Temperamentul

Temperamentul a reprezentat un obiect de studiu încă din perioada Antichității: în sec.

al IV-lea îHr., Hipocrate a dezvoltat o teorie referitoare la umorile organismului, care pot
asigura sănătatea sau îmbolnăvirea individului uman. Hipocrate a pornit de la teoria lui
Empedocle, referitoare la cele patru elemente primare ale universului (pământ, aer, foc și apă),
extrăgând din acestea patru calități: uscăciune, umezeală, căldură și răceală – cele patru umori
ale organismului uman. La distanță de aproximativ 4 secole, Galenus realiza prima tipologie a
temperamentului, în cadrul lucrării intitulate „De Temperamentis”, unde a identificat nouă
tipologii. Dintre toate acestea, doar patru sunt considerate ca fiind principale. Este vorba despre
acele tipuri de temperamente care depind de dominanța umorilor identificate de Hipocrate.
Celelalte patru tipuri de temperamente se referă la împerecherea umorilor (cald-uscat; cald-
umed; rece-uscat; rece-umed), reprezentând temperamentele secundare.
Cea de-a noua tipologie temperamentală constă în combinarea celor patru tipologii
principale, fiind considerată tipologia ideală. De asemenea, denumirea tipologiilor principale s-a
realizat în conformitate cu funcția de umoare predominantă la nivelul organismului, ceea ce a
determinat apariția următoarelor concepte: sangvinic (lat. „sanguis” – sânge), coleric (gr. „cole”
– fiere), melancolic (gr. „melas” – negru + gr. „cole” – fiere) și flegmatic (gr. „phelgma” –
mucus). Hipocrate și Galenus au oferit o contribuție majoră în inițierea studiului
temperamentului uman, prin intermediul identificării diferențelor individuale ale
comportamentelor umane și a posibilității de explicare a acestora prin înțelegerea modului de
funcționare a mecanismelor fiziologice care le determină. Varietățile comportamentale specifice
pot fi reduse la un număr restrâns de categorii temperamentale (Strelau, 2002).
Immanuel Kant este o altă figură remarcabilă care a studiat temperamentul, prin
intermediul lucrării intitulate „Antropologia din perspectivă pragmatică”, publicată în anul 1798.
În viziunea acestuia, temperamentul reprezintă un fenomen psihologic – trăsăturile psihicului
fiind determinate de compoziția sângelui. Un secol mai târziu, Wilhelm Wundt studiază
problema temperamentului și ajunge la concluzia că acesta reprezintă o dispoziție referitoare la
impulsurile și emoțiile umane. Wundt evidențiază caracteristicile celor patru temperamente
fundamentale propuse de Galenus, considerând că melancolicii și colericii sunt caracterizați de
emoții puternice, în timp ce flegmaticii și sangvinicii sunt caracterizați de emoții slabe (Ibid.). O
altă personalitate remarcabilă care a studiat temperamentul uman este psihologul elvețian C. G.
Jung, asupra căruia o să revin în continuarea acestui articol.
Ce este temperamentul?
  Studierea temperamentului din mai multe perspective presupune existența unor diferențe
la nivelul termenilor explicativi și a orientărilor care încearcă să înțeleagă formarea, dezvoltarea
și activitatea acestuia, deci implicit la nivelul definițiilor conceptului respectiv.
 Temperamentul reprezintă un termen general referitor la acel „cum?” al comportamentului uman
– altfel spus, la modalitățile în care se comportă un individ uman. Conform lui Chess & Thomas
(1996), temperamentul poate fi echivalat cu termenul de „stil comportamental”, căci ambii
termeni se referă la modalitățile de funcționare ale comportamentului uman și nu la cauzele și
abilitățile comportamentale. În procesul de dezvoltare, dar și în propria sa natură, temperamentul
suferă influențe puternice din partea factorilor din mediu.
  O definiție mai precisă ne spune că temperamentul „se referă la caracteristicile
fenomenelor de natură emoțională ale unui individ, incluzând susceptibilitatea sa față de
stimularea emoțională, puterile sale obișnuite și viteza de răspuns, calitatea stării sale
predominante, și toate particularitățile fluctuațiilor și intensității stării, aceste fenomene fiind
dependente de construcția constituțională și prin urmare de ereditate la origine.” (Allport,
1961, p. 34, apud. Joyce, 2010, p. 4).
  Formarea temperamentului se realizează prin intermediul integrării însușirilor sau
trăsăturilor dinamico-energetice ale proceselor psihice, precum și ale actelor motorii. Integrarea
caracteristicilor dinamico-energetice, care sunt înnăscute, în plan psihocomportamental, se
realizează pe parcursul ontogenezei. În acest sens, există mai multe stadii de dezvoltare în
contextul cărora caracteristicile bioenergetice se integrează în conduita individului uman. Astfel,
structura temperamentală și tipul temperamental este înnăscut, reprezentând elementul ereditar al
personalității (Golu, 2007).
  O altă definiție ne spune că temperamentul „constituie latura dinamico-energetică a
personalității. Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau de
lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita
individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un
individ și mai ales modul cum este consumată aceasta. (…) Temperamentul este una dintre
laturile personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament (mișcări,
reacții afective, vorbire etc.).” (Zlate, 2006, p. 353) sau că acesta desemnează un „ansamblu de
elemente biologice care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea.” (Sillamy,
2000, p. 313).
Temperamentul sau caracterul unui organism viu, ne arată felul cum reacţionează, sau
cum se comportă în anumite situaţii de schimbare a unor elemente din mediul înconjurător. La
rândul lui, comportamentul se exteriorizează prin reacţii emoţionale şi motorice, corelate cu
modul în care se realizează autocontrolul acestor reacţii. Termenul „temperament” defineşte de
asemenea constanta, intensitatea şi durata reacţiilor provocate de excitantul extern.
Cuvântul provine din secolul al XVI-lea, când temperamentum era interpretat ca un
amestec de raporturi echilibrate, sau în farmacie ca un amestec de umori ale corpului uman.
Teoria celor patru temperamente clasice (umoralismul lui Galen) a fost abandonată, nu mai este
ştiinţă.[1]
Cvasiunanimitatea psihologilor au considerat temperamentul ca fiind înnăscut. El este
considerat „factorul ereditar” în organizarea internă a personalităţii. Particularităţile
temperamentului ţin de structura somatică, de sistemul nervos, de mobilitatea proceselor
nervoase, de resursele energetice.
Temperamentul nu se manifestă în acelaşi mod pe tot parcursul vieţii. El evoluează o dată
cu întregul organism şi sistem nervos, astfel încât trăsăturile de temperament se maturizează,
sunt deplin formate la sfârşitul adolescenţei, se menţin relativ constante pe toată perioada
maturităţii, până la bătrâneţe, când cunosc un proces de aplatizare din cauza pierderii vivacităţii,
a vigorii. În schimb, unele trăsături temperamentale se rigidizează, se accentuează la bătrâneţe
(de exemplu: iritabilitatea la un coleric, depresia la un melancolic, închistarea la un flegmatic).
Temperamentul este neutru din punct de vedere valoric pentru personalitate, adică nu el
este cel care dă valoare personalităţii. Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau
indezirabile.
Trăsăturile temperamentale sunt înnăscute, au o condiţionare biologică, dar dobândesc
valenţe numai în plan psihocomportamental, constituindu-se în fundamentul personalităţii. Ele
stau la baza imprimării celorlalte trăsături, cărora le conferă o anumită nuanţare, expresivitate,
dinamism, vivacitate sau dimpotrivă, inhibiţie retragere. Temperamentul îşi pune pecetea pe
viaţa noastră psihică (generozitatea, spre exemplu, nu ţine de temperament, dar felul cum îşi
dobândeşte cineva şi, mai ales, cum îşi manifesta cineva generozitatea se află sub influenţa
temperamentului)
Temperamentul, deşi larg determinat genetic, este în expresia lui funcţională, modelat de
condiţiile socio-culturale, existenţiale ale individului. Influenţa ereditarului asupra
psihocomportamentalului nu este directă, ci mediată de factori socio-culturali.

Tipologii temperamentale
Nu există temperamente pure. Etimologia latină a cuvântului „tempera – temperare”, care
înseamnă „a amesteca”, sugerează acest lucru. In mod potential, trasaturile apartin tuturor
tipurilor de temperament coexista in fiecare persoana, insa unele se manifesta mai pregnant decat
altele. Asadar, temperamentul fiecarei persoane este o combinatie unica, originala, care il
individualizeaza.
Clasificarea tradiţională
Clasificarea tradiţională a temperamentului este legată de cultura, arealul geografic, perioada
istorică. Cele mai cunoscute clasificări ale teperamentelor sunt clasificarea greacă sau chineză; în
Europa este răspândită clasificarea greacă a lui Hipocrat, care are patru grupe mari umorale:
1. sanguis (sânge)
2. chole (fiere galbenă sau bilă)
3. melan (chole sau fiere neagră)
4. flegma (salivă)
De aici provin cele patru temperamente:
1. sangvin, (temperament comparat cu aerul, primăvara, sangele, dopamina, tinereţea,
magicianul)
2. coleric, (temperament comparat cu focul, vara, bila galbena, testosteronul, seceta,
razboinicul)
3. melancolic, (temperament comparat cu pamantul, toamna, bila neagra, serotonina, seara,
poetul)
4. flegmatic, (temperament comparat cu apa, iarna, flegma, estrogenul, noaptea, regele)
Acest punct de vedere prezintă importanţă doar pentru istoria ştiinţei, el nu mai este medicină sau
psihologie. Deja la 1850 teoria celor patru temperamente clasice era privită drept depăşită.
 Clasificarea din punct de vedere psihologic
În prezent la temperamente se urmăresc patru trăsături de caracter descrise ca:
1. activitate - forţă, iuţeală, mobilitate a gândirii şi vorbirii
2. creativitate - tempo, intensitate de reacţie la stimulanţii exteriori
3. emoţionalitate - frecvenţă, intensitate, şi gradul în care emoţiile influenţează
comportamentul
4. sociabilitate - dorinţa de apropiere de alte persoane, felul, modul de adaptare, comportare
în grup.
Clasificarea românească
Psihologul român Gheorghe Zapan a determinat patru tipuri (niveluri) de temperament:
nivelul motor general (legat de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul
mintal (legat de gândire). Fiecare nivel se caracterizează în funcţie de forţă, echilibru, mobilitate,
persistenţă, tonus afectiv (stenic şi astenic) şi direcţie (extravertit şi introvertit).

Bibliografie:

 Curs 2 „Temperamentul – ca latură dinamico – energetică a personalităţii”, Cursuri

Psihologia Personalităţii
 Golu, M. (2007) Fundamentele psihologiei (Vol. 1). București: Editura Fundației
România de Mâine.
 Zlate, M. (2006) Fundamentele Psihologiei, București: Editura Universitară

Dişteanu Anca Iulia

Conversie Anul I, Semestrul al II-lea