pregătească imediat
o porţie nouă, ea a trântit receptorul şi, încercând să-şi reprime furia, a
ieşit în întuneric.
I-a luat mai mult decât de obicei să-şi găsească cheile când, zece
minute mai târziu, se întorsese cu orezul într-o pungă, gata de o seară
relaxantă şi o cină bună. Abia când cheia se întorcea în broască a
simţit o prezenţă, ceva nelalocul lui.
Dar era prea târziu.

Reykjavík, vara lui 2008

Ari Thór intră ca să se ferească de ploaie. Mereu avea un sentiment


plăcut când se întorcea în apartamentul din Öldugata, dar în vara
aceasta sentimentul fusese mai cald ca niciodată.
— Hei, tu eşti? strigă Kristín de la biroul din dormitor, unde stătea
 10 
aplecată asupra cărţilor când nu era de gardă la Spitalul Naţional.
Simţea că apartamentul căpătase un suflu nou de când se mutase
ea. Pereţii albi, care înainte fuseseră neutri, se luminaseră brusc.
Kristín avea un fel de aură, chiar şi numai când citea o carte la birou,
o energie care lui Ari Thór i se părea captivantă. Din când în când
avea impresia că pierduse controlul asupra propriei vieţi. Avea
douăzeci şi patru de ani, iar viitorul lui nu mai era doar o coală albă.
Ei nu-i spunea nimic – nu-i era uşor să vorbească despre sentimente.
Privi în dormitor. Ea era acolo cu o carte.
De ce a trebuit să roadă cărţile astea toată vara?
Lumina soarelui nu părea s-o fi ispitit.
— Mi-e de-ajuns că merg şi mă întorc de la lucru. E destul timp
petrecut afară, îl tachina ea când încerca s-o ia cu binişorul ca s-o
convingă să se plimbe până în centru în câte o zi liberă când era
soare. În vara aceea se antrena cu poliţia la aeroportul Keflavík, în
aşteptarea ultimului an la Academie.
Uneori se întreba ce îl împinsese în urmă cu doar un an să renunţe
la Teologie – chiar dacă, poate, numai temporar – şi să-şi încerce
abilităţile altundeva. Nu-i plăcuse niciodată să petreacă mult timp
aplecat asupra cărţilor de specialitate. Avea nevoie de un fel de
activitate, de puţină variaţie. Munca în poliţie avea ceva care îl fascina
– tensiunea şi dramatismul. Cu siguranţă nu banii îl atrăgeau. Fusese
acceptat la Academie chiar dacă anul era pe cale să înceapă.
Descoperise că îi plăcea munca de poliţie, se bucura de
răspunderile care i se dădeau şi de freamătul adrenalinei.
Acum aproape îşi terminase pregătirea. Mai avea un an şi îşi
obţinea calificarea. Încă nu-i era clar care avea să fie următorul pas
după absolvire. Candidase pentru mai multe posturi în poliţie, de
câteva ori fusese refuzat şi încă nu primise nicio ofertă.
— Eu sunt. Ce mai e nou? strigă el înapoi spre Kristín în timp ce îşi
atârna haina jilavă pe un umeraş.
Intră în camera în care ea stătea absorbită de carte şi o sărută pe
ceafă.
— Bună.
Glasul îi era cald, dar nu lăsă cartea.
— Cum merge?

 11 
Ea închise cartea, marcând cu atenţie locul în care rămăsese, şi se
întoarse spre el.
— Binişor. Ai fost la sală?
— Da, şi mă simt mai bine.
Mobilul începu să-i sune.
Ieşi pe hol şi scoase telefonul din buzunarul hainei.
— Ari Thór? zise o voce tunătoare. Ari Thór Arason?
— Eu sunt, răspunse, puţin suspicios pentru că nu recunoscuse
numărul care îl apela.
— Mă cheamă Tómas. Sunt de la poliţia din Siglufjördur.
Tonul era ceva mai prietenos.
Ari Thór intră în bucătărie ca să poată vorbi fără să fie auzit.
Siglufjördur era un post pentru care candidase fără s-o anunţe pe
Kristín. Nu ştia prea multe despre orăşelul acela, în afară de faptul că
era aproape cel mai nordic punct din Islanda. Un loc aflat, probabil,
mai aproape de Cercul Arctic decât de Reykjavík.
— Aş vrea să-ţi ofer o slujbă, continuă bărbatul care-şi spunea
Tómas.
Ari fu luat pe nepregătite. Nu se gândise niciodată la Siglufjördur
ca la o opţiune serioasă.
— Păi…
— Am nevoie de un răspuns acum, mulţi puşti stau la coadă
pentru postul ăsta, oameni cu mai multă experienţă ca tine. Îmi place
istoricul tău – Filosofie şi teologie. Exact ce-ţi trebuie ca să devii
poliţai bun la sat.
— Îl iau, răspunse Ari Thór, aproape el însuşi surprins. Mulţumesc,
înseamnă mult pentru mine.
— N-ai de ce. Începem cu doi ani, zise Tómas. O condamnare pe
doi ani! izbucni el, iar râsetele i se auziră cu ecou. După aia sunt sigur
că poţi să continui aici, dacă vrei. Când poţi să începi?
— Păi, am nişte examene în iarnă, deci…
— Poţi să-ţi dai ultimele examene aici, cred. Ce zici de noiembrie,
poate pe la mijloc? E perioada perfectă să cunoşti oraşul. Soarele se
pregăteşte să plece până-n ianuarie, iar pârtiile de ski se deschid tot
atunci. Avem nişte pârtii de toată frumuseţea. După aia poate-ţi iei
liber de Crăciun.

 12 
Ari Thór se gândi să spună că nu schia, de fapt, dar nu făcu decât
să mulţumească din nou. Avea impresia că urma să se înţeleagă bine
cu bărbatul cu gura mare, dar prietenos.

Când Ari Thór se întoarse în dormitor, Kristín se cufundase din


nou în cartea ei.
— Am o slujbă, zise el deodată.
Kristín ridică privirea.
— Ce? Serios?
Închise cartea şi se întoarse repede spre el, de data asta uitând să-şi
pună semn.
— E genial!
În voce i se simţea o fericire pură. Kristín vorbea mereu molcom,
de parcă nimic n-o lua vreodată prin surprindere, însă Ari Thór
începea să înveţe să-i citească expresiile feţei. Ochii ei albastru-închis
care contrastau atât de puternic cu părul blond şi scurt aveau oricum
un efect hipnotic, însă în spatele lor se afla o fiinţă prin natura ei
hotărâtă şi stăpână pe sine. Cineva care ştia exact ce vrea.
— Ştiu, e incredibil. Nu mă aşteptasem la nimic atât de repede.
Suntem o mulţime care absolvim în decembrie şi nu există prea
multe posturi.
— Şi unde e? În oraş? Un post de suplinire?
— Nu, e un contract pe doi ani… cel puţin.
— În oraş? repetă Kristín, iar el înţelese din expresia ei că bănuia
contrariul.
— Păi, de fapt, nu.
Ezită.
— E undeva în nord. În Siglufjördur.
Se lăsă tăcerea, iar fiecare clipă păru să dureze o oră.
— Siglufjördur?
Ridicase tonul, iar felul în care rostise cuvântul dădea un mesaj
limpede.
— Da, e o ofertă foarte bună, răspunse cu glas slab, aproape
implorând-o, sperând ca ea să-i înţeleagă punctul de vedere, că
pentru el era important.

 13 
— Şi ai acceptat? Fără să te gândeşti măcar să mă întrebi şi pe
mine?
Miji ochii. Era supărată, aproape furioasă.
— Păi…
Ezită.
— Uneori trebuie pur şi simplu să înhaţi o ocazie de genul ăsta.
Dacă nu m-aş fi hotărât pe loc, i-ar fi dat altcuiva postul, adăugă el,
parcă vrând să se scuze.
Ari Thór renunţase la filosofie şi apoi renunţase la teologie. Îşi
pierduse părinţii la o vârstă prea fragedă şi rămăsese singur într-o
lume dură încă din copilărie. Apoi, Kristín îl alesese. Trecuse prin
aceeaşi senzaţie prin care trecea acum.
Ei m-au ales.
Urma să fie prima lui slujbă adevărată şi, pe deasupra, una care să
presupună răspundere. Se străduise din greu să înveţe bine la
Academie. De ce nu putea Kristín să se bucure pentru el?
— Fir-ar să fie, nu hotărăşti tu să ne mutăm în Siglufjördur pur şi
simplu, fără să mă întrebi şi pe mine. Spune-le că te mai gândeşti,
zise ea pe un ton glacial.
— Te rog, nu vreau să risc. Vor să fiu acolo la mijlocul lui
noiembrie, dau acolo ultimele câteva examene şi mă întorc în
concediul de Crăciun. De ce nu verifici dacă poţi să vii şi tu?
— Trebuie să muncesc aici şi să şi învăţ, ştii asta foarte bine, Ari
Thór. Uneori chiar nu te-nţeleg.
Se ridică.
— E incredibil! Am crezut că suntem parteneri, că facem toate
astea împreună.
Se întoarse ca să-şi ascundă lacrimile.
— Mă duc să mă plimb.
Plecă rapid, ieşi din dormitor şi ajunse în hol.
Ari Thór rămase înţepenit, uluit că pierduse complet controlul
asupra situaţiei.
Se pregătea s-o strige când auzi uşa din faţă cum se trânteşte.

 14 
4
Siglufjördur, noiembrie 2008

Ugla, bufniţa, cocoţată pe-un butuc.


Ágúst recita mereu vechea poezioară pentru copii când stăteau
amândoi pe pervazul ferestrei din podul casei părinţilor ei, în
Patreksfjördur, şi priveau strada de sus.
Amintirea îi aduse un zâmbet pe buze. Abia de curând reuşise să
zâmbească din nou când se gândea la el. Trecuseră patru ani de când
se mutase – singură – în Siglufjördur.
Tot patru ani trecuseră şi de când fusese pentru ultima oară în
Patreksfjördur.
Părinţii veneau s-o viziteze la intervale regulate şi veniseră chiar în
octombrie, stând cu ea două săptămâni până să se întoarcă în vest.
Acum era din nou singură.
Îşi făcuse câţiva prieteni aici, dar niciunul nu era suficient de
apropiat şi, oricum, nu vorbea niciodată despre trecutul ei. Pentru
ceilalţi, nu era decât o oarecare venită din Vestfirðir.
Era conştientă că băieţii din oraş împrăştiau bârfe despre ea care
erau doar invenţii. Nu că ar fi contat, acum că se obişnuise. Nu-i păsa
ce spuneau băieţii din Siglufjördur despre ea. De un singur băiat îi
păsase.
Ágúst, cel mai chipeş din Patreksfjördur – pentru ea, cel puţin.
Fuseseră prieteni de la şapte ani, iar în adolescenţă relaţia lor
evoluase în ceva mai profund. De atunci fuseseră practic de
nedespărţit.
Ugla şi Ágúst, două nume legate inextricabil – cel puţin în
Patreksfjördur. Dar nu şi în Siglufjördur, unde nimeni nu ştia nimic
despre ei.
Aşa şi voia să rămână lucrurile şi conchise că-i plăcea să fie tânăra
misterioasă din vest, cea despre care umblau poveşti. Deşi poate că
nu era întru totul adevărat că nu-i păsa de ce se şuşotea despre ea.
Una dintre bârfe era dureroasă în mod special. Cumva începuse să
umble vorba că ar fi o femeie uşoară şi nu reuşea să priceapă de unde
pornise zvonul.
 15 
Imediat după incidentul care schimbase tot, hotărâse să plece din
Vestfirðir. La început, părinţii ei se opuseseră vehement. Nu-şi
terminase studiile, era în ultimul an la Universitatea Vestfirðir.
Ugla reuşise să-şi ia examenele din primăvară, apoi încercase să-şi
găsească de lucru în alte părţi ale ţării. Nu după mult timp primise o
ofertă de la uzina de prelucrare a peştelui din Siglufjördur. Ca
majoritatea locuitorilor din Patreksfjördur, lucrase în industria
peştelui de mică şi ştia că, deşi avea alte ţeluri în viaţă, era obişnuită
cu o astfel de muncă. După ce lucrase câteva luni în uzină, i se
spusese că putea obţine un post de birou cu jumătate de normă.
Candidase, îl primise şi astfel redusese la jumătate numărul de ore pe
care era nevoită să îl petreacă în fabrică. Restul timpului de la serviciu
îi era ocupat cu treburi funcţionăreşti. Spera ca afurisita de recesiune
care părea să se abată asupra Islandei să n-o afecteze prea tare. Avea
nevoie să muncească şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era să-şi
piardă slujba şi să se întoarcă în Patreksfjördur să stea cu ai ei.
Managerul de la uzina de peşte îi spusese despre un apartament la
demisol care era dat în chirie pe o perioadă scurtă – ar fi fost un bun
acoperiş deasupra capului până se hotăra cât voia să stea în
Siglufjördur. Apartamentul i-l prezentase Hrólfur, un domn distins şi
plin de viaţă care arăta de aproape 80 de ani, cu toate că Ugla aflase
mai târziu că se apropia de 90.
Nu după mult timp aflase că bătrânul Hrólfur era, de fapt, Hrólfur
Kristjánson, faimosul scriitor. Îşi aminti de cartea lui, La nord de
dealuri, de pe vremea când era la şcoală. Li se dăduse de citit o carte
scrisă în 1941 – probabil încă o poveste de dragoste insuportabil de
plicticoasă, ternă şi siropoasă, îşi spusese ea pe atunci. Dar se
înşelase. Citise La nord de dealuri într-o singură seară şi mai era şi
acum tulburată de frumuseţea ei. Colegilor ei nu le plăcuse din cale-
afară cartea, aşa cum nu le prea plăcea nimic de pe lista de lectură,
dar Ugla găsise ceva captivant la ea, fără îndoială acelaşi lucru care o
făcuse să se vândă cu toptanul în anii ’40, în Islanda şi în toată lumea.
Era o zi călduţă, cu cer senin, din primăvara lui 2004, când se
pomenise faţă în faţă cu autorul însuşi. Bărbatul adus de spate
transmitea o anumită căldură. Era limpede că în tinereţe fusese înalt
şi impunător. Avea un glas puternic dar cumva părintesc, deşi nu

 16 
avea copii. Era slab, părul grizonat începuse să-i dispară, iar
autoritatea pe care o degaja arăta că era obişnuit să fie respectat.
Locuia într-o casă splendidă pe Hólavegur, cu vedere la fiord. Casa
fusese bine întreţinută iar lângă ea se afla un garaj în care era parcat
vechiul lui Mercedes roşu. Din câte-şi dădea seama Ugla,
apartamentul de la demisol mai fusese închiriat din când în când, în
principal persoanelor care se mutau cu serviciul în oraş sau artiştilor
ocazionali care căutau liniştea şi pacea munţilor din jur. Însă Hrólfur
nu fusese niciodată dispus să lase pe oricine să stea acolo – se ştia că
refuza oamenii pe loc dacă nu-i plăcea ceva la ei.
— Zici că lucrezi la uzina de peşte? întrebase el cu vocea lui
puternică şi profundă care umplea tot apartamentul.
O studiase din cap până-n picioare cu ochi inteligenţi şi cercetători
în care se citeau, în egală măsură, şi bucurie şi disperare.
— Deocamdată, răspunsese ea cu glas stins, adresându-se mai
degrabă podelei decât lui.
— Cum? Zi mai tare, domnişoară, spusese el nerăbdător.
Ea ridicase glasul.
— Da, deocamdată, repetase.
— Părinţii tăi ştiu? Pari al naibii de tânără.
Se zgâise la ea şi buza i se răsucise straniu, de parcă ar fi încercat să
zâmbească şi în acelaşi timp să se abţină.
— Da, normal. Dar pot să iau decizii de una singură.
Vorbise limpede acum, mai stăpână pe sine.
— Bun. Îmi plac oamenii care iau decizii de unii singuri. Şi bei
cafea?
Glasul îi devenise ceva mai prietenos.
— Da, minţise ea, hotărând că nu era aşa greu să-şi creeze acest
obicei.
Era limpede că o plăcea. Îi închiriase apartamentul de la demisol
şi, la puţin timp după, Ugla îşi făcuse un obicei din a bea cafea cu
Hrólfur o dată pe săptămână. Nu simţea nicio obligaţie şi, cu
siguranţă, nici nu era o corvoadă. Devenise o reală plăcere să stea de
vorbă cu el despre trecut, despre perioada pe care o petrecuse în
străinătate până când izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îl
obligase să se întoarcă acasă, în Islanda, despre boom-ul economic

 17 
datorat heringului, despre călătoriile lui peste ocean şi conferinţele la
care participase în calitate de autor renumit.
La rândul lui, Hrólfur a ademenit-o afară din cochilie iar ea a ajuns
să se bucure puţin mai mult de viaţă.
Ugla vorbea rareori despre trecutul ei şi nu-l pomenise niciodată
pe Ágúst. În general vorbeau despre cărţi şi muzică. Ea studiase
pianul de mică, în Patreksfjördur. El o încurajase să-i cânte de fiecare
dată când venea în vizită. La sfârşitul uneia dintre melodii, o lucrare
scurtă de Debussy, Hrólfur îi spusese, cumva surprinzător:
— De ce nu dai meditaţii?
— Meditaţii? Nu sunt profesor.
Fusese puţin stânjenită.
— Cânţi bine. Foarte bine, de fapt. Sigur ai putea să le predai
noţiunile de bază.
Simţise din glasul lui că o sprijinea şi că avea încredere în ea. Din
cunoştinţe deveniseră, treptat, prieteni apropiaţi.
— Poţi să foloseşti pianul meu, adăugase el.
— O să mă gândesc, îi răspunsese ea cu timiditate.
Într-o zi, când simţise că îi merge bine, pusese la avizierul de la
magazinul Co-op un anunţ scris în grabă pe o coală A4: „Lecţii de
pian. Preţ negociabil”, alături de numele ei şi numărul de telefon scris
pe cinci fâşii decupate în partea de jos a paginii, astfel încât oricine
era interesat să le poată lua cu el. Iniţiativa ei îl încântase pe Hrólfur,
chiar dacă încă nu existaseră doritori.
Dar nu vorbeau doar despre muzică. Ugla recunoscuse că o
pasionase teatrul şi pe vremea când locuia în Patreksfjördur şi cât
fusese la facultate în Ísafjördur, unde se înscrisese în trupa de
amatori. Deschiseseră subiectul într-o seară de iunie, când ea şi
Hrólfur stăteau de vorbă lângă fereastră în faţa unei tăvi cu cafea şi
patiserii dulci. Apa fiordului era netedă ca o oglindă iar oraşul
strălucea, chiar dacă soarele cobora în spatele munţilor şi lumina
doar vârfurile din partea estică a fiordului.
— Ştii, sunt preşedintele Societăţii de teatru, spusese el parcă într-
o doară, dar cu un scop precis.
— O societate de dramaturgie? Aici, în Siglufjördur?
Ea nu reuşise să-şi ascundă mirarea.

 18 
— Să nu te înşele aparenţele. Oraşul a fost mare cândva, încă e,
chiar dacă populaţia scade. Bineînţeles că avem o societate de teatru.
Zâmbise. Ugla se obişnuise cu zâmbetul lui uşor strâmb şi ştia că
în spatele lui se ascunde multă căldură.
— Dar nu e o societate mare. Dacă avem un spectacol pe an, cel
mult. Mă gândeam, dacă vrei, să-i spun regizorului despre tine.
— Nu, te rog mult! Nu sunt bună.
Refuzul ei nu fusese pe deplin convingător, ştia că oricum ar fi pus
o vorbă bună pentru ea. În cele din urmă o şi făcuse, iar în toamna
următoare se pomenise distribuită într-o comedie.
Nu-i venise să creadă cât de uşor se lăsa acaparată de teatru.
Când păşea pe scenă, parcă intra într-o altă lume. Publicul nu mai
conta, puteau să fie unul, doi sau cincizeci de oameni, cu toţii se
contopeau într-o unică fiinţă în luminile puternice. Când era pe scenă
nu mai era în Vestfirðir sau Siglufjördur, se concentra să-şi
amintească replicile şi să afişeze emoţii care nu erau ale ei. Uneori se
concentra atât de intens încât uita să se mai gândească la Ágúst.
Aplauzele de la sfârşitul piesei erau îmbătătoare, se simţea de
parcă ar pluti deasupra scenei. Se obişnuise să stea undeva în linişte
după fiecare reprezentaţie ca să revină cu picioarele pe pământ, după
care amărăciunea se întorcea – îşi amintea de Ágúst. Dar, după
fiecare reprezentaţie, amintirile erau cumva mai suportabile şi de
fiecare dată amărăciunea se întorcea puţin mai târziu.
Scena parcă o ajuta să scape de întunecime.
Se bucura mult că îl cunoscuse pe bătrân şi era foarte conştientă şi
de faptul că nu s-ar fi apropiat de Societatea de teatru de una singură.
De asta îi fusese şi mai greu să-i spună că hotărâse să se mute din
apartamentul de la demisol. Cineva îi dăduse cu chirie un apartament
mai mare, complet mobilat, în centru, pe Nordurgata. O convinsese
faptul că locuinţa avea un pian. Era sigură că voia să se mute acolo şi
că era timpul să-şi găsească un loc al ei. Chiar dacă era primitor,
apartamentul de la demisol nu era o soluţie pe termen lung.
Apartamentul din Nordurgata era un pas în direcţia bună. Nu numai
pentru că era mai spaţios şi mai convenabil, ci şi pentru mica grădină
pe care o avea.
Ugla încă nu avea un iubit. Sigur că erau bărbaţi pe care îi găsea

 19 
atrăgători, dar ceva o reţinea. Poate era vorba despre amintirile cu
Ágúst, cel puţin într-o primă fază, dar pur şi simplu nu era gata să
spună dacă Siglufjördur era locul în care voia să se stabilească. Nu era
pregătită să prindă rădăcini, nu încă.
Păstrase legătura cu Hrólfur şi după ce se mutase şi urca dealul
abrupt de la apartamentul ei din centru până la casa lui de pe
Hólavegur în fiecare după-amiază de miercuri ca să-şi bea cafeaua
împreună, la fel ca atunci când locuia la demisol. Vorbeau despre
una-alta, despre călătoriile lui şi viitorul ei. Un bătrân tare de tot, îşi
spunea ea des, sperând să aibă încă mulţi ani de trăit.
Acum viaţa ei luase încă o turnură. Úlfur, regizorul Societăţii de
teatru, îi oferise de curând rolul principal într-o piesă nouă.
Repetiţiile aveau să înceapă curând, iar premiera urma să aibă loc la
scurt timp după Crăciun.
Rolul principal? Avea fluturi în stomac. Poate că juca într-o trupă
de amatori, dar era distribuită, totuşi, în rolul principal.
Era un rol bun. Piesa fusese scrisă de un localnic şi, cu puţin noroc,
poate reuşeau s-o joace şi în afară, poate în învecinatul Akureyri, cel
mai mare oraş de pe coasta nordică, sau poate chiar în Reykjavík.
Era noiembrie şi se stabilise deja în noul ei apartament, mândră să
fie independentă şi mai ales nerăbdătoare să joace în piesă. Ningea.
Privi pe fereastră la zăpada superbă, albă ca o perlă, care o liniştea
atât de mult.
Deschise uşa care dădea în curtea din spate ca să ia o gură din
aerul rece al nopţii, însă vântul de nord o obligă să intre repede
înapoi. Brusc se pomeni că se gândeşte la Ágúst.
De ce i se întâmplase ei? De ce murise aşa dintr-odată? De ce
fusese nevoită să se confrunte cu o pierdere atât de cruntă la o vârstă
atât de fragedă? Nu era drept.
Închise ochii şi se gândi la scaunul de lângă fereastră, de acasă din
Patreksfjördur, recitând în minte poezioara pentru copii.
Ugla, bufniţa, cocoţată-ntr-un copac.
Cine-i acu’?
Un-doi
Şi-ai picat tu.

 20 
5
Reacţia ei iniţială n-a fost teamă, ci furie că nu-şi dăduse seama că
ceva nu era în ordine, că cineva stătea în spatele ei în întuneric. Abia
apoi a cuprins-o frica.
A izbit-o de uşă, i-a acoperit gura cu o mână iar cu cealaltă a
învârtit cheia în broască. Uşa s-a deschis şi, când a împins-o înăuntru,
ea aproape că şi-a pierdut echilibrul. Mâna lui încă îi stătea ca o
menghină pe gură. Şocul o paralizase, nu era sigură dacă ar fi avut
puterea să zbiere sau să strige după ajutor nici dacă şi-ar fi slăbit
strânsoarea. El a închis uşa cu grijă iar următoarele clipe au fost un
vârtej confuz, de parcă s-ar fi aflat într-o altă lume şi şi-ar fi pierdut
rezistenţa.
Fiindu-i imposibil să se întoarcă, încă nu reuşise să-l vadă.
El s-a oprit brusc şi, preţ de câteva secunde care au părut să nu se
mai termine, nu s-a întâmplat nimic. A simţit că era rândul ei să facă
ceva. O ţinea cu mâna dreaptă, nu cu stânga, aşa că s-a străduit să-şi
dea seama ce şanse ar avea. Putea să-l ia prin surprindere cu un pumn
sau un picior, să se elibereze şi să fugă, să strige după ajutor…
Dar apoi a fost prea târziu. Ezitase prea mult tot gândindu-se la
variantele pe care le avea, oferindu-i răgazul să acţioneze el primul, să
scoată din teacă un cuţit lung de vânătoare.

 21 
6
Siglufjördur, noiembrie 2008

Dacă vizitatorii nu voiau să călătorească pe mare sau să meargă cu


maşina prin trecătoarea montană, complet inaccesibilă pe timp de
iarnă, sau dacă nu ştiau pe cineva cu un avion mic care să-i ducă pe
mica pistă de aterizare din Siglufjördur, unde oricum nu mai existau
zboruri regulate, tunelul mic şi îngust era singura cale de acces în
Siglufjördur.
Ari Thór hotărâse că nu avea nevoie de maşină într-un loc atât de
mic, aşa că îi lăsase Kristínei mica Toyota galbenă. Fusese prea
ocupată să înveţe ca să-l ducă la noul loc de muncă din Siglufjördur,
în ciuda încercărilor lui de a o convinge că o călătorie în nord era o
bună ocazie să stea liniştiţi împreună.
Kristín era în continuare nemulţumită cu decizia lui de a se muta.
Nu spunea multe, dar de fiecare dată când era pomenit Siglufjördur
se lăsa o tăcere rece şi schimbau subiectul. Amândoi erau ocupaţi să
înveţe, iar pe lângă cursuri Kristín lucra şi la spital. Ari Thór era
nervos că nu-şi găsise timp să meargă cu el, mai ales că urmau să nu
se vadă o lună până la Crăciun. Încerca să-şi scoată asta din minte,
dar gândurile i se întorceau mereu la acelaşi lucruri şi se întreba unde
se afla el, de fapt, pe lista priorităţilor ei. Era pe primul loc? Sau era
pe locul doi, după medicină? Sau poate pe locul trei, după studii şi
serviciu?
Îl îmbrăţişase drăgăstos şi îl sărutase de rămas-bun.
— Baftă, scumpule, îi spusese, cu căldură în glas.
Între ei apăruse o barieră, o linie subţire, invizibilă, pe care el o
simţea şi despre care poate că şi ea era conştientă.
Tómas, sergentul de poliţie responsabil de secţia din Siglufjördur,
îl luă de la aeroportul din oraşul Saudárkrókur, cam la 100 de
kilometri sud de Siglufjördur, cel mai apropiat aeroport cu zboruri
comerciale.
— Mă bucur să te cunosc personal, zise Tómas, cu o voce încă mai
tunătoare şi puternică decât şi-o amintea Ari Thór de la telefon.
Tómas părea să aibă vreo cincizeci de ani, avea o faţă caldă
 22 
înconjurată de păr alb, sau ce mai rămăsese din el – pe creştet nu mai
avea nici măcar un fir rătăcit.
— Şi eu.
Ari Thór era obosit după zborul de dimineaţă, în care avusese
parte de turbulenţe.
— În general se face cam vreo oră jumate de aici până-n
Siglufjördur, dar drumurile sunt groaznice aşa că s-ar putea să ne ia
mai mult – asta dacă ajungem măcar! zise Tómas, râzând la propria
glumă morbidă.
Ari Thór nu zise nimic, nesigur ce să creadă despre bărbatul din
faţa lui.
Tómas nu vorbi mult pe drum, părând concentrat la traseu, chiar
dacă, fără îndoială, mai condusese pe acolo de multe ori.
— Eşti din nord? întrebă Ari Thór.
— Get-beget, şi n-am de gând să plec nicăieri, răspunse Tómas.
— Străinilor cum le merge pe la voi?
— Păi… bine, de cele mai multe ori. Va trebui să arăţi ce poţi. Unii
o să te primească cu braţele deschise, alţii nu. Cei mai mulţi ştiu
despre tine şi vor să te cunoască.
Făcu o pauză.
— Bătrânul Eiríkur iese la pensie şi tu îl înlocuieşti. S-a mutat în
nord în ’64, dacă ţin bine minte, şi de-atunci a rămas acolo. Dar din
punctul nostru de vedere tot străin e!
Tómas râse, dar nu şi Ari Thór.
Oare a fost decizia corectă să se mute într-o comunitate rurală
mică, unde poate că nu avea să se integreze niciodată?
Ari Thór nu mai văzuse nimic care să semene cu ultimii câţiva
kilometri înainte de tunelul prin munte. Drumul şerpuia pe costişă,
iar maşina avea foarte puţin loc. Pe dreapta erau munţii albi ca
zăpada, impunători şi puternici, în vreme ce pe partea cealaltă era o
prăpastie înfricoşătoare, abruptă, către întinderile înzăpezite ale
zonei Skagafjördur. Era suficientă numai o clipă de neatenţie sau o
porţiune cu gheaţă şi nu mai vedeau ziua de mâine. Poate că era mai
bine că nu venise şi Kristín. Cu siguranţă şi-ar fi făcut griji din pricina
ei ştiind că la întoarcere ar fi condus pe-acolo singură.
Gândul la Kristín îi trezi din nou îndoielile. De ce nu-şi luase câteva

 23 
zile libere ca să vină cu el? Chiar cerea atât de mult?
Se relaxă când, în sfârşit, se apropiară de intrarea în tunel.
Străbătuseră cu bine întreaga porţiune. Însă momentul de respiro nu
dură mult. Se aşteptase la un tunel larg, bine iluminat, modern, dar
deschizătura din faţa lui era înspăimântătoare. Tunelul avea o singură
bandă îngustă. Ari Thór află mai târziu că fusese săpat în munte cu
mai bine de patruzeci de ani în urmă, când în Islanda existau doar
puţine tuneluri. Starea lui de spirit nu era deloc îmbunătăţită de
faptul că, ici şi colo, picura apă din tavanul de piatră de deasupra lor.
Brusc, Ari Thór se simţi cuprins de un sentiment pe care nu-l mai
trăise până atunci: o claustrofobie copleşitoare.
Închise ochii şi încercă să-şi revină.
Nu voia să-şi înceapă aşa relaţia cu Siglufjördur. Avea de gând să
petreacă doi ani acolo, poate chiar mai mulţi. Şi doar mai trecuse de
atâtea ori prin tuneluri fără probleme. Să-l fi indispus gândul la
fiordul izolat mai degrabă decât tunelul în sine?
Deschise ochii şi tocmai atunci, după un viraj, le apăru în faţă gura
tunelului, conducându-i din nou sub cerul liber. Pulsul îi încetini şi se
liniştise complet când Tómas zise:
— Bine-ai venit în Siglufjördur!
Fiordul îi întâmpină cu griul apăsător al unei zile cu cerul acoperit
de nori care, alături de vârtejuri, ascundeau inelul de munţi,
împiedicându-i să-şi arate întreaga maiestuozitate. Acoperişurile din
oraş erau terne din pricina luminii slabe şi un strat subţire de zăpadă
se aşternuse în curţi.
Câteva fire de iarbă se iţeau sfidător din omăt, parcă refuzând să
accepte sosirea iernii, în vreme ce munţii se înălţau semeţi deasupra
lor.
— Crezi că va fi o iarnă grea? întrebă Ari Thór, parcă simţind
nevoia să se îmbărbăteze că viitorul se arăta mai frumos; poate că nu
era decât o zi deosebit de mohorâtă.
Tómas râse la întrebarea nou-venitului şi îi răspunse cu vocea lui
gravă de bas:
— În Siglufjördur toate iernile sunt grele, amice!
Nu se vedeau mulţi oameni, iar maşinile erau la fel de puţine. Era
aproape ora prânzului. Ari Thór se aşteptase să existe mai multă

 24 
activitate în acel moment al zilei.
— Liniştit pe-aici, spuse el ca să rupă tăcerea. Criza bănuiesc că o
să vă afecteze şi pe voi ca pe noi toţi ceilalţi.
— Criză? Aici nu există aşa ceva. Criza ţine de Reykjavík şi n-o să
se extindă în nord. Suntem prea departe, zise Tómas în timp ce intrau
în piaţa din centrul oraşului. Aici, în Siglufjördur, am ratat şi anii de
boom economic, aşa că nici criza nu ne îngrijorează prea tare.
— Nici pe mine, zise Ari Thór. N-au existat prea mulţi ani de boom
pentru studenţi.
— Dacă e vreo recesiune pe-aici, e din cauza mării, continuă
Tómas. Locul ăsta mustea de activitate în trecut, înainte să dispară
heringul. Acum nu mai sunt prea mulţi oameni, vreo mie două sute
sau trei sute.
— Bănuiesc că nu se taie prea multe amenzi pentru depăşirea
vitezei. Nu par să fie aşa multe maşini.
— Ascultă, zise Tómas solemn, cu glasul devenit brusc grav. Slujba
asta nu înseamnă să tai amenzi. Dimpotrivă. E o comunitate mică şi
noi suntem mai mult decât nişte simpli sticleţi de serviciu. Mai
degrabă înseamnă să dai cât mai puţine amenzi! O să te prinzi repede
că lucrăm foarte diferit de cei din sud. E o comunitate închegată. Nu-
ţi face griji, o să-nveţi.
Tómas merse mai departe pe strada principală, Adalgata, de-a
lungul căreia erau presărate tot felul de restaurante mici, magazine şi
câteva case venerabile care păreau să aibă încă locatari.
— Tu stai puţin mai în stânga, pe Eyrargata, spuse Tómas,
arătându-i calea fără să mute privirea de la drum. Te duc întâi pe la
secţie, să vezi un pic ce-i pe-acolo.
Făcu dreapta, apoi din nou dreapta pe Gránargata, paralelă cu
Adalgata, şi încetini.
— Vrei să arunci o privire sau să mergi mai întâi acasă? întrebă el
amiabil.
Acasă?
Din nou disconfortul, claustrofobia şi dorul de casă. Oare urma să
poată vreodată să se uite la locul ăsta ciudat, cu fiordul lui
impresionant, ca la o casă? Gândurile îi fugiră la Kristín, imaginându-
şi ce făcea ea atunci în Reykjavík. Acasă.

 25 
— Cred că mai bine mă fac comod, zise el, abţinându-se să înghită
în sec.
Câteva clipe mai târziu, Tómas parcă maşina pe Eyrargata în faţa
unei case care stătea în mijlocul altor clădiri impunătoare, construite
în urmă cu o generaţie sau mai bine.
— Sper să fie în regulă, măcar pentru început. Primăria a cumpărat
locul ăsta acum câţiva ani şi nu s-a îngrijit de el prea bine, dar mai
mult pe dinafară trebuie renovat. Ar trebui să fie confortabil. E de
vânzare de o grămadă de timp. E mult prea mare pentru tine, dar
poate că prietena ta o să se mute şi ea în nord la un moment dat. E
perfect pentru o familie mare, zise Tómas rânjind.
Ari Thór încercă să zâmbească.
— N-o să primeşti maşină dar, crede-mă, într-un loc ca ăsta n-o să
ai nevoie, adăugă Tómas. Când vrei să mergi în sud, unul dintre noi te
repede până la aeroportul Saudárkrókur, sau găsim pe cineva care
merge încolo.
Ari Thór făcu un pas înapoi şi privi casa cu luare-aminte. Ultima
oară fusese văruită cu un roşu-pal care începuse să se scorojească.
Avea etaj şi mansardă. Acoperişul era de un roşu aprins, ascuns în
mare parte sub o pătură de zăpadă. Construcţia se înălţa deasupra
unui demisol unde se observa o lopată mare, proptită lângă uşă.
— O să ai nevoie de ea, zise Tómas, râzând sumbru dar binevoitor.
Când o să dea pe bune zăpada, o să ai nevoie de lopată ca să ieşi din
casă. Nu ne eşti de niciun folos dacă rămâi blocat înăuntru!
Disconfortul lui Ari Thór crescu şi inima începu să-i bată mai
repede.
Urcară treptele până în faţa uşii, unde Ari Thór ezită.
— Ce mai aştepţi, tinere? întrebă Tómas. Deschide odată uşa, o să
rebegim!
— Nu am cheile, răspunse Ari Thór jenat.
— Chei? făcu Tómas şi puse mâna pe clanţă, deschise uşa şi păşi
înăuntru. Nimeni nu-şi încuie uşa. N-are rost, aici nu se-ntâmplă
niciodată nimic.
Dar pescui un mănunchi de chei din buzunar şi i le înmână lui Ari
Thór.
— M-am gândit că o să vrei să ai oricum un rând de chei, pentru

 26 
orice eventualitate.
Zâmbi.
— Ne vedem mai târziu.
Ari Thór rămase singur. Închise uşa. Păşi în bucătărie şi se uită pe
fereastra prin care se vedeau casele de peste drum şi, spera el, într-o
zi frumoasă, chiar şi munţii.
Cuvintele lui Tómas îi stăruiau în minte.
„Aici nu se-ntâmpla niciodată nimic.”
În ce m-am băgat?
În ce naiba m-am băgat?

 27 
7
Mai văzuse cuţite de vânătoare. Soţul ei avea mai multe. Însă nimic
n-ar fi putut s-o pregătească pentru momentul acela. S-a crispat, apoi
a simţit cum i se scurge vlaga din trup. Întunericul i s-a întins înaintea
ochilor. El a slăbit priza, sau i-a dat drumul, iar ea a căzut pe podea.
Apoi l-a văzut pentru prima oară. Era îmbrăcat complet în negru – o
geacă largă de piele, blugi şi adidaşi închişi la culoare, iar o cagulă îi
ascundea toată faţa, mai puţin ochii, nasul şi gura. Era convinsă că era
vorba despre un bărbat, fusese convinsă încă de când îi simţise
prezenţa, iar forţa pe care o avea în mâini îi dăduse de înţeles că era
tânăr. A ştiut imediat că nu l-ar mai fi recunoscut vreodată, asta dacă
scăpa cu viaţă.
L-a auzit şuierând, spunându-i să nu facă zgomot, altfel bagă cuţitul
în ea fără să ezite. Era nevoită să-l creadă. Pentru prima oară era
conştientă de propria mortalitate, iar gândul că acelea puteau fi
ultimele el clipe i-au adus broboane de sudoare rece pe frunte. În
mintea ei goneau tot felul de întrebări. Ce urmează? O veşnicie neagră
sau Raiul? Zăcea întinsă pe jos, fiecare părticică a trupului o durea de
pe urma căderii, şi îl privea cum stă în mijlocul sufrageriei, gata de
luptă, cu arma în mână.
Pentru prima oară de ani întregi s-a pomenit rugându-se.

 28 
8
Siglufjórdur, decembrie 2008

Tavanul camerei în care Ari Thór alesese să doarmă era jos. Nu era
cea mai mare cameră de la etaj. Cine ştie de ce, alesese camera mai
mică, cu un pat de o singură persoană, în locul celui dublu din
dormitorul mai mare. Parcă încerca să sublinieze încă o dată pentru
el însuşi că lua parte la o aventură de unul singur.
Mutase patul chiar sub lucarnă ca să poată privi afară înainte să se
culce şi când se trezea, chiar dacă rareori avea altceva de văzut decât
beznă.
Ceasul deşteptător ţârâi a patra oară. Ari Thór se întinse ca să
apese pe butonul care urma să-i acorde încă zece minute preţioase de
visare. Se cufundase în somn de fiecare dată, iar de fiecare dată
avusese parte de un vis nou, diferit de cele dinainte. Parcă se uita la o
serie de scurtmetraje pe care le scria, le regiza şi în care juca rolul
principial.
Era aproape ora zece, iar tura lui începea la prânz. Primele câteva
săptămâni trecuseră într-o clipă. Indispoziţia începuse să dispară.
Luptase cu ea învăţând pentru examenele de absolvire şi lucrând
peste program, luând orice tură suplimentară care i se oferea.
Claustrofobia apărea în general seara, când stătea singur în pat şi se
uita prin lucarnă la bezna de afară. Chiar şi aşa, prefera să se uite
printr-un geam, mai degrabă decât la un tavan gol.
Uneori, zilele cu vreme urâtă îl copleşeau, mai ales când ningea
puternic. Nu apucase nici măcar să-şi instaleze o conexiune la
internet, mai degrabă intenţionat decât din alt motiv. Putea să-şi
verifice mail-urile la birou şi îi plăcea să se întoarcă seara acasă – da,
acasă, un concept aproape nou – şi să stea liniştit, luând contact
minim cu lumea de afară. Putea să-şi gătească ceva bun. Într-o
singură săptămână, Ari Thór aproape că devenise un client obişnuit al
vânzătorului de peşte local, al cărui magazin fermecător din piaţa
centrală părea să fie mereu plin de peşte proaspăt. Ari Thór încercase
cunoscutul eglefin, pe care mama lui i-l gătea în fiecare luni, precum
şi mai deliciosul halibut. Însă până acum preferatul lui fusese
 29 
păstrăvul proaspăt prins. Îl condimenta cu reţinere, îl înfăşura în folie
de aluminiu şi îl cocea în cuptor până când carnea cădea de pe os, dar
nu-şi pierdea savoarea.
După ce mânca se cufunda în cărţile pentru facultate şi în alte cărţi
pe care le alesese de plăcere. În prima săptămână se dusese la
bibliotecă în pauza de cafea şi împrumutase câteva cărţi pe care-şi
dorise mereu să le citească dar nu avusese timp – la ele apela când
începea să se poticnească în cărţile de facultate.
Împrumutase şi câteva CD-uri cu muzică clasică, pe care le asculta
când nu citea sau lucra, când, uneori, stătea pur şi simplu în
întunericul sufrageriei şi se gândea la Kristín, la părinţii lui sau la cât
de singur se simţea. Petrecuse o seară întreagă ascultând la radio
transmisiunea în direct a unui concert interpretat de Orchestra
Simfonică Islandeză – un nume care întotdeauna îi amintea de mama
lui, care murise într-un accident de maşină când el era mic. Fusese
violonistă în orchestră.
Încercă din răsputeri să evite să se uite la televizor. Doar uneori
mai prindea câte un buletin de ştiri. Din câte-şi dădea seama,
Reykjavík aluneca în haos după criza marilor bănci, însoţită de
proteste antiguvernamentale vehemente care păreau tot mai
puternice de la o zi la alta.
După fiecare tură îşi făcuse un obicei să aleagă o rută ocolitoare
spre casă, care trecea pe lângă ţărm, unde rămânea o vreme. Ceva din
apropierea de mare îl liniştea, îl făcea să se simtă în largul lui în acest
orăşel îndepărtat şi izolat. Când privea valurile deseori agitate
aproape că-şi putea imagina că era pe malul mării în Reykjavík. Putea
să meargă pe jos lângă apă şi din vechiul apartament din Öldugata.
Iar noaptea, gândul la mare îl ajuta să evite senzaţia sufocantă de
claustrare care uneori era gata să-l cuprindă.
Îi plăcea slujba destul de mult. Din când în când, secţia de poliţie
părea mai degrabă o cantină decât un loc de muncă, aproape ca un
centru social. Aveau vizitatori obişnuiţi care se opreau pentru o cafea
– unii dintre ei de câteva ori pe săptămână – şi ca să stea de vorbă
despre una-alta. Criza, protestele şi guvernul erau subiectele
principale de discuţie, iar după ele venea vremea. În primele câteva
zile de la sosirea lui, traficul prin colţul cu cafea al secţiei crescuse

 30 
considerabil, pentru că toţi voiau să-l vadă pe băiatul nou din sud.
Într-o zi, când îşi beau cafeaua la secţie, Tómas precizase că Ari
Thór avea o licenţă în teologie.
— Nu, de fapt nu-i chiar aşa, se grăbise Ari Thór să-l corecteze.
— Dar ai studiat Teologia, nu?
— Da, venise răspunsul ezitant. Dar n-am terminat. Am luat o
pauză ca să merg la Academie.
Fusese el însuşi luat prin surprindere auzind că spusese „pauză”. În
adâncul lui ştia că, probabil, nu avea să termine niciodată Teologia.
— Ei nu zău! E ceva! spusese Hlynur, un coleg care lucra cu Tómas
de câţiva ani.
Ari Thór ştia că Hlynur avea vreo 35 de ani, dar arăta mai în vârstă.
Părul începuse să i se subţieze şi se întreba dacă acesta era într-o
formă fizică suficient de bună încât să îndeplinească baremurile
impuse de poliţie. De asemenea, părea distant, de parcă voia să
descurajeze pe oricine să se apropie prea mult de el.
— Avem un popă în devenire printre noi! continuase Hlynur.
Ari Thór se sforţase să zâmbească, deşi era departe de a fi amuzat.
— O să rezolvi cazuri care ne depăşesc pe noi, muritorii? întrebase
Hlynur. Cu nişte ajutor de la ăl-de-sus?
El şi Tómas râseseră.
— Reverendul Ari, continuase Hlynur. Reverendul Ari Thór
dezleagă misterul!
După momentul acela, tot felul de oameni începuseră să-i spună
„popa” sau „Reverendul Ari Thór”. Le făcea jocul, deşi nu-i plăcuseră
niciodată poreclele, cu atât mai puţin o poreclă apărută pe seama
studiilor pe care oricum nu le începuse cu mare convingere şi la care
apoi renunţase.
În prima zi la birou încercase s-o sune pe Kristín, dar ea nu
răspunsese. Îi trimisese un e-mail în care îi povestea despre călătoria
în nord, îi dădea amănunte despre Tómas şi despre noua casă. Nu
pomenise nimic despre cum se simţea. Nu-i spusese că locul acela
izolat îl întâmpinase cu mohoreală şi întuneric, că încă era amărât
din pricina reacţiei ei când obţinuse slujba sau că era dezamăgit că ea
nu se sinchisise să-şi ia liber să vină cu el – sau măcar să petreacă un
weekend împreună. Dar dacă ea nu voia să-i facă situaţia prea uşoară?

 31 
Dacă spera că el urma să se întoarcă în Reykjavík în câteva săptămâni,
capitulând în faţa zăpezii şi izolării din nord?
Ari Thór îi citise răspunsul a doua zi. Îi scria despre muncă şi
studii, precizând şi că tatăl ei îşi pierduse slujba la banca unde lucrase
ani întregi, doar unul dintre mulţii angajaţi care fuseseră puşi pe
liber. Ari Thór ştia că trebuia să fie dată peste cap de situaţie şi că
mama ei lucra la un cabinet de arhitectură unde criza urma fără
îndoială să-şi facă simţită prezenţa foarte curând. Kristín nu părea
dispusă să intre în amănunte. Era un mesaj scurt, lipsit de orice fel de
emoţie. La fel cum îi răspunsese şi el.
În ziua următoare reuşise să dea de ea la telefon. Tocmai ajunsese
acasă după o tură lungă şi nu era pe cât de pregătit şi-ar fi dorit ca să
discute despre ce-l frământa. Vorbiseră despre lucruri superficiale,
nimic profund. Kristín fusese întotdeauna calmă şi tăcută şi rareori
era dispusă să lase fleacurile cotidiene s-o supere. Aşa că Ari Thór nu
reuşise să-şi dea seama dacă el era singurul care nu voia să vorbească
despre lucruri care îi afectau pe amândoi.
Odată cu trecerea săptămânilor, vorbiseră în fiecare zi, dar Ari
Thór încă evitase să-şi exprime dezamăgirea că ea nu-l susţinea
suficient în privinţa noului său job, iar Kristín părea să evite la rândul
ei subiectul, probabil încă nervoasă că el plecase din Reykjavík. Chiar
şi aşa, nu era corect, îşi spunea el. În Reykjavík ea îşi avea părinţii şi
prietenii. El era singur într-un loc nou şi fără îndoială s-ar fi bucurat
de câteva cuvinte de încurajare. Aşa că, în loc să atace subiectele cu
adevărat importante, aveau conversaţii scurte – amicale, dar banale.
Însă acum trebuia s-o sune. Era deja jumătatea lui decembrie,
ajunsese în Siglufjördur de peste o lună şi se apropia Crăciunul.
Trebuia să-i spună că Tómas hotărâse să-l pună în ture pe perioada
sărbătorilor – iar asta nu era o discuţie pe care el o aştepta cu
nerăbdare. Tómas i-o servise ca pe o rugăminte dar, realist vorbind,
Ari Thór nu putea refuza: nu avea dreptul să refuze şi voia să arate de
ce e în stare.
Începu ziua cu un castron de cereale, lapte rece şi ziarul de ieri.
Treptat se obişnuise să citească ziarele când nu mai erau de
actualitate, pentru că numerele de dimineaţă nu ajungeau în fiordul
acela îndepărtat decât cel mai devreme la prânz. Nu că ar fi contat.

 32 
Ritmul vieţii era diferit acolo, timpul trecea mai încet şi nu era atâta
grabă ca la oraş. Ziarele ajungeau când ajungeau.
O sună pe Kristín şi aşteptă o clipă înainte ca ea să răspundă.
— Bună, sunt la muncă, n-am putut să ajung imediat la telefon. Ce
faci?
— Nu rău, zise el şi ezită, uitându-se pe fereastra de la bucătărie.
Asupra orăşelului se aşternuse un strat gros de zăpadă. Singurele
maşini cu care se putea merge erau doar cele 4x4. Aici aveai nevoie de
o pereche de bocanci buni, sau de schiuri.
— Pe la tine ninge? Aici cade non-stop.
— Nu, pe-aici nu-i niciun fulg. E doar frig şi nu bate vântul, dar pe
jos e lunecuş. Se pare că în Reykjavík o să fie un Crăciun fără zăpadă.
O să ratezi toată zăpada de Crăciun din nord.
Ari Thór rămase tăcut o clipă, gândindu-se atent la cuvintele pe
care urma să le folosească.
Kristín continuă:
— Am vorbit cu mama şi tata şi o să luăm cina de Crăciun cu ei, ca
anul trecut, aşa că am scăpat să mai cumpărăm şi brad, asta dacă nu
vrei să avem şi noi unul acasă…
— Ştii… Trebuie să-ţi spun ceva.
— Da?
— Da. Tómas a vorbit ieri cu mine şi trebuie să lucrez câteva ture
de Crăciun…
Linişte.
— Câteva?
Era nervoasă.
— Cum adică?
— Păi, în Ajun, în ziua de Crăciun şi câteva zile înainte de Anul
Nou.
Liniştea deveni asurzitoare.
— Deci când vii în sud?
— Probabil cel mai bine ar fi să vin la începutul lui ianuarie, când
am liber o săptămână.
— La anul? Vorbeşti serios? Nu vii de Crăciun?
Tonul era glacial, dar Kristín nu ridică glasul.
— Parcă stabiliserăm să vorbim totul de Crăciun, să facem

 33 
planurile pentru la anul. Vrei să spui că nu ne mai vedem până-n
ianuarie? Sau poate chiar februarie?
— O să încerc să vin în ianuarie. Sunt tipul nou de-aici aşa că nu
prea sunt în situaţia să pretind chestii. Ar trebui să fiu recunoscător
că măcar am o şansă reală să fac carieră aici.
Era puţin iritat, dar încerca s-o ascundă, nu voia să tensioneze şi
mai tare atmosfera.
— O şansă reală? Trezeşte-te, Ari Thór… Ţie ţi se pare că asta e o
şansă să-ţi… construieşti o relaţie sau să-ţi întemeiezi o familie? Sunt
500 de kilometri între noi. 500, Ari Thór.
De fapt vreo 400, nu 500, îşi zise în sinea lui, conştient că nu era
momentul oportun s-o corecteze.
— N-am ce să fac. Ceilalţi doi sunt aici de mai mult timp şi
amândoi au familii… zise el, regretând imediat cuvintele pe care le
rostise.
— Şi ce? Tu n-ai familie în Reykjavík? Eu? Părinţii mei?
— Nu asta am vrut să zic.
Din nou linişte.
— Trebuie să plec.
Glasul ei îşi pierduse din forţă. Părea gata să plângă.
— Trebuie să plec. Mă cheamă. Vorbim mai încolo.

 34 
9
Nu ştia ce are, ce intenţionează.
Un sentiment cumplit. Prin minte îi treceau gânduri pe care nu
îndrăznea să le ducă până la capăt. Era vorba despre un simplu jaf sau
era ceva mult mai rău?
Se gândise să-i ignore avertismentul şi să strige, să strige din toate
puterile, dar prin apropiere nu prea erau oameni care s-o audă, iar
casele erau, oricum, separate de nişte curţi mari.
Era prizoniera propriei prosperităţi în locuinţa uriaşă dintr-un
cartier liniştit, unde oamenii erau dispuşi să scoată bani din buzunar
ca să se îndepărteze de problemele lumii.
El se uita în jur, în tăcere. Ea nu îndrăznea să vorbească şi abia dacă
îndrăznea să-l privească. El s-a uitat în sufragerie, n-a spus nimic, iar
liniştea a început să devină dureros de apăsătoare. Liniştea şi
nesiguranţa.
Ce mama naibii? De ce nu vorbea? Să facă orice, numai să n-o mai
lase încremenită în propria minte.
Gândul i-a zburat la cei doi copii ai ei, care părăsiseră de mult cuibul
părintesc. Ambii aveau familii. Erau slabe şansele să apară exact când
avea nevoie de ei. În afară de concedii sau de Crăciun, îşi vizitau rareori
părinţii.
Nu, era singură cu necunoscutul.
El stătea nemişcat şi încă părea să măsoare sufrageria cu privirea.
Era o cameră superbă, dichisită ca într-o revistă, cu două acuarele pe
pereţi, ambele înfăţişând peisaje de la ţară, precum şi cu măsuţa stilată
de cafea şi canapeaua destul de nouă, biroul vechi, de lemn, moştenit
de la familia soţului ei şi, în sfârşit, fotoliul, o piesă din piele, făcute de
un designer, şi pentru care plătise o sumă ridicol de mare şi de care era
profund ataşată. A tresărit când necunoscutul s-a trântit în fotoliu, a
început să mângâie cotierele cu vârful cuţitului şi s-a uitat la ea. A spus
ceva, un singur cuvânt, cu o voce răguşită, aproape ca o şoaptă, de
parcă nu voia să-i poată recunoaşte mai târziu adevăratul glas. Era un
amănunt promiţător, la fel şi faptul că îşi acoperise faţa. Poate că urma
s-o lase în viaţă.

 35 
S-a chinuit să audă ce spusese.
— Poftim? întrebă ea îngrozită, aproape în şoaptă.
— Am zis, unde sunt bijuteriile?
E doar un nenorocit de hoţ, a hotărât ea, uşurată.
S-a ridicat, dar se simţea slăbită, s-a străduit să-şi păstreze
echilibrul când a arătat de-a lungul coridorului, spre scări. O parte
dintre bijuterii erau în dormitorul de sus, dar soţul ei le pusese pe cele
mai scumpe într-un seif din biroul de la parter, împreună cu actele lor
şi alte obiecte de preţ. S-a simţit puţin mai bine când şi-a dat seama că
nu ştia combinaţia.
El ţinea cuţitul aproape nonşalant, dar tot lăsa impresia că ştia să-l
folosească. Că nu era prima oară când ar fi făcut-o. Ea a urcat pe scări,
cu necunoscutul în urma ei. I-a arătat repede bijuteriile din dormitor,
hotărând neglijentă că n-avea rost să mai lungească situaţia, sperând
că urma să ia ce voia şi apoi s-o lase în viaţă.
Necunoscutul a răsturnat cutia de bijuterii pe pat şi s-a uitat prin
ele, prin amintirile ei: inelul de logodnă, cadouri de la zile de naştere,
daruri de nuntă. Ea s-a gândit la soţul ei. Dacă bărbatul ăsta n-o lăsa
să scape? Dacă…?
S-a gândit la viitor, la vârsta de aur pe care plănuiseră să şi-o
petreacă în călătorii, explorând restul lumii.
Oare nenorocitul ăsta avea să-i răpească totul?

 36 
10
Siglufjördur, duminică, 14 decembrie 2008

Doi ani întregi. Îi venea greu să creadă. Ari Thór îşi amintea când
mersese prima oară în centru să-i cumpere Kristínei un cadou de
parcă ar fi fost ieri. Amintirile i se strecurară în minte în timp ce
stătea lângă casa Uglei. Clopotele bisericilor răsunau de-a lungul
fiordului. Sunetul se împrăştiase şi în oraş, nu-ţi mai dădeai seama
din ce direcţie vine. Instinctiv, Ari Thór se întoarse spre munţi,
pentru că sunetul părea să coboare de-acolo, nu de la vreo biserică.
Prin faţa ochilor îi străfulgeră o imagine – nu a munţilor, ci a unei seri
liniştite lângă lacul din Reykjavík, din urmă cu doar doi ani.
Sesiunea se apropia. În seara aceea renunţase la cursurile de
teologie şi o lăsase pe Kristín acasă, cufundată în cărţile de care se
despărţea numai fără tragere de inimă. Mersese pe jos până în centru,
unde cumpărase două cărţi de la un magazin deschis până seara
târziu, apoi se plimbase până la lac, un superb punct de atracţie în
Reykjavík. Vremea era neobişnuit de liniştită pentru perioada aceea
din an, însă aerul rece i se strecura sub gulerul hainei. Deşi cerul era
înnorat, afară era, cumva, luminos, iar beculeţele de Crăciun
străluceau în fiecare colţ de oraş. Rămăsese în picioare lângă lac, cu
spatele la clădirea Parlamentului şi cu Primăria în dreapta. Pe stradă
erau puţini oameni. Privea casele de peste lac de parcă ar fi fost
desprins de el însuşi, un simplu observator care se bucura de o
privelişte deosebită, o secvenţă de film care se derula de la stânga la
dreapta. Era nouă seara, iar în perspectivă se profilau case dichisite,
cu ferestre decorate cu lumânări de advent, brazi de Crăciun cu
luminiţe sclipitoare şi clopotele catedralei care răsunau. Liniştea
oraşului se dovedise cumva mai puternică decât frenezia de Crăciun.
Pe lac, raţele măcăneau, parcă răspunzând clopotelor. Rămăsese
perfect nemişcat, bucurându-se de moment, iar timpul se scursese
mai încet decât şi-ar fi închipuit vreodată.
Clopotele continuară să bată, dar de data asta erau cele din
Siglufjördur. Ari Thór se opri brusc, năpădit de amintiri. Ugla îi puse
o mână pe umăr; era uşoară ca o pană, dar el tot tresări. Se gândi
 37 
imediat – cu dor – la Kristín, chiar dacă ştia că nu e ea.
Se uită în jur şi zâmbi.
În faţa lui stătea Ugla, profesoara de pian, în blugi închişi la
culoare şi un tricou alb strălucitor, având vreo douăzeci de ani, înaltă
şi subţire. Emana o căldură aparte, în ciuda aerului rece, dar avea şi o
notă de tristeţe în ochi. Lumina becurilor de pe stradă îi făcea părul
lung, blond să strălucească, iar ea îi răspunse la zâmbet.
— Nu intri? O să mori de frig aici.
Ari Thór îi văzuse anunţul în vitrina de la Co-op în urmă cu vreo
două săptămâni. Îşi dorise întotdeauna să cânte la pian, dar nu
avusese niciodată timpul sau motivaţia să facă ceva în acest sens.
Rupsese una dintre fâşiile de hârtie pe care erau scrise numele şi
numărul ei de telefon, iar acum venise pentru a doua lecţie.
Era îmbrăcat gros şi vedea cum Uglei, îmbrăcată doar în tricoul cu
mânecă scurtă, i se făcuse pielea de găină pe braţe.
O contracţie a muşchilor de sub piele, îşi aminti că îi spusese
Kristín, dându-i o explicaţie medicală când el venise cu vechiul clişeu
că i se făcea pielea de găină ori de câte ori o vedea.
— Mersi, îi zise, agăţându-şi haina în hol şi închizând uşa după el.
Bineînţeles, n-am putut să mai exersez de la ultima lecţie pentru că
n-am pe ce s-o fac. Probabil că sunt cel mai praf elev pe care-l ai.
— Nu-ţi face griji. Eşti şi cel mai bun, şi cel mai praf. Să spunem de
la bun început că eşti cel mai bun pentru că eşti şi singurul. Încă mă
întreb de ce m-am deranjat să pun anunţul, dar bănuiesc că bătrânul
Hrólfur mi-a stârnit interesul.
— Hrólfur? Scriitorul? întrebă Ari Thór.
Auzise despre bătrânul maestru care locuia în oraş.
— El însuşi. E o figură. Ar trebui să faci cunoştinţă cu el, să-ţi
semneze o carte. Nu ştii niciodată – poate fi ultima şansă! Nu că n-ar
fi sprinten pentru vârsta lui, are mintea brici.
— Mi-ar plăcea să-l cunosc, dar nu i-am citit nicio carte.
— Trebuie neapărat să citeşti La nord de dealuri. E o capodoperă. E
singurul roman pe care l-a scris şi e genial. După aia a mai scris două
proze scurte şi poezii.
— Nu ştiam că…
— Îţi împrumut eu cartea, îl întrerupse Ugla. Mi-a dat şi autograf,

 38 
aşa că ai face bine să nu verşi nimic pe ea.
Îi zâmbi cu căldură.
— Ce vrei să bei? Cafea?
— Se poate ceai?
Ari Thór băuse atât de multă cafea în studenţie, că fie şi numai
mirosul îi amintea de nopţile neplăcute în care învăţa până târziu,
tensionat din cauza cofeinei şi a stresului. Încerca să se obişnuiască
treptat cu ceaiul.
— Sigur. Stai jos şi între timp ţi-l aduc.
Se cufundă într-un fotoliu adânc, roşu, odihnindu-şi braţele pe
cotiere şi măsurând din priviri sufrageria. Când venise prima oară la
ea, Ugla îi spusese că închiriase apartamentul gata renovat, cu tot cu
pian. Cu siguranţă nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că o tânără şi-ar
decora aşa sufrageria. Parcă era un pas înapoi în timp, cu podeaua
superbă de lemn, în mare parte acoperită de un covor maro şi alb cu
modele ciudate. Mai erau două rafturi înguste, maro închis şi cam
grosolane. Era limpede că proprietarul luase cărţile – pe rafturi mai
erau doar câteva volume broşate, un amestec de cărţi poliţiste şi
romane de dragoste, şi un exemplar superb legat din La nord de
dealuri de Hrólfur Kristjánson. Pe peretele lung din spatele canapelei
atârna un afiş realizat după o pictură renumită, iar în partea opusă a
camerei se afla pianul, îngropat sub un morman de discuri şi
partituri.
Ugla apăru din bucătărie cu o cană aburindă.
— Sper că nu încalc vreo lege dacă dau meditaţii la pian fără
autorizaţie, spuse ea, întinzându-i cana şi două pliculeţe de ceai. N-
am decât două feluri de ceai, se scuză ea.
— Mersi. Dacă se dovedeşte că e ilegal, o să trec cu vederea.
Ari Thór zâmbi şi cufundă un pliculeţ în apa fierbinte.
— Poliţia are lucruri mai bune de făcut decât să urmărească
profesori fără autorizaţie, zise el şi se întrebă dacă, de fapt, chiar aşa
stăteau lucrurile.
Primele zile în Siglufjördur fuseseră o experienţă interesantă.
Patrulase într-un jeep mare, dar nu făcuse concret prea multe.
Aproape nimeni nu depăşea viteza legală, cel puţin nu în oraş şi cu
siguranţă nu pe drumurile de munte înzăpezite, cu prăpastia abruptă

 39 
dintr-o parte, din capătul celălalt al tunelului. Mai degrabă aveau de-
a face cu tot felul de pericole, decât să dea amenzi. Fusese chemat la
locul unui accident rutier, o lovitură minoră în spate, şi de două ori
fusese rugat să descuie maşini. De câteva ori dusese acasă nişte beţivi.
Era limpede că aici poliţia presta o gamă variată de servicii.
— Mă duc să-mi iau o cafea, zise Ugla. Pe urmă putem să începem
lecţia.
Fiecare lecţie trebuia să dureze 45 de minute, dar săptămâna
trecută Ari Thór mai rămăsese de vorbă cu Ugla o oră după meditaţie.
În ultimele câteva săptămâni chiar se simţise ca un nou-venit într-
un loc străin, din toate punctele de vedere. Nimeni nu vorbea cu el,
dar cumva toată lumea ştia cine era – toată lumea ştia cine era oricine
în orăşelul acela retras. Nimeni nu-i adresa vreun cuvânt la sală sau la
bazin, dar deseori îi prindea pe localnici cum îl cântăresc din priviri,
parcă evaluând noua achiziţie a poliţiei oraşului.
O dată fusese gata să-i dea amendă unui localnic pentru că folosise
mobilul la volan.
— Tu cine dracu’ eşti? Eşti poliţist? Nu ştiam că avem un poliţai
nou, se răţoise şoferul.
Ari Thór ştia foarte bine că bărbatul se dădea în spectacol.
— De unde ştiu că n-ai furat maşina şi uniforma? insistase şoferul,
rânjind arogant.
Ari Thór îi zâmbise.
— De data asta nu vă dau amendă.
Era politicos, în ciuda nervilor pe care şi-i făcuse.
— Dar să nu se mai repete.
Data viitoare nu avea să mai fie atât de înţelegător.
Ştia că oamenii îl ţineau sub observaţie. Odată uitase să
semnalizeze înainte de un viraj când era în maşina de poliţie şi, când
se întâlnise cu Tómas, aflase că un trecător anonim făcuse plângere.
— Doar nu credeai că o să fie floare la ureche, nu? Pe-aici n-avem
crime şi alte cele, dar nu stăm nici de pomană, îl avertizase Tómas.
Incidentul îl făcuse să se simtă foarte singur. Ca un străin care
venise în Siglufjördur doar pentru un weekend şi se pomenise că în
fiecare zi îi e prelungită şederea. Ca un călător care uitase să-şi
cumpere bilet de întoarcere.

 40 
Putea să stea de vorbă în fiecare zi la cafea cu Tómas şi Hlynur, dar
discuţiile erau superficiale, despre politică şi sport.
Înţelesese imediat că Ugla era altfel. Era caldă şi primitoare, îşi
răpea benevol din timp şi putea să asculte cu atenţie când era nevoie.
Ugla se întoarse cu cafeaua ei. Nu părea să se grăbească să înceapă
lecţia.
— Până acum îţi place Siglufjördur? întrebă ea, schiţând un
zâmbet.
— Ce să zic, e ok, răspunse el ezitant.
— Ştiu. La început e greu, e o comunitate foarte mică. Oamenii te
vorbesc pe la spate. Ştiu cum e…
Glasul ei era liniştitor, reconfortant.
— M-a ajutat că m-am mutat aici din Patreksfjördur, ştiam precis
cum sunt orăşelele astea – deşi niciunul nu seamănă cu altul. Viaţa de
aici e foarte diferită de cea din Vestfirðir, dar n-aş putea spune exact
în ce fel. Probabil că fiecare orăşel are farmecul lui, explică ea
zâmbind amuzată, parcă încercând să-l facă să se simtă mai bine.
Ugla avea ceva captivant, ceva ce te invita să ai încredere în ea.
— Am auzit că ai făcut Teologia, zise ea.
— Nu chiar. Am renunţat acum mai mult timp.
— Ar trebui s-o termini.
Ari nu voia să se lase atras în discuţia aceea aşa că încercă să
schimbe subiectul.
— Dar tu? Eşti la universitate?
— Da, răspunse ea repede. La un moment dat o să fiu. Trebuie să
termin liceul mai întâi… Am plecat din Patreksfjördur cam pe fugă…
Vocea i se stinse.
Ari Thór simţi că era ceva în perioada din Patreksfjördur despre
care nu voia să vorbească.
După o tăcere scurtă şi uşor stânjenitoare, ea continuă:
— Poate reuşesc să merg la facultate în Akureyri, sau în Reykjavík,
deşi nu cred că mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraş atât de mare.
— Nu-i chiar aşa de mare, o să-ţi placă. Am un apartament în
centru, aproape de port.
Era surprins că deja vorbea cu ea ca şi cu o prietenă bună, dar
dintr-un motiv sau altul nu pomeni nimic despre Kristín sau despre

 41 
faptul că locuiseră împreună în apartamentul din Reykjavík. Din cine
ştie ce motiv, nu voia să-i spună că avea iubită. Şi, până la urmă, Ugla
nu-l întrebase direct, deci nu minţise.
— Înseamnă că e o schimbare mare, zise ea. Deşi stai tot lângă
port, doar că e altul.
Totuşi, Ugla mai avea ceva ce nu-şi putea explica. Sigur, era
departe de familie, dar acolo el sesiza şi o tristeţe mai profundă,
dincolo de dor. Fiecare zâmbet îi era însoţit de o umbră în ochi.
— Şi munţii, ştii tu…
El zâmbi.
— Parcă te sufocă, nu?
— Exact, încuviinţă el.
Apoi mută discuţia într-o direcţie mai plăcută.
— Stai aici de Crăciun?
— Da, părinţii mei vin să petrecem împreună Crăciunul. Nu mă
prea pricep la cina de sărbători aşa că o s-o rog pe mama să gătească
ceva special.
Inflexiunile vocii dădeau de înţeles că abia aştepta.
— Nici eu nu mă prea pricep, zise Ari Thór cu o doză de falsă
modestie. Dar o să-ncerc să născocesc ceva festiv.
Sorbi din ceaiul încă fierbinte.
— Lucrez în Ajun. O să fiu singur, aşa că o să-mi iau mâncare şi
câteva cărţi bune.
— Sună groaznic.
Lui Ari Thór îi plăcu sinceritatea ei.
— Aşa şi e. Dar n-am de ales.
— Părinţii tăi o să vină în nord de Crăciun?
Era o întrebare inocentă. Nu se prezenta ca fiind tipul căruia îi
muriseră părinţii şi n-avea de gând să se supere din pricina întrebării
ei.
— Nu… Mi-am pierdut părinţii cu ceva timp în urmă, zise el
uitându-se în ochii fetei, apoi îşi coborî imediat privirea când ea se
uită stânjenită în cana de cafea.
— Îmi pare rău, spuse ea cu sinceritate. Chiar îmi pare rău, n-am
ştiut.
— Stai liniştită, răspunse el. Cu timpul, te obişnuieşti.

 42 
— Serios? întrebă Ugla surprinsă.
Ari Thór dădu din umeri.
— Chiar te obişnuieşti?
— Da… Da, cred că se poate spune şi aşa. Dar durează. Mi-a luat
mult să depăşesc momentul, nu e ceva care se întâmplă peste noapte.
Însă devine mai uşor cu timpul. Trebuie să mergi mai departe, viaţa
merge mai departe…
Ugla rămase tăcută.
— De ce întrebi? spuse Ari Thór în cele din urmă.
Ea nu răspunse câteva clipe, uitându-se fix în cană de parcă ar fi
găsit acolo răspunsurile la toate întrebările.
În cele din urmă ridică privirea.
— Mi-am… mi-am pierdut iubitul acum câţiva ani. De asta m-am
mutat aici.
Fiind obişnuit să fie el cel care suferise pierderea – cel compătimit
–, Ari Thór nu ştiu ce să răspundă.
— Condoleanţe, zise într-un final, neştiind ce altceva să spună, dar
dându-şi seama că vorbele lui erau lipsite de însemnătate şi că la fel
de bine i-ar fi putut da un bilet de condoleanţe de la florărie.
— Mulţumesc.
— Cum a murit?
— Păi… eram în centru în Patreksfjördur. Acolo e un băruleţ, iar
el…
Ágúst, voia să spună, dar ezită, de parcă nu i-ar fi putut rosti
numele cu voce tare.
— S-a încăierat cu cineva din afara oraşului, un individ foarte beat.
A încasat un pumn, a căzut şi nu s-a mai ridicat… A fost o singură
lovitură, adăugă ea.
Avea o expresie devastată, însă Ari Thór simţea că îşi luase o
povară de pe suflet povestindu-i întâmplarea.
— Îmi pare rău, zise el. Foarte rău.
— Mulţumesc, murmură ea din nou.
Ea lăsă deoparte cana de cafea şi se uită la ceas.
— Nu vreau să te ţin aici toată seara, îi spuse, cu o voioşie vizibil
forţată. Hai să începem.
— Sigur. Trebuie să recapitulez ce am făcut săptămâna trecută. N-

 43 
o să fie prea frumos!
Se aşeză la pian şi îşi puse mâinile pe claviatură.
— Nu, nu aşa, îl corectă Ugla, luându-i mâna dreaptă şi mişcând-o.
El roşi când îl atinse şi simţi o energie caldă şi plăcută dinspre ea.
— Mersi. E mai bine aşa, zise el şi brusc Kristín i se păru că e la
zeci de mii de kilometri depărtare.

 44 
11
A întrebat din nou unde erau banii, ridicând glasul suficient cât să
intimideze dar nu şi cât să fie auzit de pe stradă. Încă purtând haina pe
care şi-o pusese ca să ia orezul, ea îi dăduse poşeta încă de prima oară
când o ceruse.
Orezul. Uitase de el? Şi-a alungat gândul, surprinsă că-şi putea face
griji în legătură cu mâncarea într-un moment ca ăsta.
El aruncase o privire rapidă în poşetă, văzuse că n-avea mai nimic
înăuntru şi îi ceruse din nou să-i spună unde erau nenorociţii de bani.
Ea a scuturat din cap, iar el a întrebat-o despre un seif.
A scuturat din nou din cap, dar probabil ochii au dat-o de gol. Ca o
pisică ieşită la vânătoare, el prinsese mirosul prăzii.
A făcut un pas spre ea şi i-a pus cuţitul la gât.
— Ai o singură şansă. Profită de ea.
Vocea lui o îngrozea.
A continuat:
— Dacă-mi spui că nu există niciun seif, te omor aici şi acum. La
mine nu vii cu rahaturi.
I-a răspuns pe loc, l-a condus în jos pe scări, de-a lungul coridorului
care ducea din hol în birou. El a aprins lumina, iar becul slab a luminat
încăperea, inclusiv seiful masiv din faţa lor.
S-a uitat la ea.
Ea s-a grăbit să răspundă înainte să apuce el să întrebe:
— Nu ştiu combinaţia. Crede-mă! aproape strigă ea. Trebuie să
aştepţi să ajungă soţul meu acasă.
El a ridicat cuţitul şi inima ei a început să bubuie, în clipa aceea,
probabil doar telefonul i-a salvat viaţa – sau cel puţin i-a prelungit-o.

 45 
12
Siglufjördur, ajunul crăciunului, 2008

— Crăciun fericit, băiete! îi ură Tómas voios şi ieşi în noaptea rece.


Ari Thór se pregătea să-i răspundă când auzi uşa închizându-se şi
hotărî că n-avea rost să facă urări pe care să le audă numai el. Stătea
singur în faţa calculatorului de la secţia de poliţie. Pe pereţi fuseseră
atârnate ghirlande din fâşii de hârtie roşii şi albe, iar lângă intrare se
afla un brad de plastic, decorat cu ornamente ieftine – cam atât
însemna Crăciunul la secţia de poliţie.
Poate că era suficient. Locul n-avea să fie prea aglomerat în
perioada sărbătorilor. Ari Thór urma să fie singur acolo, toată tura de
la prânzul zilei de Ajun până la prânzul zilei de Crăciun. Urma să fie
o tură singuratică, dar bine plătită, iar munca suplimentară era
privită foarte bine. Îşi aminti că, dată fiind starea ţării, putea să zică
mersi că avea unde să lucreze.
Recunoscuse faţă de el însuşi că nu era Crăciunul pe care îl aştepta
– primul de când el şi Kristín începuseră să locuiască împreună. În
acelaşi timp, îl străfulgeră gândul că era puţin probabil să mai
locuiască împreună. El se mutase în partea cealaltă a ţării, iar ea nu
părea dispusă să-l urmeze. Nu-l consola prea tare faptul că ea încă
stătea în apartamentul lui din Reykjavík. Apartamentul acela era casa
lui tot atât de mult cât era Siglufjördur casa Kristínei.
Îşi dorea să-i dea un e-mail sau s-o sune, dar ceva îl reţinea. Ea ar fi
trebuit să-l sune. El era singur şi abandonat într-un oraş izolat,
departe de orice, departe de prieteni şi înconjurat numai de ghirlande
stupide din hârtie.
Afară ningea necruţător, iar Ari Thór era atent când la ecranul
calculatorului, când la zăpada care se aşternea într-un strat tot mai
gros. Urma să fie o tură foarte singuratică. Ieşi pe trotuar să ia o gură
de aer curat – fără îndoială mai curat decât cel din Reykjavík – şi să
dea zăpada din faţa uşii. N-avea de gând să rămână blocat înăuntru şi,
bineînţeles, trebuia să poată ieşi dacă era vreo urgenţă.
Ari Thór îşi aminti de cuvintele lui Tómas.
Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic.
 46 
Până acum, munca lui fusese monotonă – patrule şi câteva
solicitări mărunte. Pe biroul lui ajunsese un singur incident grav: un
marinar îşi rupsese piciorul la bord şi Ari Thór trebuise să ia
declaraţiile membrilor echipajului. Îşi dăduse silinţa să noteze toate
detaliile accidentului, dar constatase că nu pricepea pe de-a-ntregul
ce se întâmplase. Bănuia că membrii echipajului se străduiau din
răsputeri să folosească numai termeni marinăreşti care să-l încurce pe
un tinerel din sud, care n-avea deloc experienţă la bordul unui vas.
Dar refuzase să le facă jocul şi le ceruse explicaţii.
Privi pe fereastră la oraşul liniştit.
Cu o zi înainte se oprise la mica librărie şi cumpărase un roman
nou-apărut care era pe lista lui de Crăciun, ştiind că n-avea cine
altcineva să i-l dăruiască. De fapt, lista exista întotdeauna numai în
mintea lui şi nici măcar Kristín nu reuşise să ghicească ce era pe ea
când îi cumpărase o carte Crăciunul trecut. Părinţii lui îi dăruiau o
carte de fiecare Crăciun. Tradiţia islandeză de a citi o carte nouă în
seara de Ajun, până dimineaţa devreme, fusese importantă în casa
părintească. Când mama şi tatăl lui muriseră iar el rămăsese orfan la
frageda vârstă de 13 ani, se mutase cu bunica lui. De atunci, se
hotărâse să-şi cumpere de Crăciun o carte pe care voia neapărat s-o
citească.
— Eşti liber să mergi acasă pe la şase să mănânci dacă ţi-e foame,
dar să-ţi iei telefonul cu tine, îi spusese Tómas înainte să plece.
Dar, cum acasă nu-l aşteptau decât liniştea şi patru pereţi, nu-i
luase mult să decidă că n-avea rost să meargă acasă să mănânce
singur. În dimineaţa aceea îşi pregătise o cină islandeză tradiţională
de Crăciun – carne de porc afumată – o învelise în staniol şi o luase cu
el, alături de câteva doze de bere de Crăciun, o lumânare mare şi albă,
cartea cea nouă şi un CD pe care-l împrumutase de la bibliotecă.
Anul ăsta n-avea să primească niciun cadou, nici măcar de la
Kristín.
Încercă să se concentreze la altceva, însă gândurile i se tot
întorceau la Kristín şi simţi o indignare inexplicabilă, arzătoare. Sigur
că, dacă e să fim corecţi, nici el nu-i trimisese vreun cadou. Ştia că
greşise plecând de lângă ea, acceptând o slujbă fără să discute
împreună, dar era prea mândru să recunoască. Nu mai vorbiseră de

 47 
când îi spusese că nu putea să ajungă în Reykjavík de Crăciun. Îi era
ruşine că o dezamăgise şi îi era teamă că ea ar mai fi încă supărată. În
sinea lui, spera ca ea să facă primul pas, să-l caute, să-i spună că totul
avea să fie bine.
Îl aşteptase toată ziua pe poştaş, sperând că ea îi trimisese ceva. Un
cadou mic, o felicitare. Până la urmă, ceva ateriză în cutia de scrisori,
o singură felicitare. Sfâşiase nerăbdător plicul, cu sufletul la gură.
Fir-ar.
Era o felicitare de la un prieten din copilărie. Nimic de la Kristín.
Încercă să ignore dezamăgirea şi să se bucure că vechiul lui prieten îşi
amintise de el.
Din când în când lua telefonul s-o sune pe Kristín, de parcă un glas
i-ar fi şoptit la ureche să se lase cuprins de spiritul Crăciunului şi să
treacă peste conflictele dintre ei. Dar îi era teamă de ceea ce îi va
răspunde ea. Mai bine evita dezamăgirea şi nu suna.

Tómas îşi aranja cravata în faţa oglinzii. Avea ochii obosiţi şi


pleoapele grele.
Nu pricepea de ce soţia lui voia să se mute din Siglufjördur. Pur şi
simplu nu înţelegea. Făcuse el ceva?
Erau căsătoriţi de 30 de ani. Începuse să-i bată apropouri încă din
toamna trecută. Voia să se mute, să plece din oraş, să meargă în sud şi
să se înscrie la facultate. Nu înţelegea de ce simţea nevoia să meargă
din nou la şcoală la vârsta ei. Ea spunea că o putea însoţi la Reykjavík
dacă voia şi el – nu că ar fi fost o opţiune reală, pentru că n-ar fi putut
să plece din Siglufjördur sau să-şi părăsească slujba. Spera ca ea să se
răzgândească, dar părea puţin probabil.
— Vrei să divorţăm? Despre asta-i vorba?
— Nu… Vreau să vii şi tu, spusese ea pe un ton care lăsa de înţeles
că el n-avea putere de decizie. Am nevoie de o schimbare.
El nu simţea nevoia de o schimbare.
Şi mai trebuiau să discute asta şi cu băiatul. Nu că fiul lor, Tómas,
ar mai fi fost copil, era un bărbat de cincisprezece ani care urma să
plece la liceu în Akureyri iarna următoare. Băiatul lor mai mare
plecase de mult, în urmă cu peste zece ani, şi doar rareori se mai

 48 
aventura prin nord.
Ea hotărâse să aştepte până în primăvară să se mute.
Schimbare.
Îşi dăduse seama din expresia ei că n-avea să se mai întoarcă. Apoi
fiul lor urma să plece la liceu şi el avea să rămână de unul singur.
Încercă să se concentreze în faţa oglinzii. Cravata încă era prea
scurtă.
Cravata naibii, îşi zise.
Ea i-o dăruise Crăciunul trecut.
Nu se mai întoarce.

Era aproape şase seara când telefonul de la secţie sună, făcându-l


pe Ari Thór să tresară. Liniştea fusese deplină până atunci, întreruptă
doar de zumzetul calculatorului şi ticăitul ceasului de pe perete.
Claustrofobia i se strecurase treptat în minte, la fel şi senzaţia care
i se accentuase odată cu înteţirea ninsorii. Parcă zeii care stăpâneau
vremea încercau să construiască un zid în jurul clădirii prin care să
nu poată vreodată să răzbată. Vedea cum în jurul lui imaginea
lucrurilor îşi pierdea din intensitate şi brusc se pomeni gâfâind. De
data asta, însă, senzaţia îi trecu repede.
Când telefonul rupse tăcerea, se întreba dacă, în cele din urmă,
avea să primească, totuşi, vreun semn de la Kristín.
Se uită la ecranul gol al mobilului şi apoi îşi dădu seama că nu
telefonul lui suna, ci acela de pe birou.
Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic.
Ari Thór se grăbi să răspundă.
— Poliţia.
Nu se auzi niciun răspuns, dar cineva era cu siguranţă la celălalt
capăt al firului. Se uită la numărul apelantului şi constată că era vorba
despre un telefon mobil.
— Alo?
— …o să…
O şoaptă abia auzită. Greu de ghicit dacă era vorba despre un
bărbat sau o femeie, dacă era în vârstă sau nu.
Ari Thór se înfioră şi nu-şi dădu seama dacă din pricina apelului

 49 
sau a frigului adus de zăpadă. De zăpada necruţătoare.
Oare o să se oprească vreodată ninsoarea? se întrebă el.
— Alo? făcu din nou, încercând să-şi îngroaşe vocea şi să-i confere
autoritate.
— …cred că o să-mi facă rău…
Acum Ari Thór era sigur că sesizase frică în glasul de la telefon,
frică şi disperare. Sau, poate, doar îi atribuise apelantului propriile
temeri – claustrofobia şi singurătatea?
— Cum aţi zis? întrebă el, dar legătura se întrerupse.
Încercă să sune înapoi, dar în zadar. Căută numărul în baza de
date a poliţiei. Nu era un utilizator înregistrat, deci probabil că era o
cartelă SIM cumpărată de la un chioşc, poate chiar de la chioşcul din
Siglufjördur. Însă apelul ar fi putut veni de oriunde din ţară.
Nu ştia ce să facă, aşa că mai aşteptă o clipă şi sună din nou.
Avea ton, iar de data asta primi şi un răspuns din partea aceleiaşi
voci şoptite.
— Îmi pare rău… n-ar fi trebuit… îmi pare rău…
Apoi legătura se întrerupse din nou.
Uluit, Ari Thór se holbă în întuneric.
Nenorocitul ăsta de întuneric.
„Sună-mă dacă e ceva”, zisese Tómas cu o notă de empatie,
conştient că nu era cinstit să-l lase pe recrutul nou singur în secţie de
Crăciun.
Era cinci şi jumătate. Cum Tómas era o persoană care-şi trăia viaţa
echilibrat, evitând pe cât posibil situaţiile stresante, era de presupus
că, mai ales de Crăciun, nu se grăbise şi încă nici nu-şi pusese
costumul pe el.
La naiba, îşi zise Ari Thór şi formă numărul lui Tómas.
— Alo?
La celălalt capăt al firului se auzi glasul cunoscut, puternic dar
prietenos, de bas.
— Tómas? Aici Ari Thór… Scuze că te sun la ora asta…
— Bună seara!
Tómas părea distras şi cu siguranţă mai puţin voios decât de
obicei.
— Crăciunul nu începe până nu suntem gata, iar eu nu mă

 50 
grăbesc, încă împachetăm cadourile. Partea cea mai proastă e că
preotul începe slujba la şase fix, dar n-ar fi prima oară când ajungem
la jumate, zise el, râzând parcă forţat.
— Am primit un apel ciudat, n-am prea ştiut ce să înţeleg, spuse
Ari Thór. Persoana care a sunat mi-a şoptit că ar fi în pericol, sau cel
puţin aşa mi s-a părut. După, când am sunat înapoi, mi-a zis că ar fi
fost o greşeală.
— Nu-ţi face griji, răspunse Tómas cu mintea în altă parte.
Părea obosit.
— Din când în când mai primim telefoane din astea, se ţine lumea
de poante, în general puştanii. Copiii ăştia…
Ezită înainte să continue.
— Deci el sau ea practic a recunoscut că era o glumă când ai sunat
înapoi?
— Păi, cam aşa cred…
— Atunci nu-ţi mai bate capul. E enervant să fii de serviciu de
Crăciun, iar unii oameni pur şi simplu n-au conştiinţă. Ei bine,
domnule Reverend, n-ai altele pe cap? O slujbă, ceva?
Râse din nou forţat, iar Ari Thór încercă să zâmbească şi să ignore
neliniştea pe care i-o indusese vocea şoptită de la telefon.
— Bănuiesc că da. Oricum, salutări acasă.
— Le transmit.
— Şi Crăciun fericit! adăugă el, dar Tómas închisese deja.
Ari Thór luă cartea pe care o cumpărase, în ciuda promisiunii pe
care şi-o făcuse că avea să citească abia după cină. Se bucura de
micile plăceri ca să ţină plictiseala la distanţă. După ce parcurse
numai câteva pagini, îşi dădu seama că nu mâncase nimic. Fiindu-i
imposibil să se concentreze, se ridică şi deschise uşa. Păşi pe zăpadă
şi privi munţii. Oamenii îi învinseseră săpând tuneluri şi acum se
străduiau să oprească forţele naturii ridicând apărători împotriva
avalanşelor, atât de mari că păreau ridicate de troli. Însă întunericul
şi zăpada nu puteau fi înfrânte niciodată. Ari Thór îşi ridică faţa spre
cer şi închise ochii, simţind cum fulgii aproape fără greutate i se aşază
pe chip, unul câte unul, căutând adăpost.
Dinăuntru se auzi un zgomot, iar de astă dată era limpede că venea
de la mobil, nu de la telefonul de serviciu. Un SMS.

 51 
Kristín?
Îşi şterse zăpada de pe faţă şi se repezi cu tălpile ude spre birou,
aproape alunecând. Veche, din lemn deschis la culoare, masa de lucru
era, probabil, cea mai elegantă piesă de mobilier din secţia de poliţie
altfel mohorâtă. Telefonul era pe birou. Luminiţa roşie care pâlpâia
arăta că îl aşteaptă un mesaj. Era mai binevenită decât orice instalaţie
de Crăciun.
Ari Thór uită de apelul de mai devreme, de vocea şoptită, de teamă
şi nesiguranţă şi înşfăcă telefonul să citească mesajul. Dezamăgire.
Nu era de la Kristín. Nici măcar nu era un număr cunoscut.
Îl citi surprins.
„Crăciun fericit! Distracţie plăcută la birou!”
Dedesubt, un nume – Ugla.
Adică Ugla îşi amintise să-i trimită un mesaj de Crăciun şi Kristín
nu?
Supărarea pe Kristín pentru neglijenţa de care dăduse dovadă –
pentru intransigenţa ei – cedă treptat locul încântării produse de
mesajul Uglei, iar gândul la ea îi aduse zâmbetul pe buze. Îi evocă
imaginea în minte: înaltă, dar nu chiar de înălţimea lui, cu degetele ei
delicate de muzician.
Probabil că Ugla era acasă cu părinţii ei şi făcea ultimele pregătiri
pentru Crăciun, dar tot îşi amintise de el. Îi trimise un mesaj plin de
recunoştinţă în care îi ura „Crăciun fericit”, apoi se cufundă din nou
în lectură. De data asta îi venea uşor să se concentreze.

Crăciunul se instală pe sunetul clopotelor, care răsunau prin oraş


până la munţi, dar nu mai departe de atât, de parcă ar fi fost menit
numai pentru locuitorii din Siglufjördur.
Ari Thór lăsă jos cartea, scoase lumânarea din pungă, o aşeză la
fereastră şi o aprinse cu un chibrit. Apoi dădu deoparte hârtiile ca să-
şi facă loc să mănânce şi turnă o doză de bere de Crăciun într-un
pahar. Se gândi la mama lui, care pregătea mereu de Crăciun coaste
afumate de porc şi punea mereu aceeaşi muzică de pe un vinil vechi
înainte să înceapă transmisia naţională a slujbei de Crăciun, anunţată
la radio de sunetul clopotelor.

 52 
Scoase CD-ul din pungă şi îl puse în player-ul vechi, dar funcţional
din secţie. Ridică volumul înainte de primele acorduri şi ştiu clar ce
voia să asculte: largoul din Iarna lui Vivaldi.
Iar odată cu asta sosi Crăciunul.

 53 
13
Mobilul din buzunarul de la haină – de ce nu încercase să-l
folosească? De ce nu sunase la poliţie? Ar fi fost simplu, putea să
formeze numărul din trei cifre fără să se uite… Fir-ar. Era prea târziu să
se gândească la asta acum, când soneria telefonului ţiuia strident din
buzunar.
El a tresărit, iar lama ascuţită pe care i-o sprijinise pe gât a ciupit-o
uşor. Şi-a pus mâna pe rană şi a descoperit că nu era adâncă.
El a înşfăcat telefonul, s-a uitat la ecran şi i l-a arătat. Era soţul ei,
fără îndoială voia s-o sune înainte să urce în avion.
— Te rog, dă-mi telefonul, şopti ea. E soţul meu. O să-şi facă griji
dacă nu răspund.
Dar ştia că nu era adevărat. Avusese grijă s-o sune pe mobil, nu pe
fix, gândindu-se că poate dormea, cu telefonul pe silent.
Bărbatul în negru a rămas o clipă pe gânduri, parcă încercând să-şi
dea seama dacă-i spunea sau nu adevărul, în vreme ce telefonul a
continuat să ţiuie tot mai puternic.
Apoi s-a întors spre ea şi a dat drumul mobilului în buzunarul gecii
de piele.
— Spune-mi combinaţia! Acum!
— N-o ştiu!
Îl implora, iar inima i-o luase razna.
— Trebuie să mă crezi!

 54 
14
Siglufjördur, joi, 8 ianuarie 2009

Ugla se ridică. Fusese aşezată pe un taburet vechi, cu plasticul


rupt. Rămase pe loc o clipă şi se uită adânc în ochii bărbatului din
faţa ei. Karl. Părul lui des, închis la culoare, nu începuse să se
grizoneze, chiar dacă avea puţin peste patruzeci de ani. Ugla simţea
că era ceva ciudat la expresia lui, la ochii lui uşor strabici care parcă
spuneau în acelaşi timp „vino-ncoace” şi „nu te-apropia”. Ugla înaintă
un pas, iar Karl o trase lângă el şi o sărută pasional.
Úlfur, regizorul piesei, aplaudă, iar zgomotul răsună în toată sala.
— Genial! Cred că suntem aproape gata pentru sâmbătă.
Se făcea târziu, iar repetiţia începuse de la cinci.
— Mai vedem, se auzi o voce groasă, hotărâtă, din galerie, de unde
Hrólfur, preşedintele Societăţii de teatru, şi Pálmi, dramaturgul,
priviseră repetiţiile. Mai vedem, repetă Hrólfur.
Pe scenă, Ugla şi Karl aşteptau alte indicaţii de la regizor. Remarca
lui Hrólfur părea să-l fi dezumflat de tot pe Úlfur.
Repetiţia avea loc la teatrul din Adalgata. În hol fuseseră atârnate
afişe vechi, alb-negru, care anunţau reprezentaţiile de la începuturile
Societăţii de teatru, din anii ’50.
Un coridor ducea de la intrarea principală în sala de spectacole,
unde era montată scena. O scară din stânga scenei ducea în galerie,
iar scaunele din sală fuseseră aranjate pentru deschiderea stagiunii de
sâmbătă.

Din câţiva paşi rapizi, Karl coborî de pe scenă. Apoi aşteptă ca


regizorul să anunţe că repetiţia se terminase. Nu merita să rişte să-l
jignească exact înainte de deschiderea stagiunii. Era limpede că lui
Úlfur îi plăcea să fie şeful şi că ăsta era spectacolul lui. Singurul care
nu-i respecta autoritatea era preşedintele Societăţii de teatru,
bătrânul Hrólfur, care privea din galerie fiecare repetiţie cu ochi de
vultur. Puţinele cuvinte pe care le rostea ulterior erau invariabil
negative.
 55 
Karl avea o plăcere nebună să fie pe scenă, să privească de sus
publicul – oamenii obişnuiţi – şi să fie în lumina reflectoarelor. Pe
scena asta el era vedeta incontestabilă care absorbea atenţia şi
aplauzele tuturor. Rolul principal masculin îi oferea şi mai mult timp
în lumina reflectoarelor.
Îşi pescui mobilul din buzunar şi îi tastă un mesaj Lindei, care îl
aştepta acasă. Încă la repetiţii, mai durează o oră. Ne vedem mai
târziu. Risca minţind. Dar era un bărbat ahtiat după primejdie.
Trecuseră şase luni de când ei şi Linda se mutaseră în nord într-un
apartament închiriat de pe Thormódsgata, pe care-l plăteau din
salariul de soră medicală al Lindei.
Linda nu-i răspunse, dar Karl ştia că era de gardă şi erau şanse mici
să aibă timp să-i scrie. Cu atât mai bine, îşi zise. Putea folosi repetiţia
ca pretext să nu-i răspundă, chiar dacă îl suna. Oricum, ea nu urma să
aştepte vreun răspuns de la el. Zâmbind, tastă un mesaj nou, de astă
dată nu Lindei.
— Cred că asta-i tot pentru azi, zise Úlfur cu glasul puternic al
autorităţii. Ne vedem mâine – şi pregătiţi-vă să stăm până seara.
Trebuie să iasă perfect. Perfect, sublinie ei.
Karl îşi luă repede rămas-bun de la toţi şi dispăru în noaptea
întunecată de iarnă.

Pálmi coborî din de la balcon şi se întâlni cu Úlfur, apoi se


îndreptară împreună spre ieşirea din sală. Ambii erau pensionari care
găsiseră o modalitate de a-şi canaliza energiile în Societatea de teatru.
Pálmi fusese învăţător, iar Úlfur făcuse carieră în diplomaţie.
— Hai să stăm puţin şi să mai verificăm o dată toate cele, propuse
Úlfur privind în susul scărilor, parcă aşteptându-l pe Hrólfur să
coboare.
— Poate ne invită Hrólfur la un pahar de vin şi o discuţie bună.
Zâmbi şi continuă mai încet:
— Sau la un pahar de vin bun şi o discuţie.
Rânji, mulţumit de jocul de cuvinte.
— Din păcate, nu de data asta, spuse Pálmi pe un ton lugubru. Am
oaspeţi din Danemarca, au ajuns de dimineaţă.

 56 
— Oaspeţi?
— Da, o bătrână pe nume Rosa. A venit de dimineaţă cu fiul ei şi
stau o săptămână. Nu pricep cum am fost de acord.
— În regulă. O să stai cu ei în fiecare zi?
— Asta nu ştiu… Mi-a spus că nu-i nevoie să mă deranjez. Vrea
doar să se relaxeze şi să-şi tragă sufletul acum că a ajuns.
— E vreo rudă?
— Nu, dar a fost apropiată de tata cât a stat el în Danemarca.
Pálmi îşi regretă imediat cuvintele. Nu voise să sugereze nimic
romantic sau nelalocul lui, însă aşa bănuia că-i puteau fi interpretate
vorbele.
— Vrei să spui că…?
— Sincer să fiu, nu ştiu. Între el şi mama se terminase deja totul
când s-a mutat la Copenhaga. Nu prea am chef să pun prea multe
întrebări, cu toate că probabil ar trebui să profit de ocazie cât mai pot
şi să aflu ce făcea ăl bătrân înainte să ia tuberculoză pe-acolo.
Tăcu o clipă.
— Uneori m-am gândit să-l întreb pe Hrólfur, continuă el. Ştii că şi
el studia în Copenhaga pe atunci? Dar, chiar dacă erau prieteni buni
în Siglufjördur, se pare că n-a petrecut prea mult timp cu tata, cel
puţin nu până în momentele dinainte de moartea lui.
— Profită din plin de ocazie – s-ar putea să nu mai ai alta. Sper
doar că bătrâna n-o să rămână înzăpezită pe-aici!
— Şi eu sper!
Pálmi îi puse scurt lui Úlfur o mână pe umăr şi plecă.

Leifur, omul bun la toate al Societăţii, strânse repede decorul, se


grăbi la Co-op şi ajunse chiar înainte de închidere. Era singurul client.
Se uită în frigidere fără prea mult interes. Îi atrase atenţia o ofertă la
carne de vită tocată. Părea mai tentantă decât copanele de pui
amărâte şi piepţii fleşcăiţi.
Leifur avea cam treizeci şi cinci de ani şi îi plăcea rolul pe care-l
avea la Societate. Teatrul era o metodă ideală de a sufoca amintirile,
iar Leifur era deosebit de uşurat că prima seară a stagiunii urma să
cadă într-un moment în care cu siguranţă avea nevoie să fie distras. 15

 57 
ianuarie.
Era o dată care i se întipărise în memorie, ca orice altă dată –
ajunul Anului Nou, acum douăzeci de ani.
Pe atunci avea 11 ani. Un copil nu foarte impresionat de Crăciun,
dar incitat de Anul Nou – îi plăcea să se uite la artificii iar acum, că
era destul de mare, îşi putea ajuta tatăl şi fraţii să le lanseze. Aştepta
ziua cu pricina de săptămâni întregi. Fratele său Árni, care avea
aproape 17 ani, era responsabil cu artificiile în anul acela şi
economisise special ca să cumpere mai multe decât de obicei. Apoi pe
Leifur îl lovise gripa – părinţii pur şi simplu nu-l lăsaseră afară din
casă, să participe şi el, condamnându-l să privească pe fereastră. N-
avea nicio legătură cu bucuria de a le vedea pe viu în întunericul unei
nopţi de iarnă. Fiind prea mare ca să mai plângă, supărat la culme, se
închisese în micul lui dormitor din partea din spate a casei. Trăsese
cu ochiul la cele câteva artificii care trecuseră prin faţa ferestrei, dar
refuzase vehement să iasă din cameră şi să se uite prin faţă, unde avea
loc adevăratul spectacol.
În zilele care urmaseră, familia lui Leifur povestise de mai multe
ori cât de bine se descurcase Árni, dar Leifur refuzase să intervină în
discuţie, încercând în continuare să se convingă că închizându-se la
el în cameră făcuse ce trebuia. Bineînţeles, Árni văzuse dincolo de
mască şi încercase să-l înveselească, promiţându-i că urmau să se
ocupe împreună de artificii anul următor. Dar acela fusese ultimul An
Nou pe care-l petrecuseră împreună.
Conform cărţii de telefoane, Leifur era tâmplar, dar de fapt
titulatura era o combinaţie între dorinţă şi realitate. Fusese
întotdeauna priceput la meşterit şi, într-un fel sau altul, se aşteptase
să devină tâmplar. Când avea numai 10 ani, el şi Árni hotărâseră că
într-o zi aveau să deschidă un atelier mare în Siglufjördur. Era un
proiect plin de entuziasm pentru un copil care nu avea plăcere mai
mare decât să stea în garaj cu scânduri, un ciocan şi un fierăstrău şi
care ştia că are un frate mai mare care nu şi-ar fi călcat niciodată
cuvântul.
Dar, ca atâtea altele, nici aceste bune intenţii n-au avut vreo
finalitate.
După ce terminase gimnaziul, Leifur se înscrisese la liceul tehnic

 58 
şi, după cei patru ani, se întorsese în Siglufjördur şi îşi deschisese un
atelier în apartament. Casa era împărţită în două, iar Leifur
cumpărase etajul superior. Avea dimensiunile potrivite pentru un
burlac şi credinciosul lui labrador. Cerea destul de puţini bani pe oră,
dar nici clienţii nu dădeau buluc. Viaţa era mai liniştită aici decât în
oraşele mari, iar oamenii alegeau să-şi facă singuri lucrurile în loc să
angajeze un tâmplar priceput. Însă Leifur nu renunţa, lucra în
continuare în atelier în timpul liber. Regretatul lui frate şi-ar fi dorit
asta.
Cât despre un venit constant, Leifur se baza pe benzinăria la care
lucrase de când terminase liceul şi se mutase înapoi în Siglufjördur.
Nu existase niciodată opţiunea să plece altundeva, chiar dacă în altă
parte ar fi putut face mai multe. Nu putea să suporte gândul că şi-ar
lăsa părinţii singuri şi nici nu discutaseră problema. Ei nu-l presaseră
niciodată să se întoarcă, dar simţea că nu-i poate dezamăgi plecând.
Nu meritau să mai piardă încă un fiu.
Micul apartament din Thormódsgata era casa lui şi se simţea bine
acolo. Îi plăcea să lucreze cu lemnul ori de câte ori avea ocazia, iar
atunci se simţea cel mai fericit – într-o altă lume, doar a lui, unde
nimic nu-l tulbura. Teatrul era mană cerească, îi oferea multe ocazii
să-şi folosească talentul, chiar dacă muncea pro bono. Din câte ştia el,
nimeni nu era plătit pentru producţiile de amatori, însă acestea
confereau un anumit prestigiu tuturor celor implicaţi.
De-a lungul timpului, îndemânarea îi adusese laude, iar acum
primea sarcina să construiască decorurile pentru toate producţiile –
primise mână liberă în limitele impuse de Hrólfur şi Úlfur, două
personaje pitoreşti care ştiau clar ce voiau. Lui Leifur nu-i plăceau
disputele, aşa că prefera să-i lase pe ceilalţi să-şi impună punctul de
vedere.
Pe lângă tâmplărie, avea ocazia să joace un rol mic în fiecare
reprezentaţie în care se implicase. Într-o trupă mică, nimeni nu stătea
degeaba, iar el era dublura actorului din rolul principal, dar avea
câteva replici şi în alte roluri. Exersa la nesfârşit, până le învăţa
perfect. Deşi avea trac, se simţea în elementul lui la Societatea de
teatru, chiar dacă rolul cel mai important îl juca în culise.
Îşi începea majoritatea zilelor plimbând câinele. Când se termina

 59 
programul de la benzinărie, mergea la piscină – nu ca să înoate, ci ca
să ridice greutăţi în sala de forţă. Deseori se întâlnea cu alţi clienţi
obişnuiţi, însă nu mulţi respectau rutina pe care şi-o impusese el cu
stricteţe. De obicei se antrenau acolo băieţii de la echipa de fotbal,
mai tineri ca el, bineînţeles. Şi vecinii de sub el, Karl – de la trupa de
teatru – şi soţia lui, Linda, veneau des. Era un loc în care uita de
rigorile zilei, se relaxa şi îşi încărca bateriile pentru încă o plimbare
cu câinele şi câteva ore în atelier. Îşi petrecea fiecare seară acolo,
indiferent dacă lucra sau nu la ceva; dacă nu avea o comandă,
meşterea ceva pentru el sau ca să dea cadou.
Se simţea ca acasă în Siglufjördur. Mai puţin de 15 ianuarie. Data
aceea nu avea să i se şteargă niciodată din memorie.
Se spune că timpul închide toate rănile, însă Leifur nu prea credea
asta. Tristeţea încă exista. Încă simţea furie faţă de cineva: faţă de
ucigaşul fratelui său.
El – sau ea – probabil ducea o viaţă bună acum, probabil depăşise
momentul. Poate era cineva care nici nu-l ştia pe Árni şi căruia nu-i
păsa ce sau pe cine lăsa în urmă tânărul.
Fără îndoială că Árni şi-ar fi dorit ca familia lui să depăşească
momentul, să-l absolve pe şoferul inconştient de orice răspundere.
Aşa era Árni – un adolescent inocent, gata oricând să ierte.
Leifur nu iertase nimic.

Linda Christensen spuse că nu se simţea bine şi plecă acasă


devreme.
Era recunoscătoare că în ultimele câteva zile ninsese doar uşor.
Frigul era o povară, însă şi mai greu îi era să suporte întunericul. I se
părea neliniştitor.
— Am plecat! îi strigă asistentei-şef.
Linda se născuse în Islanda, dar petrecuse mulţi ani în Danemarca,
aşa că vorbea islandeză doar aproape perfect. Accentul danez îi
rămăsese încă un an după ce se întorsese în Islanda, dar acum
dispăruse complet, deşi încă se simţea o străină – mai mult daneză
decât islandeză. Poate că lucrurile urmau să se schimbe cu timpul.
Îşi puse haina şi plecă spre casă.

 60 
Vremea era neobişnuit de liniştită când Leifur o luă agale spre
apartamentul lui.
Era crâncen de frig, dar nu avea mult de mers de la teatru până
acasă, depăşind câteva case colorate. Unele dintre ele aveau nevoie de
reparaţii, în vreme ce altele fuseseră salvate de către noii proprietari.
Leifur ştia că, într-o anumită măsură, casele vechi din centrul
oraşului erau cumpărate de oameni din Reykjavík, care le foloseau
drept locuinţe de vacanţă. Nu ştia dacă era un lucru bun sau rău, dar
măcar oraşul fusese astfel revitalizat.
Când coti pe Thormódsgata, Leifur o văzu pe vecina lui, Linda, în
faţa casei. Avea haina strânsă pe ea, era palidă şi în ochi i se citea
oboseala.
— Bună, zise ea. Chiuleşti de la repetiţie?
Îngrijorarea din vocea ei era evidentă, deşi se străduia din răsputeri
s-o ascundă sub un zâmbet nu foarte convins.
— Nici vorbă, n-ar permite Úlfur aşa ceva, răspunse Leifur
întorcându-i zâmbetul. Am terminat acum un sfert de oră.
Îi fu imposibil să nu observe confuzia, furia şi dezamăgirea care îi
fluturară femeii pe chip înainte să-şi recompună mina. Linda dădu
din cap, scoase cheia şi intră în apartament.

 61 
15
Siglufjördur, vineri, 9 ianuarie 2009

Anna Einarsdóttir lipsise de la repetiţia din seara de dinainte, aşa


cum făcea în fiecare joi, când avea tură de după-amiază la spital. Nu
conta prea mult pentru că rolul ei, din păcate, nu era foarte
important. Regizorul prefera să repete scenele cu Ugla şi Karl,
singuri, în fiecare joi.
Vineri, Anna ajunse la teatru la patru fix, imediat ce i se termină
tura la magazin. Nu avea mult de mers, trebuia doar să traverseze
piaţa principală, şi alergase prin ploaie. Fusese frumos până atunci,
dar nu cu mult înainte de patru începuse să plouă – torenţial.
În hol, îşi şterse încălţările pe covorul mare de la intrare. Din casa
de bilete, Nína Arnardóttir, care stătea cu ghemul de lână şi andrelele
în poală, ridică privirea şi o salută călduros pe Anna.
— Bună! răspunse ea. Eşti de mult aici?
Puse întrebarea deşi ştia deja răspunsul – când Societatea de teatru
se pregătea de deschiderea stagiunii, teatrul devenea a doua casă
pentru Nína. Locuia singură şi părea să se bucure de agitaţie şi de
tensiune, apărea mereu prima şi pleca ultima.
— De la prânz. Voiam să mă asigur că e totul în ordine când îşi fac
intrarea vedetele, spuse Nína zâmbind.
Anna se uită în jurul ei la posterele vechi de pe pereţi, unele chiar
din timpul războiului, şi se simţi transportată într-o eră demult apusă
– o epocă pe care o cunoştea numai din cărţi şi filme. Avea douăzeci
şi patru de ani, se născuse şi crescuse în Siglufjördur, apoi se mutase
în sud la Reykjavík ca să meargă la liceu şi apoi direct la facultate. Pe
timpul liceului locuise la sora mamei ei, dar când începuse Facultatea
de Istorie se mutase cu prima ocazie într-un apartament pentru
studenţi. Acum, că îşi terminase studiile şi îşi dăduse licenţa, hotărâse
să respecte o promisiune pe care şi-o făcuse mai demult şi să stea
acasă un an înainte să decidă următorul pas. În Siglufjördur era greu
să găseşti de lucru iar singurul post liber era la magazin, pe lângă
câteva ture la spital, care mai erau bune şi pentru că astfel avea ocazia
să-şi vadă bunicul internat acolo.
 62 
La o săptămână de la Anul Nou, era conştientă că trebuia să ia
decizii în legătură cu viitorul ei. La scurt timp după ce se mutase
înapoi în nord aflase că până în primăvară urma să apară un post liber
ca învăţătoare la şcoala primară din Siglufjördur. Era un job care o
atrăgea, aşa putea să rămână în oraşul în care se simţise întotdeauna
ca acasă. În sud era greu să predea pentru că peste tot se făceau
reduceri de personal din pricina crizei. Îşi dorea de mult să poată
împărtăşi din cunoştinţele pe care le acumulase, iar postul de
învăţătoare urma să se i se potrivească de minune. Deja o anunţase pe
directoare că era interesată şi vestea se răspândise, iar mulţi îşi
exprimaseră încântarea că o tânără urma să li se alăture. Nu semnase
încă nicio hârtie, dar cei mai mulţi considerau deja că postul era al ei.

Când Leifur intră şi îşi scutură ploaia din păr, o văzu pe Anna cum
se uita intens la afişe, pierdută în lumea ei. De unde stătea el, Anna
arăta aproape ca un model – părul lung, închis la culoare, nasul şi
buzele fine erau răpitoare din profil. Se întoarse spre el.
— Bună.
Îi zâmbi politicos, abia sesizându-i prezenţa.
Leifur îi răspunse la salut, observând schimbarea imediat ce o
văzuse din faţă: brusc arăta tern, toată eleganţa dispăruse de parcă ar
fi existat numai în profilul ei. Ciudat efect al schimbării de
perspectivă: devenise o fată cu două feţe.
Poate că trebuia s-o cunoască mai bine. Nu că sociabilitatea ar fi
fost punctul lui forte – în plus, ea mai şi era cu câţiva ani buni mai
tânără decât el. Era sigur că n-ar fi fost interesată să-şi petreacă
timpul cu el. Dar apoi se mustră singur că alunecase din nou pe panta
negativismului.
Leifur se uită în stradă pe uşa deschisă şi văzu un Mercedes roşu
care opri în faţa clădirii. Din el coborî preşedintele Societăţii.
— Am face bine să ne străduim să facem amărâta asta de piesă să
meargă! spuse Hrólfur când intră în hol, pe un ton mai ridicat decât
era nevoie.
— Cred că o să meargă foarte bine, zise Anna politicoasă.
— Ei nu zău! N-o să fie nimic special, nu cu un scenariu mediocru

 63 
şi o scenă plină de amatori! Dar poate ne descurcăm.
Îşi scoase haina şi i-o întinse Nínei cu un gest automat, fără niciun
cuvânt.
— Îmi amintesc că eram în Edinburgh, prin ’55, cred. Eram acolo
pentru nişte întâlniri cu cititorii şi am fost la câteva piese din cadrul
unui festival de artă. Ăla teatru, vă spun eu, teatru cum se cuvine!
Uneori stau să mă-ntreb de ce-mi bat capul cu amatorii ăştia.
Nína puse pe umeraş haina lui Hrólfur şi se întoarse exact când îşi
făcură apariţia Pálmi şi Úlfur. Pálmi îşi închise umbrela înainte să
păşească înăuntru, iar Úlfur intră după el, scuturându-şi apa de pe
ghete, livid.
— Atunci poate că e momentul să te dai la o parte, spuse Úlfur pe
un ton scăzut, dar cât să-l audă toţi.
Hrólfur se întoarse şi privi în jos la silueta îndesată din faţa lui. Cu
ochelarii lui rotunzi şi pălăria de fetru, Úlfur arăta bătrân şi obosit.
Lui Leifur, Úlfur îi amintise mereu de un om de stat în vârstă,
puţin depăşit de situaţie. Aproape îşi intra în rol, aproape ştia cum să
se comporte, căuta un pic prea mult să fie respectat şi admirat. Leifur
îl văzuse întotdeauna ca pe o figură uşor ridicolă, iar aroganţa
bătrânului diplomat nu făcea decât să-i accentueze trăsăturile
comice, în opinia lui Leifur.
— Să mă dau la o parte? făcu Hrólfur. Tu ai înnebunit de tot? Eu
sunt singurul care poate ţine chestia asta laolaltă! O să-mi sacrific în
continuare din timp ca să fac asta şi o mai duc mulţi ani de-acum
încolo, n-avea nicio grijă, Úlfur!
Era limpede că Úlfur avea o replică tăioasă pregătită. Obrajii i se
înroşiră şi miji ochii, scoţându-şi cu un gest brusc pălăria şi dezgolind
creştetul pleşuv de sub ea.
Hrólfur nu-i dădu ocazia să răspundă şi se întoarse, în schimb,
spre Nína.
— Nína, dragă, poţi să-mi aduci, te rog, haina? Am uitat ceva în
buzunar.
Îi întinse haina fără vreun cuvânt.
Leifur privi cum Hrólfur scoase din buzunar un ziar şi ceva care
semăna foarte mult cu o sticluţă, apoi îi returnă haina Nínei şi intră
în sală pe cât de repede îi permiteau picioarele. Nu era prima oară

 64 
când Hrólfur apărea la repetiţii cu sticluţa. De data asta şi conducea,
deci existau toate şansele s-o roage pe Anna, care locuia şi ea pe
Hólavegur, să-l ducă acasă în seara aceea. Leifur mai văzuse filmul
ăsta.
Se uită în urma bărbatului în vârstă în timp ce Karl şi Ugla
ajunseră şi ei. Úlfur privi în jur. Era vizibil supărat, dar făcea eforturi
să dea impresia că nu se întâmplase nimic, bătu din palme şi se forţă
să zâmbească.
— Bun. Să trecem la treabă!

Din locul unde stătea pe scenă, Anna îi vedea pe Ugla şi Karl


adânciţi într-o conversaţie în mijlocul sălii. Se întoarse să-l privească
pe Pálmi, care părea neobişnuit de preocupat. Era rapid pentru un
bătrân, îşi zise, dar îşi arăta vârsta prin trăsături şi mişcări. Încă era
un bărbat arătos, iar în tinereţe probabil că fusese considerat o
partidă pe cinste. Din cine ştie ce motiv, însă, rămăsese burlac.
Acum era pensionar, trăia singur în Siglufjördur şi se ţinea ocupat
în frig şi întuneric scriind.
Oare asta îşi dorea Anna pentru ea? Făcea ce trebuie candidând
pentru postul de la şcoală, stabilindu-se aici? Să-i fi fost mai bine la
Reykjavík? Nu era foarte sigură că lua decizia cea mai bună, dar era
varianta cea mai evidentă şi simplă – mai simplă decât să se întoarcă
la Reykjavík, unde nu avea niciun sprijin. Aici putea să mai locuiască
o vreme în subsolul casei părinţilor înainte să-şi găsească un
apartament cât de cât ieftin. Pe de o parte îşi spunea că poate îi
lipseşte ambiţia unora dintre prietenele ei. Din multe puncte de
vedere fusese amuzant să locuiască singură în Reykjavík, însă acolo
descoperise o viaţă plină de responsabilităţi, mai dificilă decât se
aşteptase. Voia s-o mai amâne o vreme. În plus, mai era şi rugămintea
nerostită a părinţilor ei ca ea să nu plece.
De la Pálmi ridică privirea spre balcon, unde Hrólfur şi Úlfur
priveau cu oarecare aroganţă tot ce se întâmpla sub ei. Ugla şi Karl
erau pe scenă, gata de repetiţia generală, iar Leifur stătea fără
îndoială la pândă undeva în spatele decorurilor. Anna simţea mereu o
uşoară iritare când o vedea pe Ugla, care îi furase ei rolul principal: o

 65 
străină care trebuia să fie recunoscătoare şi doar pentru că făcea parte
din trupă.
Anna era destul de sigură cum se întâmplase asta. Bătrânului
Hrólfur îi căzuse cu tronc fata căreia îi închinase apartamentul de la
demisol iar ei continuaseră să se întâlnească la o cafea şi la mult timp
după ce Ugla se mutase de-acolo. Era limpede că o ţinea sub aripa lui,
iar Anna nu avea niciun dubiu că asta însemna un avantaj enorm
când venea vorba de împărţirea rolurilor. Bineînţeles, Úlfur era
regizorul, cel puţin cu numele, şi teoretic el lua deciziile, dar Anna
ştia mai bine cum stăteau lucrurile.
Silueta puternică, hotărâtă a lui Hrólfur era mereu în spatele
tuturor. Şi cu toţii ştiau asta.

 66 
16
A părut la fel de surprins ca ea de sunetul ascuţit din celălalt
buzunar al jachetei, de parcă uitase că şi el avea telefon mobil.
Momentul i-a dat răgazul să-şi tragă răsuflarea, să se adune şi să se
gândească. Ce urma să se întâmple? Nu putea să-i dea combinaţia de la
seif fără să-l sune pe soţul el şi nu erau şanse prea mari ca el s-o lase să
facă asta. De fapt, era foarte improbabil să poată fi coerentă la telefon,
chiar dacă i-ar fi dat voie să sune.
Nu mai era de niciun folos pentru el. Poate urma să hotărască să-l
aştepte pe soţul ei şi să-l oblige să-i deschidă seiful. Poate mai avea o
valoare: viaţa ei în schimbul combinaţiei. Dar nu putea fi sigură.
A răspuns şi a rostit doar câteva cuvinte repezite.
— Da… Nu… Încă nu…
Deja ameninţase o dată că avea s-o ucidă. Oare blufa sau vorbea
serios? Din nou, nu putea fi sigură.
El a ieşit în hol ca să vorbească în continuare la telefon. L-a văzut
cum se întoarce spre stânga, spre dormitorul pentru musafiri şi uşa
care dădea în grădină. În dreapta se aflau sufrageria şi holul, şi ieşirea.
Era o ocazie neaşteptată şi trebuia să hotărască rapid.
Mormăitul lui se auzea tot mai estompat, ceea ce însemna că
bărbatul se mai îndepărtase alţi câţiva paşi pe coridor, fiind convins că
ea va rămâne în cămăruţa fără ferestre care servea drept birou, ca un
animal în cuşcă.
Gândurile i-au zburat spre soţul ei, care probabil se îmbarca în
avionul spre casă. Oare el ce i-ar fi spus să facă? Fără îndoială că era
singura şansă pe care urma s-o aibă. Să rişte – sau să aştepte şi să
spere?
Ceva a făcut-o să hotărască. Instinctele au preluat controlul.
A aruncat o privire rapidă pe hol: stătea cu spatele la ea. Acum era
momentul. Să fugă şi să-i atragă atenţia sau să iasă tiptil, în linişte?
A păşit pe coridor. Tot n-o observase. S-a îndepărtat rapid de el, dar
fără zgomot. Nu credea că vine după ea.
Inima îi bătea atât de tare încât era sigură că el putea s-o audă.
A trecut colţul şi a ieşit din câmpul lui vizual – mai avea doar câţiva

 67 
paşi până la uşa din faţă. Ştia că era încuiată şi că avea nevoie de
ambele mâini s-o deschidă, de mişcări sincronizate şi mâini sigure.
Apoi l-a auzit. S-a aruncat asupra clanţei, bâjbâind după încuietori,
însă mâinile refuzau să facă ce trebuie. Ştia că avea la dispoziţie doar
câteva secunde înainte s-o prindă.
Înghiţindu-şi lacrimile de frustrare, a pus mâna pe uşă.
Şi a încercat din nou.

 68 
17
Vineri, 9 ianuarie 2009

Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic.


Holul teatrului era superb. Afişele erau mărturia unei epoci apuse,
iar aerul era încărcat de istoria oraşului Siglufjördur, unde artele
înfloriseră şi în vremurile bune, şi în cele de restrişte. În perioada de
aur a oraşului avuseseră loc numeroase reprezentaţii ale Societăţii de
teatru, pe vremea când marea era atât de plină de hering că fabricile
de procesare şi sărare funcţionau zi şi noapte. Reprezentaţiile
continuaseră şi după dispariţia heringului, când prosperitatea se mai
găsea doar în dicţionar, chiar dacă în sud încă era o realitate
cotidiană. Pe scenă iubirea se înteţise şi se stinsese, oamenii trăiseră
şi muriseră, ba chiar fuseseră şi ucişi, totul în faţa unor săli pline.
Plouase fără întrerupere de la mijlocul după-amiezii, dar cerul
începuse, în sfârşit, să se limpezească. Ari Thór nu mergea des la
teatru, dar tot înţelegea entuziasmul dinaintea unei producţii bune.
Tensiunea din aer era uneori palpabilă, dar niciodată n-o simţise la
fel de copleşitoare ca în seara aceea de vineri la teatrul din
Siglufjördur. Însă de data asta nu se juca nicio piesă, iar sala era
goală. Ceea ce nu puteau trece cu vederea el şi Tómas – lucrau
amândoi în seara aceea – era cadavrul. Era limpede că se uitau la un
cadavru. Însă Tómas tot îi verifică pulsul.
Fără îndoială că Societatea de teatru mai văzuse sânge şi înainte –
sau, cel puţin, ceva ce publicul luase drept sânge. Sângele acesta, în
schimb, care se scursese din tăietura din ţeasta bătrânului, arăta
profund nerealist, de parcă n-ar fi avut ce să caute acolo, ca o dâră de
ketchup dintr-un film de mâna a doua.
— Trebuie să fi căzut pe scări, spuse Ari Thór.
— Asta-i clar, îl repezi Tómas.
Voioşia obişnuită îl părăsise. Era limpede pentru toţi că incidentul
era grav şi urma să atragă o atenţie nedorită.
Cel mai celebru locuitor al oraşului zăcea pe podea, în faţa lor:
Hrólfur Kristjánsson, care odată fusese cel mai important autor al
Islandei. Deşi opera lui căzuse în desuetudine în ultimii ani – poate
 69 
chiar în ultimele decenii –, nu încăpea nicio îndoială că ziarele urmau
să vuiască la vestea morţii sale.
Ari Thór şi Tómas observaseră că Hrólfur băuse – mirosul de alcool
era inconfundabil.
— Fir-ar a naibii de treabă! înjură Tómas abia auzit. Nu putem să-i
lăsăm pe reporterii ăia nenorociţi să facă din ţânţar armăsar. Nicio
vorbă presei, ai înţeles?
Vorbise pe un ton hotărât.
Ari Thór dădu din cap, neştiind cum să reacţioneze. Tómas era în
general un personaj plăcut, patern şi trecuseră mulţi ani de când Ari
Thór avusese un tată adevărat pe care să-l admire. Îl pierduse în urmă
cu aproape zece ani şi aproape uitase cum se manifestau grija paternă
– sau disciplina paternă. Încercă să-şi păstreze cumpătul şi se uită în
jur. Hrólfur zăcea pe spate la poalele scării, cu capul pe podea, lângă
cea mai de jos treaptă.
— Se pare că a căzut invers, spuse Ari Thór. Ar putea însemna că a
fost împins.
— Termină cu prostiile! Lătră Tómas. Termină cu prostiile, tinere!
Ari Thór se cutremură.
— Concentrează-te să faci pozele ca lumea.
Ari Thór fotografie cadavrul, apoi ieşi în hol unde îl aştepta Nína,
care sunase să anunţe descoperirea corpului lui Hrólfur. Părea
preocupată, dar nu neapărat afectată. Ari Thór era încă tulburat de
replica dură a lui Tómas, dar continuă să facă fotografii. Voise să
contribuie cu ceva, să arate că e util. În cele din urmă se întoarse spre
Nína.
— Avea loc o repetiţie? întrebă el. Parcă stagiunea se deschidea
mâine.
— Da… aveam repetiţie.
— Atunci unde-i toată lumea? vru el să afle.
— Sunt în… în… pauza de cină. Eu tocmai mă întorsesem şi l-am
găsit… pe Hrólfur… întins acolo.
Ari Thór puse aparatul de fotografiat digital compact în buzunar şi
se îndreptă din nou spre sală. Se opri în prag când Tómas îşi făcu
apariţia.
— N-ar trebui să chemăm… ştii tu, specialiştii?

 70 
— Copoii din Reykjavík? E un accident cât se poate de simplu.
Bătrânul trebuie să fi…
Tómas coborî glasul.
— Trebuie să fi băut o picătură în plus. Era obosit, agitat… E un
accident. N-avem nevoie de o echipă de specialişti ca să ne spună
asta.
Ari Thór văzu că Nína îşi schimbase locul, se mutase mai aproape
de sală şi asculta cu atenţie fiecare cuvânt pe care-l rosteau cei doi
poliţişti. Ea se uită într-o parte, parcă vrând să ascundă faptul că
trăgea cu urechea, îmbrăcă un palton roşu uzat, luă din cuier o
umbrelă cu buline şi intră în sală ca să le arunce poliţiştilor o privire
îndurerată.
— Pot să merg acasă? Simt că leşin. N-am mai văzut un cadavru
până acum.
— Ambulanţa e pe drum? îl întrebă Tómas pe Ari Thór, apoi se
întoarse spre Nína. Îmi pare rău, trebuie să vorbim cu dumneata
înainte să pleci. Deocamdată stai jos şi încearcă să te linişteşti, bine?
Ea zâmbi obosită şi oftă.
Ari Thór îi spuse lui Tómas că ambulanţa era pe drum.
— Pot să ia cadavrul? întrebă el, îngrijorat să nu gafeze iar în faţa
şefului.
— Da, cred că o să-l ia. Ai făcut poze la tot, da? Nu-i nimic
suspicios. Mai era cineva aici?
Întrebarea îi era adresată Nínei.
Ea nu-i răspunse. Părea pierdută în spaţiu.
Tómas tuşi.
— Nína, mai era cineva aici când s-a petrecut accidentul?
— Ce? abia îngăimă ea, privind în jur ca o sălbăticiune speriată.
Tómas se uită urât la ea, nu mai avea răbdare.
— Mai era cineva aici? întrebă el din nou, iar vocea lui tunătoare
răsună în holul gol.
— Da…
Părea căzută pe gânduri.
— Nu, adică… Nu cred. La ora cinei eram jos în beci. Sub scenă e
un soi de pivniţă. Scările sunt în spate. Făceam ordine – ne ţinem
toate costumele vechi în beci – şi apoi m-am întins pe canapeaua

 71 
veche de-acolo. Mâncasem cât repetau ei. În timpul cinei nu eram
aici decât eu şi Hrólfur. Stătea singur, acolo, în balcon.
— Şi eşti sigură că nu mai era nimeni aici când ai intrat şi l-ai
găsit… ai găsit cadavrul? întrebă Tómas.
Ari Thór făcuse tot posibilul să confirme că Nína era singura
persoană din clădire când ajunseseră el şi Tómas. Verificase în beci şi
la balcon, unde nu găsise decât nişte scaune vechi şi două mese. Pe
una dintre ele era un ziar despăturit.
— Da, sunt sigură. N-am auzit pe nimeni.
— Ştii dacă băuse? întrebă Tómas.
— Da, avea la el o sticlă plată mică. De asta cred că nu s-a dus
nicăieri în pauza de cină. E urât afară şi mai trebuia să şi urce la
volan.
Ari Thór se pregătea s-o întrebe ceva pe Nína când Tómas i-o luă
înainte.
— E suficient. Poţi să mergi acasă să te odihneşti. O să vorbim
mâine dacă mai avem întrebări.
— Ceilalţi când se întorc de la cină? întrebă Ari Thór.
— Úlfur le-a dat tuturor pauză o oră. O să se-ntoarcă repede, în
zece-cincisprezece minute.
Ambulanţa sosi înainte ca Tómas să mai adauge ceva. Nu era
nevoie de cuvinte, iar echipa începu să lucreze în linişte şi eficient.
— Ari Thór, poţi să stai de pază afară? O să tot vină oameni şi n-
avem nevoie să se strângă o gloată în jurul nostru. O să le spunem că
a avut loc un accident, că Hrólfur a alunecat pe scări şi… şi-a pierdut
viaţa.

 72 
18
Siglufjördur, vineri, 9 ianuarie 2009

Uşa scârţâi când Leifur intră prin spatele sălii. Tómas ridică brusc
privirea, ca luat prin surprindere.
Leifur mormăi un salut şi privi în jur. Echipajul ambulanţei ducea
trupul lui Hrólfur pe o targă.
— Ai fost aici tot timpul? îl întrebă Tómas.
— Tot timpul?
Leifur era uluit. Îşi trecu o mână peste ţeasta rasă şi peste barba
care îi răsărise în ultimele câteva zile.
— Nu, tocmai m-am întors de la cină.
Tómas aşteptă.
Leifur ştia care era următoarea întrebare înainte să fie rostită.
— E o uşă aici, în spatele scenei. Ce s-a-ntâmplat?
— A avut loc un accident pe scări, zise Tómas pe un ton hotărât.
Se pare că Hrólfur a făcut o tumbă… E mort.
E mort.
Cuvinte pe care Leifur nu avea să le uite niciodată, cuvintele pe
care preotul le rostise părinţilor lui când venise la ei acasă în seara
aceea, 15 ianuarie, cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Leifur era în
sufragerie şi probabil că n-ar fi trebuit să audă.
Familia ştia că fratele lui Leifur, Árni, urma să plece din oraş cu
nişte prieteni şi să conducă pe drumul periculos şi îngust din
Siglufjördur până într-un oraş învecinat. Plecaseră după-amiaza
devreme şi voiau să se întoarcă în aceeaşi noapte. Leifur îşi amintea
că mama lor îl implorase pe Árni să nu meargă. Condiţiile erau
groaznice, pe şosea se formase gheaţă neagră şi vizibilitatea era
redusă. Însă Árni nu ascultase, hotărât să-şi folosească noul carnet de
conducere. Târziu în seara aceea se auzise o bătaie în uşă, iar Leifur
îşi amintea că tatăl lui deschisese. Preotul, alături de un poliţist, îi
spuseseră tatălui lui Leifur că pe şosea avusese loc un accident, se
răsturnase o maşină. Prietenul lui Árni, care stătea pe scaunul din
dreapta şoferului, era la terapie intensivă şi medicii spuneau că urma
să-şi revină.
 73 
„Însă Árni e mort”, zisese preotul.
Leifur îşi ieşi din reverie şi îl privi din nou pe Tómas.
— Cum? Ce-ai zis? Hrólfur… e mort? întrebă Leifur.
— Da. Pare să fi fost un accident.
— Băuse, zise Leifur. Deci…
— E în regulă, băiete. Fără îndoială era puţin cherchelit. Ai ieşit în
timpul pauzei de cină?
— Da, răspunse Leifur. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat.
— A căzut pur şi simplu, spuse Tómas grav. Mai bine du-te acasă.
În seara asta nu se mai ţine repetiţia. Dacă e nevoie, o să te
contactăm mai târziu pentru mai multe detalii.
Leifur dădu din cap şi ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase.

Ari Thór închise uşile teatrului în urma lui şi se postă afară, ca o


santinelă. Aerul era umed după ploaie şi frigul îi intra în oase.
— Ce caută poliţia aici? întrebă un bărbat, apropiindu-se de
clădire.
Dar nu părea prea îngrijorat. O femeie de vreo douăzeci de ani
mergea alături de el.
— Şi ambulanţa? S-a-ntâmplat ceva?
— Eşti de la Societatea de teatru?
— Da. Eu sunt Karl. Ea e Anna.
Ari Thór le spuse cum îl cheamă şi le dădu veştile.
— A murit? Pe bune? spuse Karl stupefiat.
Ari Thór dădu din cap.
— Trebuie să investigăm scena accidentului, explică el. Cel mai
bine ar fi să mergeţi acasă. Vă contactăm mai târziu dacă e nevoie să
vorbim.
Anna păru şocată. Karl o cuprinse pe după umeri, spre evidenta ei
surprindere. Doi bărbaţi în vârstă se alăturară grupului.
— Ce dracu’ se-ntâmplă? se interesă cel mai scund dintre ei. Şi tu
cine mai eşti?
— Numele meu e Ari Thór. Sunt poliţist, răspunse el, ca şi cum
uniforma n-ar fi fost un indiciu evident.
— Bineînţeles. Reverendul. Eu sunt Úlfur, regizorul Societăţii de

 74 
teatru. Ce dracu’ se-ntâmplă? De ce-a venit ambulanţa?
— A avut loc un accident.
— Accident?
— Hrólfur a căzut pe scări.
— Moşneagul ăla dobitoc iar a băut prea mult.
Úlfur părea mai degrabă enervat decât şocat.
— A murit, zise Ari Thór.
Úlfur rămase ca trăsnit.
Echipajul ambulanţei ieşi din clădire cu targa.
— Ce cumplit, bietul bătrân… oftă al doilea vârstnic.
— Cum vă numiţi? întrebă Ari Thór.
— Pálmi, răspunse el. Sunt… sunt scriitorul. Eu am scris piesa.
Era limpede că nu-şi putea ascunde mândria, în ciuda
circumstanţelor.
Úlfur era gata să intre în teatru, însă Ari Thór îl opri, blocându-i
calea cu braţul întins.
— Dat fiind ce s-a întâmplat, i-am rugat pe toţi să meargă acasă.
Investigăm scena accidentului.
— Scenă?
Úlfur făcu un pas înainte şi îi dădu la o parte braţul lui Ari Thór.
— Tómas e înăuntru? Lasă-mă să vorbesc cu el!
Furia i se înteţea cu fiecare cuvânt rostit.
— Nu puteţi să-mi închideţi teatrul cu o zi înainte de deschiderea
stagiunii!
Ari Thór gândi rapid. Avea două opţiuni: să rămână pe poziţii şi să
rişte o ceartă gălăgioasă sau să-l cheme pe Tómas. Acesta îl certase
deja, aşa că nu-i luă mult să decidă să trimită problema mai sus de el.
Era limpede că Tómas voia să facă lucrurile după tipicul lui.
— O clipă, spuse, încercând să pară autoritar.
Băgă capul pe uşă şi îl strigă pe Tómas, care apăru în prag la scurt
timp după aceea.
— Salut, îi zise Tómas lui Úlfur, apoi se uită la celălalt bărbat.
Bună seara, Pálmi.
Le făcu semn din cap Annei şi lui Karl, care se dăduseră un pas
înapoi.
— V-a spus Ari Thór ce s-a întâmplat?

 75 
— E un şoc cumplit, spuse Úlfur grav, acum mai liniştit de
prezenţa lui Tómas. Nu putem să vorbim înăuntru?
— Cred că noi o ştergem, zise Karl, care avea încă braţul în jurul
Annei.
Tómas dădu din cap, iar cei doi plecară în grabă.
— Da, intraţi, le zise Tómas lui Úlfur şi Pálmi, dar, pentru
Dumnezeu, nu vă apropiaţi de trepte. Trebuie să le examinăm înainte
să fim siguri ce s-a întâmplat, cu toate că mie mi se pare că e cât se
poate de limpede.
— Serios? Şi ce crezi că s-a-ntâmplat? întrebă Pálmi de îndată ce el
şi Úlfur intrară.
Ari Thór îi urmă, iar Tómas preluă controlul.
— Sărmanul bătrân a căzut pe scări, zise Tómas cu o notă de
fatalitate în glas.
— Ce aveţi acolo? îl întrebă Ari Thór pe Pálmi, care ţinea o pungă
de cumpărături.
— Cea mai nouă versiune a piesei. Sunt mai multe exemplare.
Părea surprins de interesul tânărului.
— Eu şi Hrólfur am făcut câteva modificări finale mai devreme.
Pálmi le-a introdus pe calculatorul lui de acasă şi a tipărit exemplare
noi, explică Úlfur. Stagiunea se deschide mâine seară.
— Nu cred că se va putea, replică ferm Tómas.
— Nu… nu putem lăsa moartea lui Hrólfur să ne strice
deschiderea! spuse Úlfur cu patimă, dar păru să-şi regrete imediat
ieşirea.
— Asta nu mă priveşte, răspunse Tómas pe un ton plat, având grijă
să rămână politicos. E posibil să aveţi din nou acces în sală mâine, dar
cel mai bine ar fi să amânaţi câteva zile seara de deschidere.
Úlfur se întunecă brusc la faţă, ochii păreau să-i iasă din orbite.
— Dar e imposibil! explodă.
Ari Thór avea impresia că era un om obişnuit ca lucrurile să se
întâmple cum le voia el.
Privind când la unul, când la celălalt, Ari Thór hotărî că Tómas
putea gestiona situaţia fără ajutorul lui. Ieşi în grabă şi se postă lângă
intrarea din faţă. Bănuia că Ugla urma să ajungă în curând – ştia sigur
că era şi ea la repetiţii şi simţea o nevoie ciudată să-i spună personal

 76 
ce se întâmplase. N-avea de ce să-şi facă griji în legătură cu ce se
petrecea înăuntru, era sigur că Tómas, Úlfur şi Pálmi nu ar fi fost
interesaţi de părerile lui. Se cunoşteau fără îndoială de mulţi ani,
puteau să se certe şi apoi să se despartă împăcaţi. Ari Thór era
conştient că venea din afara oraşului şi mai avea şi caş la gură –
poliţaiul nou despre care nimeni nu credea că va sta mult în
Siglufjördur. Venise aici doar să capete puţină experienţă, în vreme ce
Tómas avea un mandat de lungă durată.
— Hei, ce faci aici? întrebă Ugla, scoţându-l brusc pe Ari Thór din
gândurile sale.
N-o văzuse când se apropiase.
Se gândi o clipă, nesigur pe el însuşi, fără să priceapă de ce se
simţea aşa.
— S-a întâmplat ceva, spuse în cele din urmă. Un accident… Un
accident pe scări.
Întunericul pe care-l observase mai înainte în ochii ei reapăru
brusc. Întrebarea i se citea pe chip.
— Bătrânul Hrólfur a căzut, continuă el grav.
— Cum se simte? se interesă ea imediat, palidă.
— A murit. Tocmai l-a luat ambulanţa.
Ugla rămase pe loc o secundă, învăluită în tăcere, apoi câteva
lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Făcu un pas spre el şi-l luă în
braţe. Ari Thór ezită, apoi îi întoarse îmbrăţişarea.
După o clipă îşi slăbi strânsoarea şi se şterse la ochi.
— Nu-mi vine să cred! spuse ea sughiţând şi încercând să-şi
stăpânească emoţiile. Pur şi simplu nu-mi vine să cred.
Îşi şterse repede lacrimile şi încercă să zâmbească.
— Era aşa drăguţ…
Tăcu, neştiind sigur ce să facă.
— Cred că cel mai bine mă duc acasă. Ceilalţi nu pot să mă vadă
aşa, spuse ea, se întoarse repede şi plecă.
— Da, sigur, zise Ari Thór în urma ei, apoi rămase confuz când ea
dispăru în întuneric.
Úlfur apăru în prag – trebuia să fi ajuns la un armistiţiu cu Tómas.
Pálmi îl urma îndeaproape, cumplit de încruntat. Nu-i adresară
niciun cuvânt lui Ari Thór când trecură pe lângă el, iar el se strecură

 77 
înăuntru fără să se uite spre ei.
— Înapoi la secţie? întrebă.
Tómas aruncă o privire la ceas.
— O să termin raportul preliminar. Poţi să te duci acasă dacă vrei.
Ne vedem mâine. Şi-aşa trebuie să mai lucrez câteva ore, răspunse
Tómas.
Părea ciudat de uşurat să continue munca.
Zici că n-ar vrea să meargă acasă la familie, îşi spuse Ari Thór
surprins când ieşi pe stradă şi porni spre casă.

 78 
19
Siglufjördur, duminică,
11 ianuarie 2009, la prima oră

Ari Thór se trezi brusc, leoarcă de transpiraţie şi întrebându-se


unde era. Simţindu-se prizonier în propriul trup, începu să gâfâie. Se
ridică în capul oaselor şi se uită în jur, respirând scurt, sacadat,
încercând să tragă aerul cu de-a sila în plămâni. Aruncă priviri
sălbatice în jurul lui, convins că pereţii se mişcau spre el. Simţi nevoia
să strige din toţi rărunchii, dar ştia că n-ar fi avut niciun rost. Era
acelaşi sentiment zdrobitor care-l cuprinsese la secţia de poliţie în
Ajunul Crăciunului. Se ridică în picioare şi privi pe fereastră în
noaptea neagră precum cerneala. Ceasul care strălucea uşor în
întuneric îi arătă că era miezul nopţii. Începuse să ningă. Era în
dormitorul lui din Siglufjördur, îşi aminti el. Întinse mâna spre
fereastră, o deschise şi inspiră profund aerul proaspăt, curat şi rece ca
gheaţa, dar continuă să tremure, iar gândurile i se amestecau în cap.
Trebuia să scape de sentimentul că era copleşit, că pierduse
controlul. Se uită către pat şi văzu că cearşafurile erau mototolite şi
umede. Era puţin probabil să mai doarmă. Poate avea nevoie să iasă –
să iasă din casă în noapte. Alungă ideea imediat ce-i trecu prin minte.
Nu era de-ajuns. Nu avea să-şi găsească liniştea stând în mijlocul
străzii, cu ochii zgâiţi la cer şi la zăpada care-i umplea mintea –
conştient că fiecare fulg care cădea îi sporea şansele să rămână blocat
în locul acela ciudat. Ca un prizonier.
Podeaua de la parter scârţâi.
Brusc, înţelese de ce se trezise aşa brusc.
Mai era cineva în casă.
Nu era singur.
Inima începu să-i bată asurzitor. Teama îl zăpăci. Ştia că trebuie să
gândească repede, să-şi scoată din cap zăpada care îl sufocase o clipă
mai înainte. Dar nu izbutea să se mişte.
Scutură din cap şi se strecură cât mai în linişte în holul care ducea
la scări, conştient încă de mişcările de jos, de sunetele abia auzite
care îi arătau că oricine se afla la parter nu voia să atragă atenţia
 79 
nimănui.
Acum, că intrase în priză, Ari Thór înjură încet.
De ce dracu’ nu încuiase uşa?
N-ar fi trebuit să-l ascult pe Tómas.
Coborî treptele cu paşi mari. Ştia că scândurile slăbite ale câtorva
dintre ele urmau să scârţâie, dar nu mai putea să-şi amintească în
care locuri.
Ezită înainte să intre pe ultima porţiune a scării, care ducea în hol.
Sus se simţea mai sigur. Avea un avantaj. Ştia că intrusul era acolo –
putea să-l ia prin surprindere. Dar la fel de mult îşi dorea să rămână
pe podest, nemişcat. Încercând să-şi limpezească ceaţa de pe creier.
În ciuda pregătirii, îi era frică.
Habar n-avea pe cine o să găsească. O persoană, mai multe? Să fie
un beţiv care căuta adăpost peste noapte, un spărgător sau cineva
care voia să-i facă rău?
Se cutremură la gândul că un necunoscut se furişa în casa lui pe
întuneric.
La dracu’!
Luminile erau stinse. Doar sclipirea de la stâlpul de iluminat de
afară, care intra printr-o fereastră mică de la capătul holului, îi
permitea să vadă ceva. Uşa de la sufragerie era închisă şi, cum ştia că
draperiile erau trase, înăuntru trebuie să fi fost beznă. Holul ducea în
sufrageria din care Ari Thór putea ajunge în bucătărie, dincolo de
care se afla un birou mic. Musafirul nepoftit putea fi în oricare dintre
camere. Era momentul să acţioneze.
Deschise uşa sufrageriei cât mai încet. Era o uşă solidă, veche cât
casa, vopsită în alb şi decorată cu ornamente lucrate în traforaj.
Probabil trecuseră mulţi ani de când balamalele văzuseră vreo
picătură de ulei.
Se uită în întuneric şi ascultă cu atenţie, dar nu se auzea niciun
sunet. Aşteptă cu mâna pe clanţă, răbdător, gata să reacţioneze
imediat ce ar fi auzit ceva în liniştea din cameră.
Foşnetele începură din nou. Acum era limpede că veneau de
alături. Uşa dintre bucătărie şi sufragerie era închisă, dar nu avea
nicio îndoială că acolo era cineva. Lăsă uşa sufrageriei deschisă în
urma lui ca să se folosească de lumina slabă din hol şi păşi cu grijă în

 80 
cameră, mergând tiptil ca să nu-l alarmeze pe intrus.
Îşi dădu seama de greşeală în clipa în care ajunse la jumătatea
camerei. Bucăţile de parchet erau haotic de inegale, iar podeaua – de
fapt, toată casa veche de câteva sute de ani – era înclinată. Uşa
sufrageriei începu să se închidă încet, transformând cantitatea şi aşa
mică de lumină pe care o avea Ari Thór într-o strălucire ştearsă. În
lipsa unei pene care s-o oprească, urma să capete inerţie în căutarea
echilibrului. Se întoarse rapid, dar în linişte, încercând în zadar să
apuce clanţa.
Izbitura nu fu atât de puternică, dar în liniştea nopţii sună ca o
tobă de fanfară.
La dracu’.
Rămase nemişcat în mijlocul camerei, sperând că zgomotul nu se
auzise, dar conştient că era imposibil să nu. Intrusul reacţionă
instantaneu, nu mai căuta să se mişte în linişte, iar Ari Thór se gândi
că încerca să fugă pe uşa din faţă, să iasă pe traseul cel mai direct.
O să-l prind, n-am cum să nu-l prind.
Auzi cum uşa din faţă se închise cu zgomot chiar când începu să
alerge afară din sufrageria cufundată în beznă. Se împiedică şi simţi o
durere arzătoare în umăr când se izbi de masa din sufragerie şi,
înainte să leşine, auzi limpede un ţipăt îndurerat de undeva de-afară.

 81 
20
Siglufjördur, duminică, 11 ianuarie 2009

Ugla stătea la pian şi cânta o melodie veche, o piesă veselă de pe la


jumătatea secolului trecut – un cântec pe care-l ştia pe de rost şi care
pe Hrólfur îl încântase. Cânta aproape inconştient în timp ce-l
aştepta pe Ari Thór, care întârziase la ora de pian.
Încă îi venea greu să creadă că Hrólfur murise. Părea sănătos şi în
formă pentru vârsta lui… Fir-ar să fie! De ce n-a fost mai atent pe
scări? Acum s-ar fi putut întâlni în continuare la cafea, ar fi putut să-
şi consolideze prietenia… Deodată se opri din cântat şi îşi aminti de
cearta de la teatru dintre Hrólfur şi Úlfur. Oare se încheiase urât? Să-l
fi împins cineva pe Hrólfur?
Trebuia să recunoască faptul că Hrólfur fusese cam beat în seara
aceea. Mereu încercase să-l evite când bea. Alcoolul îi scotea la iveală
partea întunecată. Hrólfur îşi dăduse repede seama că ea prefera să
nu-l întâlnească în starea aceea şi n-o invitase niciodată la cafea decât
dacă era complet treaz. Chiar dacă uneori era dur, pe dinăuntru era
blând ca un mieluşel. Urma să-i fie dor de el. Deodată, Ugla începu să
se gândească la ea însăşi. Hrólfur fusese dintotdeauna îngerul ei
păzitor la Societatea de teatru, era perfect conştientă de asta. Acum
ce urma? De data asta nu puteau să-i ia rolul principal, dar cine ştie
ce urma să se întâmple la viitorul spectacol? Poate că următoarele
roluri principale aveau să ajungă la Anna.
Úlfur le trimisese tuturor un e-mail în care confirma că premiera
urma să fie amânată cu două săptămâni. Fusese un mesaj scurt,
limpede, la obiect, care nu trăda vreun sentiment în legătură cu cele
întâmplate.
Bineînţeles că nu puteau decât să aştepte noua dată a premierei.
Ugla ar fi preferat să aibă loc cât mai repede. Se pregătise pentru
spectacol ca pentru un examen şi nu ştia dacă mai putea menţine
ritmul încă două săptămâni.
Aruncă o privire la ceasul de pe perete. Îl aşteptase cu nerăbdare
pe Ari Thór, şi nu doar pentru că era singurul ei elev. Îi plăcea
compania lui şi avea un aer liniştitor. Nu putea nega că era un bărbat
 82 
arătos, chiar elegant, dar mai era ceva care o atrăgea la el, ceva
invizibil şi intangibil. Cumva reuşea să zâmbească şi cu ochii, şi cu
gura. Oare era atrasă de el? Fata străină se amorezase de băiatul
străin? Nu, nici vorbă… dar… Nu-şi mai lăsase gândurile să zboare în
direcţia aceea. Nici nu ştia dacă nu cumva el avea prietenă în sud. Nu
vorbiseră niciodată despre astfel de lucruri, iar el nu spusese nimic.
Măcar nu avea verighetă. Recunoştea că îi plăcuseră puterea şi
căldura îmbrăţişării lui în faţa teatrului, după ce aflase de moartea lui
Hrólfur.
O bătaie în uşă o coborî brusc cu picioarele pe pământ. Întârziase
jumătate de oră, dar faptul că ajunsese îi aduse zâmbetul pe buze.
Însă, când deschise uşa, nerăbdarea ei şi zâmbetul primitor se
transformară în şoc.
— Uită-te la tine! Ce-ai păţit?
Pe fruntea lui era un pansament mare, iar o vânătaie
inconfundabilă se ivea de sub un alt pansament pus pe sprânceana
stângă.
Ari Thór zâmbi.
— Aş vrea să pot spune că e rezultatul încăierării cu un infractor,
zise el. Nu mă inviţi înăuntru?
— Ai întârziat, dar intră, replică Ugla, zâmbindu-i cald la rândul
ei.
— Deci ce-ai păţit? întrebă ea după ce se aşezară, atingându-i uşor
fruntea lovită, fericită să descopere că nu se ferea.
— Am căzut.
Ea simţi că asta nu era toată povestea, aşa că rămase tăcută şi
aşteptă.
— Cineva mi-a spart casa acum două nopţi. Mă rog, asta dacă poţi
să zici că-ţi sparge cineva casa când uşa e descuiată.
— Oamenii nu-şi încuie uşile pe-aici. La fel e şi în Patreksfjördur.
L-ai prins?
— Nu, spuse Ari Thór arătând spre plasture. M-am împiedicat pe
întuneric, am aterizat pe măsuţa de cafea şi am rămas cam năuc.
Sângeram în draci, a trebuit să acopăr rana cu ceva şi n-am putut să-l
urmăresc, nenorocitul naibii. Am crezut că pe-aici nu sunt hoţi.
— Poate e cineva din afara oraşului? propuse ea.

 83 
— Cine ştie.
— Copci?
— Nu. Am închis rana cu pansamente şi se pare că o să fiu bine.
— Sigur nu-i nimic grav?
— Sper că nu. Mă cam doare capul, dar m-am lovit şi la umăr şi
acolo doare mai rău.
— Ai idee cine-a fost?
— Habar n-am. I-am povestit lui Tómas şi, drept să-ţi spun, n-a
părut să mă ia prea în serios. A spus doar că în oraş sunt câţiva beţivi
care mai dau uneori năvală în casa greşită după ce iau prea mult la
bord. Mi-a zis să nu-mi fac griji şi să fiu recunoscător că, oricine-a
fost, n-a încercat să se pună în pat lângă mine, crezând că sunt
nevastă-sa!
— Dar Tómas ce crede… începu ea, apoi se opri înainte să
continue. Ce crede despre Hrólfur?
— Hrólfur?
— Da. A fost un accident?
Ezită înainte să-i răspundă şi îşi dădu seama că ar fi fost nepotrivit
din partea lui să vorbească despre un caz aflat încă în desfăşurare.
Îi răspunse cu o întrebare.
— Aşa pare, nu crezi?
— Bănuiesc că da. Dar tu ce crezi?
— Tómas e sigur. Absolut sigur. Vrea cât mai puţină gălăgie de pe
urma cazului. Toată situaţia i se pare foarte stânjenitoare, un scriitor
faimos care cade pe scări, beat pe deasupra…
— Dar tu ce crezi? repetă ea.
Ari Thór îşi duse o mână la cap, parcă încercând să-şi aline
durerea.
— Nu m-am prea gândit.
— Mă întrebam dacă are ceva de-a face cu cearta, zise ea.
— Ceartă?
— Hrólfur şi Úlfur.
— Serios? Nu ştiam de asta, zise Ari Thór. De ce se certau?
— Cam despre tot şi nimic. Mi s-a părut că lucrurile s-au înrăutăţit
treptat. Erau amândoi la balcon, amândoi în toane proaste. Hrólfur a
intervenit mai mult decât de obicei în timpul repetiţiei şi era clar că

 84 
băuse. Úlfur începuse să se enerveze rău de tot. Până la urmă s-a
transformat în concurs de urlete. Úlfur a spus ceva de genul…
Făcu o pauză înainte să continue.
— …„Las’ că taci tu din gură când o să mori!” Asta i-a amuţit pe
toţi, iar Úlfur ne-a dat pauză după câteva minute – pauza de cină – şi
apoi… Ei bine, Hrólfur murise când ne-am întors noi.
— Crezi că…?
Brusc îşi dădu seama de gravitatea cuvintelor ei.
— Nu, bineînţeles că nu. Doar dacă, mă rog, doar dacă a fost
neintenţionat, din greşeală, zise ea şi tăcu o clipă. Úlfur cred că a fost
ultimul care a plecat. Nu mai era nimeni altcineva în sală când am
ieşit eu şi Karl. Am mers împreună pentru că el locuieşte destul de
aproape, pe Thormódsgata. Ţin minte că Anna plecase deja, la fel şi
Pálmi, dar Úlfur era tot acolo sus în balcon cu Hrólfur. Probabil a
plecat chiar după mine.
— Da, zise Ari Thór încet, evitând privirea Uglei. Aşa trebuie să se
fi întâmplat.

 85 
21
Siglufjördur, luni, 12 ianuarie 2009

Nu era încă ora şapte în dimineaţa zilei de luni şi un strat gros de


zăpadă se aşternuse peste noapte în Piaţa Primăriei.
Căzut adânc pe gânduri, Úlfur Steinsson intră în piaţă exact când
Pálmi apăru din cealaltă parte şi se îndreptă spre el. Pálmi era cel mai
înalt dintre cei doi, slab, uşor adus de spate şi obosit, de parcă ar fi
purtat o povară grea pe umeri.
Úlfur ridică privirea înaintea lui Pálmi. Se salutară din cap, încet,
aproape simultan, în tăcere, de parcă un cuvânt aruncat aiurea la ora
aceea ar fi putut trezi din somn tot oraşul. Úlfur se gândi să se
oprească, dar nu prea avea chef de vorbă. Din fericire, Pálmi nu dădu
nici el vreun semn că ar vrea să-şi întrerupă mersul, aşa că îşi văzură
amândoi de drum.
Şi-l aminti pe Pálmi de odinioară, când era tânăr. Acum, Pálmi
avea peste şaptezeci de ani şi îşi arăta vârsta.
Mai am un an, îşi zise Úlfur. Mai am un an şi fac şi eu şaptezeci.
Trebuia să accepte că vârsta începea să-şi spună cuvântul. Îşi dădea
seama de fiecare dată când se uita în oglindă şi o simţea cu toată
fiinţa, în fiecare zi. Până şi cel mai mic efort îl făcea să gâfâie.
Aerul era absolut nemişcat şi nu cădea niciun fulg. Úlfur purta
obişnuita pălărie de fetru ca să-şi acopere capul chel. În puţinele
ocazii în care se aventura afară din casă când ningea puternic,
renunţa la pălărie şi îşi lua o pereche de căşti groase şi o căciulă de
lână.
Cum naiba ajunsese el din nou în Siglufjördur?
Ştia răspunsul mai bine decât oricine. Ştia că vinovat de hotărârea
să se mute acasă în Siglufjördur când se pensionase era el şi numai el.
Dar, în zilele în care îşi regreta cel mai amarnic decizia, prefera să dea
vina pe fosta lui soţie.
Sonja avea cu doisprezece ani mai puţin decât el şi era o femeie
remarcabil de frumoasă. De fapt, era atât de atrăgătoare că Pálmi nu
înţelesese niciodată ce văzuse la el, un bărbat de patruzeci de ani,
care lucra la Ambasada Islandei din Suedia. Când se cunoscuseră, el
 86 
era acolo de patru ani şi îşi construise o reputaţie. Petrecea
weekendurile în cluburi de noapte şi era cunoscut drept o gazdă
generoasă – diplomatul mişto din Islanda pe care îl aştepta un viitor
pe cinste.
Ea avea doar douăzeci şi opt de ani şi îl fermecase din clipa în care
se întâlniseră. Era din Stockholm şi încheiase de curând o relaţie
lungă cu tatăl fiului ei de şase ani, a cărui custodie o împărţeau. Nu
era deosebit de mămoasă şi amânase să-i dea lui Úlfur un răspuns
dacă să facă şi ei un copil sau nu.
Islandezul ciudat, căruia îi luase atât de mult să înveţe suedeză ca
lumea, nu izbutise să preia rolul de tată al fiului ei şi nici nu reuşise
să stabilească o relaţie bună cu băiatul. Uneori se întreba dacă n-ar fi
trebuit să fie mai convingător în privinţa propriilor copii, dar fusese
mereu prea ocupat cu cariera, apropiindu-se tot mai mult de vârf.
Iar acum era singur şi se plimba pe străzile pustii din Siglufjördur,
luând guri mari, liniştitoare, din aerul rece al dimineţii. Ştia cât de
periculoasă putea fi zăpada în zonele nordice: furtunile orbitoare,
oamenii care trebuiau uneori să-şi croiască drum afară din casă cu
lopata, ameninţarea avalanşelor… Însă în clipa aceea totul era tăcut.
Să fi fost liniştea dinaintea furtunii?
Locuia pe Sudurgata, la câteva minute de mers pe jos de teatru, în
fosta casă a părinţilor lui. Tatăl lui murise de mult, se pierduse la
douăzeci şi şase de ani, când Úlfur nu avea decât patru. Avea amintiri
neclare cu tatăl lui, toate legate de mare, o mare paşnică într-o zi
liniştită. Însă marea nu fusese deloc paşnică în ziua în care tatăl său
ieşise în larg pentru ultima oară. Barca era mare, solidă şi înfruntase
destule furtuni. Tatăl lui Úlfur şi câţiva dintre foştii lui colegi de
şcoală navigaseră cu ea pe rând vreme de mulţi ani, de multe ori
periculos, dar se întorseseră de fiecare dată acasă. Asta până în ziua
aceea, când lumea spunea că fusese cea mai urâtă vreme din toată
iarna. Prinsă în condiţii cumplite, barca se târâse în cele din urmă în
port, deteriorată de furia dezlănţuită a unei furtuni de iarnă din nord-
est, cu doi membri ai echipajului în minus. Tot oraşul îi jelise pe
bărbaţii care nu se mai întorseseră, iar un băieţel de patru ani
plânsese după tatăl lui.
Ideea de a-i călca pe urme nici nu-i trecuse prin minte lui Úlfur.

 87 
Evita pe cât posibil să meargă cu barca şi îi repugna până şi ideea de a
lucra ceva care să aibă legătură cu peştele sau pescuitul. Siglufjördur
nu era un loc bun pentru un tânăr care nu aprecia argintul mării, cum
i se spunea heringului. Se mutase la Akureyri, cel mai apropiat oraş
mare, imediat ce avusese posibilitatea, terminase liceul şi apoi plecase
la Reykjavík. Însă fiordul natal îşi păstrase atracţia puternică, în ciuda
tristeţii legate definitiv de el – şi a docului care era ultima bucată de
pământ uscat pe care călcase tatăl lui.
Mama lui Úlfur locuise în Siglufjördur până în ultima zi, singură în
casa mare după ce el se mutase; de multe ori se simţea vinovat că o
abandonase acolo. Când stătea pe întuneric, doar cu lumina lămpii
care cădea asupra cărţilor pentru şcoală, gândurile îi fugeau uneori la
mama lui, singură lângă fiordul puternic unde stihiile puteau fi
cumplit de crude. Ea nu se plânsese niciodată şi îl încurajase să
meargă tot înainte, să-şi găsească drumul şi să-şi fructifice la
maximum talentele.
Talentele? Oare chiar îşi folosise talentele la maximum? Se gândea
încrâncenat la întrebarea asta în timpul lungilor sale plimbări zilnice,
când scormonea în trecut. Avea o vârstă la care ar fi fost mai potrivit
să se aşeze şi să scrie un soi de carte de memorii, dar cine ar fi fost
interesat să citească despre viaţa lui? Nu-i venea să aştearnă cuvinte
pe pagină. În schimb, se folosea de acele plimbări lungi să-şi
amintească lucruri ca să-şi scrie memoriile în minte.
De când se mutase în nord, nu-şi permisese luxul să nu facă nimic
şi scrisese câteva piese de care era mulţumit. I se părea că teatrul îl
stimulează. Regizase câteva producţii, iar acum era regizorul de
serviciu al Societăţii de teatru, o poziţie importantă chiar dacă era o
trupă de amatori, iar slujba nu era plătită. Fusese dintotdeauna
fascinat de arte, deşi în adâncul sufletului ştia ce găsea, de fapt,
fermecător la postul său: el era şeful, dădea indicaţii, era tratat cu
respect. Fusese în posturi cu autoritate atât de mulţi ani în timpul
carierei diplomatice că suferise un şoc când pierduse brusc totul,
când devenise un pensionar oarecare dintr-un oraş mic din Islanda.
Societatea de teatru fusese o rampă de lansare pentru el, dar
ambiţia lui mergea mai departe de-atât.
Se aplecase asupra celei mai recente piese noapte de noapte,

 88 
finisând-o şi rafinând-o. Visa s-o vadă montată anul următor, poate
chiar de ziua lui, cu el în dublu rol, de scriitor şi regizori. Până acum,
obstacolul principal fusese Hrólfur. Úlfur îi arătase lui Hrólfur un
manuscris de care fusese destul de mândru, însă Hrólfur i-o dăduse la
o parte după ce citise primele câteva pagini.
— E foarte slabă, Úlfur, îi zisese. Oi fi fost un bun diplomat, dar
scriitor n-o să fii niciodată. Rămâi la ce te pricepi.
Şi cu asta, basta, iar acum montau piesa lui Pálmi.
Însă totul se schimbase odată cu moartea lui Hrólfur.
Şi barem cine era Hrólfur să-l judece? Da, scrisese o carte bună, ba
chiar foarte bună, trebuia să recunoască. Însă Hrólfur se culcase pe
lauri decenii întregi. Nu mai scrisese ani la rândul, dar îşi exploata
faima la maximum, continua să vândă drepturi de autor în toată
lumea şi călătorea mult în cadrul unui circuit de prelegeri. Locuise în
Reykjavík după război, dar se mutase în Siglufjördur când steaua lui
începuse să-şi piardă din strălucire. Judecând la rece, Hrólfur se
pensionase devreme, ceea ce probabil fusese o mişcare vicleană din
partea lui. Când se mutase înapoi în oraşul natal, unde era respectat,
îl ştiau toţi şi toată lumea îi citise cartea, redobândise o parte din
glorie. Continuase să ţină prelegeri şi să participe la festivaluri
literare, uneori în schimbul unor sume generoase. Bătrânul fusese,
fără îndoială, inteligent în privinţa carierei sale şi reuşise să strângă o
mică avere.
Úlfur trebuia să recunoască faptul că, din anumite puncte de
vedere, urma să-i fie dor de bătrân. Hrólfur îi mai invitase acasă din
când în când pe el şi Pálmi la un pahar, iar toţi trei vorbiseră până
târziu în noapte, ca de la egal la egal, dând uitării toate certurile.
Hrólfur fusese un adevărat personaj, o figură cosmopolită.
Petrecuseră multe seri memorabile aşezaţi în fotolii, în semiîntuneric,
sorbind vin roşu şi discutând despre arte, despre cultură sau despre
starea de atunci a lucrurilor, ascultând operă. Uneori între ei se lăsa
liniştea, cu excepţia muzicii de pe fundal. Toţi trei tăceau când Jussi
Björling cânta Una furtiva lagrima, încheiaseră un acord tacit că a
vorbi peste o asemenea dovadă de măiestrie ar fi fost curată erezie. În
mod normal îi ascultau pe maeştrii din vechime pe viniluri şi fusese o
surpriză când Hrólfur îşi achiziţionase un CD player – nu se împăcase

 89 
niciodată prea bine cu tehnologia. În majoritatea timpului nu făcea
decât să adune praf în colţ, parcă era o enigmă cum ajunsese acolo.
Úlfur auzise că fata misterioasă din Patreksfjördur, Ugla, îl convinsese
pe Hrólfur să cumpere aparatul şi câteva CD-uri. Îi urmase sfatul, iar
Úlfur nu putea să nu se întrebe ce fel de vrajă aruncase Ugla asupra
bătrânului. Hrólfur se ataşase neobişnuit de tare de fata căreia îi
închiriase odată apartamentul de la demisol şi cu care încă se întâlnea
la cafea. Întreg oraşul ştia povestea şi privea alăturarea celor doi cu
interes.
Úlfur era sigur că Hrólfur n-ar fi fost niciodată de acord ca el să
scrie pentru Societatea de teatru. Hrólfur fusese mai amabil cu Pálmi,
bătrânul învăţător. De fapt, în ciuda eforturilor grosolane şi nu
tocmai promiţătoare ale lui Pálmi, Hrólfur îl sprijinise în continuare
şi îi dăduse ocazie după ocazie să se afirme. Avusese efect. Scriitura i
se cizelase – până şi Úlfur trebuia s-o recunoască. Era limpede că
afurisitul de învăţător avea talent.
Dar asta nu mai era o problemă.
Úlfur hotărâse deja că se va oferi pe tăcute să finanţeze spectacolul
bazat pe piesa lui – precis ar fi fost de ajuns să convingă Societatea de
teatru să-l monteze astfel încât să coincidă cu a şaptezecea lui
aniversare. Nu ducea lipsă de bani – chestiunea asta o aranjase lunga
carieră diplomatică. În ciuda faptului că trăia pe picior mare,
investise cu cap. Divorţul îl costase scump, dar mai avea destule
economii.
Divorţul cu „D” mare. Bănuielile că ceva era în neregulă deveniseră
prea puternice să le mai ignore cam în preajma zilei când Sonja făcea
cincizeci de ani. Diferenţa de vârstă nu fusese o problemă până
atunci. Ea avea cincizeci de ani, el trecuse de şaizeci, era ataşat la
ambasada din Oslo, un diplomat respectat şi sus-pus, dar care avea
câteva kilograme în plus în jurul mijlocului şi căruia părul îi dispăruse
de mult. Sonja îşi păstrase remarcabil de bine înfăţişarea tinerească.
Ştia ce-l aşteaptă din clipa în care ea îi spusese – cu glăsciorul dulce şi
lipsit de regrete – că aveau ceva de discutat. Sonja cunoscuse un
bărbat mai tânăr. De fapt, sensibil mai tânăr, un inginer de patruzeci
şi cinci de ani din Oslo.
Deşi se aşteptase la astfel de veşti, tot fusese şocat să-i audă

 90 
convingerea din voce. Nu dormise zile întregi, îşi luase concediu
medical pentru prima oară de mulţi ani şi zăcuse acasă, în întuneric,
încercând să priceapă ce se stricase.
Trăise timp de douăzeci de ani alături de ea, dar voise mai mult.
Ceva în fiinţa lui îi spusese că n-avea să ţină dar, cu trecerea timpului,
se agăţase de speranţa firavă că urma să fie bine.
În cele din urmă divorţaseră, iar Sonja se mutase cu inginerul ei
norvegian. Úlfur rămăsese de unul singur, deodată bătrân,
îndeplinindu-şi datoriile mai mult prin forţa obişnuinţei decât din
dorinţa de a deschide calea unor noi oportunităţi şi aşteptând în
linişte să ajungă la pensie.
Doi ani mai târziu, mama lui murise în Siglufjördur. Locuise în
aceeaşi casă mare şi veche în care-şi crescuse familia până înaintase
mult în vârstă. El fusese singur la părinţi, aşa că acum era ultimul
membru al familiei sale. Erau şanse infime să mai aibă vreun
moştenitor.
Slujba avusese loc în biserica din Siglufjördur într-o zi călduţă de
vară. Pe mama lui o plăcuse multă lume şi avea mulţi prieteni. Úlfur
simţise o tristeţe profundă la dispariţia ei, dar ştia în sinea lui că ea
aşteptase şaizeci de ani să se întâlnească din nou cu tatăl lui. Slujba
fusese foarte emoţionantă. Prietena ei apropiată de la biserică îi
cântase, iar Hrólfur se oferise să citească un poem, un poem minunat
din cartea lui faimoasă, La nord de dealuri.
Un prieten vechi de la şcoală, care avea o afacere imobiliară part-
time, îl ajutase să scoată casa la vânare. „O clădire elegantă situată în
cea mai bună parte a oraşului”, zicea anunţul. „O locuinţă de vară
splendidă.”
Úlfur ceruse puţin timp să se adune şi hotărâse să rămână în
Siglufjördur pe toată durata concediului. Trecuseră mulţi ani de când
petrecuse o perioadă atât de lungă în oraşul natal. Cândva încercase
să vină să-şi viziteze mama o dată pe an, de obicei de Crăciun, poate
de Paşte sau în timpul verii, şi de regulă cu Sonja. Vreme de câţiva ani
mama lui venise ea în vizită, dar nu mai acceptase invitaţii când i se
deteriorase sănătatea.
Petrecuse câteva săptămâni ciudate în centrul vechi al oraşului.
Sentimentul de pierdere i se părea cu atât mai crunt când stătea în

 91 
casă, îi era dor de mama lui şi îşi jelea tatăl şi simţea că trebuie să
rămână acolo. Ceva din orăşelul ăsta avea o atracţie puternică: marea,
munţii impunători, casele vechi. Îşi dăduse seama că îi era dor până şi
de zăpadă.
Cel puţin o dată pe zi mergea la docuri şi privea în larg, peste fiord,
gândindu-se la tatăl pe care marea i-l răpise.
Fusese un fel de revelaţie să-şi dea seama că se împăcase cu fiordul
şi marea.
Venise vremea să se întoarcă acasă.

Ştirea ocupa toată prima pagină a ziarului de duminică de pe masa


din colţul cafegiilor de la secţie. Ziarul ajunsese în Siglufjördur abia
luni, dar confirma în scris ceea ce toată lumea ştia deja, că Hrólfur
murise.
S-a stins Hrólfur Kristjánsson.
Fără litere de-o şchioapă, doar un articol într-un chenar negru în
josul paginii.

Autorul Hrólfur Kristjánsson a murit vineri seara în Siglufjördur la


vârsta de nouăzeci şi unu de ani. A devenit o figură naţională în 1941, la
douăzeci şi patru de ani, când a publicat romanul La nord de dealuri.
Cartea e considerată una dintre cele mai bune cărţi de literatură
islandeză din secolul al XX-lea, iar stilul ei unic a însemnat naşterea
unei noi şcoli de literatură, a unei abordări revoluţionare, moderne a
stilului romantic islandez din secolul al XIX-lea. Poemele de iubire din
carte, printre care şi tragicele Versuri pentru Linda, scrise în cinstea
eroinei cărţii, fac parte de mult timp din mentalul naţional. Hrólfur
Kristjánsson s-a născut la Siglufjördur în 10 august 1917 şi a absolvit
liceul din Reykjavík în 1937 înainte să plece la universitate în
Copenhaga, unde a studiat mai întâi istorie şi apoi literatură.
S-a întors în Islanda pe nava de pasageri Esja în voiajul său din 1940
din portul Petsamo, în Finlanda, cu două sute optzeci de cetăţeni
islandezi la bord, la scurt timp după izbucnirea celui de-Al Doilea
Război Mondial. Mai târziu s-a stabilit în oraşul natal Siglufjördur şi a
rămas acolo pentru tot restul vieţii. Hrólfur Kristjánsson a primit

 92 
numeroase laude pentru opera sa. Romanul lui a fost publicat în
Statele Unite şi în mare parte din Europa, obţinând recenzii extrem de
favorabile şi devenind un succes comercial în rândul publicului cititor
din mai multe ţări. A publicat poezie şi colecţii de povestiri scurte până
s-a pensionat în 1974. Preşedintele Islandei i-a decernat Ordinul
Şoimului în 1990. A fost şi doctor honoris causa în literatură la
universităţi atât din Islanda, cât şi din Copenhaga. Nu a fost căsătorit
şi nu a avut copii.
Hrólfur Kristjánsson a murit vineri într-un accident în timpul
repetiţiei cu Societatea de teatru din Siglufjördur, al cărei preşedinte
era de mai mulţi ani.

— M-a sunat, zise Tómas.


Ari Thór ridică privirea.
— Cine?
— Jurnalistul. Nu le-a luat mult să-şi dea seama. M-a întrebat dacă
moşu’ băuse.
Tómas se scărpină în cap şi ridică o sprânceană stufoasă,
aruncându-i o privire neobişnuit de dramatică, în vreme ce
sprânceana cealaltă rămase la locul ei obişnuit.
— Şi ce i-ai spus?
— Ştia deja. Trebuie să-i fi spus cineva. I-am zis că n-am nimic de
comentat. O să-l lăsăm pe bătrân să se odihnească în pace.
— Mai eşti sigur că a fost doar un accident?
— Da. Hai să nu facem din ţânţar armăsar.
Tonul lui Tómas fusese ferm.
— Am auzit că vineri a avut loc o ceartă.
— Cum adică? îi aruncă Tómas o privire bănuitoare.
— Nu ştiai? Am auzit că Úlfur şi Hrólfur au zbierat unul la altul de
mama focului.
Tómas păru surprins.
— Nu, Úlfur n-a zis nimic legat de asta, spuse el căzut pe gânduri.
N-are cum să fie ceva neobişnuit, mai ales chiar înainte de
deschiderea stagiunii. Ştii cum sunt artiştii ăştia – se ambalează prea
repede. Dar tu cum ai aflat?
— Am auzit ieri, răspunse Ari Thór, sperând să scape fără alte

 93 
explicaţii.
Ar fi preferat să nu-i dea de înţeles lui Tómas că discutase cu Ugla
despre treburile poliţiei.
— N-ar trebui să mai punem întrebări?
— Şi ce să întrebăm? A fost un accident. N-am de gând să torn gaz
pe foc, zise Tómas pe un ton mai ridicat, iar pumnul îi ateriză cu
zgomot pe masă.
Era clar că lucrurile se opreau acolo.
— La prânz mă duc la piscina de la sală, dacă e-n regulă, spuse Ari
Thór şi i se păru că Tómas se simte uşurat că renunţă la subiect.
— Bine. Aşa să faci.

Atenţie. Nu alergaţi în jurul piscinei.


Apă adâncă. Apă mică.

Ari Thór citi a suta oară scrisul de pe perete când coborî treptele
de la vestiare la piscină. Era tentant să se arunce şi să vadă cum se
comporta umărul după accidentare, dar în loc de asta trecu de piscină
şi ieşi la aer curat, unde bazinele cu apă fierbinte erau înconjurate de
un gard înalt, din lemn. Afară era crâncen de frig, aerul stătea
nemişcat, parcă-şi ţinea respiraţia. Nu mai ninsese, iar lumina
soarelui era aproape dureros de puternică şi se reflecta în peisajul
îngheţat. Ari Thór tremură şi miji ochii în timp ce se îndreptă spre
bazin.
Ari Thór mai mersese de câteva ori la piscină – de obicei în pauza
de prânz, când tura era liniştită. O baie în bazinul cu apă caldă îi
relaxa muşchii, acolo putea să se strecoare încet în apă şi să se piardă
în gândurile sale. În trecut, Úlfur era mereu în bazin pe la prânz, dar
cei doi nu vorbiseră niciodată – o tăcere respectuoasă. Situaţia avea să
se schimbe. Fără îndoială era dreptul lui Tómas să decidă dacă să
investigheze sau nu incidentul de la Societatea de teatru, dar nu-i
putea interzice lui Ari Thór să vorbească despre el.
Erau singuri în bazin.
— N-am înţeles niciodată, începu Ari Thór, de ce nu există şi o
piscină exterioară într-un loc minunat ca ăsta, cu privelişte peste

 94 
fiord. Mare păcat că piscina e acoperită.
— Ce? tresări Úlfur.
— Bună ziua. Mă numesc Ari Thór. Ne-am întâlnit vineri.
Úlfur inspiră scurt.
— Da, mă rog, aşa o fi, spuse. Reverendul, parcă? adăugă el încet.
— Exact, răspunse Ari Thór, ignorând comentariul. Nu sunteţi de
acord?
— Ce, legat de piscină?
Ari Thór dădu din cap.
— De fapt, nu. Îmi amintesc că pe vremuri chiar a existat o piscină
exterioară.
Expresia de pe faţa lui Úlfur şi ochii obosiţi arătau că se referea la
vremurile bune.
— Nu era de glumă cu zăpada aia, crede-mă. A fost o
binecuvântare când au acoperit-o.
Gheaţa fusese spartă, iar Ari Thór insistă.
— Înţeleg că deschiderea stagiunii a fost amânată.
— Da, nu s-a putut altfel. A trebuit să aşteptăm până după
înmormântare.
— Îl ştiaţi bine pe Hrólfur?
— Destul de bine. Făcea parte dintr-o altă generaţie, deşi liniile de
demarcaţie încep să fie tot mai neclare odată cu vârsta, spuse Úlfur
zâmbind. Amândoi eram pensionari.
— Bietul bătrân, cum a căzut pe scări…
Úlfur dădu din cap şi privi în sus.
— Se pare că o să ningă, zise.
— Probabil aţi fost una dintre ultimele persoane care a vorbit cu
el, continuă Ari Thór, încercând să vorbească într-o doară.
Úlfur păru să le ia ca atare şi răspunse fără să stea pe gânduri.
— Mai mult ca sigur… Făcuserăm câteva modificări minore la
scenariu în timpul repetiţiei. Uneori e nevoie să mai faci schimbări,
chiar dacă e enervant să apară în ultima clipă. Ne uitam peste câteva
lucruri când ceilalţi plecaseră la cină şi, ca de obicei, a făcut câteva
observaţii foarte pertinente. Atunci era, cu siguranţă, tare vioi şi
agitat, zise el, apoi se opri. Îmi pare rău, a fost o remarcă nelalocul ei.
— Dar lucraţi bine împreună, nu?

 95 
— Da, nu era rău, răspunse, iar privirea i se întoarse spre cer, de
parcă aştepta să cadă primii fulgi.
O tânără se apropie şi intră şi ea în bazin, fără să le adreseze vreun
cuvânt lui Úlfur sau lui Ari Thór.
Ari Thór voia să-l întrebe despre problema cu băutura, să afle cât
de beat fusese, de fapt, Hrólfur, dar ăsta era exact genul de discuţie
care-i putea crea probleme. Puţine lucruri sunt mai zemoase decât o
bârfă bună într-o comunitate în care nu prea se întâmplă nimic
remarcabil. Femeia de lângă ei era, fără îndoială, de-a locului, nu un
turist – în perioada asta a anului, când oraşul era învăluit în zăpadă şi
întuneric iar drumurile erau atât de periculoase că deveneau aproape
mortale, în zonă veneau puţini vizitatori. Prognoza nu era nici ea
bună, cel puţin aşa auzise întâmplător Ari Thór. Nu mai dădea
importanţă prognozei de când se mutase în nord, pentru că
întotdeauna se anunţa vreme urâtă.
— Era o persoană destul de dificilă, din câte am înţeles, insistă Ari
Thór.
— Da, mă rog, uneori. Uneori, spuse Úlfur şi privi din nou cerul.
Ari Thór nu rezistă tentaţiei.
— Am auzit că v-aţi certat vineri.
Úlfur nu se lăsă păcălit de tonul glumeţ al celuilalt.
— Ce dracu’ vrei să spui? se răsti şi se ridică, gata să plece.
Primii fulgi îşi începuseră dansul.
— Ce-i asta, un nenorocit de interogatoriu?
Ari Thór nu zise nimic, zâmbi şi se uită la tânără ca să-i evite ochii
lui Úlfur. Expresia femeii era neschimbată, era clar că nu venise în
bazin ca să intervină în discuţiile altora.
Când îşi întoarse privirea, Úlfur plecase iar zăpada începuse să
cadă puternic – ca o întunecime groasă, albă. Ari Thór inspiră adânc
şi încercă să-şi alunge senzaţia de claustrofobie.

 96 
22
Siglufjördur, luni, 12 ianuarie 2009

Pálmi Pálsson era mulţumit că Úlfur doar îl salutase din cap când
se întâlniseră dimineaţa devreme în Piaţa Primăriei. Pálmi mersese
înainte prin piaţă şi coborâse pe chei – traseul zilnic. Era un obicei pe
care îl deprinsese de când nu mai preda şi ieşise la pensie în urmă cu
trei ani, când profesorii şi elevii îi organizaseră o recepţie de rămas-
bun la final de zi. Fusese într-o vineri, ultima zi din an, când
primăvara se instalase practic peste tot în Islanda, mai puţin în
Siglufjördur, cu munţii lui albi la faţă. Pe versanţi era destulă zăpadă
încât să pară că mai aveau mult de aşteptat până la vară, dar nu
destulă încât să se poată merge cu schiurile. Pálmi era un schior
pasionat, chiar şi la şaptezeci şi trei de ani.
Şaptezeci şi trei de ani. Nu-i venea să creadă. Era sănătos-tun, iar
prietenii şi cunoştinţele îi lăudau mereu înfăţişarea tinerească. Parcă
ai avea şaizeci de ani, Pálmi. Cum naiba reuşeşti? Bineînţeles, ştia că
era o minciună. Părul i se grizonase, dar asta nu-l făcea decât să arate
mai distins. O privire fugitivă în oglindă, însă, îi spunea că nu era
deloc tânăr, vinişoarele erau vizibile pe chipul uscăţiv, cu obrajii
aproape supţi. Mama lui nu avea decât şaizeci şi şapte de ani înainte
să facă atac cerebral. În tinereţe, Pálmi se temuse că avea să moară la
fel, dar depăşise de mult această frică. Preda deja de câţiva ani la
şcoala primară din oraş când murise mama lui, în 1983. Ea locuise
într-un apartament vechi de lângă piaţă şi refuzase vehement să se
mute la el, în casa pe care o cumpărase pe Hvanneyrarbraut, cu
vedere la fiord, în care trăia şi acum. Era destul de aproape de piaţă şi
de teatru, dar în acelaşi timp fiind îndeajuns de retrasă, aşa cum era
construită aproape pe mal şi cu o privelişte nestingherită asupra
mării.
Genele puternice trebuie să fi venit din cealaltă parte a familiei,
deşi viaţa tatălui lui Pálmi fusese scurtă, încheiată de tuberculoză la
numai douăzeci şi patru de ani. Pálmi se simţise dintotdeauna
puternic legat de tatăl pe care nu şi-l amintea. Mai existau câteva
fotografii cu ei doi, făcute în 1936 şi 1937, la scurt timp înainte ca tatăl
 97 
lui să-şi părăsească familia şi să-şi caute norocul în Danemarca, pe
vremea când Pálmi nu avea decât un an. El şi mama lui fuseseră lăsaţi
în Siglufjördur, dar Pálmi nu simţise niciun fel de resentiment din
partea mamei. Avea nevoie de libertate, o auzise odată. Propriile
sentimente afectuoase faţă de părintele plecat de mult i se trăgeau
inconştient din atitudinea ei pozitivă faţă de el, căci ea îl iubise pe
tatăl lui încă o bună bucată de vreme după ce acesta îi părăsise.
Nu-i fusese uşor, părăsită, cu un copil mic, într-un oraş îndepărtat
de pe coasta din nord, în timpul unor ani foarte grei. Ca atâţia alţii,
tatăl lui făcuse tuberculoză în Danemarca şi murise mult prea tânăr,
la numai un an după ce plecase din Islanda.
Pe Pálmi îl plăcuse toată lumea de la şcoala primară. Fusese un
învăţător conştiincios şi îşi petrecuse verile plimbându-se pe dealuri
şi munţi. Plecase din oraş doar de trei ori, de fiecare dată în excursii
cu elevii. Nu simţise niciodată nevoia stringentă de a explora lumea,
lucru pe care, în opinia lui, îl moştenise de la mama sa. Ea fusese
mereu atentă, nu exagerase niciodată cu cheltuielile, ţinând cont cu
sfinţenie de fiecare bănuţ. Pálmi fusese surprins să descopere după
moartea ei că economiile abia dacă acopereau cheltuielile de
înmormântare.
Fusese dintotdeauna singuratic. Fusese un învăţător bun,
respectat, dar întotdeauna îi venise greu să stabilească prietenii în
afara locului de muncă. Nici femei nu prea existaseră în viaţa lui, iar
acum era clar prea târziu. Sau nu? Poate era doar vina lui că ezita, că
nu fructifica nicio ocazie ivită. Fusese îndrăgostit în tinereţe, însă
ratase şansa pentru că nu îndrăznise să rişte. Se gândea cu regret la
zilele acelea. Însă avea o fire practică şi îşi impusese să nu privească
în urmă, pentru că deseori şi-ar fi provocat prea multă durere.
De când ieşise la pensie se cufundase în scris. Se trezea devreme în
fiecare zi, cu mult înainte ca oraşul să fi făcut ochi, şi îşi crease
obiceiul să scrie în fiecare zi în biroul lui cu vedere la fiord. După
cină, serile îl găseau din nou la calculator vreme de încă o oră sau mai
mult. Pe timpul iernii, când se întuneca devreme, aprindea lumânări
şi le aranja la fereastră, în borcane de gem. Stând pe scaun în faţa
calculatorului, se uita în întuneric prin căldura degajată de flacăra
lumânărilor, căutând marea şi punctul de uscat aflat pe partea

 98 
cealaltă a fiordului.
Lucrul la carte avansa bine şi scrisese deja trei piese pe lângă acest
magnum opus. Îi venea uşor să scrie piese şi îi echilibrau munca la
roman. Prima fusese aproape o farsă, în vreme ce a doua fusese un pic
mai dramatică; a treia, pe care o considera cea mai bună, era o dramă
în toată puterea cuvântului, cu momente umoristice atent ţesute în
text. Asta îşi doreau oamenii, să poată să şi râdă, să şi plângă. Noua
piesă era cea pe care Societatea intenţionase s-o monteze sâmbătă.
Rămase în picioare pe chei şi privi spre uscat, de-a lungul fiordului.
Musafirii lui danezi dormeau încă, bătrâna şi fiul ei. Ce dracu’ i-o fi
trebuit şi ei să vină? Îi cazase la demisol – femeia avea nouăzeci de
ani şi începuse un pelerinaj prin Islanda, în care îl târâse şi pe fiul ei,
şi îl rugase pe Pálmi să-i primească doar pentru că îl cunoscuse pe
tatăl lui în Danemarca.
— Aş vrea să vizitez Siglufjördur. Tatăl tău mi-a vorbit întotdeauna
cu drag despre locul ăsta, îi spusese la telefon în daneza ei curată.
După zeci de ani de predare, Pálmi vorbea daneza cu uşurinţă. O
avertizase că vremea putea fi imprevizibilă în perioada aceea şi că nu
exista vreo garanţie nici măcar că va putea să ajungă în Siglufjördur,
darmite să mai plece.
— Chiar şi aşa, trebuie să încerc. Vreau neapărat să văd fiordul cu
ochii mei înainte să mor. O să stau la Reykjavík de Anul Nou pentru
că vreau să văd artificiile, îi spusese ea bucuroasă ca un copil. Crezi că
am putea veni câteva zile în vizită după Anul Nou, dacă vremea e
acceptabilă?
Cum ar fi putut să refuze?
Încă o săptămână întreagă. Plănuiau să plece înapoi în sud lunea
viitoare. O săptămână întreagă.
Nu se simţea încă nicio adiere, dar Pálmi ştia că într-un loc ca
acela era inevitabil ca furtuna să se dezlănţuie.

 99 
23
Siglufjördur, marţi, 13 ianuarie 2009

Vestea se răspândi ca primul îngheţ.


Aproape toată lumea era la curent cu faptul că Úlfur fusese
interogat în bazinul cu apă fierbinte, iar incidentul căpătase proporţii
cu fiecare repovestire. Când Ari Thór îl auzi de la Tómas, înfloriturile
îl făcuseră de nerecunoscut, însă trebuia să recunoască faptul că mai
avea, totuşi, un miez de adevăr. Nucleul poveştii era adevărat: cu
siguranţă îl întrebase pe Úlfur despre cum se desfăşuraseră
evenimentele de la Societatea de teatru.
Era limpede că Tómas se supărase pe Ari Thór şi nici măcar Hlynur
nu încercă să facă vreo glumă, conştient că nu exista nimic amuzant
la muştruluiala la care asista.
— Cazul e închis! zise Tómas hotărât. A fost un accident şi cu asta,
basta. Am crezut că ţi-am explicat foarte limpede ieri.
Ari Thór dădu din cap.
— O dată dacă mai faci ceva cum te taie pe tine capul, ai zburat!
Atmosfera de la secţie era aproape vâscoasă. N-avea rost să
deschidă vreun geam, afară bătea un vânt de zdrăngăneau şindrilele,
încă ningea, iar temperaturile erau mult sub zero. Ari Thór nu
dormise bine în ultimele câteva nopţi. Încă se gândea la intrusul care
îl trezise din somn dar, mai ales, era îngrozit că va începe să se sufoce
în mijlocul nopţii.
— Oamenilor le e frică, zise deodată Hlynur. Eu aşa cred.
— Ce vrei să spui? întrebă Tómas, întorcându-se cu faţa la el.
— Păi, mi se pare că oamenii au impresia că noi anchetăm… ăăă…
incidentul de la Societatea de dramaturgie ca pe o…
Hlynur făcu o pauză.
— Ca pe o crimă.
Nu mă ajuţi deloc, îşi zise Ari Thór.
Se uită urât la Hlynur, fără să obţină vreun efect vizibil. Nu se
putea spune despre Hlynur că era de partea lui Ari Thór, chiar dacă
amândoi erau subalternii lui Tómas. Ari Thór era băiatul nou, noua
achiziţie, şi era puţin probabil să rămână acolo prea mult.
 100 
— Crezi că oamenilor le e frică? întrebă Tómas şi îl ţintui cu
privirea pe Hlynur.
— Asta-i părerea mea, iar unul sau doi deja mi-au spus-o-n faţă. O
crimă într-o comunitate mică e tulburătoare, mai ales într-un
moment ca ăsta – miezul iernii, spuse Hlynur luându-şi o mină foarte
importantă. Imaginaţia oamenilor poate s-o ia razna.
— Fir-ar a dracului, murmură Tómas.
Ari Thór dădu din cap.
Fir-ar a dracului.
Mai avea puţin şi-şi distrugea complet şansa. Era primul lui post şi
totul părea să meargă extrem de prost.
Fir-ar a dracului!
Din moment ce era cu caş la gură şi proaspăt ieşit din Academie,
ăsta era preţul pe care-l plătea dacă-şi asculta instinctul înainte să
aibă destulă experienţă. O lăsase pe tânăra asta, Ugla, să-i trezească
suspiciuni legate de Úlfur şi de moartea lui Hrólfur.
Vremea se îndreptă mai târziu şi, mergând spre casă, croindu-şi cu
greu drum printre nămeţi, Ari Thór se opri la mica pescărie din Piaţa
Primăriei.
Pe străzi erau mai mulţi oameni decât de obicei, care se bucurau
de o gură de aer curat şi încercau să îşi termine treburile înainte ca
zăpada să umple din nou străzile şi să le blocheze.
— Două fileuri de eglefin, ceru bărbatul din faţa lui.
Ari Thór îl recunoscu imediat: îl întâlnise în faţa teatrului în seara
în care Hrólfur suferise accidentul fatal. Era Karl, un membru al
Societăţii de teatru. I se păruse un tip de treabă.
Bărbatul din spatele tejghelei îi dădu pachetul cu eglefin. Karl
scoase o bancnotă din buzunar, scăpă nişte mărunţiş, dar îl ignoră.
Ari Thór ridică de jos moneda şi îl atinse pe Karl pe umăr.
— Ţi-a scăpat averea, zise Ari Thór şi îi întinse bănuţul.
— Salut! Ari Thór, nu-i aşa?
— Chiar aşa. Salut din nou.
Voia să profite de ocazie şi să-i pună întrebări în legătură cu seara
de vineri, conştient în acelaşi timp că n-ar trebui s-o facă. Învăţase pe
propria piele că până şi cea mai inocentă conversaţie putea deveni o
poveste deocheată.

 101 
— Cum te simţi în Siglufjördur? întrebă Karl.
— Bine, mulţumesc.
Poate că nu era un răspuns foarte sincer, dar nu era momentul să-
şi deschidă sufletul.
Ochii lui Karl se închiseră pe jumătate când zâmbi.
— Te obişnuieşti treptat.
— Locuieşti de mult aici?
— M-am născut şi am crescut aici, dar m-am întors de curând. Nu
există loc mai bun.
Ari Thór găsi în sfârşit cuvintele pe care le căutase: un om pe care
te puteai baza. Bărbatul ăsta avea o căldură aparte.
— Am auzit că trataţi moartea lui Hrólfur drept o crimă, şopti Karl
puţin cam tare. Chiar a fost omorât?
— Pot să te ajut? zise vânzătorul de peşte aruncându-i lui Ari Thór
o privire veselă.
— Nu. A fost doar un accident, îi răspunse lui Karl.
Doar un accident.

Karl nu intenţionase niciodată să se întoarcă în Siglufjördur şi nici


nu nutrea vreo mare afecţiune pentru oraş. Dar când apartamentul
din Kópavogur fusese vândut cu ei înăuntru şi creditorii continuaseră
să-i hingherească, i se păruse decizia cea mai bună pentru el şi Linda.
Brutali şi nemiloşi, creditorii îşi voiau banii care să-i achite pierderile
de la jocurile de noroc şi n-aveau de gând să plece cu mâna goală.
Când nu primeau nimic, vizitele se terminau în general cu bătaie.
Pe Karl nu-l înspăimântau multe, dar avea un prag mic de
suportabilitate a durerii – atât de mic încât se putea spune că lipsea
cu desăvârşire. Decizia de a se muta în nord fusese luată într-o seară,
după ce vizita neaşteptată a unui astfel de creditor se terminase prost.
Karl ştia că nu se putea încrede în noroc sau în propriile forţe şi era
conştient că data viitoare urmau să vină doi şi că o să fie mai bine
înarmaţi. Bănuia că era puţin probabil să-l urmărească până în
Siglufjördur dar, pentru siguranţă, nu se sinchisise să-şi înregistreze
noul domiciliu legal. Datoria nu era atât de mare, cam o jumătate de
milion de coroane. Deseori fusese mult mai mare.

 102 
Îi promisese Lindei că o să se lase de jocurile de noroc. Deloc
surprinzător, ea o luase complet razna când auzise despre obişnuitele
nopţi de poker de miercuri şi nu se calmase cu adevărat nici când o
asigurase că jucau numai pe bere sau bani de Monopoly. Berea,
băutura în general, nu fusese niciodată o problemă. Jocurile de noroc
erau slăbiciunea lui.
Era amuzant să se revadă cu foşti colegi de şcoală, cei câţiva din
generaţia lui care rămăseseră în oraş. Se întâlneau o dată pe
săptămână, după-amiaza, acasă la un prieten care rămăsese burlac, şi
jucau poker. Era revigorant, o bună metodă de relaxare şi nimic mai
mult.
Linda habar n-avea despre celălalt club de poker care se întrunea
ocazional şi unde se juca pe bani adevăraţi, de cele mai multe ori pe
sume considerabile. Karl îşi făcea apariţia ori de câte ori avea cu ce să
joace. Uneori venea cu mâna goală în speranţa că va primi un loc la
masă. Uneori, cineva îi împrumuta destul cât să joace – alteori nu. Îi
era imposibil să nu se lase atras în joc – aceeaşi atracţie care-l
împinsese pe tobogan de fiecare dată.
El şi Linda se cunoscuseră în urmă cu cincisprezece ani în
Danemarca, unde locuiseră împreună zece ani înainte să se mute în
Islanda. Tatăl ei era danez, mama islandeză, iar Linda însăşi crescuse
în Islanda până la doisprezece ani, când familia se mutase în
Danemarca. Karl petrecuse mai mult timp în Islanda şi avea
şaptesprezece ani când părinţii hotărâseră să plece din Siglufjördur în
Danemarca, în vara lui 1983. Locuiseră într-un apartament dărăpănat
de la periferia Copenhagăi până când Karl ajunsese la Århus şi o
întâlnise pe Linda.
Karl şi părinţii lui nu aveau prea multe lucruri în comun. Ei
fuseseră foarte convenţionali, conservatori şi îl adoraseră. El detesta
efuziunile sufocante de afecţiune şi se mutase imediat ce primise o
ofertă de lucru pe bani gheaţă în Århus. Se agăţase cu recunoştinţă de
ocazia ivită şi îşi lăsase părinţii în micul apartament din Copenhaga.
Linda fusese un noroc chior pentru Karl. Părinţii ei erau în
mijlocul unui divorţ urât şi, în tot acel haos, se pomenise în braţele
lui Karl. Spre deosebire de el, ea terminase liceul şi voia să devină
asistentă, slujba ei îi ţinuse pe linia de plutire, lucrând la spitale din

 103 
Danemarca, la Reykjavík şi acum în Siglufjördur, în vreme ce Karl
rămăsese şomer de când se mutaseră în nord. Aşa că, în vara şi
toamna aceea avusese timp berechet să recondiţioneze un mic
pescador care fusese dat şcolii elementare. O veche cunoştinţă îi
spusese că şcoala căuta un voluntar – cineva bun la bricolaj – care să
se ocupe de recondiţionare, iar Karl nu ezitase. Întotdeauna se
străduise, indiferent ce se întâmpla în restul vieţii lui, să facă ceva cu
sau pentru copii, astfel că muncise de multe ori ca voluntar în
Danemarca. Nu-şi înţelegea pornirea de a face lucruri pentru copii, cu
excepţia faptului că îşi dorea să le păstreze inocenţa cât mai mult cu
putinţă. În chip curios, nu-i trecuse niciodată prin minte să-i aibă pe
ai lui.
Pe lângă munca de la pescador, uneori mai acceptase şi alte munci
fizice, când i se făcuseră oferte. Fiecare bănuţ ajungea pe masa de joc.
Când nu juca, era ca o maşină aproape lipsită de combustibil.
Numai când ţinea cărţile în mână se simţea în viaţă, plin de benzină
cu cifră octanică mare. Îşi simţea tot sângele în mişcare şi nu mai
conta nimic altceva, nici Linda, nici măcar dacă pierdea sau câştiga.
Adrenalina, îndrăzneala împinsă la limite îl atrăgeau înapoi, iar şi iar,
chiar dacă atunci când pierdea suferea toată ziua următoare de un fel
de mahmureală dureroasă, încărcată de vină. Mai rău era când
rămânea cu datorii. Genul ăsta de comportament i se înrădăcinase
atât de mult în fire, în stilul de viaţă, încât nu-i mai păsa dacă are de
dat bani. În schimb, datoriile deveniseră o problemă practică pe care
trebuia s-o rezolve ca să-şi reia locul la masă.
Uneori se întreba ce-i rezerva viitorul. Linda era nerăbdătoare să
meargă mai departe, în vreme ce el era mulţumit să rămână în oraşul
în care crescuse, unde avea prieteni şi cunoştinţe. Ce naiba, devenise
până şi starul scenei locale!
Când trecu pragul, apartamentul din Thormódsgata părea gol.
Aruncă o privire în sufragerie – nimeni.
Sufrageria era neobişnuit de colorată, iar majoritatea pieselor de
mobilier îşi arătau vârsta. Aveau o canapea galbenă, rufoasă, cu
câteva perne brodate, o măsuţă de cafea, un corp de bibliotecă vechi,
un perete pe care atârnau farfurioare-suvenir în toate culorile
curcubeului, iar deasupra canapelei era plasat un tablou care înfăţişa

 104 
un peisaj danez. Un televizor mic era îndreptat spre un fotoliu de
piele vechi şi uzat. Lângă el era o masă de lemn pe care stătea o vază
veche, un obiect din anii ’60, pe care Linda îl moştenise de la familia
ei.
În dormitor, Karl aprinse lumina. Linda dormea în patul ponosit,
la rândul lui, probabil, de prin anii ’70. Era în apartament când
hotărâseră să-l închirieze, împreună cu printul cu Iisus, care privea de
sus, de la locul lui de deasupra tăbliei. Două veioze stăteau de o parte
şi de alta a patului şi probabil că erau la fel vechi ca acesta. Lumina o
trezi pe Linda şi ea se foi, frecându-se la ochi.
— Trezirea, somnoroaso! Am adus eglefin pentru cină.

 105 
24
Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009

Băieţelul avusese voie să se joace în zăpadă după cină. O ninsoare


proaspătă, încântătoare crease o ţară a minunilor în care se putea
întâmpla orice. Fulgii încetaseră să mai cadă cam de pe la ora cinei,
iar mama lui îl lăsase în cele din urmă să se joace afară.
O pisică mică, având la gât un clopoţel, se strecurase în liniştea
serii şi îl ademenise după ea în grădina învecinată, arcuindu-şi spatele
şi torcând în timp ce-l conducea de-a lungul hotarului îngheţat dintre
grădini. El ştia pe unde se poate strecura în spatele copacilor astfel
încât să-şi găsească şi drumul spre casă.
Se desfăta în zăpadă – o avea în sânge. Întunericul era confortabil
şi plăcut.
Imaginea unui înger, a unui frumos înger de zăpadă, nu-l înfricoşă.
O cunoştea pe femeie. Se jucase atât de mult în grădina ei că-şi şi
amintea cum o cheamă. Ce nu înţelegea era de ce stătea aşa de
nemişcată şi de ce nu purta un pulovăr. În ochii lui, zăpada roşie ca
sângele care formase un halou în jurul ei era minunată, părea un
ornament de o culoare intensă în grădina albă ca perlele.
Nu voia s-o deranjeze şi, aruncând o ultimă privire la priveliştea
fermecătoare, porni spre casă, oprindu-se o singură dată să facă un
bulgăre.

Karl puse jos paharul cu bere. Vechile obiceiuri născute din


experienţă îl făceau să se asigure că ţinea cărţile aproape de piept. Nu
putea avea încredere în nimeni. Şasele de pică şi şaptele de treflă,
plus un patru şi un valet pe masă, însemnau că avea o şansă. Masa
rotundă în jurul căreia stăteau era acoperită cu o pânză verde, iar pe
margine fusese aşezat un castron cu chipsuri. În aer se simţea
tensiunea.
Foştii lui colegi îl priveau cu atenţie, aşteptând să facă mişcarea.
Nu era o decizie grea – jucau numai pe bani de Monopoly. În sinea
lui, hrănindu-i entuziasmul, erau gândurile la jocul adevărat. Prin
 106 
comparaţie, ce făcea aici era o joacă de copii. Poate weekendul viitor?
Numai că era lefter şi îi datora deja câteva miare unui amic.
Telefonul sună exact când hotărî să rămână în joc. Se uită la
număr, dar nu-l recunoscu. Văzând că era un număr de fix, răspunse.
În mod normal evita numerele necunoscute, prefera să nu intre din
greşeală în vorbă cu vreun creditor din sud.
— Karl?
Vocea unei femei, vocea unei tinere pe care n-o ştia.
— Eu sunt.
Se prezentă. Era o prietenă din şcoală care locuia nu departe de el
şi Linda.
— Ascultă, Gunny, băieţelul meu, se juca adineauri în grădina
voastră.
Ezită, parcă îşi căuta cuvintele.
— Am încercat să sun la tine acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
Zice că a văzut-o pe Linda ta în grădină, goală.
Râse forţat.
— Copiii ăştia. Zic numai ciudăţenii… Dar mi s-a părut straniu.
Voiam să mă asigur că totul e bine.
— Din câte ştiu, da, spuse Karl. O să verific. Mersi că m-ai sunat.
Închise fără să mai spună nimic, se ridică şi îşi puse cărţile pe
masă.
— Îmi pare rău, băieţi. Trebuie s-o tai acasă. Mă întorc.
Îşi luă haina de pe spătar şi ieşi în frig. Începuse să ningă din nou,
cu atâta violenţă că abia vedea ceva în faţa ochilor.

Ambulanţa ajunse cu câteva clipe înainte de maşina poliţiei. Ari


Thór şi Tómas erau de serviciu. Neînţelegerile legate de Hrólfur
fuseseră date uitării în clipa când Karl sunase pe linia de urgenţă.
Bărbatul stătea acum lângă uşa din spate, în blugi negri şi un pulovăr
bleumarin. Haina lui era în zăpadă, iar paramedicii se ghemuiseră
lângă trupul nemişcat, căutând pulsul. Nu era nicio şansă să
identifice urme de paşi, orice le-ar fi putut fi de folos dispăruse de
mult sub zăpada proaspătă; în plus, ambele echipaje de ambulanţă şi
Karl călcaseră prin zăpada de la faţa locului.

 107 
Femeia zăcea în zăpadă, palidă, cu buzele albastre şi ochii închişi.
Ari Thór n-o mai văzuse niciodată pe Linda Christensen, soţia lui
Karl. Era tulburător de liniştită. Karl stătea deoparte, iar Ari Thór
simţi un val de simpatie pentru bărbatul de treabă cu care nu mai
demult decât ieri schimbase atât de uşor două vorbe în magazinul de
peşte.
Braţele Lindei erau întinse, iar în zăpadă se lăţise o baltă de sânge
– mult prea mult sânge. Ari Thór se simţi copleşit de furie şi încercă
să-şi controleze respiraţia. Nu era bine să ia lucrurile prea personal şi
ştia că trebuie să-şi ţină sub control supărarea şi furia, să nu le lase
să-i întunece judecata.
Cine-ar face aşa ceva? Cine lasă pe altcineva să moară în zăpadă în
propriul sânge?
Purta blugi şi nimic altceva. Labele picioarelor erau goale, la fel şi
trunchiul.
Era aproape sigur că era moartă. În piept avea o tăietură – nu
adâncă, dar ieşea în evidenţă pe trupul palid – şi o alta, mai adâncă,
pe un braţ. Aceasta părea mai gravă, fiind şi sursa bălţii stacojii care
se întinsese sub ea pe zăpadă.
Oare s-a rănit când se apăra?
Ce armă a fost?
Un cuţit?
Ari Thór se uită în jur şi văzu că Tómas părea să caute o armă, dar
în cacofonia de urme şi zăpadă care cădea în continuare nu se putea
vedea nimic.
— Să chemăm o echipă de specialişti din Reykjavík?
Ari Thór avea doar o pregătire de bază în legătură cu procedurile
de la scena crimei, practic suficient cât să ştie ce să nu facă şi cum să
nu compromită probele. Dar asta nu era o scenă a crimei obişnuită.
Pentru început, eforturile de a-i salva viaţa tinerei – dacă mai era în
viaţă – erau prioritare, iar viscolul îngreuna totul.
— Nu cred că are rost, răspunse Tómas, cu îngrijorarea adânc
întipărită pe chip. Dar trebuie să-l sunăm imediat pe Hlynur. Trebuie
să se uite la scena crimei – şi în casă, dacă acolo a avut loc atacul, şi
aici. Tu fă cât de multe fotografii poţi cât încă se mai vede ceva în
zăpadă.

 108 
Ari Thór aprobă din cap. Lui Hlynur nu-i lua mult să ajungă şi era
puţin probabil să fi plecat din oraş pe vremea asta; de fapt, era practic
imposibil.
Aruncară o privire spre echipajul ambulanţei, aşteptând veşti. Ari
Thór scoase aparatul de fotografiat din buzunar şi începu să facă
poze.
Tómas se apropie de Ari Thór şi vorbi cât putea de încet, fiecare
sunet fiind amortizat la rândul lui de perdeaua de fulgi. Vremea se
înrăutăţea rapid.
— Trebuie să-l rugăm pe Karl să vină cu noi.
— Să-l rugăm?
Sau să-l arestăm?
— Să-l rugăm politicos. Trebuie să-l punem să dea o declaraţie.
Din câte-am auzit…
Făcu o pauză.
— Nu s-au înţeles mereu foarte bine.
— Puls!
Ari Thór tresări şi se apropie.
— Avem puls! strigă un paramedic.
Echipajul ambulanţei o aşeză pe Linda pe o targă. O acoperiseră cu
o pătură, tăietura îngustă din piept şi cea mai adâncă din braţ
fuseseră ascunse vederii. Lui Ari Thór i se păruse că trupul nemişcat
din zăpadă crea o imagine artistică, aproape frumoasă, dar acum
realitatea preluase controlul şi îşi reaminti că nu era vorba decât
despre o biată tânără care să zbătea să supravieţuiască.
— E vie? întrebă Ari Thór surprins.
— Pulsul e foarte slab, dar da. E vie.

 109 
25
Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009

— Trebuie să vii cu noi. Avem nevoie de o declaraţie.


Tómas vorbea cumpătat, străduindu-se să nu trădeze nicio urmă
de agresivitate în voce. Karl stătea pe loc şi privea cum Linda e
ridicată în ambulanţă.
— Sigur. Vin.
— Ne poţi da cheia de la apartament? Trebuie să căutăm semne
înăuntru.
Dădu din cap.
— Nu-i încuiat. N-aveţi ce să vedeţi. Am aruncat o privire
adineauri să văd dacă a fost cineva pe-acolo.
— Aşază-te în maşină.
Ari Thór îl ajută să ia loc pe banchetă.
Ambulanţa plecase, cu farurile strălucind lugubru pe zăpada
necruţătoare. Grădina din spatele casei de pe Thormódsgata nu mai
arăta ca o scenă a crimei, fusese curăţată de viscolul care aşternuse
zăpada ca pe o pătură sclipitoare şi rece. Linda fusese luată cu
ambulanţa, Karl era în maşină. Nu se vedeau decât dâre roşii,
estompate. Grădina se transforma înaintea ochilor lui Ari Thór; putea
fi oricare altă curte de pe o stradă liniştită dintr-un orăşel mic din
nord.
Hlynur sosi câteva minute mai târziu.
— Mă întorc la secţie cu Ari Thór, zise Tómas, cu glasul aproape
acoperit de bătaia vântului. Karl vine cu noi. Trebuie să găsim arma.
Nu ştim nimic despre rănile ei – medicii erau ocupaţi s-o salveze –
dar cred că e vorba despre un cuţit. Ochii cât casa. Uită-te şi-n
apartament – poate găseşti semne de încăierare.
Ari Thór se strădui să-şi ţină ochii deschişi în furtuna dezlănţuită.
Fulgii groşi nu mai cădeau liniştit, ci se năpusteau asupra oricui era
îndeajuns de imprudent să iasă din casă. Se aşeză lângă Karl pe
bancheta maşinii. Tómas conduse în tăcere.
Secţia de poliţie era un refugiu binevenit împotriva viscolului
puternic, cu atmosfera ei sigură şi familiară. Abia când ajunse
 110 
înăuntru Ari Thór îşi dădu seama cât de tare îi bate inima. Simţea că
se relaxează şi că îi revine durerea din umăr.
Îl conduseră pe Karl în biroul pe care-l foloseau drept cameră de
interogatoriu rareori necesară. Lui Ari Thór îi venea greu să înţeleagă
atitudinea lui Karl. Părea neaşteptat de placid, dată fiind situaţia.
— O să dureze mult? întrebă el. Aş vrea să ajung la spital cât mai
repede.
Nu trăda nicio emoţie.
— Ne străduim să ne mişcăm repede. Ne ajută dacă vorbeşti clar şi
răspicat, îi spuse Tómas, explicându-i şi că era considerat martor.
Reportofonul porni. Ari Thór scrise câteva cuvinte şi îi dădu
bileţelul lui Tómas.
— Poţi să-mi dai haina? întrebă Tómas.
Întrebarea păru să-l ia pe Karl prin surprindere şi ochii i se măriră.
— Haina. Poţi s-o scoţi? Dă-o-ncoace.
Karl se supuse, parcă observând abia atunci mica pată pe care o
văzuse Ari Thór, dar nu spuse nimic. Îi întinse haina lui Tómas.
— Trebuie s-o trimitem la examinare.
Ari Thór aprobă din cap şi luă un sac de probe, în care puse haina.
— Sânge? întrebă Tómas.
Karl nu păru deranjat de întrebare.
— Probabil.
Tómas rămase în tăcere, iar Karl făcu la fel. Se uitau unul la
celălalt, parcă provocându-se între ei care să vorbească primul. Karl
câştigă, pentru că Tómas privi în jos, se foi pe scaun şi îşi începu
interogatoriul.
— Ştii cum ţi-a ajuns pe haină?
— Mi-am scos haina când am găsit-o pe Linda, am folosit-o s-o
acopăr, să-i ţină de cald. Era sânge peste tot. Paramedicii au dat-o la o
parte când au venit şi au încercat s-o resusciteze.
— Când ai văzut-o ultima oară pe Linda?
— În dimineaţa asta.
— A fost la lucru?
— Da, avea tură până la şase.
— Ştii dacă a plecat acasă mai devreme?
— N-am idee.

 111 
— Ai vorbit cu ea azi?
— Nu, deloc. Aş putea să sun la spital?
Rămase în tăcere, ca un om care nu are nimic de ascuns. Instinctul
lui Ari Thór îi spunea că-şi pierdeau vremea cu persoana greşită.
— O să vorbesc imediat cu medicul. Nu erai acasă la şase?
— Nu, zise el şi căzu din nou în tăcere.
— Unde erai?
— Jucam poker cu băieţii. În fiecare miercuri. Ne întâlnim pe la
cinci-cinci jumate, după ce ies toţi de la muncă, şi jucăm până seara.
Nu prea târziu, însă. Bem câteva beri şi jucăm câteva mâini.
— Pot să confirme că erai acolo înainte de şase?
— Da, zise Karl şi ezită. Vrei să-ţi dau numele lor?
— Da, te rog, răspunse Tómas şi îi dădu un pix şi o coală.
Karl îi întinse lista. Tómas se uită la numele scrise pe hârtie.
— Sun eu. Îi ştiu, îi spuse lui Ari Thór.
Eu îi ştiu, dar tu nu. Străinule.
Tómas se ridică.
— Poţi să-l suni pe medic?
Tómas încuviinţă din cap şi ieşi. Ari Thór nu era sigur dacă să
continue interogatoriul sau să tacă. Poate era bine să vorbească
despre altceva. Rezultatul era o tăcere neplăcută.
— Cafea?
Karl clătină din cap.
— Eşti bun. Haina şi sângele de pe ea. Nu observasem nimic.
Ari Thór nu era sigur cum să interpreteze asta şi se întrebă de ce îl
complimenta Karl. Încerca să stabilească o legătură cu el?
Oare trebuia să-i mulţumească?
Rămaseră în tăcere, apoi Ari Thór întrebă:
— Eşti sigur în legătură cu cafeaua?
— Foarte sigur.
— Urâtă tăietură pe frunte, zise Karl.
Tăcere din nou.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Nimic grav, răspunse scurt Ari Thór, iar liniştea stânjenitoare se
instală din nou.
— Urâtă vreme. Bănuiesc că nu eşti obişnuit cu aşa ceva.

 112 
Ari Thór încercă să nu se lase distras, dar nu era uşor să ascundă
efectul pe care-l aveau asupra lui zăpada necruţătoare, vântul
puternic şi frigul care-ţi spulbera oasele. Nu voia să fie unde se afla
acum. Ar fi preferat de-o mie de ori Reykjavíkul.
Karl părea să-i fi înţeles gândurile şi îşi dădu seama că atinsese o
coardă sensibilă.
— Uneori e cumplit. Şi mie mi-e greu să mă obişnuiesc, iar eu am
crescut aici. Când vremea e aşa, zidurile parcă se apropie de tine să te
zdrobească, îi spuse cu un zâmbet neglijent.
Fir-ar să fie. Nu poate şi Tómas să se grăbească?
Ari Thór tăcu şi încercă să se gândească la altceva. Minutele
treceau. Poate că Tómas întârzia voit, îl lăsa pe Karl să fiarbă? Dacă
da, tactica nu părea să funcţioneze.
Soneria de la telefonul lui Ari Thór spulberă tăcerea.
Se uită la ecran.
Kristín.
Luă telefonul şi îl setă pe silent. Nu era momentul sau locul să
răspundă.
Kristín. Nu mai vorbise cu ea de câteva zile şi se întrebă ce voia. Îşi
dorea s-o sune înapoi şi blestemă proasta sincronizare.
Distanţa dintre ei începea să-şi spună cuvântul. Îşi trimiteau mai
puţine e-mailuri şi se sunau mult mai rar. Îi era dor de ea şi voia din
toată fiinţa s-o ţină lângă el noaptea, când avea moralul la pământ şi
sentimentul de izolare era cel mai puternic. Dar tot era supărat pe ea
– supărat de reacţia ei când o anunţase că se mută în nord, supărat că
nu venise cu el la Siglufjördur în primul weekend, supărat că nu-l
sunase în Ajunul Crăciunului. De acord, sunase în ziua de Crăciun,
dar…
La dracu’! Iubita ar trebui să te sune în seara de Ajun. Mătuşile
bătrâne te sună în ziua de Crăciun!
Uşa se deschise brusc.
— Trebuie să vorbim, Ari Thór. Aici.
Glasul lui Tómas era hotărât.
— Am vorbit cu toţi, zise el când Ari Thór închise uşa. Cu toţi cei
din grupul de poker.
Urmă o pauză dramatică – poate că Tómas avea veleităţi de actor.

 113 
— Toţi spun acelaşi lucru. A fost acolo tot timpul, a apărut pe la
cinci şi îi mergea bine. N-a plecat decât după apel, l-a sunat vecinul
lui.
— Linda când a plecat de la serviciu?
— Pe la şase jumate. Am vorbit cu asistenta care era în aceeaşi
tură. A terminat schimbul şi a mâncat ceva la spital. Mi se pare destul
de limpede. N-a făcut-o el.
— Vreo veste de la Hlynur?
— Nu. Îl mai lăsăm să lucreze puţin.
Tómas se uită pe fereastră. Vizibilitatea era practic zero. Ari Thór
era recunoscător că nu fusese nevoit să se ocupe de scena crimei.
— O să încerc să dau de doctor. Aşteaptă-mă aici şi continuăm
interogatoriul pe urmă.
Ari Thór simţi cum îi sună telefonul în buzunar. Probabil era tot
Kristín. Se întrebă dacă se întâmplase ceva. Tómas vorbea la telefon,
aşa că profită de ocazie şi răspunse. O fracţiune de secundă se gândi
la chipul frumos al Uglei, dar şi-l alungă repede din minte.
— Ce se petrece? se interesă Kristín imediat, pe un ton rece şi
hotărât.
Părea curioasă, chiar agitată.
— Ce?
Nu era întâmpinarea la care se aşteptase – nu tu iubitule, nu tu
căldură.
— Femeia asta… Ştii tu. Femeia din zăpadă.
Ce mama naibii?
Ştirile chiar circulau repede.
— Cum ai aflat?
— Am văzut pe net, zise ea şi îi spuse numele site-ului. Eşti
implicat în investigaţie?
El se duse la computer.
Femeie găsită goală şi inconştientă în Siglufjördur…
— Nu pot să-ţi spun nimic…
…iubito.
Cuvântul îi rămase în gât înainte să-l rostească. Cuvântul care
fusese atât de normal în urmă cu câteva săptămâni devenise acum
cumplit de distant. Chiar şi aşa, se strădui să spună ceva plăcut, ceva

 114 
afectuos, dar era limpede că ea sunase doar ca să întrebe despre
breaking news. Iritarea îi crescu.
— Nu pot vorbi acum. Trebuie să mă întorc la treabă.
Auzi că Tómas era gata să încheie convorbirea.
— Am dat de doctor, spuse când se apropie de Ari Thór. O să
revină el cu un telefon mai târziu. Tot inconştientă e. Probabil a zăcut
acolo vreo trei sferturi de oră, zice el. E incredibil că încă e-n viaţă,
dar slavă Domnului că e.
Zâmbi, vizibil uşurat că nu are de-a face cu o crimă. Cel puţin, nu
încă. Expresia i se schimbă când văzu ecranul calculatorului şi
articolul afişat.
— Asta cum dracu’ s-a-ntâmplat?
— Habar n-am. M-a sunat prietena mea şi mi-a spus.
— Ce mizerie! Întâi Hrólfur şi acum asta! Totul ajunge direct la
ziar! Nu mai putem să lucrăm şi noi în linişte!
— Doar nu crezi că are de-a face cu accidentul de la Societatea de
teatru, nu? întrebă Ari Thór timid.
— Ce? Nu, deloc. Dar mă enervează al dracului de tare. E
inacceptabil că trebuie să lucrăm la două cazuri din astea unul după
altul.
Pe Hrólfur şi pe Linda sigur îi „enervează” şi mai tare.
Ari Thór rămase în tăcere, apoi telefonul lui Tómas sună.
— Alo?
Linişte.
— Nu, fir-ar al dracului! zise el furios. Poţi să mă laşi naibii să-mi
văd de treabă?
Urmă o tăcere scurtă.
— Nu. N-am timp. Nu comentez. Ai înţeles?
Încheie convorbirea.
— Jurnaliştii dracului. Hai, să terminăm interogatoriul. N-avem
niciun motiv să-l ţinem pe omul ăsta aici, zise Tómas furios. Chestia
asta o să se transforme într-un coşmar. Trebuie să-i dăm de capăt
repede, altfel lumea o să fie îngrozită.
Ari Thór aruncă rapid o privire pe fereastră înainte să intre în
birou. Încă ningea. Orăşelul liniştit era apăsat de zăpadă, dar nu ca
într-o îmbrăţişare familiară de iarnă, ci ca o ameninţare cum nu mai

 115 
trăise niciodată. Albul nu mai era pur, ci pătat în roşu de sânge.
Un lucru era cert. În noaptea aceea, oamenii aveau să-şi încuie
uşile.

 116 
26
Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009

— O să vorbesc cu băiatul şi mama lui de dimineaţă, zise Tómas.


Ne trebuie o mărturie la prima mână, dar asta nu schimbă faptul că
nu îl numărăm pe Karl printre suspecţi. Nu cred că el ar putea fi
făptaşul. Îl ştiu de când era mic, când mama şi tatăl lui au hotărât să
se mute în Danemarca. Mereu se chinuiau, niciodată nu aveau destui
bani, din câte-mi amintesc, iar pe-aici nu prea găseai de lucru. Cred
că s-au descurcat bine în străinătate.
— Dar Linda – ea e daneză?
— Daneză-islandeză. S-au cunoscut în Danemarca.
Tómas era cu mintea în altă parte şi părea îngrijorat, de parcă l-ar
fi apăsat şi altceva decât presiunea muncii.
— Ascultă. Ai zis adineauri ceva de Hrólfur…
— Aşa.
— Ochii cât casa. Nu ne permitem nicio greşeală. Ai înţeles?
Ari Thór aprobă din cap.
— Crezi că e vreo legătură?
— E puţin probabil, dar nu putem să excludem varianta asta. Două
morţi în condiţii suspecte… zise Tómas, iar glasul i se stinse.
Pe faţă îi apăru o expresie ruşinată.
— Scuze. Ea încă trăieşte. Ce mă îngrijorează e cât de repede s-au
petrecut incidentele unul după altul, mai ales că Leifur şi Karl au fost
amândoi la repetiţie în seara în care a murit Hrólfur.
— Leifur? El ce legătură are cu Linda?
— Locuieşte în apartamentul de deasupra celui în care stau Karl şi
Linda. Poţi să mergi să vorbeşti cu el?
— Mă ocup.
— Mai e ceva legat de incidentul de la teatru. Există un soi de
webcam care transmite imagini din Piaţa Primăriei, un soi de
transmisiune live din oraş pentru cei care au plecat de-aici. Înţelegi ce
zic? Poate s-a înregistrat ceva în seara aia, oameni care au venit şi au
plecat. Poţi să verifici şi asta, te rog? întrebă el, dându-i lui Ari Thór o
bucată de hârtie cu adresa de internet.
 117 
Sună un telefon, de data asta mobilul lui Tómas.
Nu rosti multe cuvinte în timpul conversaţiei, în mare parte doar
„Da, ok.”
Expresia lui spunea mai multe decât ar fi putut-o face prin cuvinte.
Lăsă telefonul să-i cadă înapoi în buzunar.
— Încă e inconştientă. O s-o ducă în sud de urgenţă cu un avion.
Să sperăm că se limpezeşte vremea destul cât să plece mâine, zise el.
Iar doctorul a mai spus ceva. Trebuie să vorbim cu Karl, imediat.

Troienele masive erau mai înalte decât văzuse vreodată Ari Thór în
Reykjavík şi nu avea niciun dubiu că urmau să se înalţe încă şi mai
mult în zilele care urmau.
Karl răspunsese la al doilea apel. Încă era la spital.
Vizibilitatea era foarte slabă. Micul vehicul 4x4 al poliţiei îşi croia
drum pe străzile înzăpezite spre spital, cu ştergătoarele pornite la
maximum. Zăpada lumina întunericul, reflectând luminile care
străluceau în fiecare fereastră. Multă lume alesese să rămână în casă
în seara aceea, iar în aer plutea un sentiment palpabil de nesiguranţă
care mocnea.
Karl stătea calm în camera de aşteptare, răsfoind un ziar. Îi salută
din cap pe Tómas şi Ari Thór, apoi se întoarse la ziar.
— Trebuie să stăm de vorbă.
El dădu pagina de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Tómas ridică tonul.
— Trebuie să stăm de vorbă.
Karl ridică privirea şi se uită la ei cu ochii mijiţi.
— De ce? Ce se-ntâmplă?
— Trebuie să vii cu noi.
— Nu v-am spus deja tot? întrebă el iritat. Aş prefera să stau aici,
lângă ea.
— Vino cu noi.
Karl se ridică fără tragere de inimă şi îl bătu pe Ari Thór pe umăr.
— Bine.
Durerea era insuportabilă.
Fir-ar al naibii de umăr.

 118 
Cu hainele lipite pe ei ca să se apere de rafalele puternice, Ari
Thór, Tómas şi Karl ajunseră la maşina 4x4 şi porniră din nou prin
furtuna de zăpadă orbitoare.
— Am vorbit cu doctorul, zise Tómas după ce se aşezară în biroul
de la secţie.
Aşteptă un răspuns, dar nu veni niciunul.
— Îi mai ardeai câte una din când în când?
Întrebarea căzu ca un fulger.
— Ce să-i fac?! întrebă Karl aruncându-le o privire ameninţătoare
lui Tómas, apoi lui Ari Thór.
În prima fază păru luat prin surprindere, apoi uluirea i se
transformă în şoc şi apoi în furie.
— Îţi baţi soţia?
Vocea lui Tómas era mai puternică şi mai dură.
Ari Thór se uită la el cu coada ochiului.
— Ai înnebunit? Normal că nu!
Înainte ca Tómas să-i pună următoarea întrebare, Karl îl
întrerupse, de parcă ar fi anticipat-o şi voia s-o preîntâmpine.
— A căzut ieri de pe scară, curăţa ceva în sufragerie şi a alunecat,
cel puţin aşa mi-a zis. De asta mă întrebi?
Tómas nu răspunse direct.
— Pe spate are vânătăi foarte clare, ca de la o lovitură puternică
sau o căzătură.
— Exact, spuse Karl cu răceală.
— E prima oară când îi faci asta?
Karl se ridică în picioare şi se uită adânc în ochii lui Tómas.
— N-am pus mâna pe ea. Ai înţeles?
Tómas nu se mişcă.
— Te-aş ruga să stai jos. Vrei să spui că n-ai nimic de ascuns?
— Nimic, zise Karl şi se aşeză.
Furia i se domoli, iar el rămase palid.
— Aşteaptă o clipă.
Tómas se ridică încet, iar o privire aruncată lui Ari Thór îi spuse că
voia să discute în particular.
— A bătut-o, zise Tómas când ieşiră. A lovit-o sau a împins-o, dar
nu putem fi siguri până nu vorbim cu ea. Vreau să te duci la Hlynur şi

 119 
să afli cum avansează căutările. Poate e pe-acolo ceva care să ne ajute
să ne facem o idee ce s-a întâmplat. Karl ne-a dat voie să-i examinăm
proprietatea.
— Tocmai pentru că ne-a dat voie sunt şanse mici să găsim ceva,
zise Ari Thór.
— Probabil ai dreptate, din păcate.

Ari Thór stătea în zăpada din faţa casei de pe Thormódsgata. Era


seara târziu, dar luminile din apartamentele de la parter şi de la etaj
erau aprinse. Se duse direct în grădina din spate, unde Hlynur era
aplecat şi căuta arma sau orice alt indiciu prin zăpadă. Ari Thór îl
bătu uşor pe spate. N-avea rost să-l strige pe o vreme ca asta.
Hlynur ridică privirea.
— Nimic! Deocamdată nimic! strigă el prin furtună.
Ari Thór dădu din cap aprobator şi arătă spre casă.
Hlynur se apropie.
— Uită-te înăuntru. Eu am fost prin apartament şi am făcut poze.
N-am găsit decât pulovărul ei roşu pe podea, zise Hlynur. E într-un
sac de probe din maşină.
Tricoul pe care-l purta când a avut loc atacul?
Ari Thór păşi în căldura apartamentului prin uşa din spate. Privind
mobila şi tapiţeria demodată, avu impresia că se întoarce în urmă cu
câteva zeci de ani. Niciun obiect nu se potrivea cu altul – deşi, în chip
ciudat, se crea un tot unitar. Fusese atacată înăuntru sau afară? O fi
fost cineva cunoscut, cineva pe care-l poftise înăuntru?
În casă nu erau semne de luptă, nu se vedea nimic nici în
sufragerie, nici în bucătăria mică. Vopseaua galben-deschis de pe
pereţii şi dulapurile din bucătărie i se părea deosebit de stridentă, de
parcă ar fi fost decupată dintr-o revistă excentrică din anii ’70. Lângă
aragaz era un set ieftin de cuţite de bucătărie uzate, cu spaţii pentru
cinci cuţite, trei mici şi două mari. Nu se vedeau decât patru cuţite –
poate era o coincidenţă, poate nu.
Ari Thór se uită în dormitor şi îşi opri privirea la imaginea lui Iisus
care atârna deasupra vechiului pat dublu. Îşi lăsă mintea să se
întoarcă la zilele în care studia teologie. Reverendul Ari Thór. Cu

 120 
siguranţă îi era mai bine în poliţie. Ce făcuse Dumnezeu pentru el,
altceva decât să-i ia părinţii înainte să aibă ocazia să-i cunoască?
Se uită pe geam.
Încetase să mai ningă, de parcă cineva ar fi închis robinetul de
zăpadă.
Atunci văzu telefonul, un mobil mic, roşu, lângă perna de pe patul
nefăcut. Telefonul ei? Probabil. Brusc îl cuprinse o stare de
disconfort, un junghi în intestine, iar inima începu să-i bată mai
repede. Puse telefonul într-o pungă de probe şi îl vârî în buzunar.
Să fie ce credea el că e?
Nu, n-avea cum. Fir-ar a dracului.
Ari Thór ieşi pe uşa din faţă, urcă treptele şi sună la uşa lui Leifur.
Leifur părea obosit, dar nu surprins că poliţia îi făcea o vizită atât
de târziu.
— Scuze de oră, zise Ari Thór. Nu te ţin mult, bănuiesc că lucrezi
de dimineaţă.
Zâmbi, străduindu-se să pară prietenos. Fără îndoială că
Reverendul Ari Thór s-ar fi înţeles de minune cu enoriaşii.
Glasul lui Leifur era întunecat şi gros.
— E-n regulă. Mâine am liber.
Un labrador lătră când îl văzu pe Ari Thór şi se apropie să-l salute.
Un câine drăguţ şi prietenos, îşi zise.
În hol se simţea miros de lemn proaspăt tăiat cu fierăstrăul. Acelaşi
miros se simţea şi în sufragerie, iar lui Ari Thór îi amintea de orele de
tâmplărie de la şcoală şi de lucrurile pe care le meşterise pentru
părinţii lui. Sufrageria era mobilată sărăcăcios şi avea o energie rece –
o cameră ternă, fără suflet, aproape diametral opusă faţă de explozia
de culori de la parter. Pe pereţi nu atârna nimic. O singură fotografie,
înrămată, a unui băiat îmbrăcat pentru confirmare, stătea pe
televizor.
— Cafea? întrebă Leifur.
— Ceai, dacă ai.
Nu simţea nevoia de politeţuri exagerate în locul ăsta, în mediul
ăsta minimalist, cotidian, care nu se preta niciunei forme de
ceremonial.
— Tu ai făcut masa?

 121 
Tómas îi spusese că Leifur era tâmplar.
— ’şa e.
Ari Thór îşi dădea seama că ceva îl frământa pe Leifur.
Ceaiul sosi în scurt timp şi Leifur se aşeză pe canapeaua gri, cu
câinele la picioare.
— Ai fost acasă toată seara?
— Am ajuns acasă pe la şase. Lucrez la benzinărie.
— Şi ai fost aici de-atunci?
— Da. Am lucrat la ceva, ca de cele mai multe ori seara. Am un
atelier şi mai primesc din când în când comenzi ca să mai fac un ban
în plus.
— Pe vecini nu-i deranjează?
— Poate că da, dar încerc să termin înainte de zece. Până la ora
aia, televizorul acoperă orice zgomot.
Luă o gură din ceaiul pe care şi-l făcuse ca să nu-l lase pe Ari Thór
să bea singur.
— Avem o înţelegere tacită. Eu mă prefac că nu le aud certurile şi
ei mă lasă-n pace să lucrez.
— Certuri?
— Da. Un tărăboi al dracului, şi se întâmplă tot timpul. De obicei
Karl, ştii? El face scandal, iar de multe ori Linda zbiară şi ea.
— Ieri s-au certat?
— Ieri s-au certat de mama focului, nu că ar fi ceva neobişnuit. Au
fost şi pagube, sau aşa mi s-a părut.
În sfârşit, un pas în direcţia corectă, deşi relatarea lui Leifur despre
o ceartă n-avea cum să fie suficientă. Acum părea mult mai puţin
probabil ca ea să fi căzut, dar totuşi… din nou, nu era suficient.
— Crezi că a trântit-o?
— Nu ştiu. Poate. Dar să ştii că nu prea mai bag în seamă chestiile
astea. Mă gândesc că nu e decât o ceartă obişnuită. Sincer să fiu, Karl
nu-mi pare genul care să-şi bată nevasta, zise el, apoi tăcu. Deci, ce s-
a întâmplat în seara asta?
— Ai văzut ceva?
— Nu. Nimic. Eram în atelier şi n-am fereastră care să dea în
grădină. Acolo sunt în lumea mea. Bineînţeles că m-am uitat pe
fereastra de la bucătărie când a început forfota, când aţi venit voi,

 122 
apoi am văzut ceva şi pe net, zise el şi repetă întrebarea. Crezi că a
atacat-o Karl?
— Nu, nu e nimic care să ne arate asta.
— O să scape?
— E imposibil de zis… Apropo de certuri…
Putea la fel de bine să profite de ocazie, iar Tómas îi dăduse practic
frâu liber.
— Am auzit că la repetiţia la care a murit Hrólfur a avut loc o
ceartă. Ştiai asta?
Întrebarea despre Societatea de teatru nu păru nici ea să-l ia prin
surprindere pe Leifur.
— Ba bine că nu! Nimeni n-avea cum să n-o audă. Scandal în toată
regula, Hrólfur era puţin beat iar Úlfur era pus pe arţag. Nimic
neobişnuit.
— Mă rog, căzătura şi moartea lui Hrólfur au fost ceva
neobişnuit…
— Da. Dar nu e ca şi cum l-ar fi împins cineva.
— Ai plecat în pauza de cină?
— Da.
În ochii lui Leifur apăru o urmă de teamă, parcă îşi dăduse seama
că putea fi suspect în două anchete ale poliţiei.
— Mereu plec din teatru, mă plimb puţin şi merg acasă. Am ieşit
pe uşa din spate şi am schimbat două vorbe cu Nína înainte să plec.
Mi-a zis că voia să cureţe prin beci în pauză.
Ari Thór se ridică. Nu mai avea ce să afle de pe urma vizitei şi
simţea că e mai bine să se despartă în termeni amicali, cum ar fi
procedat Reverendul Ari Thór.
— Mersi pentru ceai, zise el, apoi arătă spre fotografia de la
confirmare. Nu te-ai schimbat.
Leifur părea uluit.
— E fratele meu, spuse şi ezită. E mort. A murit într-un accident.
— Demult? întrebă Ari Thór, din care ieşea iarăşi la iveală clericul
empatic.
— Acum douăzeci şi trei de ani, răspunse Leifur fără să stea pe
gânduri. Mâine se împlinesc douăzeci şi trei de ani. De asta mi-am
luat liber. Întotdeauna îmi iau liber în 15 ianuarie.

 123 
Tăcu, dar era limpede că mai voia să adauge ceva.
— Nu l-aţi prins niciodată.
Eu? Noi? Chiar trebuia Ari Thór să răspundă pentru păcatele
altora?
— Pe cine?
— Pe şofer. Un prieten de-al fratelui meu era pe locul din dreapta
şoferului. El a supravieţuit, la limită, şi ne-a povestit ce s-a întâmplat.
A zis că o altă maşină venea din sens opus, pe mijlocul drumului, de
asta s-au răsturnat. N-a fost vina fratelui meu. Vremea era urâtă… iar
ăsta…
Era limpede că Leifur se chinuia din răsputeri să-şi controleze
furia.
— …individul ăsta i-a făcut să iasă de pe carosabil. Maşina s-a
răsturnat.
Linişte.
— Poliţia nu l-a găsit nici până acum. Era greu ca prietenul fratelui
meu să identifice maşina, n-a zis decât că era închisă la culoare –
poate roşie, nu era sigur. Nimeni n-a recunoscut, iar cazul a fost
închis. Probabil zace în fundul unui sertar de la secţie.
Ari Thór rămase în tăcere. Nu avea ce să zică.
Îi întinse mâna. Leifur o strânse cu mâna lui plină de bătături –
tâmplar până-n măduva oaselor.
Afară se aşternuse un covor de zăpadă peste tot oraşul, iar
atmosfera era paşnică. O pisică mică ţâşni de sub maşină spre un loc
cald. Câţiva fulgi cădeau încă, atât de fini că abia îi vedeai. Ari Thór
privi în sus şi inspiră profund.
Poate că totul o să se termine cum e mai bine.
Îl auzi pe Hlynur că-l strigă când se pregătea să intre în maşină.
— Ari Thór!
Se întoarse.
— Cuţitul. L-am găsit.
Cuţitul fusese după un tufiş din grădina de alături. Era, fără
îndoială, cuţitul de bucătărie care lipsea.
— L-o fi ascuns când a fugit, spuse Ari Thór.
Deci avusese dreptate în privinţa cuţitului.
Bravo.

 124 
Spera să nu aibă dreptate în privinţa telefonului.

Tómas n-avea habar când o să mai apuce să doarmă. Nu ştia decât


că în seara aceea nu urma să se întoarcă acasă. Voia să doarmă la
secţie, să-i arate soţiei lui cum o să fie lucrurile când se va muta în
sud. Avea să fie nevoită să doarmă singură, sau cel puţin aşa spera el.
— Bănuiesc că n-o să găsim amprente pe cuţit, oftă el. Trimite-l la
Reykjavík oricum, pentru orice eventualitate.
Îşi turnă cafea fierbinte şi tare în cană.
— În curând trebuie să-i dăm drumul lui Karl, nu? întrebă Hlynur
căscând.
— Avionul de urgenţă e pe drum. Numai bine se linişteşte şi
vremea ca să poată ateriza. Linda tot nu şi-a recăpătat cunoştinţa şi
nu putem fi siguri că ar fi în stare să ne spună ceva. Ce părere aveţi
despre toate astea, domnilor?
Tómas se uită la Hlynur, care părea prea extenuat să mai răspundă.
— Nu arată bine, zise Ari Thór.
— Voi doi mergeţi acasă şi dormiţi. Ne întâlnim de dimineaţă şi
recapitulăm totul. Ari Thór, tu fii atent la orice are legătură cu
Societatea de teatru, pentru orice eventualitate. Poate n-ar fi rău să
vorbeşti cu Pálmi mâine dacă ai cum. Îl cunoştea bine pe Hrólfur şi
ne-ar putea spune dacă mai e vreun detaliu pe care ar trebui să-l
studiem.
Ari Thór încuviinţă.
— Am găsit telefonul Lindei, spuse. N-am apucat să-mi dau seama
ce număr are.
Îi arată lui Tómas mobilul roşu.
— E în regulă dacă sun pe telefonul meu?
Tómas aprobă din cap.
Ari Thór îşi puse nişte mănuşi de latex şi formă un număr.
Telefonul lui începu să sune. Îl luă.
— Cred că recunosc numărul, zise. Cred că ea a m-a sunat atunci.
Tómas se încruntă, nu înţelegea legătura.
— Te-a sunat?
— Da, în Ajun.

 125 
— Telefonul dat în glumă?
Lui Tómas i se puse un nod în gât, parcă dându-şi brusc seama ce
voia să spună Ari Thór.
— Poate că nu era o glumă.
— Verifică, îi porunci Tómas.
— Imediat, spuse Ari Thór şi merse la calculator.
Se întoarse o clipă mai târziu.
— Acelaşi număr.
Tómas trase aer adânc în piept. Oare făcuse o greşeală? Îl asigurase
pe Ari Thór că n-avea de ce să-şi facă griji, că nu era decât o glumă pe
seama poliţiei.
— Cred că va trebui să-l reţinem pe Karl peste noapte, spuse
Tómas hotărât. Lucrurile se complică tot mai tare. Normal că vrea să
plece la Reykjavík cu zborul de urgenţă, dar după ce mi-ai arătat nu
cred că putem să-i dăm drumul imediat. Întâi o atacă pe Linda şi
acum afurisitul ăsta de apel. Hai să vedem dacă recunoaşte totul
mâine dimineaţă.
Tómas încerca să pară încrezător, dar în sinea lui era sigur că nu
avea să se întâmple.

Era un sărut absolut normal; gingaş, moale, scurt şi plăcut. Ari


Thór rămase năuc câteva clipe, cu gustul sărutului încă pe buze,
bucurându-se de moment. Stătea nemişcat şi se gândea la Kristín. Ce
dracu’ făcuse?
Dar oare chiar făcuse ceva? Era nemişcat, obosit după o zi lungă,
iar umărul încă îl durea. Nu intenţionase să se oprească decât la o
cafea sau un ceai şi un pateu dulce după o zi grea.
Nu era vina lui. Ea îl sărutase. Ea îl sărutase. Nici măcar nu
apucase să-şi exprime părerea despre asta.
Kristín ar fi turbat dacă afla.
Ugla îi trimisese un mesaj când el se întorcea acasă de la secţie şi îl
întrebase despre Linda. O sunase, iar ea îl invitase la o cafea. Pardon,
ceai, se corectase ea cu un râset vesel. Durerea din umăr era evidentă,
aşa că se oferise să i-l maseze. Acceptase, ceea ce bineînţeles că n-ar fi
trebuit să facă. N-ar fi trebuit să vină de la bun început.

 126 
Apoi îl sărutase, iar el nu-i întorsese sărutul, doar se ridicase
stângaci. Nu-i spuse nimic despre Kristín, îi zise doar că trebuia să
plece. Ugla se holbase la el stupefiată şi dezamăgită, dar nu
răspunsese.
Ari Thór se simţise vinovat tot drumul spre casă; vinovat din cauza
sărutului, dar şi pentru că discutase despre cazurile Lindei şi al lui
Hrólfur cu Ugla. Era dureros de conştient că Ugla era, la rigoare, un
potenţial martor, putea fi considerată chiar şi suspect, dacă ar fi fost
vorba despre o anchetă adevărată. Nu era sigur. Pe de altă parte,
fusese de extrem de mare ajutor când îi spusese despre cearta dintre
Úlfur şi Hrólfur, iar de data asta îl atenţionase că ar putea merita să-i
facă o vizită unei femei pe nume Sandra, la casa de bătrâni. Sandra
avea peste nouăzeci de ani, sănătoasă tun, cel puţin prin comparaţie
cu alţii de vârsta ei, şi îl cunoscuse pe Hrólfur de mai mult timp decât
majoritatea. El îşi făcuse un obicei s-o viziteze o dată pe săptămână, îi
zisese Ugla.
Ari Thór încercă să se convingă că informaţiile de la Ugla
echilibrau faptul că dezvăluise şi discutase chestiuni oficiale cu cineva
din afara anchetei.
Dar nu încercă să folosească aceeaşi logică să justifice sărutul.
Adormi, neştiind dacă în vis o să-i apară Ugla sau Kristín.

 127 
27
Siglufjördur, joi, 15 ianuarie 2009

Era la piscină, mult sub luciul apei calde care aluneca pe lângă el,
mai avea o mică rezervă de aer şi doar câteva braţe până la margine.
Încă două, apoi încă unul. Trebuia să respire, să-şi umple plămânii cu
aer, să iasă la suprafaţă. Înotă în sus, tot mai sus, ochii şi faţa îi ţâşniră
la suprafaţă, văzu în jur zăpadă pretutindeni, fulgi groşi, grei care îi
înţepau figura, îl copleşeau, îi furau oxigenul. Nu găsi refugiu, nu găsi
niciun loc în care să respire. Trebuia să se scufunde din nou. Înapoi în
piscină, fără aer în plămâni, cu apa care îl sufoca. Din nou la
suprafaţă, şi iarăşi în zăpadă, fără niciun pic de aer. Se smuci în sus şi
pentru o clipă simţi că nu putea să respire în pat. Prin fereastra
acoperită de zăpadă nu reuşi să zărească nimic. În sfârşit, puţin
oxigen. Pulsul îi încetini şi începu să respire normal pe măsură ce
coşmarul tot mai familiar se evapora.
Ninsese din greu peste noapte. Ari Thór dormise prea mult şi era
deja nouă şi jumătate. Sări peste micul dejun şi se grăbi să ajungă la
secţie.
Tómas şi Hlynur ajunseseră înaintea lui.
— Măi să fie, în sfârşit apare şi Reverendul, zise Hlynur zâmbind.
Tómas a stat aici toată noaptea şi-a avut grijă de oaspetele nostru.
Era limpede că Tómas n-avea chef de glume, deşi ironia fusese pe
seama băiatului nou. Vorbi pe un ton serios:
— Va trebui să-i dăm drumul. N-o să-i mai facă niciun rău, acum
că a fost dusă la Reykjavík. Zborul a plecat în sfârşit azi-noapte. Nicio
schimbare în starea ei. E inexplicabil. Avem toate semnele că a
bruscat-o şi a ameninţat-o, dar el are martori care confirmă că pur şi
simplu nu putea s-o fi atacat decât ar fi fost în două locuri în acelaşi
timp.
Tómas se lăsă periculos de mult pe spate cu scaunul.
— Va trebui să-i dăm drumul, repetă el şi era limpede că ideea nu-i
plăcea deloc.
— I-am zis să rămână în oraş, altfel îl arestez. A fost de acord, dar
dacă starea Lindei se înrăutăţeşte a spus că vrea să meargă în sud.
 128 
Adevărul e că i-ar fi cam greu să ajungă la Reykjavík în clipa asta.
Drumurile sunt groaznice, practic de nefolosit.
Tómas se opri şi îşi ciufuli părul, evident frustrat, apoi continuă:
— M-am întâlnit de dimineaţă cu băiatul, cu băieţelul care a găsit-
o pe Linda. Nimic nou. Am văzut şi martori mai buni. Până la urmă, e
doar un copil.
— N-ar trebui să plecăm? întrebă Hlynur.
Tómas se ridică şi se întoarse cu faţa la Ari Thór.
— Mă duc să verific apartamentul cu Hlynur. Trebuie să mai
aruncăm o privire. Cred că trebuie să luăm în calcul şi varianta ca
moartea lui Hrólfur să nu fi fost accidentală, să deschidem o anchetă
formală dar fără prea multe valuri – te poţi ocupa tu de asta?
Hlynur rânji şi se înfoie un pic, vizibil fericit să lucreze la cazul mai
prestigios.
Eu mă joc în nisip în vreme ce adulţii se ocupă de cazul adevărat, îşi
zise Ari Thór. Deşi credea în continuare că moartea lui Hrólfur nu
fusese chiar accidentală, n-avea cum să nege că în clipa aceea mai
important era cazul Lindei.
— Nicio problemă.
Tómas îi puse o mână pe umăr.
Fir-ar a naibii. Nu-şi revenea deloc.
Tómas îl însoţi la uşă şi vorbi încet, ca Hlynur să nu-l audă.
— Apelul ăla… din seara de Ajun – am făcut ce trebuia, nu crezi?
Am fost amândoi de acord, nu-i aşa?
Ari Thór îşi amintea limpede cât de tulburător fusese apelul, vocea
şoptită… Când sunase înapoi, persoana, despre care acum credea că
era Linda, îi spusese că n-avea niciun motiv să-şi facă griji. Dar, chiar
şi aşa…
— Da, bineînţeles.
Serios?
— N-aveam ce să facem, adăugă Ari Thór.
Şi, până la urmă, ce ar fi putut face? Numărul nu era înregistrat şi
nu aveau cum să afle identitatea persoanei care sunase.
N-aveam ce să facem.
După ce Tómas şi Hlynur plecară, Ari Thór profită de ocazie şi
verifică webcam-ul care transmitea imagini din Piaţa Primăriei. Se

 129 
uită la cineva cum traversează în timp real piaţa acoperită de zăpadă,
mergând spre Primărie. Pe monitorul mic era greu să-şi dea seama
cine era, deci puţin probabil ca webcam-ul să le fie de vreun mare
folos, chiar dacă ar fi existat înregistrări de vineri seara. Găsi numărul
persoanei care deţinea aparatul.
— Scuze că vă deranjez, numele meu e Ari Thór, vă sun de la
poliţie.
Încercă să fie formal şi politicos.
— Da, tipul nou, nu?
Proprietarul webcam-ului era un localnic despre care Ari Thór
auzise, dar pe care nu-l cunoscuse.
— Mă întrebam, cumva webcam-ul…?
— Da, ce-i cu el? răspunse celălalt destul de morocănos.
— Se pot accesa şi înregistrările mai vechi?
— De pe webcam?
Individul râse cu poftă.
— Da’ tu cu ce crezi că mă ocup? Vreo operaţiune de
supraveghere? Nu se înregistrează nimic, e doar o transmisiune live
din piaţă. De ce întrebi? Are legătură cu Linda, cu atacul?
— Îmi pare rău, nu pot să comentez. Mersi de ajutor.
O fundătură frustrantă. I-ar fi plăcut să-i arate lui Tómas că face
progrese. Măcar dacă ar fi putut s-o sune pe Ugla ca să mai afle
informaţii despre trupa de teatru. Dar acum era imposibil. De când îl
sărutase, nu mai primise niciun semn de la ea. Nici nu era de mirare,
la cât de repede fugise în seara aceea, de parcă l-ar fi muşcat, nu
sărutat. Următoarea lecţie de pian era duminică. Oare trebuia să
apară în faţa uşii ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum trebuia să
lase relaţia să se dezvolte? Kristín era în Reykjavík, iar el nu trebuia să
uite asta, nici să lase distanţa să-i tulbure gândirea. Trecuse aproape o
săptămână de când vorbise cu ea. Trăise mereu cu impresia că ea
trebuia să sune, că era mai puţin ocupată decât el. Iar acum, după
sărutul acela, cum ar mai fi putut să-i vorbească? Întrecuse o limită,
poate fără să vrea. Sărutul nu venise din neant, ştia că flirtase cu Ugla,
că îi ascunsese relaţia pe care o avea cu Kristín. Şi, ce era mai rău, i se
părea că începe să aibă sentimente pentru Ugla… Nu, nu era pregătit
să le sune nici pe Ugla, nici pe Kristín în clipa aceea.

 130 
Trebuia să înceapă contactând alţi membri ai Societăţii de teatru,
începând cu Pálmi, scriitorul.

Pálmi locuia într-o casă dichisită de pe Hvanneyrarbraut care era,


probabil, prea mare pentru un singur om şi prea mică pentru o
familie. Era îmbrăcat cochet, într-o cămaşă în carouri şi pantaloni gri
de flanel. Păru surprins să-l vadă pe Ari Thór.
— Bună dimineaţa, Pálmi. Pot să intru?
— Ce? Da, dar de ce? Am oaspeţi. Nu se poate mai încolo?
Ari Thór evită întrebarea şi făcu semn cu capul spre interiorul
casei. I se dăduse o sarcină şi avea de gând s-o ducă la bun sfârşit.
— Nu durează mult, zise el punând un picior dincolo de prag şi
zâmbind. Vorbim cu toţi cei care au fost la repetiţie vineri seara.
Pálmi păru luat prin surprindere.
— Da? Cum aşa?
— Nimic grav. Sunt doar nişte lucruri pe care vrem să le punem
cap la cap ca să închidem cazul.
O mică minciună albă.
— Intră, atunci.
— Îmi pare rău că deranjez.
Ari Thór se uită înjur.
— Ziceaţi că aveţi musafiri?
— Da. Stau în apartamentul de la demisol.
— Am înţeles. Nu sunt din oraş? întrebă Ari Thór, de parcă el n-ar
fi fost un nou-venit, dar fără să fie sigur că vocea îi sunase
convingător.
— Da… răspunse Pálmi indecis, parcă nehotărât cât de multe să-i
spună tânărului poliţist. O veche prietenă de-a tatălui meu, din
Danemarca. A venit în vizită cu fiul ei. Un pelerinaj în Islanda.
— Tatăl dumneavoastră a locuit în Danemarca?
Un mic schimb de replici n-avea cum să strice şi funcţionase cu
Leifur. Pálmi nu părea în largul lui şi probabil cel mai bine era să aibă
grijă dacă voia să-l facă să-i destăinuie vreun secret legat de Hrólfur şi
de noaptea fatidică.
Pálmi se relaxă vizibil.

 131 
— Aşa e. S-a mutat acolo când eu eram foarte mic. Nu mi-l
amintesc.
Se aşezară în sufragerie, Pálmi pe canapea şi Ari Thór în fotoliul
din acelaşi set, amândouă învelite în piele maronie strălucitoare, în
stilul anilor ’80, şi remarcabil de nefolosite, dată fiind vârsta pe care o
aveau. De fapt, toată camera arăta ca o reclamă dintr-un catalog vechi
de mobilă, cu puţine elemente care arătau personalitatea
proprietarului, în afară de tablourile de pe pereţi. Pe pereţii
apartamentului lui Ari Thór din Öldugata, pe care îl împărţise cu
Kristín şi care acum părea atât de departe, nu atârna decât un tablou.
Moştenit de la bunica lui, era un original superb al unui maestru
islandez, Kjarval.
Recunoscu pensula artistului în patru dintre pânzele de pe pereţii
lui Pálmi.
— Frumoasă colecţie.
— Mulţumesc. E departe de a fi o colecţie, sunt doar câteva lucrări.
— Bun şi-aşa. Am şi eu un Kjarval. Sunt moştenire de familie?
— Nu, le-am colecţionat eu însumi. De-a lungul timpului, mi-am
investit economiile în casă şi în artă. N-am încredere în bănci.
— Foarte corect, mai ales dacă te uiţi ce se-ntâmplă acum.
— Da, e şi asta, într-adevăr, dar n-am avut niciodată încredere în
ele – e ceva ce mi-a insuflat mama mea. Era genul care prefera să-şi
ţină economiile sub saltea, deşi a murit fără să fi strâns cine ştie ce.
Poate că nici asta nu e varianta ideală de a ţine de bani.
Zâmbi, iar atmosfera se destinse.
— Voiam să vorbim despre Hrólfur. L-ai cunoscut bine, nu-i aşa?
— Da, destul de bine. Dar era genul care ţinea lumea la distanţă.
Ari Thór hotărî să atace subiectul direct.
— Ştii pe cineva care să fi avut vreun motiv să, mă rog, să-l
împingă pe scări?
Pálmi ridică privirea, vizibil surprins de întrebare.
— Ce? Doar nu crezi că l-a împins cineva?
— De fapt, nu. Dar e o coincidenţă cam mare ca Linda să fie
atacată doar câteva zile mai târziu. Ne-a dat motive să analizăm mai
atent accidentul mortal de la Societatea de teatru. Înţeleg că el şi
Úlfur erau la cuţite.

 132 
— Nu, n-aş merge atât de departe, dar nu erau mereu de acord,
zise Pálmi, muşcându-şi buza. Amândoi au temperament artistic, dar
de regulă se despărţeau în termeni amicali.
— Eraţi la balcon în seara aceea?
— Am urcat de câteva ori. Dar în mare parte priveam din sală.
— Şi aţi fost acasă în pauza de cină?
— Da. Trebuia să mai schimb ceva la scenariu, aşa că am venit
direct aici.
— V-a văzut cineva?
— Cum adică?
— Poate confirma cineva ce mi-aţi spus?
— Păi, nu.
— Dar oaspeţii dumneavoastră?
— Nu, după cum am zis, ei stau în apartamentul de la demisol. Nu
i-am văzut în timpul pauzei.
— Vă întâlneaţi des cu Hrólfur?
— Nu des. Dar, din când în când, ne invita pe Úlfur şi pe mine la
cafea sau la un pahar de vin roşu. Avea o pivniţă de vinuri
extraordinară.
— Scumpă?
Ari Thór simţea că se agaţă cu disperare de orice în căutarea unui
motiv – dar era mai bine să încerce toate variantele.
— Foarte.
— Ştiţi ce o să se întâmple acum cu vinul?
— Vinul?
— Cine-l moşteneşte?
— N-am idee. Sincer să fiu, nu-i cunosc nicio rudă, nici nu ştiu
dacă mai e cineva în viaţă.
— Avea vreun testament?
— Mie nu mi-a zis niciodată, răspunse Pálmi cu sinceritate.
— Cu cine vorbea sau se întâlnea de regulă în oraş, în afară de tine
şi de Úlfur?
Pálmi se pierdu o clipă în gânduri.
— Hmm. O vizita în fiecare săptămână pe o femeie în vârstă pe
nume Sandra.
Sandra. Ari Thór îşi aminti că şi Ugla îi spusese despre ea şi îi

 133 
sugerase să-i facă o vizită.
— De câţiva ani a intrat la casa de bătrâni. Nu mai e puternică la
fel ca pe vremuri, dar are mintea brici. Cred că are nouăzeci şi cinci
de ani, draga de ea.
Pálmi se opri.
— Şi mai e şi fata aia.
— Fata?
— Da. Ugla.
Ari Thór simţi că-i creşte pulsul. Încercă să nu-şi intersecteze
privirea cu a lui Pálmi, de teamă să nu se dea de gol.
— Ugla. Da, bineînţeles.
Ştia că trebuie să insiste cu întrebările în această direcţie ca să
elimine orice suspiciuni că ar cunoaşte-o pe Ugla mai bine decât s-ar
cuveni.
— Se întâlneau des?
— Înţeleg că da. Ea a stat o vreme în chirie în apartamentul lui de
la demisol, dar a continuat să-l viziteze şi după ce s-a mutat. Acum
locuieşte…
Pálmi se gândi o clipă.
— Da, pe Nordurgata, cred.
— Exact, zise Ari Thór fără să gândească.
Fir-ar.
Pálmi nu dădu niciun semn că şi-ar fi dat seama de scăpare şi era
evident că voia ca Ari Thór să plece cât mai repede.
Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi în prag apăru o femeie foarte în
vârstă, însoţită de un bărbat înalt, cu barbă, despre care Ari Thór
bănui că avea peste şaizeci de ani.
Probabil erau oaspeţii din Danemarca. Pálmi îi prezentă în daneză.
— Rosa şi fiul ei Mads. Ari Thór e de la poliţie.
Ari Thór se ridică să dea mâna cu ei şi vorbi în engleză,
neîndrăznind să-şi încerce daneza. Făcuse daneză la şcoală mai mulţi
ani, dar îi era greu s-o vorbească, deşi putea să citească fără efort.
Bătrâna vorbea pentru amândoi, iar engleza ei era excelentă, în ciuda
accentului puternic. Mads stătea în spatele ei în tăcere.
— Ce-a făcut Pálmi? întrebă ea curioasă şi se uită adânc în ochii lui
Ari Thór, afişând un zâmbet cald.

 134 
Ari Thór zâmbi şi el.
— Nimic. Absolut nimic. Anchetăm moartea scriitorului Hrólfur
Kristjánsson. Şi-a pierdut viaţa într-un accident în timpul unei
repetiţii la Societatea de teatru.
— Am auzit de asta. Ne-a spus Pálmi. Voiam să mergem la piesă în
weekend, spuse ea. L-am cunoscut pe Hrólfur la Copenhaga acum
mulţi ani. Parcă erau prieteni, Hrólfur şi tatăl tău, nu-i aşa? întrebă ea
uitându-se la Pálmi.
— Cunoştinţe, răspunse Pálmi. Au fost în Danemarca aproximativ
în aceeaşi perioadă.
De data asta, bătrâna i se adresă lui Ari Thór.
— Era un tânăr arătos, Hrólfur ăsta, dacă bine-mi amintesc. A
petrecut mult timp cu Páll, tatăl lui Pálmi, când era pe patul de
moarte. Nu cred că Páll cunoştea mulţi oameni în Danemarca şi într-
o ţară străină ai momente când te simţi singur.
Se uită la Pálmi.
— Sper că am putut să-i fac tatălui tău viaţa mai uşoară în lunile pe
care le-am petrecut împreună.
Zâmbi.
— L-am cunoscut pe Hrólfur la spital. Nu-l mai văzusem pe Páll de
câteva luni pentru că a trebuit să merg la ţară să lucrez cu familia
mea. M-am grăbit să mă întorc când am auzit că se îmbolnăvise, dar
până am reuşit să ajung boala avansase mult. Nici nu m-a lăsat inima
să-mi iau rămas-bun de la el. Ar fi fost prea greu pentru amândoi.
O lacrimă îi curse pe un obraz ridat.
— O trataţi ca pe o… ca pe o anchetă de crimă? întrebă Pálmi,
revenind la islandeză.
— Da.
Ari Thór era acolo prin autoritatea lui Tómas, îşi îndeplinea
sarcinile primite, aşa că părea răspunsul cel mai direct.
Pálmi căzu pe gânduri, neştiind dacă să mai adauge sau nu ceva.
Apoi, cu o străfulgerare vinovată în privire, de parcă s-ar fi pregătit să
destăinuie cine ştie ce secret cumplit, zise:
— E posibil să mai fie ceva ce trebuie să ştii.
Se opri o clipă, iar liniştea se încărcă de tensiunea aşteptării. Până
şi Rosa păru s-o simtă, în ciuda barierei lingvistice.

 135 
Mads rămase pe loc, afişând o expresie neinteresată şi studiind
unul dintre tablourile lui Kjarval.
— Am auzit spunându-se că Hrólfur avea un copil, în afara
căsătoriei, bineînţeles. Nu s-a căsătorit niciodată, dar i s-a născut un
copil după ce s-a întors din Danemarca, poate în timpul războiului
sau poate după. E ceva ce ar merita să investighezi.

 136 
28
Siglufjördur, vineri, 16 ianuarie 2009

Frăţiorul Iisus răsuna în camera comună a casei de bătrâni, unde


vârstnicii îndeajuns de sănătoşi se strânseseră la adunarea de
dimineaţă. Unii începuseră să cânte cu dăruire, alţii preferau să nu se
agite şi doar să privească. Ari Thór o recunoscu pe tânăra care
conducea corul, îşi aminti de ea de la Facultatea de Teologie de la
Universitatea din Reykjavík. O ştia după înfăţişare, dar nu vorbise cu
ea niciodată. Cum de se mutaseră amândoi în Siglufjördur? Poate că
ea se pregătea în continuare pentru preoţie, în vreme ce el renunţase.
Ziua precedentă fusese liniştită. Cuţitul din apartamentul lui Karl
şi al Lindei fusese trimis în sud să fie examinat. Ari Thór căuta încă
informaţii care ar fi putut arunca lumină asupra morţii lui Hrólfur şi
îl şocase pe Tómas cu vestea că era posibil ca scriitorul să fi avut un
copil.
Ari Thór stătea în prag şi se uita la cei care cântau. Asistenta cu
care vorbise îi spusese că n-avea niciun motiv să nu se poată întâlni
cu Sandra, dar îl rugase să nu întrerupă adunarea de dimineaţă. Îi
arătase o femeie în vârstă care cânta cu pasiune dintr-un scaun cu
rotile, cu o pătură croşetată întinsă pe genunchi.
Ari Thór nu se înscrisese la Teologie din pricina unei credinţe
puternice, chiar dimpotrivă – se înscrisese mai degrabă ca să încerce
să-şi recapete credinţa, sau doar să-şi găsească un scop în viaţă.
Simţea nevoia să găsească răspunsuri pe care filosofia, disciplina la
care renunţase mai înainte, nu i le putea da. Sau poate doar încercase
să aleagă un drum cât mai diferit de al tatălui său, care fusese
contabil. Platon sau Dumnezeu – orice, numai nu Mamona. Chiar
când devenise limpede că teologia nu avea să-i dea răspunsurile pe
care le căuta, Ari Thór insistase, se încăpăţânase să se convingă că
putea să-şi termine studiile fără să implice şi credinţa.
Ari Thór ştia exact momentul în care-şi pierduse orice credinţă ar
fi avut pe-atunci: la treisprezece ani, în ziua în care tatăl lui
dispăruse, iar ultima picătură venise mai târziu în acelaşi an, când
mama lui murise într-un accident de maşină.
 137 
Teologia nu-l apropiase deloc de Dumnezeu. Dezbaterile
academice şi istoria deseori sângeroasă a religiei în general îi
întăriseră credinţa că nimeni nu-l privea de sus şi nici nu avea grijă de
el. La fel ca în cea mai mare parte a vieţii lui, Ari Thór se simţea cât se
poate de singur.
Bătrânii continuară să cânte, de data asta o melodie de care-şi
amintea de la şcoala de duminică din urmă cu mulţi ani. Oare asta
urma să fie şi soarta lui, să fie obligat să înalţe din nou imnuri când,
la bătrâneţe, avea să fie trimis la azil? Oare chiar va trebui să cânte
imnuri fără să creadă câtuşi de puţin în cuvintele pe care le rostea?
Fosta colegă a lui Ari Thór îi chemă pe toţi cei de faţă la rugăciune
şi anunţă cu glas voios că oricine dorea putea să se servească din
cafeaua care le fusese pusă la dispoziţie.
Sandra ţinea o ceaşcă în mână când Ari Thór se prezentă limpede,
puternic.
— Nu mai vorbi aşa tare, dragă, te aud foarte bine! La picioare am
probleme, zise ea şi îi zâmbi.
Avea un chip cu trăsături fine şi o voce molcomă, limpede şi
blândă. Sorbi delicat din cafea.
Ari Thór se uită în jur după un scaun liber.
— Nu-i nevoie să stăm aici, să ştii. Camera mea e mai încolo pe
coridor. Poţi să împingi?
El manevră încet scaunul cu rotile.
— Câţi ani ai, dragă?
— Douăzeci şi cinci, răspunse el, apoi adăugă: Îi împlinesc anul
ăsta.
I se părea greşit s-o mintă pe bătrână, chiar dacă n-ar fi fost decât
o minciună albă.
Mobila din camera ei însemna un pat uzat, un scrin vechi şi un
scaun. Pe scrin erau câteva fotografii, unele color, altele şterse şi
vechi.
— Soţul meu, care a murit, spuse ea arătând o fotografie alb-
negru. În celelalte sunt copiii şi nepoţii. Am fost foarte norocoasă,
continuă şi afişă un zâmbet abia perceptibil, înţelegător.
Ari Thór se cocoţă pe scaunul de lângă pat.
— Să chem pe cineva să vă ajute să vă aşezaţi în pat?

 138 
— Nu, păcatele mele! O să stau aici cât pot alături de chipeşul şi
tânărul meu oaspete.
Ari Thór zâmbi politicos, dar nerăbdător să ajungă la lucrurile
care-l interesau pe el.
— Cum sunt drumurile? întrebă ea. Ai ajuns uşor?
— Am venit cu maşina, zise Ari Thór. Cu jeepul poliţiei.
— Ia spune-mi, începu ea, privindu-l drept în ochi, cu o figură
serioasă. De ce toată lumea din oraş vrea să aibă neapărat un jeep
mare? Nu pricep. Pe vremuri, oamenii n-aveau maşini din astea
uriaşe. De fapt, aproape nimeni nu avea maşină oricum, dar ne-am
descurcat bine.
— Hmm. Probabil că lumea vrea să poată pleca din oraş, chiar
dacă drumurile sunt acoperite de zăpadă.
— Pentru ce?
— Cum adică?
— Pentru ce să plece din oraş?
N-avea niciun răspuns potrivit la întrebarea asta.
— Ai venit să mă întrebi despre Hrólfur? spuse ea în cele din urmă.
Ari Thór dădu din cap.
— M-am gândit eu, dragă. Bietul om. N-avea mulţi prieteni. E
posibil ca eu să-i fi fost prietena cea mai apropiată, în ultimii ani.
— Venea des în vizită?
— În fiecare săptămână la aceeaşi oră. Nu stătea departe – pe
Hólavegur, pentru el nu era mult.
— Ce fel de om era?
— De ce întrebi?
Îl privi cu un început de suspiciune.
— E clar că a fost un accident, nu?
— Asta investigăm. Nu cred că a fost altceva, dar trebuie să fim
siguri.
— Dar nu… mă rog… nu cumva pusese gura pe băutură?
Intuise bine. Ari Thór hotărî că n-avea rost să-i ascundă acest
amănunt.
— Da, se pare că a băut o cantitate mică de alcool.
— O cantitate mică. Da, mă rog… Pot să-ţi spun că Hrólfur era un
om complex, iar eu nu l-am înţeles niciodată pe deplin. Mi-l amintesc

 139 
din vremurile de demult, dinainte să plece din Siglufjördur. Apoi a
devenit un autor de talie mondială şi i s-a urcat la cap. Avea enorm de
multă ambiţie, era hotărât să iasă în evidenţă şi să vadă lumea, şi
exact asta a şi făcut. A călătorit mult după ce i s-a publicat cartea.
Ochii ei obosiţi se închiseră, iar ea se odihni o clipă.
— Apoi s-a întors acasă. Oamenii se întorc mereu acasă, nu-i aşa?
Pe-atunci ajunsese mai cunoscut aici decât în sud. Ai citit cartea?
— De fapt, nu. Mi-a împrumutat cineva un exemplar.
— Citeşte-o. N-o să-ţi pară rău, spuse ea. Chiar aşa, tu nu eşti de-al
locului, de ce-ai venit până aici? Hering nu mai e.
— Mi s-a oferit o slujbă aici.
— Să stai de vorbă cu bătrâne la azil despre scriitori morţi… E chiar
aşa palpitant? Ar fi trebuit să vii când aveam hering. Ce vremuri,
ascultă la mine! Am început să lucrez la hering când aveam treişpe
ani – îl săram. Copiii mei au început de la o vârstă şi mai fragedă – cel
mai mic avea opt ani. Azi n-ar mai avea voie, nu? Când a venit
heringul, totul părea o aventură, iar când a plecat s-a transformat în
coşmar.
Pe chip i se aşternu o expresie melancolică, iar privirea ei nu mai
era aţintită asupra lui Ari Thór, ci spre trecut. Pe fundal parcă
începuse vechiul Vals al Heringului.
— Douăzeci de minute îmi lua să sărez un butoi de hering când
mă mişcăm cel mai repede, doar douăzeci de minute. Mulţi mă
invidiau. Pe-atunci eram bună de ceva.
Zâmbi.
— Să fi văzut cum se întorceau bărcile pline ochi cu peşte, abia
mai pluteau. Era o privelişte minunată. Ai urcat pe munte, pe
Hvanneyrarskál?
Ari Thór clătină din cap, uşurat că ea revenise cu privirea la el
după ce se pierduse în amintirile despre boom-ul heringului din urmă
cu atâţia ani.
— Am auzit cântece despre el, zise ruşinat şi regretând sincer că
nu-şi făcuse timp să ajungă acolo.
— Du-te vara. Multe aventuri romantice au început acolo.
El aprobă cuminte din cap.
— Spuneţi-mi, în legătură cu Hrólfur…

 140 
— Fireşte. Iartă-mă, băiete. M-a luat valul mai devreme.
— Nu-i nimic, zâmbi el. Spuneţi-mi dacă vă puteţi gândi la vreun
motiv pentru care cineva ar fi vrut să-l împingă pe Hrólfur pe scări. Îi
purta cineva ranchiună?
— Da şi nu. Nu-mi pot închipui că ar fi vrut cineva să-i facă rău,
deşi sunt mulţi cu care nu se înţelegea. Avea o aroganţă anume şi
putea fi ciudat când bea prea mult, voia ca totul să se facă după voia
lui. Pot să-mi închipui că era cam autoritar ca preşedinte al Societăţii
de teatru, continuă ea şi ezită. Scuză-mă că-i vorbesc de rău pe morţi.
Dar vreau să ajut, dacă e posibil să fi fost împins de cineva.
— Am înţeles, zise Ari Thór, apoi tăcu, dându-i ocazia să continue.
— De fapt… E ceva ce ar putea fi important. Înainte de Crăciun mi-
a spus că era pe urmele nu ştiu cărui secret. Cred că exact aşa s-a
exprimat – „secret”. Câţiva dintre membrii Societăţii de teatru îi
ascundeau ceva. A rânjit când mi-a povestit şi părea chiar încântat că
descoperise secretul. Avea ochi de şoim, dragul de el.
— Un secret?
— Da, chiar aşa, un secret, spuse ea aproape în şoaptă.
— Aveţi idee ce secret era?
— Nu tocmai. Dar am ghicit de la el că era… că ar putea fi ceva…
zise ea şi-i făcu cu ochiul. Dacă mă-nţelegi.
— O aventură? Adulter?
— Asta e impresia pe care mi-a dat-o, sau ceva asemănător.
Ari Thór luă rapid notiţe. Poate că era ceva important în spusele
bătrânei.
— Ştiţi dacă a avut un testament?
— Nu mi-a pomenit niciodată ceva despre asta. Dar trebuie să fi
avut. Nu ştiu să aibă rude apropiate care mai trăiesc, doar câţiva veri
îndepărtaţi, dar ştiu că a lăsat o mulţime de bunuri lumeşti în urma
lui. Nu ca mine – tot ce am e în cufărul ăsta vechi, râse ea şi arătă spre
o ladă veche de lemn decolorat şi tocit de atâta folosire, probabil
dintr-o perioadă dinainte ca Sandra să se fi născut măcar.
— Înţeleg că e posibil să existe un copil.
— Un copil? miji ea ochii, uluită.
— Da, se spune că Hrólfur a avut un copil după război.
— Dumnezeule, asta-i o poveste pe care n-am mai auzit-o! De

 141 
unde-ai aflat-o?
— De la Pálmi, Pálmi Pálsson.
— Pe el îl cunosc, fireşte. El şi Hrólfur erau prieteni buni, deci
poate că au vorbit despre asta. Mărturisesc că pentru mine e o
noutate totală. Dar aşa e viaţa, te ia prin surprindere. Sărmanul de el.
— Hrólfur?
— Nu. Pálmi. Şi-a pierdut tatăl când era foarte mic, o adevărată
nenorocire. Tatăl lui era un personaj special, avea o fire de artist şi îi
era greu să rămână într-un singur loc. Şi-a părăsit soţia şi fiul ca să
meargă la Copenhaga, dar apoi a făcut tuberculoză şi a murit. Am
senzaţia că a apucat să cunoască mai multe domniţe înainte să-şi dea
duhul. Nu era genul care să nu calce strâmb.
Din nou, Sandra îi făcu sugestiv cu ochiul.
— Pálmi are în vizită o prietenă veche din Danemarca.
— Nu mai spune! Pálmi s-a descurcat tare bine, dragul de el.
Mama lui a murit mult prea tânără, la şaizeci şi cinci sau şaizeci şi
şase de ani. Infarct, zise ea, apoi întrebă brusc: Mănânci hering?
— Păi… nu.
— Ce ani buni au fost… spuse ea şi începu să privească din nou în
gol. Iar pe vremuri oamenii chiar ştiau să-l gătească.
Zâmbi şi se concentră pe ceva din trecut, iar Ari Thór aşteptă
răbdător.
— Ce ani buni! repetă ea. Mereu am păstrat asta, pentru orice
eventualitate, zise ea şi se întinse după un obiect de pe scrin.
Era un caiet vechi, îndoit şi foarte uzat.
— Pe vremuri nu cumpăram cărţi de bucate. N-aveam bani de
aruncat. În ăsta îmi scriam reţetele.
Manevră caietul cu grijă, de parcă ar fi avut o valoare inestimabilă,
şi îl deschise la mijloc.
— Vezi, băiete? Astea sunt reţetele mele cu hering. Mâncăruri
demne de-un rege.
Ari Thór miji ochii şi încercă să descifreze scrisul mic, ordonat.
— Spune-mi, ce s-a întâmplat cu Linda? Cum se simte? întrebă
Sandra, aşezându-şi caietul în poală.
— O…?
Se împotmoli şi începu din nou.

 142 
— O cunoşteaţi?
— Ştiu cine e. Lucrează la spital. O fată tare cumsecade, dar îţi
spun eu, are o tristeţe în ochi…
— E la terapie intensivă la Reykjavík. Încă e inconştientă.
— Am auzit că l-aţi arestat pe Karl.
— Nu, nu-i adevărat. Trebuia să vorbim cu el pentru că a găsit-o pe
Linda după atac.
— E nevinovat. Sunt sigură.
— Serios?
— E un băiat tare dulce.
— Îl cunoaşteţi bine?
— Îl ştiam bine pe vremuri, înainte ca părinţii lui să se mute în
Danemarca. Mă întâlneam cu el la magazin când lucram acolo. Mi-a
făcut impresie foarte bună şi n-am nicio îndoială că încă face. Lucra
pentru mama lui Pálmi pe atunci, o ajuta prin casă pentru câţiva
bănuţi de buzunar. Făcea orice, orice avea ea nevoie: îi făcea
cumpărăturile, repara lucruri prin casă, prindea chiar şi şobolani când
era cazul – orice. Un băiat de zahăr.
Mai vedem noi.
Ari Thór nu făcu decât să zâmbească. Păstră sub tăcere faptul că
Linda sunase îngrozită la poliţie în Ajun. Păstră sub tăcere certurile şi
vânătăile.
— Hrólfur mai avea şi alţi prieteni? Prieteni apropiaţi, adică.
— Întotdeauna vorbea cu preţuire despre Úlfur şi spunea că-i
plăcea când se certau ca lumea, că era o figură. Dar mai spunea şi că
Úlfur ar face bine să se limiteze la regie şi să facă ferfeniţe piesa pe
care a scris-o.
— Piesa?
— Da, piesa. Se pare că a scris o piesă, zise ea zâmbind, apoi căscă.
Ei, băiete dragă, am cam obosit.
Sorbi din cafea, care trebuia să se fi răcit între timp.
— E de-ajuns deocamdată, bine? Mai vino în vizită şi altă dată.
Ari Thór se uită la femeia în vârstă. Ochii ei începură să se închidă,
iar capul i se lăsă pe spate. Bătăile inimii i se accelerară. Povestea cu
Hrólfur ascundea, fără îndoială, lucruri nebănuite.

 143 
29
Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Sâmbătă, zăpada se abătu din nou nemilos asupra oraşului. În


grădini se formară piscuri îngheţate, iar pe străzi troienele înalte până
la genunchi făceau mersul aproape imposibil.
Ari Thór avea impresia că zăpada conferise oraşului o atmosferă
intimă, aproape de vacanţă, în săptămânile dinaintea Crăciunului, în
vreme ce în Reykjavík decembrie era, de obicei, o lună ploioasă. Însă
acum zăpada nesfârşită devenea apăsătoare. E drept, lumina cea mai
întunecată perioadă a anului din fiordul cel mai nordic, dar îngreuna
totul. Până şi vehiculul 4x4 al poliţiei se chinuia uneori să înainteze,
iar mersul pe jos nu făcea altceva decât să-ţi garanteze că vei avea
încălţămintea udă, şosetele ude şi pantalonii uzi.
Ari Thór stătea în faţa bisericii impunătoare din Siglufjördur cu
Tómas şi Hlynur, ambii de serviciu în weekendul acela. La secţie
vorbiseră despre întâlnirea lui cu Sandra, speculaseră intens în
legătură cu secretul lui Hrólfur, dar nu ajunseseră la nicio concluzie.
Ari Thór nu era în uniformă, dar purta costum în semn de respect
pentru Hrólfur, un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată. Sandra
avusese mare dreptate când îl descrisese ca fiind complex. Atinsese
un nivel respectabil în carieră, dar refuzase să iasă din peisaj când
faima începuse să-i scadă. Avea prieteni şi cunoştinţe, precum şi
oameni care îl invidiau. Era ciudat şi dificil când avea toane, dar în
rest avea o personalitate amabilă şi prietenoasă. Relaţia lui cu Ugla
era o dovadă concludentă.
Ugla.
Ari Thór se gândi la cartea pe care o împrumutase. Trebuia să
arunce o privire peste ea cât mai curând – poate îl ajuta să înţeleagă
mai bine cum gândea scriitorul mort.
Stăteau într-o strană liberă din mijlocul bisericii. Odată ce intrai,
biserica părea mică prin comparaţie cu înălţimea ei impunătoare. Era
un loc liniştit, avea vitralii şi reprezenta un adăpost în calea zăpezii.
Ari Thór dăduse de Ugla afară; schimbaseră o privire, dar niciun
cuvânt. Nu-şi mai vorbiseră de la sărut, iar asta încă îl îngrijora.
 144 
Dormise prost, se chinuise să adoarmă. Acum avea grijă să încuie
de fiecare dată uşa. Nimeni nu recunoscuse intrarea prin efracţie iar
Tómas o trecuse în plan secund, câtă vreme îşi concentrau eforturile
asupra Lindei şi a lui Karl. Însă Ari Thór simţea mereu un junghi de
spaimă când închidea ochii. Groaza că s-ar fi putut trezi cu cineva în
casă însemna că nu se simţea deloc în siguranţă. Coşmarurile,
atacurile de panică pe care le avusese înainte de apariţia intrusului
deveniseră mai întunecate şi mai puternice. La lucru, simţea efectul
lipsei de somn, dar dădea tot ce putea. Pe deasupra, era îngrijorat şi
că relaţia lui cu Kristín părea să se dizolve treptat. Deşi nu erau
împreună de foarte mult timp, fusese sigur că ea era aleasa, însă acum
atracţia faţă de Ugla îl năucea.
Biserica se umplea treptat de oameni, mulţi dintre ei figuri
cunoscute. Úlfur şi Pálmi stăteau amândoi în strana din faţă, alături
de ceilalţi care urmau să ajute la purtarea sicriului. Leifur era şi el
lângă prima strană, singur, cu mintea la altele, parcă dorindu-şi să fie
altundeva, poate la lucru – oriunde, numai nu la o înmormântare.
Karl stătea cu două rânduri în faţa lui Ari Thór, lângă Anna. Ari
Thór se întrebă dacă să încerce să stea de vorbă cu ea la recepţia de
după slujbă. Voia să stea de vorbă cu toţi cei care fuseseră la repetiţie,
dar dura mai mult decât anticipase să pună totul cap la cap.
Invidioasă. Aşa o descrisese Ugla pe Anna, invidioasă că ratase
rolul principal. Ari Thór îşi dădu seama că era gata să considere
perfect adevărat tot ce i-ar fi spus Ugla şi se întrebă dacă să aibă dubii
şi în privinţa spuselor ei sau să fie recunoscător că avea pe cineva
înăuntrul Societăţii de teatru – cineva în care simţea că poate avea
încredere.
Biserica era practic plină când începu slujba. Poate că nu toţi cei de
faţă îl cunoscuseră personal pe scriitor, dar moartea lui neaşteptată
parcă îi aprinsese din nou faima, ca o amintire a renumelui de
odinioară. Toate personajele importante din oraş se aflau la
ceremonie. Ari Thór auzise că şi doi foşti miniştri intenţionaseră să-i
aducă lui Hrólfur un ultim omagiu, dar nu reuşiseră să ajungă. Încă
era periculos să se circule, iar drumul până în Siglufjördur era
aproape impracticabil din pricina viscolului dezlănţuit pe înălţimile
din jurul oraşului.

 145 
Slujba se desfăşură formal, cântecele populare islandeze se
amestecau cu altele clasice şi se citi chiar din Versuri pentru Linda.
Altarul splendid, opera lui Gunnlaugur Blöndal – Iisus apărându-le
unor marinari în pericol să fie înghiţiţi de apele înşelătoare –, era un
fundal impresionant şi amintea de locuitorii pe care îi pierduse oraşul
de-a lungul timpului, dar şi de apropierea mării nemiloase. Recviemul
fu dramatic, însă Ari Thór nu văzu lacrimi în ochii nimănui. Poate că
erau mulţi cei care îl respectaseră pe Hrólfur, dar puţini care îi
simţeau lipsa, îşi zise. Întrebarea era: oare îl urâse cineva?

Viaţa nu fusese blândă cu Nína Arnardóttir. Din motive pe care nu


le înţelegea, nu reuşise niciodată să fie în pas cu cei de-o seamă cu ea,
sau poate că ei nu erau pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Pierduse
trenul şi anii trecuseră peste ea, lăsând-o singură în apartamentul
întunecos. De multe ori se întreba de ce nu-şi făcuse loc cu coatele,
de ce nu apucase viaţa de coarne – să-şi construiască relaţii, o familie,
să trăiască asemenea celorlalţi, înconjurată de oameni. Se
îndrăgostise o dată, o singură dată – o iubire pură. Bărbatul, mai în
vârstă decât ea, o refuzase, spunându-i cu blândeţe şi căldură că pur
şi simplu nu era să fie, dar că tot simţea afecţiune pentru ea. După
aceea, nu făcuse decât să-l iubească şi mai tare, însă fără să mai
insiste. Iar de atunci nici nu-şi mai deschisese inima, nu-şi mai
acordase ocazia să se îndrăgostească a doua oară. Acum îşi petrecea
zilele acasă, în întuneric, citind la lumina lămpii sau uitându-se la
televizor. Anii trecuseră, aducând cu ei plictiseala unei existenţe
dominate de rutină şi ea se trezise brusc în al şaizecilea an de viaţă.
Deocamdată nu avea o slujbă ca lumea, trăia într-o locuinţă
socială, bazându-se, ca unică formă de venit, pe ajutorul social, şi
lucra ca voluntar la Societatea de teatru. Era uşor şi convenabil, i se
părea simplu să vândă bilete şi să mai facă din când în când câte-o
trebuşoară măruntă. Nu-i plăcea să aibă de-a face cu alţii, dar era
hotărâtă să reziste contactului cu cei de la Societatea de teatru ca să
facă parte din ea.
Nína era solidă, îndesată şi cu oase grele. Era conştientă că
înaintarea în vârstă nu-i răpise puterea. Când era la şcoală,

 146 
conformaţia ei o făcuse ţinta multor glume răutăcioase. Însă, în ciuda
forţei fizice, nu ripostase niciodată când tatăl ei ridica palma la ea, nu
îndrăznea să facă nimic altceva decât să-şi acopere capul şi să
încaseze toate loviturile care se abăteau asupra ei. Mai rău era când
n-o bătea. Abia atunci îi era cu adevărat frică. Uneori, el pleca, sau
zăcea pe canapea şi cădea într-o transă indusă de alcool. Alteori era
mai tăcut, iar în loc de ploaia de lovituri trebuia să se ferească de
mâinile care o pipăiau. Atunci, închidea ochii şi dispărea în
întunericul ei. Erau anii în care cel mai bine se simţise în întuneric,
sub pat sau în dulap, unde era lăsată în pace. Acolo se ascundea când
îl auzea, învăţase să recunoască mirosul de băutură şi clinchetul
paharului şi al sticlei. Îşi dezvoltase un instinct, îşi dădea seama în
câteva clipe când trebuia să fugă, să se ascundă. Ştia că şi ceilalţi copii
de la şcoală se jucau de-a v-aţi ascunselea, dar jocul lor n-avea
niciodată miza asta. Mai târziu, nu pricepu cum de nimeni nu-i sărise
vreodată în ajutor. Cum de mama ei, şi ea o victimă, ignora violenţa
care se manifesta în casă? Nína încercase o dată să se plângă, dar
mama ei se uitase în altă parte, zicându-i că nu era frumos să spună
minciuni despre oameni. După aceea, nu mai zgândărise vreodată
subiectul.
Încă o nedumerea cum de profesorii nu ziceau nimic când apărea
la şcoală plină de vânătăi. Chiar credeau că iarăşi „căzuse”? De ce nu-i
dădea nimeni o mână de ajutor, sau măcar să observe că încetase să
mai vorbească cu ceilalţi elevi, retrăgându-se în lumea ei întunecată,
solitară?
În schimb, profesorii ei insistau mereu că are o problemă de
concentrare, de fapt sugerând că nu vrea să înveţe. La examene nu se
descurca. Mult timp, îndoctrinată de convingerile profesorilor, credea
că n-are o minte potrivită pentru studiu. Teama ei de cărţi creştea, iar
în curând devenise limpede că liceul ieşea din discuţie, la fel şi
universitatea. Adolescenţa fusese cea mai grea, fiind nevoită să
rămână în Siglufjördur şi să-i privească pe cei de vârsta ei cum dispar
– unii la Akureyri, alţii la Reykjavík – spre un viitor plin de avânt.
Petrecea ore întregi singură în cameră, în întuneric, chiar şi după ce
el murise graţie sticlei.
În cele din urmă, mama ei cedase sub presiunea şi chinul de a-şi

 147 
vedea fata că petrece ore întregi în întuneric, fără să scoată vreun
cuvânt. Nína fusese internată într-un sanatoriu din Reykjavík, iar cei
doi ani de sechestru rămâneau o perioadă neclară. Îşi amintea cum
zilele identice se topeau într-una singură, fără vreo vizită din partea
mamei ei. Dar, când se întorsese în cele din urmă acasă în
Siglufjördur, Nína n-o întrebase de ce n-o vizitase niciodată. În
schimb, descoperise că mama ei îi motivase absenţa spunând că
fusese plecată la nişte rude din sud în toţi acei doi ani. Nína nu ştia
dacă cineva din oraş cunoştea adevărul şi nici nu prea îi păsa.
După copilăria cumplită, nu credea să mai găsească vreodată
iubirea adevărată. Dar, când se ivise ocazia, se agăţase cu disperare de
ea, chiar şi după ce obiectul afecţiunii ei îi respinsese cu blândeţe
avansurile. Îl iubise de la distanţă, rămânând, totuşi, aproape. Îl
iubea.

— Umblă tot felul de poveşti despre Nína, îi zisese Tómas lui Ari
Thór înainte de înmormântare. Încearcă să vorbeşti cu ea la parastas.
A dispărut câţiva ani la Reykjavík când era mică. Ţin minte că mama
şi prietenele ei vorbeau despre asta pe atunci. Tatăl ei era un beţiv, iar
ea a fost mereu introvertită.
Ari Thór se întrebă ce poveşti urmau să se spună despre
Reverendul Ari Thór odată ce se muta din oraş. Sau oare umblau deja
poveşti? Bârfe despre el şi Ugla? Probabil că era ultimul care o să afle.
Nína stătea la o masă în salonul de la etaj al bisericii şi mânca
tradiţionalele gogoşi răsucite, având alături un pahar cu suc de
portocale. Se uita în capătul celălalt al sălii la Pálmi şi Úlfur, care
stăteau de vorbă. Tresări când Ari Thór se aşeză lângă ea.
— Cam alunecos pe jos, zise el arătând spre piciorul drept al Nínei,
care era învelit în ghips.
Ea îl privi solemn.
— E ceva gheaţă, încuviinţă ea.
— E bine să păşeşti cu grijă, zise el voios, nedorind să sară direct la
întrebările despre Hrólfur.
Aruncă o privire la oaspeţii din jur. Nimeni nu urma să plece acasă
flămând – mesele gemeau sub greutatea prăjiturilor, gogoşilor şi

 148 
clătitelor.
Ea nu spuse nimic şi se uită la rândul ei la oaspeţi.
— Vorbeaţi des cu Hrólfur?
— Poftim? Nu. Mai lătra ordine din când în când. Cam atât,
răspunse ea, vizibil stânjenită că trebuia să-l vorbească de rău pe
bărbatul mort imediat după slujba de înmormântare.
— Îi plăcea să dea ordine?
— Da. Era dificil cu unii. Nu cu toţi. Ori te plăcea, ori nu, zise ea.
Ari Thór o luă ca pe o simplă afirmaţie, care nu trăda nici regret,
nici supărare.
— Credeţi că pe dumneavoastră vă plăcea?
— Nu cred că avea vreo părere. Acum nu mai contează, nu?
Era limpede că nu aştepta vreun răspuns.
— Înţeleg că Hrólfur era curios. E posibil să fi descoperit ceva ce n-
ar fi trebuit să afle? Poate ceva despre vreun membru al Societăţii de
teatru?
— Despre cineva care apoi să-l fi împins pe scări?
Stilul ei lapidar îl luă prin surprindere pe Ari Thór, chiar dacă era o
schimbare plăcută. Era prima persoană cu care vorbise despre
moartea lui Hrólfur şi care nu avea nimic de ascuns, cu excepţia
Uglei, desigur. Ugla nu i-ar fi ascuns nimic, chiar dacă nu fusese cu ea
atât de deschis pe cât ar fi putut.
N-o pomenise pe Kristín.
Ugla stătea la masa de alături, lângă Leifur. Aruncă o privire rapidă
spre ea, asigurându-se că nu-l vedea. Avea ochii umflaţi, de parcă ar fi
plâns. Poate că Ari Thór se înşelase spunând că nimeni nu-l plângea
pe bătrân.
— Da. Poate, răspunse el, revenind cu gândurile la Nína şi la caz.
— Nu. Sinceră să fiu, nu. Cred că enerva pe mulţi, dar nu pot să-mi
închipui că ar fi vrut cineva să-i facă rău, zise Nína.
Tot nu-i răspunsese dacă Hrólfur descoperise ceva ce n-ar fi
trebuit, vreun secret al Societăţii de teatru, aşa că Ari Thór repetă
întrebarea.
Ea rămase o clipă în tăcere, cântărindu-şi, parcă, gândurile.
— Nu, răspunse scurt.
Se uită în partea opusă a sălii, unde erau Pálmi şi Úlfur, de parcă ar

 149 
fi preferat să stea de vorbă cu ei. Avea o privire goală şi un chip lipsit
de expresie.
El se ridică şi îi mulţumi pentru conversaţie.
Tómas şi Hlynur vorbeau cu oameni pe care nu-i recunoştea. Cu
toţii se ştiau între ei, iar el se simţea ca un intrus. Poate că nici nu era
departe de adevăr. Nici pe bărbatul mort nu-l cunoscuse.
Se uită în jur, sperând să dea de Anna, dar ea nu era nicăieri – şi
nici Karl.

 150 
30
Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Bluza neagră nu-i venea bine, aşa că o aruncase, alături de tricou,


lângă patul din apartamentul de la mezanin. Aruncă o privire la
fereastră ca să se asigure că draperiile erau trase – nu că ar fi contat
pe viscolul de afară – şi îşi dădu jos pantalonii. Negru nu era culoarea
ei.
Ca de atâtea ori înainte, merseseră la ea. Prin zăpada care cădea
din greu nu se vedea nimic, iar asta îi adăpostea. Siglufjördur nu era
cel mai convenabil loc pentru o aventură amoroasă, iar precauţia era
esenţială. Pe de altă parte, n-avea experienţa adulterului într-un loc
mai mare, dar îşi închipuia că e mult mai uşor. Aici, totul trebuia să
se întâmple la adăpostul întunericului şi, chiar şi atunci, nimeni nu
era complet ferit de ochii vigilenţi ai vecinilor, care se uitau mereu de
după draperii. Nu exista niciun hotel în care un cuplu să se poată
caza cu nume false. Directorul singurului hotel din oraş era un
prieten vechi al părinţilor ei, iar ea fusese colegă cu recepţionerul.
Realitatea era că aventura asta era nebunie totală. Dar nu tocmai
asta o atrăgea? Suspansul întâlnirilor clandestine din întuneric, când
făceau dragoste pasional. Faptul că amândoi mergeau la repetiţii le
uşura situaţia, pentru că astfel exista un motiv nevinovat pentru care
să fie văzuţi mergând împreună, dar trebuiau să aibă grijă când se
îndreptau spre locuinţa ei – întotdeauna pe rând, întotdeauna pe
întuneric. Din fericire, uşa către demisol nu era la stradă, ci ascunsă
undeva într-o latură a casei. Părinţii ei o lăsau în general singură şi nu
obişnuiau să vină neanunţaţi, fără îndoială sperând că ea avea să
amâne întoarcerea în sud dacă o lăsau în pace – chiar dacă locuia la
demisolul casei lor. Cu siguranţă nu le trecuse prin minte că avea un
iubit, cu atât mai puţin un iubit care trăia deja cu o altă femeie.
Indiferent din ce unghi priveai, situaţia era impardonabilă. Nu-şi
putea găsi cuvintele să exprime cât de mult se ura pentru ce făcuse.
Dar nu putea să se oprească. Întotdeauna exista o ultimă oară, iar
când el o ţinea strâns în braţe, ea parcă uita ce înseamnă „conştiinţă”.
Chiar şi acum, imediat după înmormântare, nu rezistase. O vrăjise
 151 
cu o privire pătrunzătoare după slujbă şi îi şoptise cuvinte dulci la
ureche.
— Nu în miezul zilei, nu acum, o să ne vadă cineva, protestase ea
neconvingător.
La fel de bine ar fi putut să-l întrebe ce mai aşteptau. Oricum, ştia
că nu sincronizarea era partea cea mai rea. Nu conta dacă se întâmpla
ziua sau imediat după înmormântarea unui bărbat pe care niciunul
dintre ei nu-l plăcuse. Partea cea mai rea era că nu putea să refuze,
chiar ştiind ce păţise prietena lui.
— Mai stai mult acolo? întrebă el.
Vocea lui era blândă, dar avea o autoritate seducătoare care o făcea
să se topească ori de câte ori îl auzea.
— Şi Linda? E atât de… greşit! Pentru Dumnezeu, Karl, e la terapie
intensivă la Reykjavík!
— Haide, nu fi aşa! Ştii că tot ce era între mine şi Linda s-a
terminat cu mult timp în urmă.
— Dar e iubita ta, şi-n plus mai e într-o stare cumplită!
— N-am ce să fac în legătură cu asta, iar poliţia nu mă lasă să plec
în sud, răspunse el. Nu eu am atacat-o, adăugă, cumva sfidător.
Nu. Sper că nu. Nu avea pe ce să se bazeze în afară de cuvântul lui.
— N-am atacat-o pe Linda, repetă Karl. Ştii asta, nu?
Anna se uită la el. Voia să-l creadă, dar nu era complet sigură.
Trebuia să-şi ascundă îndoielile.
— Bineînţeles, scumpule. Sigur că ştiu.
Îşi dorea să-l roage să plece, dar era prea excitant: totul era atât de
greşit, încât nu rezistă tentaţiei şi se strecură în pat lângă el.
Ar fi absolut catastrofal să intre cineva peste ei, îşi zise ea. Ce fel de
persoană devenise? Ce ar spune părinţii ei? Povestea s-ar răspândi ca
un virus în tot oraşul. Pentru Karl n-ar fi atât de rău – putea să se
mute pur şi simplu, poate înapoi în Danemarca. Dar, deocamdată, ea
nu avea altă casă în afară de Siglufjördur şi exista o şansă destul de
mare să primească un post pe termen lung la şcoală. Periclita totul,
miza pe o singură carte şi pe câteva minute de pasiune alături de
Karl. Bine măcar că putea avea încredere în el să-şi ţină gura.
Se întrebase de mai multe ori dacă ştia cu adevărat ceva despre el.
Ştia că era mult prea în vârstă pentru ea. La vară el făcea patruzeci şi

 152 
trei de ani, iar ea avea doar douăzeci şi patru. Douăzeci şi patru – în
timp ce preotul descria viaţa lui Hrólfur, o frapase că acesta nu avea
decât douăzeci şi patru de ani când îşi publicase capodopera. La
vârsta ei, el avusese deja cea mai mare realizare. Singurele ei realizări
de până acum erau că terminase facultatea şi avea o aventură cu soţul
altei femei.
Karl era cu siguranţă prea bătrân pentru ea, dar ştia că prietenele
ei din sud ieşeau cu bărbaţi de vârsta aceea – unii chiar mai în vârstă.
Însă adulterul era altceva.
Cum naiba ajunsese să facă asta?
Sună un telefon, mobilul lui Karl. El nici nu ridică privirea.
— Poate e ceva despre Linda. Nu răspunzi?
— Nu acum, scumpo, suntem ocupaţi.
Cum se putea lăsa fermecată de un bărbat căruia îi era indiferentă
starea de sănătate a soţiei?
De data asta sună telefonul ei, iar ea îl luă de pe masa de lângă pat.
— Nu răspunde, iubito, zise Karl.
Însă Anna răspunsese deja.
— Alo? Anna la telefon.
Era Úlfur. Avea un ton formal.
— Anna. Strâng toată trupa. Poţi să vii după-amiaza asta la teatru?
Pe la trei? Trebuie să trecem în revistă câteva lucruri.
— Bine. O să vin.
— Bun. Apropo, ştii ceva de Karl? Nu v-am văzut pe niciunul la
parastas.
Anna nu răspunse imediat.
— Nu, nu l-am văzut.
Încheie apelul.
— Era Úlfur, zise ea.
Schiţă un zâmbet slab. Simţea un junghi de îngrijorare ca nu
cumva cineva să-şi dea seama ce se petrece între ei doi. Era un gând
asupra căruia nici nu îndrăznea să zăbovească.

Úlfur intră în teatru şi descoperi că era singur.


Sala de spectacol era probabil singurul loc din oraş în care putea să

 153 
se delimiteze complet de lumea turbulentă de afară şi să se retragă
într-o lume de vis – într-o fantezie în care totul mergea bine, o lume
în care directorul Societăţii de teatru nu murise căzând pe scări în
urmă cu o săptămână şi în care soţia actorului din rolul principal nu
fusese găsită în zăpadă, aproape moartă, zăcând într-o baltă din
sângele ei.
Se uită în sala de spectacol.
Deodată, se simţi bătrân. Un bătrân singuratic, zdrobit de dorul
pentru munca lui, pentru fosta lui soţie şi chiar pentru mama lui. Cu
toate că, probabil, urma să fie rugat să conducă Societatea de teatru a
oraşului, brusc toate astea păreau să nu mai conteze deloc.

— La dracu’! La dracu’! strigă Tómas furios.


Îşi lovea cana de masă, în faţa calculatorului unde citise cel mai
recent articol despre incidentul fatal de la Societatea de teatru.
Ari Thór acceptase să meargă la secţie în jeepul poliţiei, chiar dacă
era încă îmbrăcat în costum. Deşi nu era de serviciu, nu-şi dorea să
stea acasă. Era genul de vreme în timpul căreia trebuia să stai cu
cineva. Era aşezat în colţul cafegiilor împreună cu Hlynur când mânia
lui Thomas dăduse în clocot.
— Fir-ar a dracului să fie de treabă! înjură Tómas a treia oară.
Ari Thór se ridică, în vreme ce Hlynur rămase nemişcat şi pe cât de
tăcut putea.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ari Thór, abia îndrăznind să
vorbească.
— Cum au aflat de asta? Cum mama dracului au mirosit-o? Uită-te
şi tu!
Ari Thór citi titlul.

Crimă la Teatrul din Siglufjördur?


Conform unor surse sigure, poliţia din Siglufjördur consideră că
moartea lui Hrólfur Kristjánsson a survenit în circumstanţe suspecte…

— A vorbit careva dintre voi cu cineva despre asta? strigă el şi se


uită acuzator la tânăr.

 154 
Ari Thór clătină din cap, iar Hlynur mormăi ceva.
— Ce?
— Nu, nicio vorbuliţă, zise Hlynur.
— Am întrebat-o pe Nína mai devreme, indirect, bineînţeles, dar
nu-mi pot închipui că a sunat vreun jurnalist, zise Ari Thór.
— N-ai de unde să ştii. Doamne, ce mă enervează!
Tómas citi încă o dată articolul.
— E acelaşi jurnalist, acelaşi care voia să afle mai multe despre
Linda. Ar trebui să-l sun să-l bag în mă-sa, dar trebuie să terminăm
nenorocita asta de anchetă, şi încă repede. Cred că trebuie să dăm un
comunicat de presă şi să spunem că ancheta în cazul Hrólfur s-a
încheiat şi că totul a fost un accident. Ari Thór, ai vorbit cu toată
lumea care a fost la repetiţii în seara aia?
Ari Thór se gândi repede. Dacă punea la socoteală scurta
conversaţie cu Úlfur din cada fierbinte şi discuţiile private cu Ugla,
atunci nu mai era decât o persoană cu care trebuia să vorbească.
— Cu toată lumea în afară de Anna.
— Am fost coleg cu tatăl ei. Un tip de treabă şi-un motorizat ca
tine.
Ari Thór se blestemă că recunoscuse involuntar că-i plăceau
maşinile. Pasiunea devenise o parte din personalitatea lui, alături de
teologie. Reverendul Ari Thór – popă motorizat. Se întrebă dacă avea
să reuşească vreodată să redevină doar Ari Thór, fără etichete.
— Ar trebui să arunci o privire la jeepul lui vechi. E o frumuseţe,
mai are încă plăcuţele de înmatriculare originale. Nu mai vezi multe
maşini care să aibă aşa ceva. A cumpărat-o de la Karl cu mult timp în
urmă, înainte să se mute în Danemarca. Karl a economisit ani întregi
ca s-o cumpere, apoi a trebuit să-şi ia catrafusele şi să se mute cu
părinţii. După părerea mea, regretă şi-acum că a fost obligat s-o
vândă.
Ari Thór se uită aproape stupefiat la colegul lui. Oare exista vreo
şansă să rezolve cazul într-un loc în care toţi se cunoşteau atât de
intim între ei? Amici la şcoală, foşti colegi de lucru, prieteni şi rude –
toţi păreau să fie legaţi unii de alţii prin nenumărate verigi.
— O sun pe Anna, să văd dacă pot să mă întâlnesc cu ea, zise Ari
Thór, evitând discuţia despre Karl şi maşină.

 155 
Orice numai să ies de-aici.

— Spectacolul trebuie să continue.


Anna stătea în spatele sălii, nu departe de Karl şi Pálmi. Nína
sosise neaşteptat de târziu şi se aşezase lângă Pálmi. Leifur stătea
lângă perete şi părea distrat, ignorându-i meticulos pe toţi cei din jur.
Era clar că Úlfur nu reuşise să le capteze atenţia tuturor.
Anna avusese grijă să se aşeze cât mai departe de Karl.
— Azi ne-am luat rămas-bun de la Hrólfur, dar el încă ne
veghează, zise Úlfur.
Annei nu-i scăpase faptul că lui Úlfur nu-i venea natural să se afle
în lumina reflectoarelor. Avea emoţii, mâinile i se agitau întruna, iar
ochii îi goneau în toate părţile, dar în principal în jos, către picioare.
— Hrólfur şi-ar fi dorit să continuăm chiar şi în absenţa lui.
Propun să deschidem stagiunea weekendul următor, sâmbătă. Facem
o repetiţie generală în timpul săptămânii şi apoi dăm cel mai bun
spectacol pe care l-a văzut Siglufjördur. Am vorbit adineauri cu Karl.
E gata să reia rolul principal, în ciuda…
Ezită.
— …situaţiei în care se află Linda. Trebuie să mărturisesc că asta
arată o dăruire şi un curaj ieşite din comun. Îl admir.
Îi zâmbi călduros lui Karl, dar nu primi niciun răspuns.
Nimeni nu zicea nimic.
— Bine, dar. Ne întâlnim aici joi. Va fi ultima repetiţie. Aveţi
întrebări?
Urmă iarăşi un moment de tăcere, apoi Anna se ridică şi vorbi
încet, doar cât să-şi facă vocea auzită în sală.
— Am citit un articol cum că Hrólfur ar fi fost… omorât.
Úlfur tresări impacientat şi clătină violent din cap, mormăind ceva.
Apoi ridică tonul, cât să umple sala:
— E-o prostie! O prostie fără margini! Bârfe! Speculaţii! strigă el.
Se zic o sumedenie de tâmpenii când cineva cunoscut moare în
condiţii neobişnuite.
Scoase o batistă şi se şterse pe frunte.
— Ce ziceţi să încheiem întâlnirea din seara asta? Să mergem cu

 156 
toţii acasă înainte să rămânem înzăpeziţi.
Telefonul Annei sună. Era un număr pe care nu-l recunoştea, dar
răspunse.
— Da… Ajung în curând acasă, spuse. Ştii adresa? Exact. Stau la
demisol.
Simţea că începe să transpire. Degetele i se umeziră brusc. Poliţia.
Aflaseră despre aventura ei?
Dacă nu, oare ar trebui să profite de ocazie să-i întrebe despre
Karl? Trebuia să fie sigură în privinţa lui. Oare să pomenească de
asigurarea de viaţă? Îi putea crea probleme, dar numai dacă el era
vinovatul.
Ştia că trebuie să fie sigură.

 157 
31
Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Zăpada de pe carosabil aproape depăşea puterile micului 4x4 al


poliţiei. Poate ar fi fost mai rezonabil să stea acasă şi să se lase
acoperit de troienele care tot creşteau. Casele arătau toate la fel prin
ninsoare: clădiri întunecate, ascunse printre fulgii vijelioşi suflaţi de
furtună. După ce parcă o dată doar ca să descopere că era casa
greşită, Ari Thór nimeri adresa corectă. Părea spaţioasă: o clădire cu
etaj, demisol şi garaj dublu.
Îi fu limpede că Anna era neliniştită. Îi strânse mâna. Avea palma
transpirată, iar ochii îi fugeau dintr-o parte în alta, evitându-i privirea
în timp ce încerca să schiţeze un zâmbet. Ari Thór o privi cu atenţie.
Apartamentul de la demisol era întunecos şi avea toate draperiile
trase.
— Mai bine le ţinem aşa, sparse Ari Thór gheaţa. N-avem de ce să
ne uităm cum se strânge toată zăpada asta.
Ea râse forţat.
— Păi… De fapt, mie îmi place zăpada. Aş putea să stau la fereastră
s-o privesc toată ziua. Mi-aş dori să mai am opt ani şi să mă dau cu
sania pe derdeluş.
— Normal, zise el, dorindu-şi să fi avut sentimente la fel de
pozitive.
Se aşezară la masa din bucătărie. În mijlocul blatului de lemn
închis la culoare era un ghiveci în care creştea o plantă pe care nu o
recunoştea.
— N-o să dureze mult, zise Ari Thór. Trebuie doar să-ţi pun câteva
întrebări despre Hrólfur.
Ea nu zise nimic.
— S-a zvonit că Hrólfur ar fi descoperit ceva ce, mă rog, i-ar fi fost
mai bine să nu descopere.
Se uită la el îngrozită.
— Crezi că sunt fondate zvonurile astea? E cineva din trupă care ar
avea ceva de ascuns?
Ochii o dădură imediat de gol, deşi încerca să rămână calmă.
 158 
— Din câte ştiu eu, nu, zise ea neliniştită.
— Eşti sigură?
O privi intens, iar ea se uită în jos, frângându-şi mâinile.
— Sunt absolut sigură.
Puse o mână pe masă şi o ridică, lăsând o urmă umedă.
— Absolut sigură, repetă ea şi încercă să se şteargă discret pe
frunte cu o mânecă.
— Crezi că ar fi putut să-l împingă cineva? Era cineva care ar fi
vrut să scape de bătrân?
Acum vocea lui era mai severă. Starea ei de disconfort îl făcuse să
se simtă stânjenit.
— Există vreun secret care nu trebuie cu niciun preţ să ajungă la
urechile cuiva?
Ea se ridică.
— Scuză-mă. Trebuie să beau nişte apă.
Deschise robinetul înainte să răspundă.
— Nu-mi vine nimic în minte.
— Te înţelegeai bine cu Hrólfur, nu-i aşa?
— Da, desigur.
Ari Thór bănuia care era punctul sensibil al Annei şi ţinti spre el.
— Ai primit rolul principal în piesa pentru care repetaţi?
— Nu.
Un răspuns scurt, tăios.
— Serios? Fata aceea care nu e din oraş a primit rolul în locul tău?
— Te referi la Ugla?
— Da, la Ugla.
Ari Thór o aşteptă să se aşeze la loc.
Ea cuprinse paharul de apă cu ambele mâini.
— A fost decizia lui Hrólfur?
— Da… De fapt, probabil a fost o decizie comună, între el şi Úlfur.
— Şi tu n-ai fost prea încântată, nu?
Ea continuă să strângă paharul.
— Nu.
Ari Thór tăcea şi aştepta.
— Nu, repetă ea. A fost o nedreptate. Nu merita. Dar Hrólfur o
plăcea foarte mult.

 159 
— În ce sens?
Ari Thór oftă uşurat la gândul că nu chiar totul devenea informaţie
publică în micul oraş. Era limpede că Anna nu aflase de prietenia lui
cu Ugla.
— Ea stătuse în chirie în apartamentul lui. Cred că începuse să se
poarte cu ea aproape ca şi cu propriul copil.
— El n-avea copii?
Anna era uluită.
— Nu, credeam că ştii asta deja.
Ari Thór reveni la subiectul dinainte.
Bate fierul cât e cald.
— Deci s-ar putea spune că poziţia ta e mai bună acum că Hrólfur
a murit?
— Ce vrei să spui? Crezi că eu l-am împins?
În loc să se enerveze, devenea tot mai nesigură pe ea.
— Deloc.
Ari Thór tânjea s-o întrebe direct dacă ea îl omorâse, dar se abţinu.
Nu trebuia să-şi lase starea de spirit să-l împingă să facă o greşeală.
De asemenea, trebuia să admită că era foarte improbabil ca o tânără
să fi împins pe scări un bătrân doar ca să primească un rol într-o
piesă de amatori dintr-un oraş mic. Pe de altă parte, sigur avea ceva
de ascuns. Întrebarea era dacă acest lucru pe care-l ascundea ea avea
sau nu de-a face cu decizia lui Hrólfur de a nu o distribui în rolul
principal. Era ceva despre care încerca să evite să vorbească? Sau mai
era ceva, un alt secret pe care-l ascundea?
În cele din urmă, ea bău o gură de apă.
Ari Thór ar fi acceptat şi el un pahar, dacă i s-ar fi oferit. În micul
apartament era foarte cald, toate geamurile erau închise.
Observă că îşi schimbase hainele cu care era îmbrăcată la slujbă.
Nu că-şi amintea ce purtase, dar cu siguranţă nu pulovărul roşu de
lână şi pantalonii de trening negri pe care-i purta acum. Ari Thór era
blocat într-un costum negru, de parcă ar fi fost prins în ghearele unui
coşmar.
Pusese destule întrebări agresive. Acum era momentul să reducă
tensiunea şi să spere că ei îi va scăpa ceva.
— Lucrezi? Sau poate eşti studentă?

 160 
— Lucrez. Am terminat facultatea în Reykjavík.
— Nu cumva te-am văzut la Co-op? întrebă el pe un ton amiabil.
— Aşa e. Lucrez acolo şi la spital.
— Deci trebuie s-o ştii pe Linda.
— Lucrăm împreună. Cum se simte?
Întrebarea pare sinceră, îşi zise.
— Nicio schimbare, mă tem.
— Ai idee cine ar fi putut s-o atace?
— Încă investigăm cazul, răspunse scurt Ari Thór.
— El a făcut-o? Karl?
— Nu, e curat.
— Serios? Eşti sigur?
Ari Thór îşi pusese problema dacă întrebarea venea doar din pură
curiozitate.
— Da. Se pare că era altundeva când Linda a fost atacată. De ce
întrebi?
— Păi, nu, niciun motiv, de fapt. Doar mă întrebam… Mă întrebam
cum rămâne cu asigurarea.
— Asigurarea?
— Da. Dar totul e-n ordine dacă e nevinovat.
— La ce asigurare te referi? repetă el, încercând să nu-şi trădeze
interesul.
— Vara asta a venit cineva la spital. Ne-am cumpărat cu toţii
asigurări de viaţă.
— Şi Linda?
Ea aprobă din cap.
— Ştii cine beneficiază de pe urma ei dacă… dacă moare?
— Da, bineînţeles. Karl, normal. Eu şi Linda am vorbit despre asta
când am decis să ne cumpărăm asigurare.
— Karl ştie?
Poate că nu era ea persoana cea mai potrivită de la care să afle, dar
lansă oricum întrebarea.
— N-am idee, răspunse ea, mai animată decât ar fi cerut-o situaţia.
— O sumă mare?
— Câteva milioane, cred.
Cazul lua constant noi turnuri, iar lumina reflectoarelor căzu din

 161 
nou pe Karl, bărbatul care părea să aibă alibiul perfect. Fir-ar a naibii.
Ari Thór se ridică.
— Mulţumesc pentru timpul acordat, Anna.
— Da… Sigur.
Din nou părea uşor agitată.
— Ne mai vedem.
Încerca să nu-şi arate entuziasmul acum că aflase noile informaţii.
Iarna îl întâmpină din nou în pragul uşii. Iarna în toată măreţia ei,
dacă ăsta era termenul potrivit, întunericul de gheaţă îl înghiţi.

 162 
32
Siglufjördur, duminică, 18 ianuarie 2009

Zăpada continuase să cadă toată seara de sâmbătă până târziu în


noapte. După câteva ore în care moţăi chinuit, Ari Thór reuşi să
adoarmă. Vremea îl afecta puternic. De obicei era în stare să citească
înainte să se culce, dar acum nu se putea concentra, se gândea numai
la întunericul care îl apăsa din toate părţile. Încercase să asculte
muzică clasică şi să înece liniştea asurzitoare a ninsorii fără sfârşit,
dar muzica parcă nu reuşise decât să intensifice atmosfera mohorâtă.
Noapte de noapte, visele îl trăgeau în locuri întunecate şi
înşelătoare în care se chinuia să respire şi era sufocat de o forţă
necunoscută care nu putea să vină decât dinăuntrul lui. Se făcea că se
antrena la piscină, îşi exersa săriturile, având pe faţă o mască – înota
tot mai adânc până ajungea la fundul bazinului, de unde se uita în sus
şi se bucura de clipă. Când venea momentul să se împingă spre
suprafaţă, îşi simţea picioarele lipite de fundul piscinei, blocate şi
grele ca plumbul. Îi vedea pe ceilalţi înotători la suprafaţă, în vreme
ce el rămânea dedesubt şi nu putea să se mişte. Continua aşa la
nesfârşit. Ari Thór se trezea încă o dată, sufocat şi zdrobit, resimţind
cât se poate de real senzaţia de înec, de parcă plămânii chiar i s-ar fi
umplut cu apă. Pe măsură ce îl cuprindea frica, şi fiind paralizat de
somn, întindea mâna după cineva – poate după Kristín, după vreun
pic de afecţiune.
Din nou, îi era imposibil să adoarmă la loc, să se cufunde iar într-
un somn care devenea tot mai puţin odihnitor pe măsură ce visele se
repetau nemiloase, ca viscolul de dincolo de ferestre. Mai mult,
umărul accidentat încă îl durea destul de tare. Se trezi foarte devreme
în ziua lui liberă, în ciuda faptului că-şi propusese să recupereze orele
de somn, să scape de extenuarea care îl slăbea şi să se relaxeze după o
săptămână cumplită. Aruncă o privire pe fereastra de la bucătărie şi
observă că zăpada nu-şi contenise căderea, anunţându-şi parcă
dorinţa evidentă de a îngropa Siglufjördur. Se aşeză la masa din
bucătărie şi se holbă la aşa-zisa privelişte de afară.
Oare pe-aici vine vreodată primăvara?
 163 
Renunţă curând şi trase draperia peste fereastră, apoi trase şi
draperiile de la toate celelalte ferestre.
Abia la prânz porni radioul ca să afle ce se mai întâmplase peste
noapte. O avalanşă căzuse pe drumul spre Siglufjördur de cealaltă
parte a muntelui, blocând singura intrare în oraş. Ştirea îi provocă o
durere fizică. Nimeni nu era rănit, din fericire, dar asta însemna că nu
se putea nici intra, nici ieşi din oraş. Nimeni nu putea să plece pe
uscat, iar o călătorie pe mare nu era o opţiune reală. Se simţi tulburat
şi dezumflat. Situaţia parcă îl seca şi de ultima picătură de energie.
Încercă să respire încet, profund, dar nu-l ajută cu nimic, iar inima
începu să-i bată nebuneşte în piept. Îl auzi pe crainic spunând că în
ziua aceea nu se va face nicio încercare de deszăpezire a drumului,
poate chiar nici a doua zi, pentru că prognoza anunţa în continuare
vreme urâtă. După aceea, ştirile s-au transformat într-un sunet alb,
cuvinte vagi şi de neînţeles care se contopeau într-unul singur.
Gândurile i se învârteau în cap în timp ce încerca să se convingă că
totul o să fie bine. Era o situaţie temporară, iar drumul urma să se
redeschidă într-o zi-două. Deschise uşa, cu intenţia de a înfrunta
vremea, de a se convinge că nu reprezenta un inamic. Vântul
începuse să bată mai puternic şi clădise un troian care ajungea până
la jumătatea uşii. Închise repede la loc.
O să fie bine.
Se adună şi sună la secţie să vadă dacă era nevoie de el. mai mult
ca să-şi distragă atenţia decât din convingere.
— Voiam doar să văd ce faceţi, încercă Ari Thór să pară nonşalant
Aveţi nevoie de ajutor?
— Suntem ocupaţi ca de obicei, răspunse Tómas cu căldură. Dar tu
ai nevoie de odihnă, băiete. Ne descurcăm noi.
— OK, doar voiam să mă asigur, ştii, cu toate veştile proaste. E
cumplit.
— Veştile…? păru Tómas surprins.
— Avalanşa…
— A, avalanşa. Nu-i nimic neobişnuit, se întâmplă aproape an de
an. A căzut pe drum în crucea nopţii, n-a fost nimeni rănit, slavă
Domnului. Partea bună pentru noi e că acum Karl chiar nu poate să
plece nicăieri. E blocat aici.

 164 
După ce vorbi cu Tómas, Ari Thór se întoarse la etaj şi se întinse
din nou. Ţinând ochii închişi şi corpul nemişcat, invită somnul ore în
şir. Se făcuse deja seară când porni iar radioul. Drumul încă era
blocat şi urma să rămână aşa până marţi cel mai devreme.
Nu mâncase mai nimic toată ziua şi tot ce avea în frigider era un
filé de hering pe care îl cumpărase de la pescărie după ce vorbise cu
bătrâna Sandra. Simţea că trebuie să încerce gustul vremurilor bune
de odinioară. Găsi o reţetă simplă şi prăji heringul în tigaie, presărând
pe el puţină sare ca să-i trezească aroma. Rezultatul era surprinzător
de bun, diferit de orice alt peşte pe care-l încercase până atunci: un
uşor gust de grăsime, dar suportabil. Nu-şi dorea decât să fi avut cu
cine să-l împartă.
Luă telefonul. Avea nevoie să-i audă vocea Kristínei – vocea oricui.
Ascultă sunetul de apel şi se pregătea să închidă când ea răspunse
în cele din urmă.
— Bună.
Era un salut tăios, parcă n-ar fi avut timp să stea de vorbă cu el,
deşi era primul telefon după mai bine de o săptămână.
— Bună. Ce faci?
Ugla.
Sărutul şi conştiinţa nu-i dădeau pace. Cum să se comporte de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Ugla. Numele îi răsună în minte,
tunător şi copleşitor.
— Uite ce e… sunt la lucru.
Iarăşi. Mereu era la lucru, niciodată n-avea timp de altceva.
— Bine, oftă Ari Thór, înainte să vorbească gura fără el: Aici ninge
non-stop. Azi-noapte a fost şi o avalanşă.
Se simţea bune spunând cuvântul cu voce tare: avalanşă.
— Da, ştiu.
Nu părea atentă.
— Am auzit la ştiri. Oraşul e în afara oricărui pericol, nu? Parcă era
altundeva în district, pe drumul spre Siglufjördur. Sinceră să fiu, nu
mi-am făcut griji pentru tine.
Tot ce spunea era adevărat, iar informaţia rostită de glasul ei părea
atât de inocentă şi rezonabilă că el se linişti imediat.
— Tu ce mai faci?

 165 
— Te sun mai târziu. Nu pot să stau la telefon când lucrez, zise ea,
punând punctul pe „i”, ca de obicei.
— Da, sigur. Vorbim mai târziu.
Era duminică. Zi de pian. Ugla. Oare îl aştepta? Chiar putea să
apară pur şi simplu după sărutul acela, după ce plecase cu coada între
picioare? Amână momentul deciziei şi închise ochii din nou.
Fir-ar a naibii. N-avea nimic de pierdut. Se ridică din pat, îmbrăcă
un hanorac, îşi trase gluga pe cap şi îşi înfăşură un fular în jurul
gâtului înainte să se aventureze în viscol, peste troiene şi zidurile de
zăpadă aproape de netrecut, cu ochii pe jumătate închişi din pricina
vântului înţepător. Avea telefonul în buzunar, în caz că l-ar fi sunat
înapoi Kristín; dacă îl mai suna.
Ugla îl întâmpină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Purta
aceiaşi blugi bleumarin şi acelaşi tricou alb ca de obicei. Îi zâmbi
radios şi îl pofti înăuntru.
Rămaseră în sufrageria Uglei până seara târziu, vorbind despre
nimic şi despre tot, uitând complet de lecţia de pian. Apartamentul
era călduros şi primitor. Pe ferestre vedea cum afară troienele
creşteau nemilos, în vreme ce blândeţea din glasul ei îi estompa
teama, durerea lăuntrică.
— Vrei un pahar de vin? întrebă ea după un timp.
— Sigur, doar să nu pui prea mult, mâine lucrez.
Ea se întoarse cu două pahare şi o sticlă de vin roşu. După ce îi
turnă, aduse două lumânări şi le aprinse. Scena era pregătită.
— Noutăţi cu ancheta? întrebă Ugla. Sau, mai bine zis, anchetele?
— Nu chiar, încă ne străduim să găsim ceva. Am impresia că
cineva ascunde ceva care are legătură cu moartea lui Hrólfur.
Ari Thór credea cu tărie că poate avea încredere în Ugla, că-i poate
vorbi deschis despre caz ştiind că ea va păstra secretul. Singurul lucru
pe care nu-l putea discuta era sărutul, care plutea în fundal de parcă
ar fi fost imprimat pe pereţii camerei.
— Recunosc că toate astea chiar îmi dau o stare neplăcută, zise ea.
Atacul asupra Lindei, acum moartea lui Hrólfur… Se întâmplă prea
aproape de casă. Adică, de unde ştiu că sunt în siguranţă?
Părea cu adevărat speriată.
— O să am eu grijă de tine, răspunse Ari Thór.

 166 
— Cred că cei mai mulţi sunt acum convinşi că Hrólfur a fost ucis.
E un gând cumplit, nu? Simt frica din oraş şi a devenit mai puternică
de când a fost atacată Linda.
Ari Thór tânjea s-o cuprindă în braţe şi să-i spună că totul o să fie
bine.
Sticla se goli repede. Ugla aduse alta din bucătărie şi se aşeză pe
canapea, cu trupul lipit de el. Ari Thór îi simţea mirosul proaspăt al
părului şi se pomeni că vrea să-şi cufunde faţa în el.
O vreme rămaseră în tăcere, sorbind din vin, apoi Ugla îi puse cu
nonşalanţă mâna pe genunchi. Atingerea îl tulbură şi se chinui să
răspundă când ea îl întrebă dacă-i place vinul.
Ari Thór zâmbi şi se întoarse spre Ugla, ştiind ce urma să se
întâmple în timp ce ea îl sărută uşor pe buze. El se dădu înapoi,
sfâşiat de emoţiile pe care le simţea.
Încă un sărut n-avea ce rău să facă, nu? Îşi trecu degetele prin
părul ei lung, blond, cu parfum dulce, o cuprinse în braţe şi îi
răspunse la sărut cu unul lung, pasional.
Ugla avea o energie care lecuia nu doar zăpada sufocantă de afară,
ci şi golul care i se formase în inimă.
Nu reuşi s-o refuze când îl chemă în dormitor.
După seara aceea începu să se întrebe – mai des decât îi plăcea să
recunoască – când anume avusese loc trădarea. Oare chiar conta dacă
se culcase cu ea sau nu? Când o luase de mână şi o urmase în
dormitor, închizând uşa după el, crima nu fusese deja comisă?
Era avalanşa o scuză? O avalanşă de partea cealaltă a unui munte
uriaş, atât de departe că nu auzise niciun murmur, dar atât de
aproape că nu reuşise să gândească normal toată ziua?
Oare chiar avea o scuză? Dar, mai exact, oare îi păsa?

 167 
33
Siglufjördur, luni, 19 ianuarie 2009

Ninsoarea se oprise puţin, iar luni dimineaţa Ari Thór îşi croia
drum cu greu prin troienele care se strânseseră peste noapte ca să
ajungă la lucru. Era cât se poate de confuz, se gândea şi la Ugla, şi la
Kristín, şi la ce reacţie ar fi avut prietena lui din Reykjavík.
Tómas era la datorie, ca de obicei, cu mult înainte să-i înceapă
tura. Ari Thór bănuia uneori că Tómas avea necazuri în căsnicie,
pentru că în mod evident trăia numai pentru lucru. Se gândi că era o
slujbă care-i oferea suficiente provocări, iar acum îi dădea ocazia să-şi
verse furia pe impertinenţa jurnaliştilor înainte să se calmeze cu o
cană de cafea în mână.
— Sună întruna! auzi Ari Thór chiar când păşi înăuntru,
scuturându-şi zăpada de pe picioare. Dracu’ să-i ia de jurnalişti, nu ne
lasă odată-n pace!
— Înţeleg că după toate reportajele lumea a ajuns să creadă că
Hrólfur a fost ucis. Ştiai?
— Doar puţin. Am mai auzit şi teoria că ucigaşul lui Hrólfur e
aceeaşi persoană care a atacat-o pe Linda. De asta ce zici? întrebă
Tómas, parcă uitând brusc de nervii pe care i-i făcuseră jurnaliştii.
Ari Thór avea impresia că, în secret, şeful lui se bucura să fie în
centrul atenţiei.
— Mă îndoiesc… L-aş bănui pe Karl, dar se pare că e nevinovat, cel
puţin în ceea ce o priveşte pe Linda.
— Rar am văzut un om mai vinovat, replică Tómas. Am tot vorbit
cu şefii noştri din Akureyri care, ne întrebau dacă să trimită un om să
ne ajute cu ancheta.
Expresia lui arăta cât dădea pe acea propunere.
— N-am prea putut să protestez. O să ne contacteze când se
eliberează drumurile. Am încercat să-i conving că totul e sub control.
Ari Thór dădu din cap, străduindu-se din răsputeri să se
concentreze. După toate cele, îl mai şi durea umărul. Înghiţise câteva
calmante de dimineaţă, dar nu-şi făceau efectul. Se gândea să se
programeze la medic, dar până la urmă hotărî să aştepte să se vindece
 168 
de la sine.
Tómas îşi turnă încă o cană de cafea şi se aşeză.
— Ascultă. Până nu uit… Ieri m-a sunat bătrânul Thorsteinn. Ai
putea să treci azi pe la el?
— Thorsteinn?
Tómas părea să se aştepte ca Ari Thór să cunoască pe toată lumea
din Siglufjördur după nume.
— Scuze. Thorsteinn e avocat. Acum mulţi ani avea un cabinet în
Akureyri, dar s-a întors acasă când a ieşit la pensie. Mai are câţiva
clienţi, dar au început să moară pe rând.
— Ok, încuviinţă Ari Thór, încă neştiind de ce trebuia să-l
întâlnească pe avocat.
— M-a sunat ieri, zise Tómas. Testamentul bătrânului e la el şi a
zis că a amânat să-l deschidă până după înmormântare. Zicea că s-ar
putea să ne intereseze conţinutul lui, mai cu seamă că, zice el,
„Hrólfur a fost omorât!” Din câte mi-am dat seama, era foarte
încântat că are ce să ne dea în mijlocul unei anchete atât de
palpitante…
Tómas zâmbi pentru prima oară în dimineaţa aceea. Cafeaua părea
să-şi facă efectul.
— Un testament? întrebă Ari Thór surprins. Parcă nu-mi vine a
crede. Nu credeam că scrisese vreun testament.
— Viaţa ne ia mereu prin surprindere, spuse Tómas, sorbind din
cafea şi oftând teatral.

Cât vedeai cu ochii, lumea era albă. Străzile se acoperiseră cu


troiene argintii care se întindeau şi pe trotuar. Munţii scânteiau, iar
suprafeţele lor perlate erau frânte din loc în loc de pete negre. Cerul
palid arăta că următoarea ninsoare nu era departe. Natura parcă
încheiase un armistiţiu temporar, deşi toată lumea ştia că, mai
devreme sau mai târziu, vremea urma să se dezlănţuie din nou.
Nimeni nu făcea planuri să elibereze drumul spre Siglufjördur, cel
puţin nu în ziua aceea, lăsându-i pe locuitori pradă zăpezii. Ari Thór
încerca să se concentreze asupra testamentului şi a întâlnirii cu
Thorsteinn, străduindu-se, ca în atâtea alte rânduri, să nu se

 169 
gândească la zăpadă.
Avocatul locuia pe Sudurgata, într-o casă impunătoare, în culori
palide, care părea construită în anii ’20 sau ’30. Era înconjurată de o
grădină mare, în care ramurile copacilor se încovoiau sub greutatea
gheţii şi a zăpezii. De la distanţă, formau un peisaj de iarnă sublim,
pitoresc.
Thorsteinn deschise uşa aproape imediat ce Ari Thór apăsă pe
sonerie, de parcă l-ar fi aşteptat.
— Bine-ai venit! Hai înăuntru.
Părea să aibă vreo optzeci de ani, pe nas purta ochelari cu lentile
groase, iar pe cap avea păr grizonat, subţire. Costumul şi vesta în
carouri se întindeau pe trupul rotofei şi era îmbrăcat prea formal,
chiar şi pentru o întâlnire cu poliţia.
— Bine ai venit.
În hol apăru o femeie în vârstă, care îi strânse mâna lui Ari Thór.
— Eu sunt Snjólaug, soţia lui Thorsteinn, zise ea şi zâmbi. Ce mă
bucur că avem un oaspete!
Lăsa impresia că oaspeţii erau o raritate.
— Putem să-ţi oferim ceva? Cafea şi o bucată de prăjitură? întrebă
Thorsteinn.
— Mulţumesc, nu, zise Ari Thór, nerăbdător să se apuce de treabă.
— Hai să stăm în biroul meu, propuse bătrânul şi arătă spre
capătul unui hol îngust, unde pe perete atârnau câteva fotografii
vechi, înrămate, cu imagini din Siglufjördur. Păreau să-şi piardă
culorile odată cu tapetul.
Biroul era mai degrabă o cameră de studiu. Trei dintre pereţi erau
acoperiţi de cărţi. Masa de lucru maro-roşiatică a avocatului era din
lemn masiv, iar o lampă verde de pe tăblia lui arunca o lumină
aproape ireală – era şi singura sursă de lumină din cameră, pentru că
draperiile erau trase şi lumina de sus stinsă. Un dosar de piele roşie se
afla pe mijlocul mesei de lucru. Nu se vedea niciun computer, nici
măcar o maşină de scris în această cameră în care totul parcă se făcea
ca pe vremuri. Thorsteinn se aşeză pe un scaun mare de birou,
deschise dosarul, apoi se întinse să scoată un plic din unul dintre
sertare.
Ari Thór se aşeză în faţa lui. Tocmai se pregătea să-i pună prima

 170 
întrebare când Snjólaug intră în birou cu o tavă pe care o aşeză cu
grijă pe marginea biroului. Pe ea erau două ceşti de cafea aburinde, o
farfurie cu clătite proaspete şi un castron mic cu zahăr. Era clar de
prisos să refuzi ospitalitatea în casa aceea. Ari Thór îi mulţumi, zâmbi
şi sorbi din cafea.
— Vrei şi lapte? întrebă Snjólaug.
— Nu, mulţumesc. E foarte bună neagră, răspunse el, iar ea aprobă
din cap şi plecă.
Singurul perete al biroului care nu era acoperit până în tavan de
cărţi era împărţit în două. În partea de sus se întindea un tapet cu
model de flori albastru pal, în vreme ce porţiunea de sub lambriu
fusese vopsită în negru. Tot acolo mai erau o aplică şi unica fereastră
a încăperii, al cărei cadru de fildeş abia se întrezărea de după
perdelele închise la culoare.
— Avansează ancheta? întrebă avocatul, cu o expresie îngrijorată
care sugera şi faptul că era de părere că putea contribui la
desfăşurarea cazului.
— Ne străduim, înaintăm pas cu pas, însă mai mult ca sigur a fost
un accident. Spuneaţi că Hrólfur a lăsat un testament?
— Absolut, absolut, zise Thorsteinn, care ţinea plicul în mână,
parcă aşteptând momentul prielnic, nedorind să-şi joace atuul prea
devreme. La o clătită, îl îndemnă pe Ari Thór.
Luă el însuşi una, presără pe ea nişte zahăr, o împături şi o mâncă
dintr-o îmbucătură.
— La vârsta mea, nu mai pot să fac asta în fiecare zi. Trebuie să am
grijă ce mănânc, explică el cu gura plină.
Ari Thór aprobă încet din cap şi se strădui să aducă discuţia înapoi
la testament. Îşi zise că bătrânul se simţea singur.
— Hrólfur şi-a scris testamentul cu mult timp în urmă? întrebă.
— Păi, nu. Nu cu atât de mult timp în urmă. Acum vreo doi ani.
M-am întâlnit cu el din întâmplare şi mi-a spus că voia să-şi pună
lucrurile în ordine o dată pentru totdeauna. Mi-a zis că era al naibii
de bătrân şi venise momentul s-o facă!
Thorsteinn zâmbi obosit.
— Până nu uit, ai vrea şi ceva mai tare în cafea?
Se întoarse la dulapul din spatele mesei de lucru. Majoritatea

 171 
volumelor păreau să fie cărţi de drept, munţi de decizii ale Curţii
Supreme legate în tomuri care umpleau câteva rafturi. Scoase
volumul din 1962 şi luă din spatele lui o sticlă de whisky.
Ari Thór rânji.
— Nu, mulţumesc. Sunt cu maşina.
Şi sunt în timpul programului.
— Cum vrei.
Thorsteinn îşi turnă un degetar în cafea, evitând privirea lui Ari
Thór.
— Bun, să continuăm… M-a rugat să-i pregătesc testamentul,
pentru că m-am mai ocupat de câteva chestiuni legale după ce mi-am
închis cabinetul din Akureyri. Nu strică să te ţii în pas cu vremurile.
— Nimeni n-a mai pomenit testamentul până acum. Prin urmare,
trebuie să fi rămas secret, zise Ari Thór mai mult ca o întrebare.
— Aşa e. Hrólfur m-a rugat în mod special să păstrez conţinutul
secret. Mi-a spus foarte clar că n-avea de gând să pomenească
nimănui despre el, cu atât mai puţin beneficiarilor. Doar noi patru
ştim de existenţa lui.
— Patru?
— Da. Hrólfur, eu, soţia mea, Snjólaug, şi Gudrún, care e asistentă
la spital. Gudrún şi Snjólaug au fost martori la semnarea lui şi am
încredere totală în ele, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. Gudrun e o
prietenă veche care vine des pe la noi, de ani buni. Te asigur că
nimeni în afară de mine, Hrólfur şi martori nu ştie de existenţa
testamentului.
Mai vedem noi.
Dacă Ari Thór învăţase ceva în scurta perioadă petrecută în
Siglufjördur, era că secretele aveau tendinţa să se împrăştie cu o
viteză uluitoare într-o comunitate atât de mică.
— Hrólfur a fost un bărbat bogat? Cine sunt, de fapt, beneficiarii?
Ari Thór începea să-şi piardă răbdarea. Voia răspunsuri.
— Bogat? Când e cineva bogat? întrebă Thorsteinn, parcă
aşteptând un răspuns.
Ari Thór nu zise nimic şi Thorsteinn continuă.
— Era destul de înstărit, dar din câte mi-am dat seama ştia cum să
se simtă bine. Călătorea şi trăia viaţa din plin. Dacă ar fi continuat să

 172 
scrie şi ar fi pierdut mai puţin timp distrându-se, atunci fără îndoială
ar fi murit bogat – ceea ce mă face să mă întreb: „Care e calea mai
bună?”
Râse uşor.
— Bun, gata cu vorbăria, spuse el, spre uşurarea lui Ari Thór. Să
trecem la treabă.
Deschise plicul.
— Totul se împarte între prietenii şi rudele lui.
Ari Thór îşi deschise carnetul, pregătit să noteze amănuntele
interesante.
— Să vedem. Avea mai multe conturi curente şi de economii, în
fiecare au rămas câteva milioane. Banii merg la o rudă destul de
îndepărtată, un strănepot de unchi din Reykjavík, singura rudă cu
care a mai păstrat legătura. Nepotul are nevastă şi copii şi mi se pare
că au avut probleme financiare, aşa că Hrólfur s-a gândit să-i ajute.
— Hrólfur nu avea copii?
— Nu. Copii nu.
— Eşti sigur?
— Da, mă rog, atât cât pot. Nu crezi că aşa stau lucrurile?
Îi aruncă lui Ari Thór o privire de uliu, de parcă ar fi fost avocatul
apărării la tribunal.
— Nu, minţi Ari Thór. Deloc.
Avocatul se încruntă, apoi trecu mai departe.
— Pe urmă avem drepturile de autor pentru cărţile lui. Vreau să
spun, cartea lui. Povestirile nu s-au vândut prea bine, şi nici poeziile.
— Şi cine primeşte drepturile?
— Bătrânul Pálmi. Mă rog, bătrânul şi nu chiar bătrânul. E mai mic
ca mine. Îl cunoşti?
— Da, îl cunosc. Aveţi idee de ce l-a ales Hrólfur pe el?
— Nu, habar nu am, iar el nu mi-a explicat nimic.
— Drepturile valorează ceva?
— Nu-mi dau seama. E posibil să mai fie ceva vânzări, acum că a
murit, dar vremea lui trecuse şi mi-e greu să cred că se mai poate face
ceva cu drepturile, în orice caz nu ceva semnificativ, doar sume mici
din când în când. Nu cum a fost pe vremuri, când îl căutau literaţii
din toată lumea.

 173 
Ari Thór oftă. Pálmi nu părea să aibă motive serioase să-l împingă
pe scriitorul în vârstă pe scări.
— Mai e ceva? întrebă el.
— Desigur, mai e vinul, una dintre cele mai bune pivniţe din oraş –
de fapt, cred că printre cele mai bune din părţile astea în general.
Ari Thór aşteptă. Avocatul rămase tăcut câteva momente, la fel
cum ar fi făcut şi la tribunal.
— Úlfur primeşte vinul, răspunse el.
Parcă voia să mai adauge ceva – Úlfur primeşte vinul, norocosul
naibii –, dar se abţinu.
— Sticlele valorează milioane de coroane, dar cumva mă îndoiesc
că va încerca să le vândă. Ar fi un păcat capital să pierzi aşa o pivniţă.
— Şi casa? Doar trebuie să fi fost a lui.
— Cu certitudine, şi fără ipotecă.
— Şi locuinţa ajunge la rude?
— Nu, de fapt nu. Mărturisesc că m-a luat prin surprindere, deşi în
ultima vreme nu mă mai surprind prea multe.
Inima îi tresări când Thorsteinn îi spuse în posesia cui trecea casa.
— O cheamă Ugla, repetă Thorsteinn. E doar o tânără.
Ari Thór rămase în tăcere, aproape şocat.
— E cel puţin inexplicabil. Ea primeşte casa, tot ce e înăuntru şi
Mercedesul vechi. Probabil că maşina şi lucrurile din casă nu mai
valorează cine ştie ce, dar clădirea e superbă.
Ari Thór aproape că nu mai auzi restul discuţiei. Nu se gândea
decât la Ugla. Oare ea ştia despre asta? Oare îl dusese de nas, îl
ispitise să urmeze piste greşite? Era limpede că, dacă exista cineva în
oraş care să beneficieze de pe moartea lui Hrólfur, aceea era Ugla.
Dar nu se putea gândi la ea altfel decât cu căldură. Ştia că era
nevoit să-o mai întâlnească, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei.
Dar cum să negocieze o situaţie care se transforma rapid într-o
problemă de etică? Era limpede că ancheta trebuia să aibă prioritate.
Nu-şi putea sacrifica slujba pentru o pasiune trecătoare. Sau era mai
mult de-atât?
Să-i spună lui Tómas despre întâlnirile lor? Ar însemna să
recunoască faptul că-i împărtăşise mai multe informaţii decât ar fi
fost acceptabil.

 174 
Îi mulţumi avocatului că îl primise. Expresia lui Thorsteinn spunea
limpede că i-ar fi plăcut ca Ari Thór să mai rămână, să mai afle câte
ceva despre caz, să mai bârfească puţin.
Când Ari Thór ieşi din casă, îşi dădu seama cât de mult semăna cu
un cămin adevărat, plin de căldură şi bunătate, atât de diferit de
clădirea din Eyrargata pe care se străduia din răsputeri s-o considere
„acasă”. Gândurile i se întoarseră din nou la Ugla.
În ce m-am băgat?
Acelaşi gând îi trecuse prin minte când Tómas îi povestea cât de
puţine lucruri palpitante se petrec în Siglufjördur. Realitatea se
dovedise foarte diferită. Existau prea multe probleme, iar el era
implicat într-o anchetă într-un mod mult prea personal. Îi venea să
urle la mintea din jur care îl sufocau din toate părţile, dar pe care
acum, că începuse viscolul, nu-i mai vedea. Momentul ideal să se
ascundă.
În ce mama dracului m-am băgat?

 175 
34
Siglufjördur, luni, 19 ianuarie 2009

Nu era prima şi nu avea să fie nici ultima oară când Nína stătea
singură în întuneric.
În ziua aceea nu aveau repetiţie şi prefera să rămână acasă decât să
fie singură în teatru. În orice caz, era puţin probabil să-l întâlnească
acolo până la următoarea repetiţie. În plus, îi era greu să se deplaseze
cu cârjele. Al naibii ghinion să-şi rupă piciorul aşa!
Se simţea în largul ei în întuneric, unde nu vedea pe nimeni şi
nimeni n-o vedea pe ea. De câteva zile era foarte impacientată.
Făcuse o greşeală şi nu se putea învinovăţi decât pe ea însăşi. Al naibii
ghinion! Dar situaţia încă nu se încheiase şi era foarte probabil ca
greşeala ei să nu fie descoperită vreodată. În orice caz, ea făcuse tot
ce-i stătea în puteri.
Număra zilele, număra chiar şi minutele până să-l întâlnească.
Într-un fel, se bucura că nu se întâmplase nimic între ei şi nici nu
avea să se întâmple. Îi plăcea să-l iubească aşa, orice gând la un raport
intim o speria. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă mama ei ar fi
făcut ceva s-o ajute, altceva decât s-o trimită la Reykjavík – calea
uşoară, ieftină.
Dar acum erau legaţi pe vecie, într-un fel. Împărtăşeau un secret, şi
nu orice secret: o crimă.

Ari Thór nu reuşi să-şi ia inima în dinţi să stea de vorbă cu Ugla,


nu imediat după ce aflase că ea moştenea casa lui Hrólfur.
Thorsteinn nu-i informase încă pe beneficiari, dar în curând urma
să-i contacteze.
Îl sâcâia întruna întrebarea dacă Ugla ştiuse dinainte de
dispoziţiile bătrânului. Oare exista cineva în oraşul ăsta în care să
poată avea încredere?
Tómas îl rugase să continue investigaţia, să vadă ce au de spus
beneficiarii testamentului, să încerce marea cu degetul.
Pálmi părea obosit când deschise uşa şi nu păru din cale-afară de
 176 
surprins să-l vadă pe Ari Thór.
Din bucătărie se auzea murmur de voci şi bănui că bătrâna
doamnă din Danemarca stătea de vorbă cu fiul ei.
— Probabil vrei să vorbim despre moştenire, zise Pálmi fără vreun
preambul. Tocmai m-a sunat Thorsteinn.
— Da, dacă aveţi timp, spuse Ari Thór, adoptând imediat rolul de
preot, politicos şi cald; era doar un rol pe care-l juca, un simplu rol.
Se aşezară în sufragerie.
— Ştiaţi de asta? întrebă Ari Thór.
— Despre moştenire? Nu, nici prin cap nu-mi trecea.
Cu toate astea, ochii lui aveau ceva straniu, ceva greu de
identificat.
— Nu făcuse nicio aluzie? întrebă Ari Thór, care nu era dornic să
renunţe.
— Nu, niciodată, răspunse Pálmi cu aceeaşi expresie întipărită pe
chip. Înţeleg de la Thorsteinn că nu valorează cine ştie ce. Cărţile
astea nu mai aduc bani prea mulţi.
— Deci e o moştenire mai degrabă simbolică?
— Păi, da, cred că da.
Din nou privirea stranie. Ari Thór tăcu, aşteptându-l pe celălalt să
spună ceva.
Pálmi căscă.
— Scuză-mă. Nu m-am trezit de tot.
— Se apropie deschiderea stagiunii, nu-i aşa? Aţi făcut repetiţii
lungi?
— Da, ei… Nu, nu. Doar că am avut multă treabă. Danezii încă
sunt aici, după cum probabil auzi, şi mă ţin treaz.
Încercă să forţeze un zâmbet.
— Nu pot să plece din oraş din pricina avalanşei.
— De ce credeţi că Hrólfur v-a ales pe dumneavoastră? Mai are o
rudă în sud.
— Habar n-am, zise celălalt obosit, păstrându-şi expresia stranie.
Poate că voia ca drepturile să rămână la cineva din Siglufjördur, şi nu
mai suntem mulţi care să-l fi cunoscut bine.
— Úlfur a primit pivniţa de vinuri.
— Úlfur? întrebă el uluit.

 177 
— Exact.
— Hmm. Probabil că sticlele o să rămână în oraş. Doar dacă nu are
de gând să le vândă.
— Nu ştiu nimic de la el, zise Ari Thór şi se ridică în picioare.
Bătrâna şi fiul ei ieşiră din bucătărie când Ari Thór se pregătea să
plece. Îi salută.
— Cum merge ancheta? întrebă Mads în engleză.
— Avansăm, avansăm, răspunse Ari Thór. Mai staţi mult în oraş?
— Voiam să plecăm azi, dar pentru că vremea e atât de urâtă va
trebui să mai stăm câteva zile.
Avea o figură plouată care spunea că ar fi preferat să fie într-un loc
mai cald, unde soarele nu se ascundea toată ziua după nori.

Ari Thór îl sună pe strănepotul lui Hrólfur din Reykjavík, care fu


încântat să audă de moştenire, spunând că, deşi îi va fi dor de unchiul
său, el şi soţia lui fuseseră pe punctul de a-şi pierde apartamentul. Nu
exista nicio legătură între bărbat şi Siglufjördur, sau între el şi cineva
care participase în seara aceea la repetiţie – dar asta nu însemna că
putea fi eliminată vreo posibilitate. Următorul pe listă era Úlfur, iar
Ugla trebuia să aştepte. Nu era în stare să se întâlnească cu ea, nu
încă.
— Vă cer scuze pentru întrebările de acum câteva zile. Nu erau
locul sau momentul potrivite, îi spuse Ari Thór lui Úlfur.
Puţină smerenie putea să aibă uneori efecte miraculoase.
Stăteau la masa din bucătăria lui Úlfur din Sudurgata, nu departe
de Piaţa Primăriei. Ari Thór obţinuse deja toate informaţiile pe care le
avea Tómas despre regizor. Úlfur era un fost diplomat care avea
rădăcini în oraş. Tatăl lui dispăruse pe mare când Úlfur era foarte
mic. Se mutase înapoi în nord după moartea mamei lui, care se
stinsese la o vârstă înaintată. Avea doar puţini prieteni în
Siglufjördur.
„E divorţat – cam singuratic, îmi închipui”, îi zisese Tómas
neobişnuit de îngrijorat.
— Nu-ţi face griji, domnule Reverend, răspunse Úlfur şi se aplecă
în faţă să-l bată pe Ari Thór pe umăr, pe umărul accidentat.

 178 
La dracu’. Trebuia să meargă la doctor.
Furtuna lovea în fereastra de la bucătărie, însă vremea nu părea să-
l influenţeze negativ pe Úlfur. Dimpotrivă – era binedispus.
— O să dureze ceva până beţi tot vinul ăla, observă Ari Thór.
Înţeleg că sunt multe sticle.
— Da, şi, fără îndoială, una mai bună ca alta.
— Trebuie să fi fost o surpriză plăcută.
— S-ar putea spune şi-aşa. Cu siguranţă nu mă aşteptam la nimic
de la bătrân. Dar ăsta era Hrólfur. Întotdeauna voia să aibă ultimul
cuvânt, zise Úlfur şi rânji. Îmi pare nespus de rău că m-am certat cu
el în seara aia. Mă enervam prea des când vorbeam cu el.
— Nu cădeaţi mereu de-acord?
— Doamne, nu!
— Înţeleg că nu era mulţumit de piesa dumneavoastră.
— Nu, nu era, răspunse Úlfur aproape automat, înainte să-şi dea
seama despre ce era vorba. Stai, la ce te referi?
— Nu scrieţi o piesă?
— Da, dar de unde dracu’ ştii asta? ceru el să afle, înfuriindu-se
brusc.
— Înţeleg că nu era impresionat.
— Aşa e. Prefera operele lui Pálmi, zise Úlfur, care acum se
ruşinase.
— Ei bine, spuse Ari Thór şi se ridică, bănuiesc că asta n-o să mai
fie o problemă.
Încercă să pară nonşalant.
— Problemă? Cum adică? se enervă Úlfur din nou.
— Piesa dumneavoastră. Hrólfur n-o s-o mai împiedice să fie
montată.
Úlfur sări în picioare, iar taburetul aproape căzu în spatele lui.
— Ce mama dracului vrei să zici, băiete? Crezi că eu l-am omorât?
Crezi că l-am omorât ca să montez o piesă?
— Să nu uităm de vin, îi făcu Ari Thór cu ochiul.
— Ieşi afară în clipa asta!
Úlfur ajunse cu paşi mari în hol, unde deschise uşa în spatele
căreia era furtuna.
Ce m-a apucat? se întrebă Ari Thór, îndreptându-se spre ieşire fără

 179 
să-şi ia la revedere.
Se hotărî că era cel mai simplu să dea vina pe vreme.

 180 
35
Siglufjördur, marţi, 20 ianuarie 2009

Ari Thór ajunse devreme la lucru, după încă o luptă cu furtuna


care nu se mai oprea.
— N-o să deszăpezească azi drumul, îi zise Tómas fără să fi fost
întrebat.
— Sper că-l rezolvă în curând, totuşi, spuse Ari Thór, încercând să
pară vesel.
— Prognoza se arată urâtă în restul săptămânii. Deci suntem
blocaţi aici, ne place sau nu, replică Tómas şi râse jovial.
Femeia de la compania de asigurări sună mai târziu în cursul zilei.
Tómas îl rugase pe Ari Thór să verifice pista cu poliţa de asigurare.
Ari Thór o contactase pe agenta Lindei cu o zi în urmă şi aştepta un
telefon ca să confirme detaliile.
— Îmi pare rău că a durat atâta, am fost ocupaţi, îşi ceru ea scuze.
— Nicio problemă.
Nu suntem decât Poliţia din Siglufjördur, nu-i nimic important.
— Am trimis un reprezentant în nord toamna trecută, a mers până
în Siglufjördur şi a ţinut prezentări în mai multe locuri, inclusiv la
spital.
— Femeia despre care v-am întrebat ieri a cumpărat şi ea o poliţă?
— Da, Linda Christensen. Şi-a ales un plan de asigurare. A murit?
— Nu, dar verificăm o legătură cu un caz pe care-l anchetăm.
— Staţi aşa, nu cumva e femeia din zăpadă? Nu s-a întâmplat chiar
în Siglufjördur?
— Mă tem că nu pot să comentez. Despre ce sumă vorbim?
— Zece milioane de coroane.
— Iar în caz că ea moare, beneficiar este soţul?
— Karl Setindór Einarsson scrie aici, dar nu sunt căsătoriţi şi nici
măcar nu s-au înregistrat ca locuind împreună. El are domiciliul în
Kópavogur.
— Dar el, Karl, e beneficiarul, nu?
— Da, asta e clar.
— Şi bănuiesc că nu contează dacă persoana asigurată moare, să
 181 
spunem, în urma rănilor suferite sau în condiţii suspecte?
— Nu, nu contează.
— Mi-aţi putea trimite o listă cu termenii şi condiţiile poliţei?
— Sigur. O scanez şi v-o trimit pe e-mail în cursul zilei de azi.
Femeia din zăpadă – sper să supravieţuiască.
— Vă mulţumesc pentru ajutor, zise el şi aşeză receptorul înapoi în
furcă.
Ari Thór se întoarse spre Tómas.
— Zece milioane.
Tómas ridică privirea.
— Karl primeşte zece milioane dacă ea moare.
— Deci crezi că el a făcut-o?
— Dacă da, nu-mi dau seama cum ar fi putut, răspunse îngândurat
Ari Thór. Dar lucrurile nu arată bine pentru el. Vreau să spun, să
primească tot bănetul ăla dacă ea moare…
— Multe nu arată bine pentru Karl, şi totuşi şi-a păstrat cumpătul
de la bun început.
— Să mai vorbesc o dată cu el? Să-l întreb despre asigurarea asta
de viaţă?
— Aşteaptă un pic. Să nu ne pripim. Cazul pare că a rămas în aer.
Zăpada asta parcă încetineşte totul.
Tómas dădea impresia că e mai relaxat decât o trădau cuvintele pe
care le rostise – era obişnuit cu iernile grele şi nu lăsa vremea să-l
indispună.
— Oraşul intră într-un soi de hibernare pe o vreme ca asta, mai
ales dacă drumul e blocat.
— Ar trebui să-l întrebăm pe Karl despre zvonurile pe care le-a
auzit Sandra de la Hrólfur – secretul de la Societatea de teatru, zise
Ari Thór după o clipă de gândire. Mi-a dat de înţeles că avea legătură
cu o aventură clandestină, sau ceva de genul ăsta.
Tómas pufni.
— Karl s-ar încadra bine de tot aici. Karl şi fata aia din vest, Ugla.
Pare să se descurce bine, zise el.
Ari Thór simţi cum creşte durerea în el. Încercă să numere în
minte până la zece, să dea impresia că nu se întâmplase nimic. Se
ridică repede şi simţi junghiul familiar în umăr.

 182 
— Mama mă-sii, murmură el.
— Eşti bine?
— Da, e umărul ăsta nenorocit. Mă doare de când…
Făcu o pauză.
— …de când s-a dat spargerea.
Sună mai bine decât „când am căzut în sufragerie”.
— Trebuie să mergi la control.
— O să treacă de la sine.
— Du-te imediat, îi ordonă Tómas, de data asta pe un ton ferm.
Nu putem să avem de serviciu un poliţist rănit – ce s-ar întâmpla dacă
te-ai trezi într-o încăierare?
— Bine, fie. O să mă duc la spital în cursul săptămânii.
— Nu. Te duci chiar în clipa asta, şi să nu aud comentarii.

Timpul trecea încet, dureros de încet. De dimineaţă, Nína


încercase să aprindă lumina, să stea la fereastră şi să citească, dar
descoperi că nu putea să se concentreze. Nerăbdarea era prea
puternică. Se apropia momentul în care puteau fi împreună, doar ei
doi, singuri în lumea lor.
Ţinea dovada sub pat. Era o ascunzătoare bună, ştia asta din
experienţă, de pe vremuri, când fusese nevoită să fugă.
El o să fie foarte mulţumit. Ea luase dovada ca să nu fie el prins.
Repeta discuţia la nesfârşit în minte, anticipa felul în care o să-i
spună cum reuşise, cum încercase să facă şi mai mult de atât, dar
lucrurile nu se legaseră. Unde naiba greşise? Era mânioasă pe ea
însăşi. Spera ca el să nu fie.
Nu, bineînţeles că o să fie mulţumit de ea.
Şi apoi… Apoi o să-l invite acasă la cină.
Ardea de nerăbdare.

Tómas sunase dinainte la spital, rugându-l pe medicul de gardă să-


şi facă timp să-l consulte pe Ari Thór, chiar dacă nu avea programare.
Era inutil să mai protesteze. Tómas trebuia să ţină vehiculul 4x4 la
secţie, aşa că Ari Thór merse pe jos la spital, chiar dacă vârtejurile de
zăpadă îi făceau înaintarea aproape imposibilă. Cu toate că furtuna se
 183 
liniştise, rafalele continuau să se înfăşoare în jurul lui aproape violent,
forţându-l să ţină ochii închişi ca să reziste izbiturilor lor furioase.
Medicul care trebuia să-l consulte era ocupat, aşa că se aşeză în
sala de aşteptare, încercând să-şi tragă suflul după călătoria pe care o
făcuse. În clipa asta, nu umărul îl îngrijora cel mai tare. Răsfoi câteva
reviste de scandal demult depăşite, cu colţurile şifonate. După o
vreme, se ridică şi întrebă la recepţie dacă Gudrún, asistenta despre
care Thorsteinn îi spusese că fusese martoră la testament, lucra în
ziua aceea.
— Da, e la lucru, răspunse recepţionera.
— Aş putea vorbi cu ea cât aştept?
— Rog pe cineva s-o cheme.
Uniforma de poliţie avea, cu siguranţă, avantajele ei.
Se aşezară la o masă de la capătul sălii de aşteptare, departe de
biroul de recepţie şi de singurul alt pacient care-l mai aştepta pe
medic. Mai bine nu risca.
— Îmi pare rău că vă deranjez la lucru, zise el, încercând s-o
liniştească.
Gudrún era o femeie de vârstă mijlocie şi avea o înfăţişare
prietenoasă. Nu părea tulburată de faptul că stătea de vorbă cu un
poliţist şi îi zâmbi sincer.
— Stai liniştit, zise ea. Cu ce te pot ajuta?
— Voiam să vă pun câteva întrebări în legătură cu testamentul pe
care l-a scris Hrólfur Kristjánsson. Înţeleg că sunteţi unul dintre
martori.
— Aşa e. Acasă la Thorsteinn şi Snjólaug. N-am făcut decât să-l
semnez ca martor.
— Bănuiesc că totul a fost făcut ca la carte. Hrólfur era de faţă, nu?
— Da, bineînţeles.
— Ştiaţi cumva cine urmau să fie beneficiarii?
— Doamne sfinte, nu! Şi nici n-am întrebat, nu era treaba mea,
zise ea roşind.
— I-aţi mai zis cuiva că Hrólfur scrisese un testament?
— Nu. A spus foarte clar că era ceva ce trebuia să rămână
confidenţial. Iau foarte în serios astfel de lucruri.
Ari Thór simţea că era sinceră.

 184 
— Desigur. Nu pun asta îndoială.
— A fost… ucis?
Ari Thór nu avu ocazia să răspundă – îl strigă medicul.
— Scuze, trebuie să fug. Am programare.
— Da, sigur. Sper că te-am ajutat.
— Să ştiţi că da, zise el, deşi nu era în totalitate adevărat.
Mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine.
Se grăbi la consultaţie.
Medicul era o tânără înaltă şi autoritară, cu păr negru, scurt.
— Ce te doare?
Tonul ei arăta limpede că n-avea timp de pierdut.
— Parcă zicea Tómas ceva că te doare umărul.
Ari dădu din cap.
— Ăsta, îi arătă el umărul accidentat. M-am lovit de o masă în
sufragerie.
— Casa e un loc periculos, observă ea frământându-i umărul. Te
doare?
El se strâmbă de durere.
— Foarte.
După o consultaţie rapidă, ea dădu verdictul:
— Nu-i nimic grav. Doar o întindere urâtă. O să te doară, dar ar
trebui să fie din ce în ce mai bine în câteva zile. Trebuie să-ţi iei liber
de la lucru şi să-ţi pui braţul într-o faşă.
Voia să refuze, dar nu avea energie, nu acum. Plecă din spital cu
braţul atârnat într-o faşă, hotărât s-o scoată imediat ce ajungea la
secţie, apoi îşi blestemă încăpăţânarea. Nu-l costa nimic să-şi
menajeze umărul.
Nu se îndepărtase prea mult de spital când se întoarse brusc pe
propriile urme. Mai voia să verifice ceva la spital. Spera să-i dea un
indiciu legat de cine îi intrase în casă în noaptea aceea.

Informaţiile pe care le obţinu la spital se potriveau în cadrul teoriei


lui despre intrarea prin efracţie, însă imaginea nu era perfect clară
încă. Pe drumul spre secţie, cântări în minte posibilităţile, însă deja
avea o stare mai bună şi era mai optimist. Avea propriile idei despre

 185 
cine fusese vizitatorul nocturn, dar încă nu-i aflase motivul. Ce ar fi
putut să aibă atât de valoros, probabil în legătură cu ancheta? Apoi
brusc îşi dădu seama. Să fie aparatul de fotografiat? Era atât de
surescitat că aproape uită de umărul accidentat şi de recomandările
medicului.
Se repezi direct la calculator fără să-i spună vreun cuvânt lui
Tómas şi găsi imediat fişierul cu pozele pe care le făcuse în
cinematograf.
— Reverendul are braţul în faşă? întrebă Tómas glumeţ.
— Hmm? Da. Medicul a zis că e o întindere musculară urâtă.
Trebuie doar să nu fac efort câteva zile.
— Mă gândeam eu. Poţi să faci schimb cu Hlynur. O să-l rog să
vină mâine şi să preia turele de săptămâna asta, iar tu poţi să te
întorci în weekend.
— Aş prefera să lucrez, dacă nu te deranjează. Nu e ca şi cum aş
avea altceva de făcut.
Doar să mă gândesc la lucru, la Ugla şi la Kristín.
— Hai să facem ce spune medicul, ce zici?
Tonul părintesc îi aminti lui Ari Thór de propriul tată. Exact asta ar
fi spus şi el.
— Bine, fie. Dar cred că oricum o să trec pe-aici.
— Treaba ta. Dar nu eşti de serviciu, să ne-nţelegem.
Ari Thór îşi întoarse privirea la ecran şi căută printre poze. Voia să
fie sigur înainte să-i expună teoria lui Tómas, şi mai avea de lucru.
Ce le scăpase? Se uită iar şi iar peste poze, însă nu-i sări nimic în
ochi. Îl cuprinse disperarea.
O variantă era să i le arate Uglei, asta dacă ea era singura persoană
în care putea avea încredere. Poate reuşea ea să vadă ceva. Dar nu era
chiar aşa simplu. Mai aveau de discutat şi alte lucruri… Şi mai era şi
problema testamentului. Evident, asta dincolo de faptul că nu era
corect să-i arate poze de la o scenă a crimei legată de un caz în care şi
ea putea fi suspectă.
Salvă pozele pe un CD şi îl vârî în buzunar.
Se hotărî să meargă la Ugla. Trebuia să-i afle părerea.

 186 
Hlynur se schimbase cu timpul, se maturizase. Când se uita în
urmă se întreba cum de fusese atât de… atât de rău în tinereţe. Rău şi
ticălos.
Întotdeauna fusese înalt pentru vârsta lui – şi puternic. Dar în loc
să-şi folosească puterea ca să-i ajute pe copiii de la şcoală care ar fi
avut nevoie de el, descoperise că o metodă mai bună de a-şi consuma
energia era să se ia de ei. Însă asta nu era o expresie potrivită.
Îi teroriza, îi tortura mai degrabă. Uneori se trezea noaptea,
leoarcă de sudoare, şi se gândea la păcatele din trecut.
O să ajung în Iad.
Toate astea se întâmplau în trecutul îndepărtat, iar acum era un
bărbat în toată firea. Se mutase în nord, în Siglufjördur. Încercase de
multe ori să uite anii aceia, dar de fiecare dată îi era greu să dea la o
parte amintirea celor cu care se purtase atât de cumplit. Îşi amintea
fiecare nume şi în ultima vreme încercase să-i contacteze pe fiecare în
parte. Le ceruse iertare. Majoritatea reacţionaseră pozitiv, unii mai
mult, alţii mai puţin. Alţii păreau să fi depăşit demult totul, cel puţin
la suprafaţă. Alţii erau mai puţin dispuşi să ierte.
Dăduse de toţi cu excepţia unuia. Nu izbutise să-l găsească în
cartea de telefoane. Nu dădea de el nicăieri, până într-o zi când îi veni
ideea să caute prin ziarele vechi şi pe internet şi descoperi numele în
ferpare. Le citi de mai multe ori. Era limpede că bărbatul îşi luase
viaţa. Doar nu din pricina faptului că-l terorizase el la şcoală… Să fi
fost vina lui? Dar era imposibil. După atâta timp? Încă nu contactase
rudele bărbatului mort. Numai gândul la asta şi îl năpădea o sudoare
rece. Voia să le vorbească, să se asigure că altceva îl împinsese să-şi
curme zilele, dar ezita în continuare. Era îngrozit că i s-ar putea
confirma ceea ce în adâncul sufletului bănuia deja. Acest băiat
avusese de suferit cel mai mult. Hlynur îşi amintea cum îl ţinuse sub
apă în piscina şcolii, de fiecare dată puţin mai mult, ameninţând că-l
îneacă. Băiatul era mort de frică, dar Hlynur nu se oprise. Băiatul era
mic, îndesat, timid, nu reuşea niciodată să se apere, iar asta nu făcea
decât să-l aţâţe pe Hlynur să-l tortureze în continuare, ba să-l bată
uneori. De când aflase de moartea lui, Hlynur începuse să se
gândească la acelaşi gen de ieşire din peisaj. I se părea tot mai greu să
trăiască cu el însuşi şi conştiinţa lui.

 187 
De ce fusese în asemenea hal de ticălos?
În clipa asta, singurul lucru care-l salva era că fusese în stare să
construiască o relaţie respectabilă cu un fost coleg de clasă cu care se
purtase groaznic în copilărie. Bărbatul era acum jurnalist la
Reykjavík. Se întâlniseră la o cafea în urmă cu câţiva ani ca să discute
despre vremurile de demult, iar de atunci se mai văzuseră o dată sau
de două ori. Povara conştiinţei îl copleşea uneori şi voia să facă orice
să-i uşureze viaţa bărbatului. Voia să-i ajute pe cei pe care-i mai putea
ajuta – ca o penitenţă pentru păcatele lui vechi. În unele cazuri, însă,
era prea târziu.
Uneori trebuia să forţeze puţin regulile ca să-şi răscumpere
păcatele din trecut. Nu regreta că-i pasa jurnalistului informaţii pe
sub mână – măcar atât putea să facă şi el. Iar astea erau primele
cazuri mari din oraş de când se mutase în nord şi nu putea rata
ocazia să-i dea de veste întâi şi-ntâi fostului său coleg.
Îi furniza informaţii, chiar dacă asta însemna să-i trădeze
încrederea lui Tómas şi apoi să-l asculte cum se enervează din cauza
asta. Hlynur recunoscuse faţă de el însuşi că această dovadă de
bunătate în relaţia cu o victimă din trecut era unul dintre puţinele
lucruri care-l împiedicau să-şi ia zilele. Asta îl ţinea în viaţă.
Hlynur se uită pe fereastră. Avea o zi liberă. O vreme rămase
aşezat şi privi cum zăpada cădea necontenit. Nămeţii creşteau văzând
cu ochii, iar întunericul se pregătea să înghită tot.

— Nu-i a bună.
Tómas lăsă jos telefonul cu o expresie deznădăjduită pe chip.
Neavând motiv să plece acasă, Ari Thór era încă la secţie.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Linda. E tot inconştientă, iar medicii n-au văzut nicio
îmbunătăţire. Dimpotrivă. Condiţia pare să i se înrăutăţească.
— I-au spus lui Karl?
— Vorbesc constant cu el.
— Şi ce reacţie a avut?
— A zis că pleacă spre Reykjavík cât de repede. Doctorul mi-a zis
că a fost copleşit, cu toate că nu cred că asta e cuvântul potrivit.

 188 
Se uită grav la Ari Thór.
— Nu-i pasă de ea nici cât negru sub unghie.
Ari Thór aşteptă reacţia superiorului său.
Tómas încuviinţă din cap.
— Cred că ai dreptate. Efectiv nu înţeleg, zise el.
— Are ceva de ascuns, spuse Ari Thór şi se întoarse la calculator,
auzindu-l pe Tómas că mormăie ceva – poate i se adresa lui, poate
vorbea cu el însuşi.
Are ceva de ascuns. Căută o adresă de e-mail într-o listă a forţelor
de poliţie din mai multe ţări care cooperau între ele. Era momentul să
încerce să dezgroape mai multe informaţii în plus despre bărbatul
acela.
Ari Thór scrise un e-mail rapid şi îl expedie. Trebuia să aştepte.
Dacă obţinea rezultate, urma să aibă un as în mânecă.
Ugla îi apăru din nou în gânduri.
Ugla şi Karl? Ăsta să fi fost secretul peste care dăduse Hrólfur?
Nu. În niciun caz. Nu Ugla.
O clipă se îndoi de propriul raţionament, apoi scutură din cap şi o
elimină pe Ugla din ecuaţie.
Dar Anna? Se gândi la comportamentul ei extrem de ciudat când o
vizitase. Cu siguranţă avea ceva de ascuns, şi la fel şi Karl. Oare cei
doi ascundeau acelaşi secret vinovat? În momentul acela îşi dădu
seama că nu-i văzuse pe niciunul la parastasul de după slujba pentru
Hrólfur. Nu că ar fi însemnat neapărat ceva, dar oricum…
Oare Karl îl împinsese pe Hrólfur pe scării ca să-şi ascundă
aventura cu Anna?
Sau poate chiar Anna îi făcuse vânt?
— Mă tot gândeam la ceva, zise el întorcându-se spre Tómas.
Zvonul ăsta cum că Hrólfur ar fi avut un copil în timpul războiului
sau chiar după – ar putea fi adevărat?
— Mă îndoiesc, băiete.
— Dar e posibil, nu?
— Orice e posibil. Dar, chiar şi aşa, nu văd ce relevanţă are pentru
cazul nostru.
— N-ar putea fi cineva de la Societatea de teatru? insistă Ari.
Născut în timpul războiului… cineva pe la vreo şaizeci şi cinci de ani,

 189 
aproximativ? Pálmi? Úlfur?
— Nici poveste. Pálmi e prea bătrân, iar Úlfur – ei bine, toată
lumea ştie cine a fost tatăl lui. L-a luat marea. Nu… zise Tómas
gânditor. Nína, pe de altă parte…
— Nína?
— Da, e puţin mai în vârstă ca mine, probabil s-a născut prin ’45.
— De ce te-ai gândit la ea?
— Scuză-mă. Uneori pur şi simplu am impresia că ştii tot ce ştiu
eu, că ştii totul despre toţi…
Zi o dată ce vrei să zici.
Ari Thór se uită la Tómas cu nerăbdare, până când, în cele din
urmă, acesta vorbi.
— Nína a fost crescută de mama ei şi tatăl ei vitreg, al cărui nume
l-a preluat. Mama ei s-a mutat cu el la scurt timp după ce a rămas
însărcinată. Nu am idee cine e tatăl adevărat al Nínei. Dacă ţin bine
minte, mama ei a trăit în sud în timpul războiului, deci bănuiesc că a
fost vreun soldat.

Ari Thór trecu pe la Ugla în seara aceea.


— Bună.
Părea puţin timidă. Frumoasă ca întotdeauna, caldă şi
fermecătoare.
— Uită-te la tine cum arăţi! zise ea şi arătă amuzată spre braţul
care-i atârna în faşă.
Din felul în care îl primise, Ari Thór simţi că relaţia lor se schimba,
evolua spre ceva la care nu se aşteptase prima oară când se
întâlniseră. Nu că ar fi vorbit până atunci despre relaţie şi spera ca ea
nici să nu provoace o discuţie serioasă acum. Tot mai trebuia să
vorbească cu Kristín şi încă nu se hotărâse ce voia cu adevărat.
Încercase să se convingă că interesul Kristínei pentru el se
evaporase, că totul între ei se terminase. Vorbeau foarte puţin, iar
ultimul telefon se încheiase abrupt, pentru că ea avea de lucru. O
parte din el ştia că ăsta era pur şi simplu stilul ei; niciodată nu fusese
deosebit de expansivă.
Se simţea bine lângă Ugla. Îl cuprindea un sentiment de

 190 
mulţumire când era în preajma ei. Acum avea nevoie de căldură şi
încurajări mai mult ca oricând. Coşmarurile nu făceau decât să se
înrăutăţească, iar acelaşi lucru se putea spune şi despre claustrofobia
lui. La început nu se temea decât că ar putea fi blocat de zăpadă, iar
acum, că se întâmplase cu adevărat, simţea că nu mai poate rezista
prea mult. Şi întunericul ăsta nenorocit nu-l ajuta deloc. Trebuia să
lucreze întruna doar ca să-şi păstreze minţile acasă. Drumul încă era
blocat, iar în seara aceea lovise o altă avalanşă, de data asta mai mică.
Avea nevoie disperată de cineva.
— Legat de… moştenire… zise Ugla când se aşezară. Sincer îţi spun,
nu ştiam nimic. Crede-mă.
— Te cred, Ugla. Bineînţeles. Hrólfur era un personaj imprevizibil.
Şi n-ai de ce să-ţi fie ruşine. Te-ai purtat frumos cu el, i-ai fost
prietenă. De ce să nu facă şi el asta pentru tine?
— E mult prea mult. Nu mă simt deloc în largul meu
— N-ai de ce. Într-un fel, îţi poate schimba viaţa. Poţi să locuieşti
gratis într-o casă imensă, ba poţi chiar să închiriezi demisolul. Sau să
închiriezi toată casa şi să foloseşti banii ca să te întorci la şcoală.
— Ştiu, zise ea destul de stânjenită. M-am gândit la variantele
astea. Îi sunt foarte recunoscătoare…
— Ai putea chiar să vinzi casa, dacă iei un preţ bun pe ea, îi sugeră
Ari Thór.
— În niciun caz, nu i-aş face aşa ceva lui Hrólfur! O păstrez aşa
cum e, cu mobilă şi toate cele. Dar ce-o să zică lumea? O să se afle…
— Nu-ţi face griji de părerile celorlalţi.
Ari se trase mai aproape şi o cuprinse cu braţul liber.
După o clipă de tăcere, ea spuse:
— Trebuie să-ţi spun ceva, ceva ce m-a apăsat pe conştiinţă.
El simţi că-i stă inima în loc. Urma să-i mărturisească ceva? Iar
dacă avea de-a face cu moartea lui Hrólfur, ar fi fost el în stare să-i
spună lui Tómas?
— Te-am minţit, într-un fel, începu ea în vreme ce Ari Thór
aştepta în agonie. E vorba despre Ágúst, iubitul meu, cel care a murit.
Ţi-am spus că l-a lovit în cap un individ din afara oraşului, dar nu e
chiar adevărat. Cel care l-a omorât – însă neintenţionat – e cineva pe
care-l cunoşteam. Cineva cu care aveam o aventură…

 191 
Cum am eu acum, îşi zise Ari Thór.
— De aia a trebuit să plec din Patreksfjördur. Nu doar din cauza
lui Ágúst, ci şi din cauza celuilalt, care încă locuieşte acolo. Îmi
amintea întruna de greşeala mea oribilă. De rolul pe care l-am jucat
în moartea lui Ágúst…
Începuseră să-i curgă lacrimile, iar el încercă s-o consoleze cât de
bine se pricepea.
Ea se scutură, încercând să se adune.
Când fu sigur că-şi revenise, Ari Thór se gândi să discute cu ea
chestiunea pentru care o vizitase.
— Crezi că ai putea să-mi faci o favoare?
— Sigur, zâmbi ea. Orice.
— Am aici câteva poze de la teatru, din seara în care a murit
Hrólfur. Aş vrea să te uiţi puţin peste ele. Cred că atunci când s-a dat
spargerea cineva a încercat să-mi fure aparatul de fotografiat, dar nu-
mi dau seama de ce.
Îi luă laptopul şi îi arătă pozele de pe CD, întrebând-o dacă vede
ceva neobişnuit.
Ea se uită ceva timp prin ele, apoi se întoarse şi verifică mai atent o
poză. Observă ceva – un amănunt, dar unul interesant.
Numele pe care-l rosti ea îl luă prin surprindere pe Ari Thór.
Trebuia să mai facă nişte cercetări ca să aibă o imagine mai clară. Sau
mergea într-o direcţie complet greşită?
Când plecă de la Ugla o sărută, simţind din nou fluturi în stomac.

 192 
36
Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009

Ari Thór se gândea numai la anchetă marţi seara când se întinse să


se culce. Prin minte nu-i treceau decât membrii Societăţii de teatru,
Karl, Linda şi bătrâna Sandra. Însă, pentru prima oară, dormi liniştit,
eliberat de visele sufocante, de senzaţia obişnuită de neputinţă. Poate
începea să se acomodeze, chiar dacă treptat. Se trezi împrospătat, cu
gândurile mai limpezi. Începuse să i se nască o idee. Rememoră
discuţia cu Sandra şi începu din aproape-n aproape să pună laolaltă
câteva dintre informaţiile pe care le strânsese până acum în cadrul
anchetei.
Oare e posibil ca, în urmă cu mulţi ani, în oraş să fi fost comisă o
crimă? O crimă pe care n-o observase nimeni?
Era momentul să vorbească din nou cu Sandra, iar jumătate de oră
mai târziu ieşea din casă, în drum spre azilul de bătrâni. Se însufleţi
văzând ziua superbă de iarnă. Zăpada încetase să se abată asupra
lumii, iar aerul era nemişcat. Cu adevărat o zi superbă de iarnă. Îşi
ţinea braţul în faşă, iar durerea din umăr începea să slăbească.
Sandra îl primi cu o încântare evidentă în privire.
— Ştiam că o să te-ntorci. Am avut o discuţie foarte interesantă
ultima oară.
Stătea întinsă în pat, dar se sprijini în coate ca să vorbească,
netezind ruşinoasă aşternuturile.
— Păcat că nu sunt un pic mai prezentabilă.
— Sper că vă simţiţi bine, zise Ari Thór, încercând s-o liniştească.
— Binişor. Încă sunt aici!
— Zilele trecute mi-aţi spus ceva în legătură cu care aş vrea să vă
pun nişte întrebări.
— Serios? Ia spune.
Ari Thór o întrebă.
Bătrâna părea confuză şi luată prin surprindere.
— Poftim? făcu ea încet.
Ari Thór repetă.
— Mi s-a părut că n-am auzit bine. De ce te interesează chestiunea
 193 
asta? întrebă ea, vizibil încurcată.
— Încerc să-mi dau seama dacă acum mulţi ani a fost comisă o
crimă.
Nedumerirea de pe chipul ei se transformă brusc în groază când
înţelese ce voia să spună Ari Thór. Îşi dădu timp de gândire înainte să
răspundă.
— Doar nu crezi… începu ea.
— Ba da, asta încep să bănuiesc, confirmă el. Mă bucur că v-am
revăzut. O să mă întorc, dacă vreţi să mai staţi de vorbă cu cineva,
spuse Ari Thór cu maximă sinceritate.
— Sigur, eşti mereu binevenit, băiete dragă!
Când era gata să iasă din cameră, o auzi murmurând pentru sine:
— Măi să fie… În orăşelul nostru liniştit!

Ari Thór profită de ocazie să treacă pe la spital, a cărui anexă era


azilul de bătrâni, şi ceru să stea de vorbă cu medicul care-l tratase.
Răspunsul pe care i-l dădu la întrebarea ipotetică pe care el i-o
adresase se potrivea perfect cu teoria pe care şi-o formulase în minte.
Se limpezeau atât de multe lucruri încât simţea că e foarte aproape
să dezlege misterul care înconjura moartea lui Hrólfur. Ari Thór îl
învinuise instinctiv pe Karl, însă poza pe care i-o arătase Ugla îl
îndrepta într-o cu totul altă direcţie, către o persoană pe care n-o
bănuise până atunci.

Înfofolit într-un hanorac gros şi în blugi, Ari Thór trecu în seara


aceea pe la secţie. Furtuna se întorsese, parcă vrând să se răzbune
pentru liniştea de mai devreme, mai puternică decât înainte,
împrăştiind zăpada, care se depunea în mormane oriunde găsea un
loc ferit de vântul muşcător.
Ari Thór, care credea că anxietatea şi claustrofobia începuseră să-l
lase în pace, îşi dădu seama că mai avea mult până la o recuperare
totală.
Hlynur era singur în tura de seară. În mână ţinea o cană de cafea.
Ari Thór se aşeză în colţul cafegiilor.
— Protestatarii din sud au ars bradul de Crăciun. Ai văzut? întrebă
 194 
Hlynur.
Ari Thór se holbă nedumerit la el.
— Bradul de Crăciun?
— Dap. În Piaţa Austurvöllur, lângă Parlament. Bradul vostru uriaş
de Crăciun, cel pe care-l trimit norvegienii.
— Ce? Bradul din Oslo? Incredibil!
— Nu-mi pot imagina să dea cineva foc bradului nostru din piaţă.
Gândeşte-te ce scandal ar ieşi. Noi ne primim bradul din Danemarca.
Nu cred că anul următor ne-ar mai trimite vreun brad dacă s-ar
întâmpla asta.
— Poate le era frig, sugeră Ari Thór sec. E linişte-n oraş, nu-i aşa?
schimbă el subiectul.
— Da… Cine-o să-ncalce legea pe o vreme ca asta? A, au sunat
adineauri de la Reykjavík, chiar când Tómas a plecat acasă. Noutăţi
despre Linda.
— Ce-au zis?
— Au găsit ceva pe cuţit. Nişte urme indistincte, fire de lână
probabil. Dar nicio amprentă.
— Aha. Oare sunt urme de pe hainele ei? întrebă Ari Thór, în
acelaşi timp amintindu-şi că femeia fusese găsită pe jumătate
dezbrăcată.
— Nu, nu erau de la pulovărul ei pe care l-am găsit în apartament.
Era un material albastru. Cred că au zis că e lână. Trebuie să
verificăm mâine.
Căscă.
— O să-i zic lui Tómas de dimineaţă.
Ari Thór simţi cum pe piele începe să-i curgă un firicel de
transpiraţie. Lână albastră, un pulovăr bleumarin. Zăpada şi un trup
nemişcat, într-un halou de sânge.
Karl.
Nemernicul ala de Karl.
În sfârşit găsiseră ceva care-l lega de caz; sau, cel puţin, de cuţit.
— Interesant, zise el, înfrânându-şi entuziasmul; probabil era mai
bine să nu spună prea multe deocamdată.
Ari Thór se aşeză la calculator şi văzu e-mailurile de la compania
de asigurări, cu termenii şi condiţiile poliţei pe care o avea Linda. În

 195 
căsuţă mai avea un mesaj, din străinătate. Răspunsul la întrebarea din
ziua precedentă. Citi mesajul şi fişierul anexat cât de repede îi
permiteau cunoştinţele lingvistice, apoi le scoase pe ambele la
imprimantă, cu inima bătându-i tot mai tare.
Reveni la mesajul de la compania de asigurări şi printă şi poliţa,
apoi o citi.
la te uită…
Acum, inima îi bătea să-i spargă pieptul. Încercând să-şi mascheze
entuziasmul crescând, îi făcu prieteneşte cu mâna lui Hlynur şi ridică
gluga hanoracului. Piesele cădeau la locul lor, pe rând, iar seara aceea
urma să dezvăluie adevărul.
Păşi în întunericul alb şi începu călătoria. Undeva în cele mai
ascunse cotloane ale minţii, auzea o voce care-l avertiza în şoaptă să
aibă grijă şi să aştepte până dimineaţă, amintindu-i că nu era o
mişcare inteligentă să se întâlnească singur cu un bărbat care părea să
aibă multe pe conştiinţă.
Vremea se strica odată cu fiecare pas al lui. Vântul ridica zăpada
căzută şi o arunca în ninsoarea proaspătă, creând un vortex îngheţat.
Un avertisment din partea naturii. Abia dacă vedea în faţa ochilor,
însă Ari Thór ştia exact încotro merge şi cum să ajungă acolo. Nimic
n-avea să-i stea în cale.

 196 
37
Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009

Karl deschise uşa. Arăta epuizat, dar expresia i se transformă brusc


în uluire când văzu că în prag stătea Ari Thór. Clătină din cap şi se
încruntă.
— Ce vrei?
Nici urmă de politeţe. Poate că oamenii erau amabili cu poliţiştii
doar când aceştia purtau uniformă. Oare Karl nu făcuse decât să joace
un rol de la bun început, când se arăta prietenos cu ei şi îngrijorat de
starea Lindei? Oare adevăratul Karl ieşise acum la suprafaţă?
Ari Thór simţi imediat mirosul de alcool. Karl nu era beat, dar nici
treaz, hotărî el, şi probabil băuse ceva mai mult de o doză de bere. O
clipă îi veni să se întoarcă şi să mai lase chestiunea să aştepte până a
doua zi de dimineaţă. Nici nu era de serviciu, iar bărbatul la care
venise nu era în stare să treacă printr-un interogatoriu. Cu toate
astea, rămase hotărât să dea de capăt cazului.
— Putem vorbi?
Karl îl măsură din cap până-n picioare. Pe faţă i se citeau atât
nesiguranţă, cât şi curiozitate. Dădu din umeri, apoi răspunse:
— De ce nu?
Păşi într-o parte şi îl primi înăuntru pe Ari Thór. În apartament era
frig. Nu la fel de frig ca afară, dar se simţea răcoarea.
Karl merse înaintea lui în sufragerii1 şi dădu televizorul mai încet.
Se aşeză în fotoliul de piele în care era limpede că stătuse înainte să-i
bată Ari Thór la uşă. Pe masa de lemn erau un pahar mic, o sticlă de
tequila, câteva felii de limetă, o altă limetă întreagă lângă ele, un cuţit
ascuţit şi o solniţă. În tăblia mesei erau urme de cuţit. Ari Thór
observă neliniştit că bărbatul stătea între el şi uşă, ca un câine de
pază. Se aşeză pe canapeaua galbenă veche, acoperită încă de pernele
ciudat colorate. Se simţea stânjenit, nesigur, pe teritoriul lui Karl.
Acesta îşi mută fotoliul şi se holbă la Ari Thór.
— Vreau să-ţi pun câteva întrebări, începu Ari Thór.
— Ce? întrebă Karl luând o înghiţitură mare din băutură, care păru
să-l relaxeze.
 197 
Ari Thór îşi adună gândurile şi răspunse hotărât:
— Câteva întrebări, am zis.
Karl rămase în tăcere.
Ari Thór îşi scoase carnetul şi se prefăcu că-l răsfoieşte, însă ştia
limpede ce vrea să întrebe.
— Domiciliul tău, Karl – e adevărat că încă îl ai în Kópavogur?
Începe cu lucrurile mărunte ca să-ţi faci curaj.
Karl râse.
— Dacă e adevărat? Ce întrebare! Nu te mai da atâta după deget,
Ari Thór. Bineînţeles că domiciliul oficial e în Kópavogur, deja ai
verificat asta. Ce vrei tu să ştii e motivul pentru care încă e acolo.
Ari Thór aprobă din cap.
— Datorez nişte bani. Cam jumătate de milion. Aş prefera ca
oamenii ăia să nu afle unde locuiesc.
— Cine? Banca?
Râse din nou. De data asta părea amuzat de-a binelea.
— Banca? Nu, băieţii ăştia nu folosesc metode convenţionale.
Probabil au uitat deja de mine. Cine-o să mă caute taman în
Siglufjördur? Nimeni normal la cap nu vine la Siglufjördur în miezul
iernii, zise el şi se opri. Cu excepţia ta, un mucos cu caş la gură din
sud, adăugă el rânjind.
Nu-l lăsa să te întărâte.
— Înţeleg că ai fost văzut cu o altă femeie.
Du-te drept la ţintă şi aruncă momeala. Uneori era util să ai o
relaţie relaxată cu adevărul.
Karl rânji din nou.
— Mai devreme sau mai târziu tot urma să se-ntâmple. După o
vreme devine obositor să te tot joci de-a v-aţi ascunselea, dar e
amuzant cât ţine. Cine ne-a văzut?
— Hrólfur, răspunse el, gândindu-se că putea fi adevărat.
— Hrólfur? Boşorogul ăla? Îşi spiona vecinii?
Vecini? Anna?
— Vă mai întâlniţi? Tu şi Anna?
— Pe bune, chiar contează? Chiar îţi pasă cu cine mă culc?
Karl tăcu şi brusc îşi dădu seama ce însemna ceea ce tocmai
spusese.

 198 
— A… Deci crezi că eu l-am împins pe babalâc pe scări? râse el
zgomotos, parcă purtând o mască pe chip.
— L-ai împins?
Karl îi aruncă o privire violentă.
— Nu.
— Nu-ţi e ruşine că ţi-ai înşelat soţia?
— Ruşine? Nu. N-ar fi fost chiar grozav dacă ar fi aflat Linda. Ea
plăteşte chiria. Dar acum… Acum că e moartă, sau aproape moartă,
nu-mi mai pasă deloc.
Ari Thór clocotea de furie şi se întrebă cum putea bărbatul să
spună aşa ceva.
— Şi Anna? Bănuiesc că ea n-ar vrea să se afle.
— Nu, clar nu. Vrea să rămână aici şi să predea.
Zâmbi ştrengăreşte.
— Nu-i problema mea. Eu plec. Am primit o slujbă în Akureyri.
Privi în gol pe fereastră şi nu mai scoase niciun sunet în timp ce
furtuna se dezlănţuia în jurul lor. Ari Thór aşteptă, ascultând urletele
vântului.
— Ai venit aici să mă-ntrebi dacă l-am omorât pe moşneag? zise
Karl în cele din urmă.
Ari Thór îl fixă cu privirea pe Karl, hotărât să nu-i dea voie să-l
zăpăcească. Acum era în cuşca leului şi voia să ajungă la adevăr.
— Crezi că tot eu am omorât-o şi pe Linda? întrebă Karl, luându-l
peste picior.
— Nu, răspunse el, privindu-l pe Karl fix în ochi.
— Serios? Atunci poate nu eşti atât de tâmpit pe cât pari.
— Ştiu foarte bine că n-ai atacat-o tu. Ştiu despre asigurarea de
viaţă.
Karl rămase cu gura căscată şi se chinui să-şi recompună
trăsăturile.
— De asta cum mama dracului ai mai aflat?
— Deci ştiai despre asigurare?
— Ce rost are să mai neg?
— Pe cuţit am găsit fire din pulovărul tău.
Zâmbi.
— Eşti al naibii de deştept, Ari Thór. Poate ar trebui să recunosc

 199 
doar ca să scap de tine.
— E limpede că nu eşti vinovat de atacul asupra Lindei. Dar poţi
să-ţi ştergi rânjetul ăla de pe faţă, pentru că ştiu ce altceva ai făcut.
— Ei nu zău? Ia zi-mi. De-abia aştept.
— Ai mutat cuţitul. L-ai ascuns în spatele tufişurilor ca să nu fie
găsit lângă ea, ca să pară că altcineva o atacase.
— Şi de ce aş face asta? întrebă Karl măsurându-şi vorbele, de
parcă ar fi discutat cu un copil.
— Probabil că ai citit termenii şi condiţiile poliţei de asigurare, sau
măcar ştiai vag ce era precizat acolo. Nu primeşti nimic dacă ea se
sinucide la un timp atât de scurt de la activarea poliţei.
Expresia de pe faţa lui spunea totul.
— Crezi că voia să se sinucidă? întrebă Ari Thór.
— Habar n-am, răspunse Karl şi se uită în altă parte. Se văicărea
întruna. Nu suporta vremea, nu-i plăcea întunericul. Dacă ar fi vrut să
se cureţe, şi-ar fi tăiat încheieturile sau aşa ceva. Cred că doar căuta
atenţie. Mai spunea uneori că o să-şi facă rău, că se mai juca din când
în când cu cuţitele de bucătărie. I-am zis să-şi ţină fleanca şi să se
maturizeze.
Tăcu o clipă
— Ceva n-a mers bine, probabil că s-a tăiat prea adânc şi a pierdut
prea mult sânge. O tâmpenie fără margini. Probabil voia să provoace
soarta, să se taie şi să-şi lase sângele în zăpadă. Îi plăcea să
dramatizeze totul. Dar trebuie să recunoşti că e un contrast genial,
sângele roşu pe albul zăpezii. Avea şi o latură artistică.
Analiza rece îi demonstră lui Ari Thór că bărbatul nu ţinea deloc la
Linda.
— Şi-apoi, ca să pună capac, totul a fost din vina lui Hrólfur,
continuă Karl.
— A lui Hrólfur?
— După ce s-a dus de-a berbeleacul pe scări. Situaţia ei s-a
înrăutăţit, a devenit mai instabilă, mai ales după ce a auzit zvonurile
că ar fi fost ucis.
— Dar recunoşti că ai mutat cuţitul din pricina asigurării?
— Nu recunosc nimic niciodată. Nu merită. N-am nimic de
câştigat… Doar mă bag în joc când am ceva de câştigat. Recunosc că e

 200 
o durere de cap să fii cu cineva care face cretinisme din astea. Ce
spune asta despre mine?
Rămase tăcut câteva clipe, apoi continuă pe un ton mai agresiv.
— Văd că abia aşteptai să-mi pui ceva grav în cârcă. Dar n-o să mă
bagi la zdup doar pentru că am mutat un cuţit…
Nu, din păcate.
Ari Thór scoase din buzunar câteva coli de hârtie împăturite şi le
întinse pe masă. În acelaşi timp, îi sună telefonul. Îl luă din buzunarul
de la pantaloni şi se uită la ecran. Ugla. Puse telefonul pe masă şi opri
soneria.
— Ce-i asta? Ce-i acolo? întrebă Karl bâlbâindu-se uşor.
Îşi pierdea cumpătul. Nu se ridică în picioare, în schimb se întinse
după o limetă şi o tăie în felii. Nu părea să-l deranjeze că făcea mai
multe crestături în tăblia mesei vechi.
Ari Thór nu răspunse imediat.
— Ce mama dracului sunt foile astea? întrebă Karl din nou.
— Documente pe care mi le-a trimis poliţia daneză.
Expresia lui Karl rămase neschimbată, dar forţa cu care tăia
limetele crescu vizibil.
— Ai locuit acolo o vreme, nu-i aşa? întrebă Ari Thór.
— Ştii asta deja. Ce vrei să dezgropi, nenorocitule?
— Astea sunt documente vechi de la poliţie. Se pare că ai avut
câteva probleme cu legea.
— Şi ce? N-a fost niciodată ceva grav.
— Un incident a fost mai grav ca restul şi se pare că ai fost
interogat ca suspect într-un caz foarte important… împotriva ta au
fost îndreptate bănuieli serioase, dar nu s-au găsit dovezi.
Nicio reacţie.
— Vrei să-ţi amintesc despre ce e vorba?
Tăcere.
— O spargere în casa unei femei de la marginea oraşului Århus.
Furt de bijuterii. Îţi sună cunoscut?
Chipul lui Karl era rece şi dur ca piatra. Se opri din tăiat limeta şi,
mecanic, lipi lama de braţul canapelei şi o trase încet, zgâriind pielea.
— A fost atacată o femeie. Cred că restul poveştii îl ştii deja, nu?
Karl rânji şi Ari Thór se cutremură când simţi fiorul care-i urca pe

 201 
şira spinării.
— Da, ştiu povestea.

 202 
38
A încercat din nou să deschidă uşa. Inima îi bătea să-i spargă
pieptul în timp ce-l auzea cum înaintează şi îl simţea cum se apropie de
ea.
Declicul a fost cel mai frumos sunet pe care-l auzise vreodată. Uşa
s-a descuiat şi ea a tras-o spre înăuntru, făcând un pas înapoi ca s-o
deschidă larg şi să fugă, să fugă cât o ţineau picioarele. Să fugă la soţul
ei, să fugă la copiii şi nepoţii ei. Să fugă ca să se poată întoarce la
restaurantul indian şi să-şi ia pui, de data asta cu orez.

A văzut negru în faţa ochilor când şi-a dat seama că ea încerca să


scape. Furia i-a dat energie în timp ce alerga spre uşă, ţinând cuţitul
într-o mână şi telefonul lui în cealaltă. A încheiat convorbirea cu
amicul lui, cel care-i spusese că locuinţa asta era o ţintă uşoară – o
femeie care rămânea deseori singură. La schimb pentru informaţie,
urma să-i dea o parte din pradă.
Mai ucisese, dar nu în situaţii de genul ăsta, şi niciodată violent. Nu-
l afecta deloc să ucidă. Nu era decât un pas necesar care-l apropia de
obiectivul lui. De ce ar fi altfel de data asta?
N-a ezitat deloc, n-a simţit nicio mustrare de conştiinţă când a
ridicat cuţitul şi apoi l-a împlântat adânc.

Nu l-a văzut, a simţit doar o durere arzătoare. S-a uitat cu greu


peste umăr şi l-a văzut cum scoate cuţitul din rană. A închis ochii şi n-
a mai simţit a doua lovitură. Apoi n-a mai văzut nimic.

Avusese dreptate. N-a simţit nimic. Nicio urmă de remuşcare. Era


doar furios că îi dăduse ocazia să fugă şi, bineînţeles, îl enerva că nu
golise conţinutul seifului. Nu mai conta. Important era să scape.
A ieşit în întunericul cald al serii daneze şi a dispărut printre casele
impunătoare ale suburbiei, din care lumea avea grijă să nu observe
nimic.
 203 
39
Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009

Karl se holbă la Ari Thór în tăcere.


— Nimeni n-a fost acuzat de crima aia, spuse Ari Thór în cele din
urmă, fără să coboare privirea.
Karl dădu din umeri.
— Nu văd ce legătură are asta cu mine, zise el ridicând cuţitul de
pe canapea şi începu să taie din nou limeta.
— Te pricepi cu cuţitul.
— Am învăţat de mic să-l folosesc.
Se încruntă, apoi chicoti.
— N-ai nicio dovadă. Eşti un mucos tâmpit din sud şi ai venit să
mă sperii tu pe mine. Nicio şansă.
În glas i se citea hotărârea.
Mai vedem.
Până la acel moment, Ari Thór avusese dreptate. Era sigur, chiar
dacă bărbatul din faţa lui nu-i confirmase bănuielile. Mai voia să
clarifice un singur lucru, apoi era momentul să pornească la atac.
— Când te-ai mutat în străinătate?
— În Danemarca? În 1983. Mai bine nu mă mai întorceam.
— În vară?
— Nu, în toamnă.
— Probabil că familia ta o ducea greu în Siglufjördur pe vremuri.
— Unde vrei să ajungi?
— Părinţii tăi nu erau prea înstăriţi, nu?
— Nenorociţii mei de părinţi au fost mereu prea săraci să-mi ofere
ceva.
— Chiar şi-aşa, ai reuşit să-ţi cumperi o maşină pe-atunci… Jeepul.
Jeepul care azi e al tatălui Annei.
Pentru prima oară, pe chipul lui Karl trecu o umbră de îngrijorare.
— Şi asta ce dracu’ de legătură are?
— E o maşină superbă, zise Ari Thór, fără să fi văzut vreodată
maşina.
— Era o maşină genială. Mai mare jalea că a trebuit s-o vând.
 204 
— De ce te-ai mutat?
— Nu te priveşte! sări Karl, apoi se gândi o clipă şi hotărî să facă pe
băiatul bun. Căutam de lucru. Tata nu găsea nimic de lucru aici.
— Eşti sigur că ăsta a fost singurul motiv?
— Cum adică?
Se aşeză mai bine în fotoliu, ţinând cuţitul în mână. Uitase de
limetă.
— Cum de ţi-ai permis o maşină aşa scumpă?
Karl nu zise nimic.
— Bătrâna sigur nu te plătea atât de bine.
De data asta Karl păli, dar tăcu în continuare.
— Bătrâna, mama lui Pálmi. Lucrai pentru ea, nu-i aşa? Am auzit
că o mai ajutai din când în când, făceai curat în casă, o scăpai de
şoareci, iar când am început să pun întrebări au mai apărut nişte
lucruri. Bătrâna cu care am vorbit lucra la Co-op pe atunci şi-şi
aminteşte că obişnuiai să cumperi otravă de şobolani. Şi-a zis pur şi
simplu că o ajutai pe bătrână să scape de ei.
Ari Thór profită de ocazie şi făcu o pauză ca să-l privească pe Karl,
care se foia neliniştit pe fotoliu.
În sfârşit.
— Pálmi mi-a spus că mama lui n-avea încredere în bănci şi-şi
ţinea economiile sub saltea. Dar când a murit, abia dacă au avut bani
să acopere costurile pentru înmormântare. Cam ciudat, nu crezi?
Ari Thór aşteptă. Karl se ridică în picioare. Rămase nemişcat, cu
mâna încleştată pe cuţit.
— Să zicem că avea suficientă încredere în tine cât să-ţi spună că-şi
ţinea economiile în casă. Sau să presupunem că ai dat tu de locul cu
pricina când făceai curat. Ea a murit brusc în vara lui 1983.
Hemoragie cerebrală. Am întrebat un doctor dacă otrava de şobolani
poate să provoace şi hemoragie cerebrală. Mi-a confirmat. Pe atunci,
nimeni n-a zis nimic. O femeie de şaizeci şi cinci de ani face
hemoragie cerebrală şi moare. Un tânăr amabil care lucrase pentru ea
îşi cumpără un jeep mişto la scurt timp după aceea… Părinţii tăi au
fost singurii care au făcut legătura?
Karl nu zicea nimic. Chipul îi trăda furia. Ari Thór continuă atacul.
— E limpede, Karl. Ai omorât-o pe bătrână ca să pui mâna pe banii

 205 
ei. Câţi avea? Destui cât să-ţi cumperi jeepul, asta ştim. A mai rămas
ceva? Ai reuşit s-o prosteşti pe ea cum m-ai prostit şi pe mine:
nevinovat pe dinafară, amabil, politicos. Dar părinţii tăi au văzut prin
faţadă. Au plecat din ţară ca să nu iasă adevărul la suprafaţă. Pe ei n-
ai reuşit să-i prosteşti, nu-i aşa? Ei ştiau cum eşti pe dinăuntru, ştiau
ce eşti în stare să faci.
Karl se apropie brusc de masă. Încă ţinea cuţitul în mână.
Ari Thór nu se clinti. Între ei nu era decât masa.
— Nenorocitule! Dacă sufli cuiva vreo vorbă… O să…
— O să ce?
Regretă întrebarea imediat ce o rosti. Ştia foarte bine care era
continuarea ameninţării.
Karl îl înşfăcă pe Ari Thór de umărul accidentat, de braţul pe care-l
avea încă în faşă.
Durerea îl străfulgeră în tot corpul şi îl cuprinse frica. Era ca un
şobolan încolţit într-o cursă.
— Ar trebui să rezolv chestia asta chiar acum.
Ochii lui Karl scânteiau de nebunie şi apropie lama cuţitului de Ari
Thór.
Ari se ridică brusc, fără niciun avertisment, cu pumnul încleştat.
Lovitura îl dezechilibră pe Karl. Se împletici înapoi, scăpă cuţitul, iar
Ari Thór se aruncă peste masă. Îşi lăsă telefonul unde era şi se năpusti
spre uşa de la capătul coridorului.
Auzi cum Karl se ridică de jos cu un răget.
Trase de uşă şi alergă în furtună, în întuneric. Zăpada care-i intra
în ochi îl orbea. Îşi simţea picioarele de plumb, ca în cele mai negre
coşmaruri.
O luă pe scurtătura care tăia vechiul teren de fotbal din centru,
acum îngropat sub un strat de zăpadă. Nu mai alergase de ani întregi
pe un teren ca acesta, de când era băieţel în Reykjavík.
N-o să permită ca lucrurile să se termine aşa. Trebuia să ajungă la
destinaţie. Karl nu putea să fie prea departe în urma lui şi era
îndeajuns de disperat încât să fie în stare de orice. Ari Thór ştia că,
dacă se oprea, avea să moară acolo, singur, într-o baltă de sânge în
zăpadă.
Sări peste un troian înalt pe trotuarul din faţa magazinului de

 206 
băuturi al oraşului. Trebuia să alerge mai repede, să nu se oprească să
se uite peste umăr, chiar dacă simţea un impuls puternic s-o facă.
Gândul că-l puteau pune pe Karl în spatele gratiilor îi dădu energie.
Era în Piaţa Primăriei. Dacă o lua de-a curmezişul şi cotea la colţ,
ajungea la secţia de poliţie.
Se forţă să alerge mai repede.
O să ajungă. Aproape ajunsese.
Trebuia să ajungă.

 207 
40
Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009

Nu mai era mult până la deschiderea stagiunii.


Atunci voia Nína să-şi facă mutarea.
Aşteptase deja suficient. Lucrase ca voluntar pentru Societatea de
teatru doar ca să fie aproape de el, de bărbatul pe care-l iubea.
Chiar dacă acesta îi spusese că nu pot fi împreună, ea simţea că,
într-un fel sau altul, vor deveni un cuplu. Era mereu grijuliu cu ea.
Avea de gând să-i vorbească la recepţia de după spectacol, să-l
invite la o întâlnire, ca o adolescentă.
Ratase anii adolescenţei. Aşteptase prea mult să se bucure de viaţă,
o văzuse cum trece în goană pe lângă ea, ca un peisaj pe care-l
priveşti din spatele geamului unei maşini în mişcare care merge mult
prea repede.
Nína simţi fluturi în stomac.
Era mai entuziastă ca niciodată.

Abia când Ari Thór ajunse la secţie, cu mintea şi corpul extenuate,


îndrăzni să se uite peste umăr. Nu era nimeni.
Hlynur sări în picioare şi se holbă la Ari Thór când acesta intră
înfrigurat şi ud leoarcă, cu o privire imploratoare în ochi. Mai trecu o
vreme până să poată scoate o propoziţie coerentă.
— Karl… Nenorocitul… A încercat să mă omoare! E înarmat şi
periculos! Am aflat că a omorât-o pe mama Iul Pálmi şi pe o femeie
din Danemarca!
Ari Thór vorbea repede şi tuşea, încercând să exprime cât mai
limpede pericolul iminent.
— Linişteşte-te, domn’ Reverend!
Hlynur primi veştile cu calm, de parcă s-ar fi aşteptat ca Ari Thór
să-şi facă apariţia în exact acea stare.
— Stai jos şi bea nişte cafea. L-am sunat pe Tómas.
— Tómas?
Ari Thór luă cana pe care i-o întinse Hlynur.
 208 
— L-ai sunat deja pe Tómas?
— A sunat Karl acum câteva minute.
— Karl?! ţipă Ari Thór. Ce dracu’ voia?
Hlynur îi puse cu blândeţe o mână pe umăr, pe cel sănătos de data
asta.
— A sunat pentru că vrea să înainteze o plângere formală.
— O plângere?
Ari Thór abia reuşi să articuleze cuvintele. Se simţea copleşit,
asediat de şiretenia lui Karl. Îşi cuprinse faţa în mâinile care îi
tremurau şi expiră. Ucigaşul voia să înainteze o plângere împotriva
lui?
— Linişteşte-te, zise Hlynur pe un ton amiabil. Nu-ţi face griji…
Ştim cum e Karl şi n-o să-l creadă nimeni. Dar plângerea va trebui să
treacă prin toate canalele, de dragul birocraţiei.
Ari Thór nu scoase niciun cuvânt.
— A zis că i-ai intrat cu forţa în casă şi ai început să-l interoghezi,
deşi era clar că băuse, iar tu nu erai de serviciu. Vrea să fii acuzat de
vătămare corporală. I-ai dat una, nu?
— Voia să mă omoare!
Ari Thór sări în picioare şi trânti de podea cana, care se sfărâmă şi
împrăştie cafea în toate părţile.
— Voia să mă omoare, lua-l-ar dracu’ de criminal! M-ai auzit?
— Hai să-l aşteptăm pe Tómas, ce zici? spuse Hlynur pe un ton
împăciuitor.
— Nu, du-te şi saltă-l pe Karl chiar acum! strigă Ari Thór. Poate să
încerce să fugă, mă-nţelegi?!
— Nu pleacă nicăieri.
— Hlynur, tu vorbeşti serios? Ai de gând să-l crezi pe el, nu pe
mine? Trebuie să te duci să-l arestezi! M-ai auzit? izbucni Ari Thór
furios.
— Uşurel, domnule Reverend, replică Hlynur. Îţi mai fac o cafea.

— Mai zi-mi o dată ce s-a întâmplat.


Tómas încerca să păstreze un ton liniştit. Ari Thór era vizibil
supărat şi vorbea incoerent.

 209 
— L-ai atacat?
— Nu, normal că nu! Avea un cuţit, a trebuit să-l lovesc ca să scap
de-acolo! L-am pus faţă în faţă cu teoria mea. Că Linda a încercat să
se sinucidă şi că el a muşamalizat incidentul când a găsit-o în zăpadă,
ascunzând cuţitul.
— De ce? întrebă Tómas.
— Din cauza termenilor asigurării. Nu mai primea zece milioane
dacă s-ar fi stabilit că moartea a survenit în urma unui suicid,
răspunse Ari Thór agitat.
— Şi a recunoscut?
— Mai mult sau mai puţin. Nici n-a negat.
— Nu cred că e suficient, băiete dragă, spuse Tómas calm. Şi,
oricum, faptul că a obstrucţionat o anchetă a poliţiei nu e un delict
penal.
— Mai e ceva… Cred că a omorât doi oameni.
— Serios?
— Pe mama lui Pálmi. Bătrâna Sandra mi-a spus că făcea tot soiul
de chestii pentru mama lui Pálmi, printre care şi că o scăpa de şoareci
şi şobolani. Am insistat cu întrebările pe tema asta. Şi-a amintit că l-a
văzut cumpărând otravă de şobolani de la Co-op. Karl s-a mutat din
oraş împreună cu părinţii lui la scurtă vreme după ce mama lui Pálmi
a murit. Iar jeepul l-a cumpărat imediat după moartea ei. Femeia a
murit fără niciun ban. Părinţii lui Karl trebuie să se fi grăbit să fugă
când şi-au dat seama ce făcuse. Şi…
Ari Thór încerca să-şi tragă răsuflarea printre cuvinte
— Printre efectele pe care le provoacă otrava de şobolani se
numără şi cel care a omorât-o, hemoragia cerebrală.
— E o teorie, băiete, spuse Tómas. Pe Karl îl cred în stare de orice
dar ai dovezi reale? Ai ceva concret? Dacă aduni doi cu doi şi-ţi dă
cinci, doar pentru că aşa vrei tu?
— N-a negat nimic!
— Poate că te joacă pe degete, Ari Thór, şi te întărâtă.
— Oricum, ultima chestie e cât se poate de clară… Am văzut
documentele din arhiva poliţiei daneze, am exemplarele printate pe
birou. A fost suspectul principal în cazul uciderii unei femei în timpul
unei spargeri. Au dispărut şi nişte bijuterii.

 210 
— Din nou, ce mai putem să facem noi acum? Sunt convins că
poliţia daneză şi-a dat toată silinţa. Mai bine du-te acasă şi odihneşte-
te.
— N-o să-l arestezi?!
Ari Thór era revoltat.
— O să vorbesc cu el. Zici că a scos cuţitul la tine?
— Păi… ezită Ari Thór. Avea cuţitul în mână când am intrat, tăia o
limetă.
— Bine, e destul deocamdată, băiete.
Era cuvântul lui Ari Thór împotriva cuvântului lui Karl, îşi zise
Tómas. Băiatul nu fusese de serviciu, probabil era puţin zdruncinat.
Şi se părea că lovise un suspect. Făcuse mai multe greşeli în seara
aceea. Dar trăsese şi câteva concluzii interesante, chiar dacă multe
dintre ele probabil n-ar fi putut fi dovedite vreodată. Da, băiatul avea
potenţial, dar trebuia să fie mai atent.

Tómas îl interogă pe Karl la secţie în vreme ce Hlynur îi


percheziţionă casa.
Karl era liniştit şi stăpân pe sine, răspundea monosilabic sau prin
tăcere. Tómas îi zise că era interogat ca posibil suspect şi că putea să-
şi cheme un avocat sau să-l facă să participe prin telefon. Karl îi spuse
că nu avea nevoie de niciun avocat.
După ce Karl negase că ar fi avut ceva de-a face cu moartea mamei
lui Pálmi, Tómas schimbă direcţia interogatoriului spre Linda.
— Am găsit urme de lână bleumarin pe cuţit. În seara în care i-ai
găsit trupul, purtai un pulovăr bleumarin de lână. Linda avea o
asigurare de viaţă, iar tu aveai de câştigat de pe moartea ei. Aşa că
spune-mi…
Tómas îl fixă cu privirea pe Karl.
— Spune-mi de ce nu te-aş aresta pe loc pentru tentativă de omor.
Karl nu vorbi câteva clipe.
— Ţinea cuţitul în mână când am găsit-o. Nu poţi să mă acuzi că
am atacat-o eu, n-ai cum.
Părea complet stăpân pe situaţie.
Tómas rămase nemişcat şi aşteptă.

 211 
— Nu ştiu ce mi-a venit. Am ascuns cuţitul în grădina de alături ca
să… mă rog, să nu-i pătez reputaţia. N-am judecat clar, bineînţeles.
— Dar şi pentru că ştiai că n-ai fi primit niciun ban dacă se
dovedea că e vorba despre suicid.
— Nu ştiam asta.
Rânji, fiind sigur că în urma percheziţiei nu avea să se găsească
niciun exemplar al poliţei de asigurare.
Tómas continuă interogatoriul cu întrebări legate de acuzaţiile de
violenţă domestică, deşi în direcţia aceea nu avea la îndemână nimic
altceva în afară de propriile bănuieli şi mărturia lui Leifur conform
căreia Karl şi Linda se certau des. Ultimele veşti de la doctori spuneau
că Linda probabil îşi va recăpăta cunoştinţa şi atunci va putea depune
mărturie împotriva lui Karl.
— L-ai ameninţat pe Ari Thór cu cuţitul? întrebă Tómas, încercând
să-l prindă pe picior greşit.
— Bineînţeles că nu. Aveam deja cuţitul în mâna când a dat buzna
la mine-n casă. L-am lăsat să vorbească, chiar dacă era limpede că nu-
i în apele lui, iar când acuzaţiile au devenit ultragioase m-am ridicat
şi l-am rugat să plece. Atunci m-a atacat. Sper că plângerea mea va fi
prelucrată corespunzător.
— Normal, răspunse Tómas. Te rog să mă aştepţi puţin.
Ieşi din camera de interogatoriu şi îl sună pe avocatul poliţiei,
cerându-i sfatul pentru următorii paşi.
— Se pare că nu prea aveţi dovezi reale care să-l lege de atacul
asupra Lindei, spuse avocatul după ce Tómas îi descrise în amănunt
situaţia. Cât priveşte cazurile celelalte, cele vechi, nu văd ce s-ar
putea face în legătură cu asta. E pură speculaţie. Din punctul meu de
vedere, nu există motive întemeiate să-l reţii.
Tómas aşteptă ca Hlynur să termine percheziţia, care se dovedi
inutilă, apoi îi dădu de ştire lui Karl că putea să plece.
— Dar nu părăsi oraşul în următoarele câteva zile, îi spuse ca pe
un avertisment.
— Nu prea am unde să mă duc dacă toate drumurile sunt închise,
rânji Karl şi păşi în întuneric, iar zăpada începu să formeze vârtejuri
în jurul lui.
Avea rânjetul şi mersul unui om care ştia că scăpase de justiţie, îşi

 212 
zise Tómas. Pentru că o mai făcuse şi înainte.

 213 
41
Siglufjördur, joi, 22 ianuarie 2009

Peşte.
Totul începuse de la peşte.
Dacă în mare n-ar fi fost peşte, nimeni nu s-ar fi gândit să
locuiască acolo. Nu s-ar fi construit niciodată primele case, iar Ari
Thór n-ar fi ajuns niciodată să trăiască şi el acolo. Acum nu era sigur
dacă urma să-şi păstreze serviciul şi, pe deasupra, mai era acuzat şi de
agresiune corporală.
Fir-ar al naibii de peşte.
Zguduit de întâmplările din noaptea aceea, Ari Thór dormi dus. În
drum spre secţie, se opri la brutărie ca să-şi cumpere ceva dulce şi
simţi că toate privirile erau aţintite asupra lui – în brutărie şi pe
stradă: ochi căutători, scrutători, de parcă încăierarea cu Karl ar fi
ajuns la urechile tuturor. Bineînţeles, nimeni nu ştia de ea. Trebuia
să-şi revină, să se adune. Locuitorii oraşului nu conspiraseră cu toţii
împotriva lui.
— Neaţa! Cum ai dormit? întrebă Tómas vesel.
Ari Thór salută din cap şi îi aruncă o privire lui Hlynur.
— Scuze pentru toată tevatura de aseară.
— Tevatură? E o joacă pe lângă veştile din sud, răspunse Hlynur.
Protestele au dat în clocot şi colegii noştri au folosit gaz lacrimogen
ca să controleze situaţia, din câte am înţeles.
— Aşa merg lucrurile astea, zise Tómas. Măcar pe aici nu
protestează nimeni.
— N-ai zis tu acum câteva zile că ai ratat anii de boom din nord?
Poate că trebuia să organizezi un protest pe subiectul acesta, sugeră
Ari Thór. Mă rog, ai vorbit cu Karl aseară?
— Am vorbit, şi a trebuit să-i dau drumul, răspunse Tómas.
Deocamdată.
Ari Thór se aşteptase la asta, dar tot simţi dezamăgirea ca pe un
junghi. Nu se simţea în largul lui ştiind că un om precum Karl era în
libertate.
— Am vorbit de dimineaţă cu compania de asigurări, zise Tómas.
 214 
Le-am spus că noi considerăm cazul o tentativă de suicid. Dacă Linda
moare, ceea ce, din păcate, nu pare improbabil, Karl n-o să primească
niciun ban. Măcar atâta dreptate tot am făcut. Apoi am vorbit şi cu
şeriful din Akureyri. Ne-a lăudat că am desfăşurat o anchetă eficientă
în cazul Lindei. Până la urmă, n-o să mai trimită pe nimeni să ne
ajute, cazul e practic rezolvat.
Cu o seară înainte, Ari Thór scosese la imprimantă o parte din
informaţiile primite din Danemarca. Karl fusese interogat în cadrul
anchetei de atunci. Soţul femeii descoperise cadavrul în dimineaţa
următoare în faţa uşii – avea două urme de lovituri de cuţit în spate.
Concluzia legiştilor era că murise după a doua lovitură, iar cazul era
încă deschis.
— L-ai întrebat pe Karl despre nenorocirea din Danemarca? se
interesă Ari Thór.
— E imposibil să-l condamnăm pe baza informaţiilor pe care le
avem, zise Tómas serios. N-avem dovezi noi. Din păcate, nu contează
cât eşti de convins că e vinovat, Ari Thór, şi nici ce ai impresia că ai
dedus din comportamentul lui. În schimb, eu, unul, sunt convins că
ai dreptate.
— Cum rămâne cu mama lui Pálmi?
— E o teorie a naibii de bună, foarte convingătoare… Dar cred că
foarte puţin probabil să recunoască vreodată ceva. Ieri n-a vrut să-mi
răspundă la nicio întrebare. Nu e genul care să cedeze la
interogatoriu, dar poţi să fii sigur că o să investigăm pista asta. L-am
rugat pe Hlynur să stea de vorbă cu Sandra şi s-o roage să depună
mărturie în privinţa otrăvii pentru şobolani.
Lui Ari Thór ii crescu moralul.
— Dar nu te entuziasma prea tare. Karl n-o să fie niciodată acuzat
de crimă, sunt sigur că nu există destule dovezi. Dar am putea să le
facem o vizită părinţilor lui, care încă locuiesc în Danemarca, să
vedem unde ajungem. Dacă teoria ta e corectă şi au plecat din ţară ca
să-l protejeze, mă îndoiesc că l-ar expune acum.
— Sunt gata să fac tot ce pot ca să-l prindem.
— Băiete dragă, îmi pare rău, dar… n-o să faci parte din anchetă,
nu câtă vreme s-a făcut o plângere oficială împotriva ta. A ajuns la
procuror, dar nu-ţi face griji. O să renunţe fără îndoială la caz când o

 215 
să înţeleagă contextul. La urma urmei, individul avea un cuţit în
mână.
Ari Thór nu se gândise vreodată ar fi putut să nu ia parte la
anchetarea cazului. Îşi pusese şi ultima fărâmă de energie în anchetă,
concentrându-se să-şi răscumpere greşelile. Rămase tăcut, dezamăgit
şi nemulţumit.
— Dar chiar ai făcut o aiureală, zise Tómas. N-ai procedat
inteligent. E posibil să fim nevoiţi să-ţi dăm o mustrare oficială, dar
mai vedem… Să sperăm că putem scăpa şi fără. A, să nu uit, trebuie
să-ţi dăm alt telefon – al tău e considerat probă în caz.
Ari Thór dădu din cap, acceptând că n-avea de ales. În seara de
dinainte îi spusese lui Tómas că-şi uitase telefonul acasă la Karl
pentru că trebuise să fugă mâncând pământul ca să scape.
— Şi maşina? întrebă el agitat.
— Maşina? Care maşină?
— Jeepul lui Karl. Cel pe care l-a cumpărat cu banii pe care i-a
furat de la mama lui Pálmi. Nu poţi să verifici dacă a plătit-o cu banii
jos sau nu?
Tómas îşi notă într-un carnet.
— Aşa o să fac.
Vestea se răspândi cu viteză după ce un site de ştiri din Reykjavík
lansă ştirea, prezentând-o într-o manieră potrivit de sângeroasă.
Siglufjördur: bărbat bănuit de o crimă comisă în urmă cu 25 de ani.
Citând „surse de încredere”, ştirea menţiona chiar şi că bărbatul cu
pricina era suspectat de uciderea unei femei în Danemarca şi că
prietena lui era femeia găsită cu o săptămână în urmă, mai mult
moartă decât vie, în zăpadă.
Hlynur nu-i precizase jurnalistului cu care era în relaţii bune faptul
că hotărâseră să trateze cazul femeii din zăpadă drept o tentativă de
suicid.
Nici informaţii despre relaţia lui Karl cu Anna nu ajunseseră în
media. Motivul era simplu: Hlynur prefera, pe cât posibil, să-i
protejeze pe cei nevinovaţi.

Leifur privea cum Úlfur păşeşte timid pe scena vechiului teatru. De

 216 
data asta, regizorul beneficia de atenţia neclintită a tuturor.
Sprijinit de peretele de lângă scenă, Leifur se uită în sală. Nína
stătea la intrare, nu departe de locul în care fusese găsit cadavrul lui
Hrólfur. Totul părea că se întâmplase cu foarte mult timp în urmă.
Pálmi avea un loc în faţă, Anna şi Ugla ceva mai în spate, dar nu
una lângă alta. Pálmi părea deznădăjduit şi obosit. Tânărul poliţist
din sud reuşise să descopere o crimă comisă cu mult timp în urmă,
ceva ce nimeni nu bănuise vreodată. Un ucigaş nemilos îi răpise
mamei lui Pálmi anii bătrâneţii – cel puţin aşa părea, chiar dacă nimic
nu putea fi dovedit.
Leifur nu avea răspunsuri. Cineva îi împinsese fratele în afara
carosabilului şi distrusese fericirea familiei. În fiecare zi, puţin câte
puţin, se obişnuia cu ideea că şoferul criminal nu va fi găsit vreodată
şi că unele întrebări vor rămâne fără răspuns.
Úlfur îşi drese glasul.
Cuvintele „spectacolul trebuie să continue” parcă atârnau în aer,
nerostite, nepotrivite. În schimb, mormăi ceva ca pentru el însuşi şi
se uită la cei din sală.
— Trebuie să ne descurcăm cumva dată fiind… situaţia lui Karl.
Îmi închipui că nu suntem cu toţii încântaţi să urcăm pe scenă în
momentele astea, dar sunt sigur că ne-ar face tuturor bine să
susţinem seara de deschidere weekendul următor. Am… am vorbit cu
Leifur. S-a gândit bine şi e pregătit să preia rolul principal, chiar şi
într-un timp atât de scurt.
Privirea i se opri asupra lui Leifur, care zâmbi timid şi se uită din
nou în sală. Expresia lui Pálmi rămânea neschimbată; probabil ştia
dinainte. Ceilalţi scoaseră un murmur surprins: nu s-ar fi aşteptat
niciodată ca Leifur să aibă atâta încredere în sine să preia un astfel de
rol.
— Păi, cred că mă descurc, zise el.
Se hotărâse în seara precedentă. Ştia scenariul destul de bine, îl
învăţase ca înlocuitor al lui Karl, dar tot îşi luase câteva zile libere ca
să se pregătească. Era hotărât să strălucească.
Se gândi la fratele lui mai mare, care ar fi fost mândru de el.
Leifur simţi că-i creşte stima de sine. N-ar fi meritat, oare, să
profite şi să stea de vorbă cu Anna după seara deschiderii? Era ceva la

 217 
ea care-l captiva.

 218 
42
Siglufjördur, vineri, 23 ianuarie 2009

Oraşul era încă acoperit de un strat gros de zăpadă când Ari Thór
coborî la pontonul de lângă port la primele ore ale dimineţii. Era tras
la faţă după o noapte de nesomn. Gardurile fuseseră învăluite de
zăpadă, care în multe locuri ajungea la nivelul ferestrelor. Într-o
grădină, un sturz stătea cocoţat pe un stâlp. La o privire mai atentă
descopereai că un întreg stol de sturzi se adunase să mănânce
seminţele pe care proprietarul generos le împrăştiase special pentru
ei.
Ari Thór păşi pe doc şi privi marea învolburată şi munţii
maiestuoşi. Vara părea foarte departe. Oare el avea să mai fie în
Siglufjördur când venea anotimpul călduros? Sau Tómas avea să-l
trimită acasă, căzut în dizgraţie? Şi, chiar dacă totul ieşea bine şi
plângerea lui Karl nu avea niciun efect, oare el mai voia să rămână
aici?
Era mândru de ce reuşise să facă, chiar dacă nu izbutise să dezlege
misterul morţii lui Hrólfur. Tot credea că se întâmplase ceva sinistru
acolo.
Până la urmă, probabil se afla exact în punctul din viaţa lui în care
trebuia să fie. Munca în poliţie i se potrivea. Dacă era să păstreze
postul, trebuia să-i acorde oraşului o şansă.
Şi mai era şi Ugla. Nu era sigur dacă se îndrăgostise de ea sau nu şi
voia să se asigure.
Ea încercase din răsputeri să-l convingă să nu renunţe la
Siglufjördur.
— Mai stai până la primăvară, îi spusese. Uneori, primăvara şi la
începutul verii, când te trezeşti, vezi ceaţa de pe fiord – nu poţi să
vezi nici măcar marea şi abia dacă se zăresc unul-două vârfuri de
munte, care parcă plutesc în aer. Apoi, totul se schimbă brusc când
apare soarele. Frumuseţea locului îţi taie răsuflarea. Numai după zile
din alea îţi dai seama că nu vrei să mai pleci vreodată.
Fusese foarte convingătoare.
Întrecuse limita cu Ugla: mai întâi sărutul, apoi invitaţia în
 219 
dormitorul ei. Îşi dorea să se culce cu ea, dar apoi conştiinţa îşi
spusese cuvântul. Simţea că nu poate s-o înşele aşa pe Kristín. Mai
întâi voia să lămurească exact cum stăteau lucrurile între ei.
Dar fusese al dracului de greu s-o părăsească pe Ugla, care se
întinsese practic goală în pat. Era frumoasă în blugi şi în tricoul alb
mulat, dar irezistibilă odată ce hainele îi zăceau pe podea.
Se simţise ca ultimul fraier când îi spusese că voia să aştepte, fără
să-i explice de ce. Ugla nu ştia despre Kristín – şi asta urma să fie o
discuţie dificilă.
Ari Thór privi munţii. În Reykjavík, avusese mereu impresia că
locuia în umbra Muntelui Esja, dar acum ştia cu adevărat ce
înseamnă să trăieşti în umbra unui munte. Esja era foarte departe de
locuinţa lui din centru; aici, munţii erau chiar deasupra lui.
În Reykjavík, chiar în centru şi nu departe de apartamentul lui,
cum guvernul era gata să cadă, era imposibil să nu se audă protestele.
Erau vremuri istorice pe care le-ar fi trăit pe propria piele dacă nu s-
ar fi mutat în nord. Însă nimic nu i se mai părea important acum.
Toate astea se petreceau undeva departe, parcă într-o altă lume.
Se uită lung peste fiord, imaginându-şi cum arăta apa într-o zi
senină, când avea suprafaţa netedă ca o oglindă. Inspiră profund şi
expiră lent.

Când traversă Piaţa Primăriei în drum spre casă, Ari Thór dădu
peste Pálmi.
Pálmi îl salută dând din cap, vrând parcă să-şi vadă de drum, apoi
se opri brusc şi se întoarse.
— Îţi mulţumesc, zise încet, emoţionat, cu o privire pătrunzătoare.
Ţi-am auzit… teoria despre moartea mamei mele. Tind să te cred.
— A vorbit Tómas cu dumneavoastră?
— Da, ieri dimineaţă.
— Karl probabil că o să scape, în ciuda a tot ceea ce a făcut.
— Deja nu mai contează, spuse Pálmi. A fost cumplit s-o pierd pe
mama. S-a întâmplat atât de repede că nici n-am apucat să-mi iau
rămas-bun de la ea. Teoria ta explică foarte multe. Arată cum o
femeie care cântărea fiecare bănuţ a murit fără nicio leţcaie şi cum a

 220 
reuşit Karl să-şi cumpere jeepul.
— Tómas l-a contactat pe bărbatul care i l-a vândut, a vorbit ieri
cu el. Şi-a amintit cum tânărul de atunci a venit la el cu bani gheaţă şi
l-a plătit pe loc, zise Ari Thór, simţind un fior de mândrie.
Pálmi aprobă din cap.
— Puteţi s-o exhumaţi, dacă aveţi nevoie de asta, dacă crezi că v-ar
ajuta să-l prindeţi, spuse el pe un ton lugubru.
— Mai vedem, răspunse Ari Thór grav. O să trec diseară pe la
dumneavoastră.

Deschiderea stagiunii de teatru era mereu un eveniment


important, iar biletele se epuizară imediat. Cu toţii voiau să vadă
piesa lui Pálmi şi cu toţii voiau să vadă ultima reprezentaţie în care
fusese implicat Hrólfur, cea pentru care era posibil să fi plătit cu
viaţa.
Drumul spre Siglufjördur fusese în sfârşit deszăpezit vineri după-
amiaza, iar Ari Thór se simţea de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe
inimă, deşi nopţile apăsător de lungi şi claustrofobia agasantă
rămâneau încă în fundal. Încă se chinuia să adoarmă, gândurile îi
umblau aiurea, dar aştepta emoţionat ziua următoare, aştepta s-o
vadă pe Ugla în seara de deschidere a stagiunii. Renunţase la somn,
aşa că merse în sufragerie şi luă cartea pe care i-o împrumutase ea,
capodopera, La nord de dealuri. I se părea potrivit să se cufunde în
cartea lui Hrólfur în semn de omagiu.
Cartea parcă îl atrase într-o lume magică, atât prin poveste, cât şi
prin stilul extraordinar. Versurile pentru Linda, dulci-amare, erau mai
mult decât poeme de dragoste; se simţi copleşit de emoţie. Ari Thór
nu izbuti să lase cartea din mână până nu o termină. Pentru prima
dată de luni întregi, dormi liniştit.

 221 
43
Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Vechiul teatru din Adalgata era plin de viaţă. Ninsoarea începuse


din nou, dar de data asta fulgii moi se aşterneau gingaş pe jos.
Mulţi invitaţi erau îmbrăcaţi cu hainele lor cele mai bune. În aer
plutea nerăbdarea şi se simţea un entuziasm evident.
Rolul principal jucat de Ugla fusese un triumf, iar Ari Thór nu
reuşise să-şi ia ochii de la ea pe parcursul întregii piese. Leifur fusese
şi el surprinzător de bun, dat fiind că se pregătise doar ca substitut,
nu pe scenă, alături de ceilalţi. Piesa în sine era o surpriză – mult mai
bună decât se aşteptase oricine. Era o poveste de dragoste dulce-
amară – cu acţiunea plasată, bineînţeles, departe de Siglufjördur –
despre doi iubiţi care nu reuşeau vreodată să-şi oficializeze relaţia.
Talentul lui Pálmi era evident.
Actorii fură chemaţi de trei ori pe scenă la aplauze, iar ultima oară
toată sala se ridică în picioare. Ugla se uită în public în timpul
ropotului de aplauze, privindu-l numai pe unul dintre spectatori: Ari
Thór.
La recepţia de după spectacol nu aveai loc să arunci un ac.
Scaunele erau puse unele peste altele şi sprijinite de perete, iar elevi
de clasa a douăsprezecea îşi croiau drum printre invitaţi împărţind
aperitive. Cu toţii să străduiau ca seara să fie un succes – era mai
important ca niciodată.
Ari Thór şi Tómas vorbeau cu Pálmi, Rosa şi Mads pe scenă. Nína
stătea în apropiere, sprijinindu-se în cârje, parcă aşteptând ocazia să
ia parte la discuţie.
— Plecăm la Reykjavík mâine dimineaţă, zise Rosa, bătrâna, în
engleză. În sfârşit putem merge acasă. Dar a fost o vizită de neuitat, a
fost extraordinar că am reuşit să vedem piesa lui Pálmi montată.
— N-a fost mereu uşor s-o urmărim, râse Mads. Cred că înainte de
următoarea vizită trebuie să învăţăm nişte islandeză.
Ugla li se alătură, iar Ari Thór îi zâmbi timid. Îşi dorea să fie singur
cu ea după sfârşitul recepţiei. Oare se îndrăgostea? Nu putea suporta
gândul că o înşală pe Kristín, cel puţin nu mai mult decât o făcuse
 222 
deja, deci trebuia să se hotărască. Dacă voia să-şi încerce norocul cu
Ugla, nu putea decât să-i dea un telefon foarte neplăcut Kristínei.
Ugla se prezentă oaspeţilor danezi şi continuară conversaţia în
engleză.
Mads îi strânse mâna.
— Bună, eu sunt Mads. Suntem din Danemarca, iar Pálmi ne-a
găzduit.
Bătrâna întinse mâna.
— Eu sunt Rosalinda, dar te rog să-mi spui Rosa. Toată lumea-mi
spune aşa… zise ea, aruncându-i o privire lui Pálmi. Mai puţin tatăl
tău, Pálmi. El îmi spunea mereu Linda.

 223 
44
Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Ari Thór tresări văzând cum piesele de puzzle se aşază la locul lor.
Spargerea, fotografia, umbrela, copilul care se zvonea că ar fi al lui
Hrólfur. Acum înţelegea de unde izvorăşte talentul lui Pálmi – pentru
că nu era nicio îndoială că acesta scrisese o piesă foarte bună.
Brusc, totul era clar: testamentul lui Hrólfur şi motivul pentru care
se retrăsese din viaţa artistică, după o singură carte care să-i poarte
numele.
— Vă spunea Linda? o întrebă Ari Thór în cele din urmă pe Rosa.
Bătrâna încuviinţă din cap.
— Nu cumva v-a scris şi un poem? insistă Ari Thór.
Rosa părea confuză.
— Nu, nu. Nu mi-a scris. Cel puţin, nu din câte ştiu eu.
Ari Thór se uită la Pálmi, care parcă îmbătrânise zece ani în câteva
clipe.
— Pálmi, începu el în islandeză, cine a scris cartea La nord de
dealuri? Ştii cine a scris-o?
Era limpede că Pálmi nu urma să nege nimic. Nu avea aceeaşi
rezistenţă pe care o arătase Karl, aceeaşi voinţă. În schimb, părea
uşurat că adevărul ieşea, în sfârşit, la iveală.
Oftă şi răspunse încet, în islandeză. Rosa şi Mads se priviră
confuzi, neînţelegând o iotă.
— Tatăl meu a scris-o.
Tómas şi Ugla se holbară la Pálmi de parcă n-ar fi înţeles.
— Nu Hrólfur? întrebă Ari Thór.
— Nu…
Pálmi părea secat de orice urmă de energie.
— Hrólfur. Nenorocitul ăla de Hrólfur! zise el şi ridică vocea, apoi
reveni la un ton normal. I-a furat tatălui meu cartea. Tatăl meu era în
Danemarca, iar Hrólfur i-a stat la căpătâi înainte să moară. Era
limpede că tata scrisese cartea pentru Rosa… Linda, cum îi spunea el
– Versuri pentru Linda. Nu reuşeam să înţeleg cum de Hrólfur n-a mai
scris nicio altă carte, cu tot talentul uriaş pe care se presupunea că-l
 224 
are.
— Când v-aţi dat seama?
— Cu o zi înainte ca Hrólfur… cu o zi înainte să moară. Vorbeam
cu Rosa despre anii pe care tatăl meu i-a petrecut în Danemarca, iar
ea mi-a povestit că el îi spunea mereu Linda. Mi-a povestit puţin
despre aventura lor şi mi s-a părut că seamănă foarte mult cu ce
apare în cartea lui Hrólfur. Am făcut legătura cu romanul, dar pe
moment n-am reuşit să fac conexiunile. Ştiam că Hrólfur petrecuse
timp cu tata înainte ca el să moară, stătea cu el la spital, apoi bănuiala
mi-a încolţit în minte şi m-am întrebat dacă nu cumva tata a scris, de
fapt, romanul.
Făcu o pauză şi inspiră adânc înainte să continue.
— Trebuia să vorbesc cât mai repede cu Hrólfur, iar prima ocazie
s-a ivit în seara aceea… La cină am plecat spre casă, ca toată lumea…
— Luând şi umbrela, adăugă Ari Thór.
— Da, exact, şi am uitat-o acolo în toată agitaţia care a urmat…
— Nína a încercat să vă protejeze, îl întrerupse Ari Thór. A luat
umbrela acasă de parcă ar fi fost a ei, chiar dacă la teatru ajunsese
mai devreme, înainte să înceapă să plouă. Probabil s-a gândit că
umbrela ne-ar îndrepta atenţia asupra dumneavoastră. Dacă am fi
aflat a cui era, am fi putut deduce că vă întorseserăţi deja de la cină.
Apoi mi-a intrat noaptea în locuinţă ca să-mi fure aparatul de
fotografiat.
— Ce? Pentru ce? întrebă Pálmi uluit.
Nína stătea în apropiere şi se uita ca vrăjită la Pálmi, iar în ochii ei
Ari Thór văzu admiraţie, chiar iubire.
— Am făcut mai multe poze în seara aceea, în sala de spectacol şi
în foaier, iar într-una dintre ele umbrela atârnă de un cui, zise Ari
Thór. Nína şi-a rupt piciorul pe gheaţa din faţa casei mele, în timp ce
se grăbea să ajungă acasă după ce-mi intrase în locuinţă. Am auzit-o
când scotocea prin camere şi aproape am prins-o în flagrant. Am
auzit pe cineva strigând de durere chiar înainte să-mi pierd
cunoştinţa după ce am căzut în întuneric. De la spital mi s-a
confirmat că a venit la ei în seara aceea cu un os rupt… I-am arătat
Uglei pozele şi mi-a spus că era umbrela dumneavoastră cu picăţele,
un semn distinctiv, şi a mai spus că sunteţi unul dintre puţinii

 225 
oameni din Siglufjördur care foloseşte umbrela.
Se uită întâi la Ugla, apoi la Nína.
— Aşa e, nu?
Tómas îl privea furios, dar nu zicea nimic. Ari Thór ştia că urma o
muştruială pe cinste pentru că-i arătase Uglei poze dintr-un caz în
care şi ea era un potenţial suspect.
Nína se apropie, ezită, apoi ochii i se opriră asupra lui Pálmi.
— Da. Dar am făcut-o… pentru el, spuse ea ferm.
— Tu ai luat umbrela? făcu Pálmi, vădit jenat şi destul de furios.
Mă întrebam eu ce s-a-ntâmplat cu ea.
— Voiam să ţi-o aduc astă-seară şi să-ţi spun… să-ţi spun că ştiu
toată povestea. Pálmi, dragostea mea, trebuia să fie secretul nostru!
zise ea.
— Al nostru…? întrebă el uluit.
Ari Thór interveni şi îl întrebă pe Pálmi:
— Deci v-aţi dus acasă la cină şi v-aţi întors?
— Da, uitasem scenariul. Úlfur şi Hrólfur făcuseră câteva corecturi
şi m-au rugat să-l iau acasă în pauză şi să scot la imprimantă varianta
finală. Eram la jumătatea drumului când mi-am amintit de ea. Când
am ajuns înapoi, Hrólfur tocmai urca în lojă, iar Nína nu mai era la
casa de bilete.
— Eram în debara, îl întrerupse Nína. Am auzit o ceartă de sus. Tu
plecaseşi deja când am urcat şi nu mi-am dat seama că ţi-ai uitat
umbrela acolo decât după ce a venit poliţia, explică ea, încântată că
Pálmi îşi dădea seama de riscurile pe care şi le asumase pentru el.
— I-aţi spus lui Hrólfur că-l bănuiaţi? îl întrebă Ari Thór pe Pálmi.
— Da. L-am întrebat direct dacă-i furase tatălui meu cartea. Băuse
cum mult şi n-a făcut decât să râdă. A zis că asta nu se poate numi cu
adevărat „furat” şi că, de fapt, el salvase romanul – că-i dăduse viaţă.
A zis că tata n-ar fi fost niciodată în stare să vândă cartea sau să facă
ceva cu ea. Din cine ştie ce motiv absurd credea că are drepturi
asupra cărţii pentru că o transformase într-un succes. Îţi închipui că
am început să mă cert cu el. I-am zis că e un mincinos şi un hoţ
nenorocit. L-am întrebat chiar şi dacă exista măcar vreun pasaj în
carte pe care să-l fi scris el. „Nu, tatăl tău a făcut o treabă excelentă”,
mi-a zis, cu rânjetul ăla superior. „N-a trebuit să schimb nimic.” Mi-a

 226 
zis să mă liniştesc, că-mi acordase o şansă la Societatea de teatru ca
să îndrepte un rău. „O favoare merită o alta”, a zis. Tata îl făcuse
romancier, aşa că el m-a făcut pe mine dramaturg.
Pálmi tăcu, însă mâinile îi tremurau de furie.
Rosa şi Mads îşi ascultau confuzi gazda, care părea să-şi fi pierdut
de tot cumpătul.
— L-am întrebat dacă tata ceruse ca romanul să fie publicat, iar
Hrólfur a recunoscut că da, continuă Pálmi. Nemernicul dracului!
Tata voia ca romanul să fie publicat şi a cerut în mod expres ca ea…
Arătă spre Rosa, care părea să nu înţeleagă nimic.
— …să primească un exemplar. Hrólfur şi-a bătut joc de tot, şi-a
bătut joc de un om pe moarte. A recunoscut chiar şi că s-a asigurat ca
drepturile pentru traducere să nu fie vândute niciodată vreunei
edituri din Danemarca, astfel ca Linda, Rosalinda, să nu citească
vreodată romanul şi să nu-şi dea seama cine l-a scris, de fapt.
Pálmi se opri o clipă.
— Mă bucur că s-a aflat totul. Pot să-i spun adevărul, iar ea poate
să citească romanul pe care tata l-a scris pentru ea.
Îi zâmbi Rosalindei, care părea nedumerită că devenise subiect de
conversaţie.
— Probabil s-a gândit că e corect ca drepturile să ajungă la
dumneavoastră, a văzut-o ca pe un mic gest de a îndrepta lucrurile,
într-un final, zise Ari Thór.
— Nenorocitul naibii… De parcă s-ar fi schimbat ceva! A trăit toată
viaţa pe spinarea altuia. Tatăl meu a murit şi a fost uitat, iar Hrólfur a
trăit regeşte şaptezeci de ani. Dar… n-am vrut să-l ucid.
— L-aţi împins?
Întrebarea nu-şi avea rostul.
— Eram furios, l-am îmbrâncit, apoi m-am grăbit să ies când am
văzut că e mort. Atunci mi-am uitat umbrela. O atârnasem din
obişnuinţă la garderobă când am venit să iau scenariul, zise Pálmi şi îi
scăpă o lacrimă. Nu voiam să-l omor. Abia dacă am pus geană pe
geana de-atunci. Slavă Domnului că s-a terminat odată!
— Cred că ar fi bine să mergem la secţie, Pálmi, zise Tómas cu
blândeţe. Trebuie să-ţi luăm o declaraţie.
— Hmm, da, sigur, bineînţeles, făcu el buimăcit.

 227 
— Încă ceva, spuse Ari Thór. Copilul care se spune că era al lui
Hrólfur – a fost o minciună?
— Da, răspunse Pálmi. Îmi pare foarte rău. Am fost şocat când am
aflat că trataţi moartea lui ca pe o crimă şi am vrut să vă trimit pe o
pistă greşită. Regret profund.
Ari Thór n-avea nicio îndoială că e sincer.
— Iar eu am căzut direct în capcană.
— Mă gândeam la Nína când am inventat povestea, spuse el, parcă
făcând abstracţie de faptul că femeia stătea lângă ei. Nimeni nu ştie
cine a fost tatăl ei.
Nína tresări surprinsă, de parcă toată lumea se năruia în jurul ei.
— Aveai… aveai de gând să dai vina pe mine? întrebă ea uluită.
Pálmi o privi cu o expresie vinovată pe chip. Ochii Nínei parcă se
goliseră. Parcă se retrăsese în mintea ei, departe de tot ce o înconjura.
— Ar cam trebui să mergem, Pálmi, zise Tómas.
Oaspeţii de la recepţie priviră uluiţi cum sergentul îl conduce pe
Pálmi afară din teatru.
Úlfur auzise destul din discuţia lui Pálmi cu poliţiştii ca să tragă
propriile concluzii. Bănuia de ceva timp că ceva nu e-n ordine. Când
plecase de lângă Hrólfur, îşi dăduse seama că Pálmi nu luase
scenariul, dar apoi, întorcându-se, descoperise că Pálmi îşi găsise
cumva timp să-l corecteze.
Se hotărâse atunci să nu-l întrebe nimic pe Pálmi şi era cu atât mai
puţin dornic să spună ceva poliţiei.
Îl compătimea enorm pe Pálmi.

Pálmi se uită în urmă şi se încruntă, de parcă l-ar fi învăluit ceaţa şi


viscolul nimicitor din Siglufjördur.
Îi era frică, îi era teamă de închisoare. Dar nu asta îl îngrijora cel
mai mult.
Cel mai tare îşi dorea ca micuţa comunitate de la marginea
oceanului să-l ierte. Mai mult ca orice, îşi dorea să se poată uita în
ochii celor pe care-i cunoştea de atât de mult timp.

Ari Thór se simţise mulţumit în timp ce-l chestiona pe Pálmi, chiar


 228 
mândru.
Apoi văzuse expresia devastată de pe chipul lui Pálmi când acesta
privise pentru ultima oară sala de spectacol.
Era nedrept. Pálmi ajungea pe mâna poliţiei, iar Karl rămânea
liber.
Preţ de o clipă, Ari Thór se gândise că lumea era corectă.
O tâmpenie. Ştia foarte bine, pe propria piele, după ce rămăsese
orfan la o vârstă fragedă, că dreptate nu era decât o iluzie.

 229 
45
Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Karl se pregătea să plece din oraş. Găsise pe cineva care să-l ducă
până la Akureyri. Un prieten vechi îi dăduse o slujbă şi avea de gând
să stea acolo o vreme, înainte să ia vreo hotărâre.
Nu luase prea în serios ce-i spusese Tómas, să nu părăsească
oraşul. Spera să scape fără proces – avusese mereu noroc cu treburile
astea.
Lăsă multe dintre lucrurile Lindei în apartament şi luă cu sine doar
ce era de valoare. Nu voia să aibă un bagaj prea mare – nici fizic, nici
metaforic. Era jale mare că pierduse cele zece milioane de pe
asigurare. Nu i-ar fi stricat să-i aibă-n buzunar.
Nu înţelegea cum de-l suportase Linda când se purtase atât de urât
cu ea. O şi bătuse de mai multe ori. Bineînţeles, nu-i împărtăşise
niciodată secretele întunecate din trecutul său. Desigur, la început
fusese fermecător, o ademenise în capcană. Avea impresia că ea
încercase mereu să-l salveze. Blândeţea îi făcuse tot ei mai mult rău.
Şi, probabil, n-avea s-o mai vadă niciodată, doctorii spuneau că n-o
să-şi revină, iar el n-avea de gând să meargă la Reykjavík s-o viziteze
pentru ultima oară.
În ultimele zile, media nu-i crease o imagine favorabilă şi probabil
că în curând urma să fie nevoit să plece din ţară. Era limpede că
opinia publică hotărâse deja că e vinovat.
Maşina trecu prin tunel, iar Karl nu se uită în urmă. N-o să mai
vadă niciodată oraşul ăla rece ca gheaţa.

Leifur era mulţumit de el însuşi după spectacol. Publicul păruse


să-l placă. Şi, spre surprinderea lui, chiar se bucurase de lumina
reflectoarelor. Poate că la următorul spectacol o să caute să petreacă
mai mult timp pe scenă decât în spatele ei. Ieşise din zona de confort
şi se simţea bine. La recepţie o şi invitase în oraş pe Anna. Ea îl
refuzase politicos – dar măcar încercase. Iar mâine se va duce la secţie
şi-i va ruga pe Tómas şi colegii lui să redeschidă dosarul accidentului
 230 
în care murise fratele său. Bineînţeles, în sinea lui ştia că n-are rost –
trecuseră prea mulţi ani. Dar simţea nevoia unei finalităţi, iar după
aceea o să încerce, o să încerce din greu, să-şi continue viaţa.

După ce se răspândi vestea despre presupusele crime ale lui Karl,


Anna îşi dădu seama cât noroc avea că scăpase. De atunci nu mai
vorbise cu el şi nici n-avea de gând să-l mai vadă vreodată. Spera că
plecase deja din oraş. Din fericire, relaţia lor nu devenise publică. Şi,
spera ea, va rămâne secretă, cu toate că secretele aveau obiceiul
straniu de a ieşi la suprafaţă în astfel de oraşe mici. Până atunci, era
hotărâtă să se concentreze pe slujba de la şcoală. Ideea o entuziasma.
În mod surprinzător, individul acela timid, Leifur, o abordase după
spectacol – evident, în maniera lui sfioasă. Drăguţ din partea lui, îşi
zise ea, dar hotărâse ca deocamdată să nu mai intre în niciun fel de
relaţie, ilicită sau nu. Iar Leifur chiar nu avea caracterul întunecat şi
periculos care o atrăsese la Karl…

 231 
46
Reykjavík, sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Kristín încercase să dea de Ari Thór de două zile, dar telefonul îi


fusese tot timpul închis.
Se supărase pe el că hotărâse s-o părăsească atât de brusc şi să se
mute în nord aşa, din scurt, fără să fi discutat deloc – s-o părăsească
pe ea, femeia cu care hotărâse să-şi împartă viaţa. Ea credea că-l
găsise pe bărbatul pe care-l putea iubi, poate chiar pe bărbatul cu
care să-şi petreacă restul vieţii. Şi brusc el se mutase în Siglufjördur.
O lăsase prea mult timp singură în apartamentul lui, doar în
compania cărţilor.
Kristín nu reuşise să meargă cu el în primul weekend. N-ar fi putut
să suporte un rămas-bun cu lacrimi şi drumul lung spre sud, doar ea
în maşină.
Cum putuse să plece fără să privească înapoi şi s-o lase singură?
Avea zi şi noapte aceleaşi gânduri, ca într-o buclă nesănătoasă, şi
se chinuia din greu să se concentreze la cursurile ei. Era prima oară
când îşi dăduse voie să fie distrasă, prima oară când simţise că măcar
e posibil să fie distrasă. Cu siguranţă se îndrăgostise. Pentru prima
oară.
Îi luase câteva săptămâni să-şi înţeleagă sentimentele şi să se
redreseze. Era tot mai dureros să vorbească cu el la telefon – i se
sfâşia sufletul când îşi amintea de distanţa la care se aflau unul de
celălalt. Îi amintea de dulceaţa din glasul lui; îi amintea de faptul că
nu putea să-l atingă, să-l sărute, să-i simtă căldura îmbrăţişării.
Nu mult după ce Ari Thór plecase la Siglufjördur, tatăl Kristínei
fusese concediat, iar la scurt timp după aceea şi mama ei fusese pusă
pe liber. Orice urmă de stabilitate din viaţa ei dispăruse. Nu-şi dorea
decât să-l sune pe Ari Thór şi să plângă la telefon. Avea nevoie de el
mai mult ca oricând.
Apoi venise Crăciunul şi el o dezamăgise din nou. Îi promisese că
vine de Sărbători în Reykjavík. Aşteptase concediul cu o candoare şi o
bucurie de copil, asta până în ziua în care o sunase să-i spună că era
de serviciu.
 232 
De dezamăgire, rămăsese fără cuvinte. Închisese telefonul după ce-
şi luase rămas-bun de politeţe, apoi plânsese ca atunci când era mică.
Îi era dor de el şi simţea o durere aproape fizică. Îşi blestemase
orgoliul, incapacitatea de a se exprima, de a îndrepta situaţia. De a
vorbi deschis despre iubirea pe care i-o purta şi despre faptul că avea
nevoie de el.
Regreta amarnic că nu-l sunase în Ajun, dar atunci era nervoasă, o
furie şi un sentiment de pierdere pe care nu le putea controla.
Treptat, îşi recăpătase echilibrul, iar acum era momentul să
îndrepte lucrurile. Se gândea că făcuseră progrese, chiar dacă
telefoanele erau puţine, cu intervale mari între ele. Amândoi aveau
nevoie de timp, iar Ari Thór trebuia să ştie că ea îşi arăta greu
emoţiile şi că, uneori, chiar era prea ocupată să vorbească. Dar acum
făcea un pas uriaş ca să încerce să salveze relaţia şi viitorul lor
împreună. Candidase la o slujbă de vară la spitalul din Akureyri,
suficient de aproape încât să facă naveta din Siglufjördur. Primise
postul şi putea să-şi termine şi ultimul an de practică acolo. Trebuia
să dea răspunsul pe loc. Încercase să-l sune pe Ari Thór pe mobil
sâmbătă, dar părea închis. Aşa că se hotărâse, acceptase oferta,
refuzând în acelaşi timp o ofertă similară din partea Spitalului
Naţional din Reykjavík. Postul fusese ocupat imediat de altcineva,
deci n-avea cale de întoarcere.
Era sâmbătă seara târziu când îi sună telefonul. Apelul venea de la
un număr necunoscut. Răspunse. Era Ari Thór. În sfârşit putea să-i
dea vestea cea bună.

 233 
EPILOG
Primăvara

Tómas privea cum ceaţa se ridică peste fiord. Era dimineaţa


devreme, iar oraşul încă dormea. Zilele erau tot mai lungi,
amintindu-le tuturor că aproape sosise vara. Pentru un loc care iarna
era atât de rece şi întunecat, Siglufjördur era cald şi strălucitor vara,
în general mult mai călduros decât Reykjavík şi zona de sud-vest.
Karl plecase definitiv din oraş. În ciuda eforturilor lui Tómas, nu
reuşiseră să-l prindă cu nimic. Probabil va continua să facă rău prin
alte părţi, dar Tómas izbutise ca măcar Siglufjördur, oraşul lui, să fie
în siguranţă. Linda se stinsese fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa, aşa că
dispăruse orice şansă de a-l acuza pe Karl de violenţă domestică.
Karl nu insistase cu plângerea împotriva lui Ari Thór. Băiatul
avusese noroc. Tómas îl plăcea, era deştept şi, chiar dacă uneori era
temperamental şi impulsiv, era întotdeauna bine intenţionat, ceea ce
conta enorm. Ari Thór nu vorbea mult despre viaţa lui privată, dar
Tómas tot află că se despărţise de prietena lui din Reykjavík. După
despărţire, Ari Thór părea singuratic şi mohorât, dar Tómas spera ca
zilele însorite de vară să-l binedispună.
Tómas era destul de sigur că Hlynur, nu Ari Thór, dăduse
informaţiile presei. De fapt, Hlynur păruse tot mai puţin interesat de
muncă odată cu trecerea timpului. Ceva îl frământa pe tânărul
poliţist, dar Tómas nu ştia ce anume. Şi nici nu era îndeajuns de sigur
încât să-l confrunte în legătură cu scurgerile de informaţii. De
asemenea, într-un fel se bucura că povestea lui Karl ajunsese în presă,
dar nu şi relaţia lui cu Anna. Dacă Hlynur chiar era în spatele
legăturii cu presa, măcar ştiuse să discearnă cât de cât între bine şi
rău.
Tómas privi cum fiordul şi munţii prind treptat viaţă în lumina
soarelui care se înălţa şi strălucea pe povârnişuri, scânteind în apă.
Era începutul unei zile superbe. Soţia lui Tómas hotărâse să se mute
la Reykjavík să studieze. El nu mergea cu ea, cel puţin nu acum. Nu
era gata să plece din Siglufjördur, nu încă.

 234 
 235 

S-ar putea să vă placă și