INTRODUCERE

Denumirea de trezorerie îşi are originea în limba latina unde “ thesarus” se traduce
prin “ comoara” sau “ depozit pentru obiecte de valoare “.
Dacă la nivel naţional prin “ trezoreria statului” este desemnată instituţia care
concentrează resursele bugetului public, în cazul unităţilor patrimoniale trezoreria însumează
capitalurile lichide compuse din numerarul de casă, disponibilul de la bănci, titlurile de
plasament şi alte hârtii de valoare.
Stăpânirea mijloacelor băneşti şi de plată, a relaţiilor financiar-bancare şi de circulaţie
a capitalului, este una din cele mai vechi şi mai viabile secţiuni ale contabilităţii.
In acest sector se întâlnesc finanţele, ca teorie şi practica economică cu conceptele
clasice ale ştiinţei contabile. Realizarea simbiozei corespunzătoare, care să permită derularea
fluxurilor şi a multiplelor implicaţii financiare dintre partenerii de afaceri concomitent cu
evidenţa şi controlul lor operativ, este un obiectiv de primă mărime al contabilităţii
trezoreriei, ca secţiune “ motor” a contabilităţii manageriale.
O întreprindere lansată pe piaţă, în cadrul unei economii instabile, cum este cazul ţării
noastre, nu poate răspunde favorabil fenomenelor de incertitudine şi de risc, fără o gestiune a
trezoreriei sale, ca subansamblu al gestiunii financiare.
Gestiunea trezoreriei are rolul de a regrupa ansamblul deciziilor, regulilor şi
procedurilor care asigură la costul cel mai redus menţinerea echilibrului financiar al
întreprinderii.
Obiectul principal al gestiunii trezoreriei este evitarea ‘’blocajului financiar’’ ca
urmare a ajustării zilnice a fluxurilor financiare. Printr-o minuţioasa gestiune a
disponibilităţilor şi a instrumentelor de plată şi de finanţare se realizează şi obiectivul
secundar de rentabilitate, prin care se minimizează, pe de o parte costul şi volumul finanţărilor
şi se optimizează modul de plasare a excedentelor de trezorerie pe termen scurt.
O mare parte a trezoreriei este reprezentată de gestiunea riscurilor financiare, ceea ce
presupune utilizarea unor instrumente de asigurare şi de speculaţie, atunci când pieţele
financiare sunt fluctuante, cu alte cuvinte atunci când ratele de schimb şi ratele dobânzii
oscilează foarte mult la intervale scurte de timp.

1
 Problema riscurilor financiare este o problemă acută în România, unde întreprinderile sunt
supuse presiunii unei puternice creşteri a ratei dobânzii, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei şi a
unei încetiniri a creşterii economice.
Una dintre cele mai răspândite politici de gestiune a trezoreriei, în ţările cu economie
dezvoltată şi stabilă este “gestiunea zero”. Ea constă în menţinerea cât mai aproape de zero a
soldurilor de disponibilităţi, în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei.
Gestiunea de tip zero, întâmpină însă, o serie de dificultăţi, în cazul întreprinderilor cu
numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare în bancă a cecurilor
neputând fi prevăzută cu exactitate.

2
 CAPITOLUL I
CADRUL LEGISLATIV CU PRIVIRE LA OPERAŢIILE ÎN NUMERAR ŞI FĂRĂ
NUMERAR

1.1. Componentele operaţiilor în numerar şi fără numerar în accepţiunea Legii

contabilităţii nr.82/1991 republicată şi a Regulamentului de aplicare

Contabilitatea trezoreriei are ca obiect evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de

plasament, disponibilităţilor din conturi la bănci, disponibilităţi din casă, creditelor bancare pe
termen scurt şi a altor valori de trezorerie.
Operaţiunile în numerar sunt legate de disponibilităţile din casă.
Operaţiunile fără numerar se referă la: conturile la bănci, acreditive şi avansuri de
trezorerie.
Disponibilităţile de casă se ţin separat cele păstrate în lei, faţă de cele în devize.
Evidenţa operativă a acestor valori se ţine în registrul de casă. Disponibilităţile în devize se
înregistrează în contabilitate la cursul zilei sau la curs fix.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor financiare în lei sau în devize se efectuează cu
respectarea Regulamentului operaţiilor de casă, şi a normelor stabilite de Banca Naţională a
României.
Conturile la bănci cuprind:
 valorile de încasat (cecuri şi efecte comerciale depuse la bănci);
 disponibilităţile în lei şi în devize;
 carnete de cecuri cu limită de sumă;
 credite bancare pe termen scurt;
 dobânzi aferente disponibilităţilor.
Conturile bancare se evidenţiază analitic pe fiecare bancă în parte.
Dobânzile de încasat se înregistrează la venituri financiare, iar cele de plătit la cheltuieli
financiare.
Disponibilităţile băneşti din conturile bancare pot funcţiona la vedere sau la termen. În
situaţia în care încasările sunt mai mari decât plăţile, soldul contului reprezintă
disponibilităţile băneşti iar dacă încasările sunt mai mici decât plăţile, soldul exprimă creditele
acordate de către bancă.

3
 Acreditivele reprezintă disponibilităţi băneşti ale unităţii, aflate într-un cont bancar, la
dispoziţia unui terţ, de regulă furnizor, şi destinate plăţii acestuia pe măsura îndeplinirii
condiţiilor aferente acreditivului (livrării mărfurilor, executării de lucrări, prestării serviciilor).
Acreditivele se pot deschide în lei sau în devize.
Avansuri de trezorerie reprezintă sumele băneşti cu anticipaţie unor furnizori prestatori
de servicii sau executanţi de lucrări pentru a înlesni achitarea cu grad sporit de certitudine şi
în timp mai scurt a lucrărilor executate în cadrul prevederilor contractuale.
Avansurile de trezorerie se pot acorda în numerar salariaţilor delegaţi să efectueze plăti
în favoarea întreprinderii.
Creditele pe termen scurt sunt acordate de bancă în lei sau în devize sub formă de
împrumut pe termen scurt (între 1 şi 5 ani). Rata dobânzii pentru aceste împrumuturi se
stabileşte la fiecare prelungire a duratei creditului, ţinându-se cont de evoluţia dobânzii pe
pieţele financiare, astfel încât plasamentele de acest gen să fie aducătoare de profit mai mare
decât cel realizat prin depunerea capitalului la bancă.

1.2. Documente de încasări/plăţi şi instrumente de plată

Relaţiile între societăţile comerciale şi alte persoane fizice sau juridice dau naştere în
cadrul climatului economic la obligaţii băneşti care se pot efectua, după caz, în numerar şi
fără numerar.
Plata în numerar se realizează imediat, fără intermediere, prin mişcare directă a sumelor
băneşti.
Documentele de încasări/plăţi în numerar folosite pentru înregistrarea operaţiunilor de
casă sunt următoarele: chitanţa şi chitanţa fiscală, factura fiscală şi factura, statul de plată,
borderoul documentelor achitate cu cecuri de decontare, registrul de casă.
Chitanţa serveşte ca document justificativ pentru încasarea unei sume în numerar în
casieria societăţii comerciale. Ca o variantă a chitanţei este chitanţa pentru operaţii în valută.
Pentru cumpărarea unor produse, lucrări sau servicii, în condiţiile în care nu se întocmeşte
factură, se completează chitanţa fiscală.
Predarea sumelor de către casierul societăţii comerciale în cauză către casierii plătitori
se consemnează în Procesul verbal de plăţi .
Împuternicirea este documentul justificativ prin care se autorizează o persoană membră
a familiei sau încadrată în muncă la aceeaşi unitate pentru a încasa drepturi băneşti de la
casieria întreprinderii când titularul nu se poate deplasa pentru aceasta.

4
 Factura fiscală este un document pe baza căruia se întocmesc instrumente de plată a
produselor şi a mărfurilor livrate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Se poate folosi şi
ca document de însoţire pe timpul transportului şi de recepţie-încasare în gestiunea
primitorului.
Plata salariaţilor se face prin state de plată semnate de beneficiar, iar încasarea
mărfurilor vândute cu amănuntul se face prin case de marcaj.
Borderoul documentelor achitate cu cecuri de decontare este utilizat ca document,
împreună cu anexele, pentru sumele achitate cu cecuri de decontare, din carnetele cu şi fără
limită de sumă.
Registrul de casă, în lei sau valută, serveşte ca document centralizator de înregistrare
operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar efectuate de casieria întreprinderii pe baza actelor
justificative. Pe baza lui se stabileşte soldul de casă la sfârşitul fiecărei zile.
Conform O.M.F. nr.425/1998 registrul de casă este folosit ca:1
- document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar efectuate prin casieria
unităţii pe baza actelor justificative;
- document de stabilire la sfârşitul fiecărei zile a soldului de casă;
- document de înregistrare zilnică în contabilitate a operaţiilor de casă.
Prin legea de aprobare O.G. nr.26 din 22 august 1997 şi Legea nr.88 din 28 aprilie 1998
publicată de M.O. nr. 169 din 29 aprilie 1998, s-a stabilit că plăţile în numerar către persoane
juridice se fac până la limita unui plafon zilnic de maxim 30 milioane lei, iar sumele aflate în
numerar la casieriile proprii nu pot depăşi la sfârşitul fiecărei zile plafonul de 20 milioane lei.
Acest plafon se poate depăşi numai cu sumele aferente plăţii salariaţilor, a altor drepturi de
personal, precum şi a altor operaţiuni cu persoane fizice, pentru perioada de trei zile
lucrătoare de la data prevăzută pentru plata acestora.
Prin plafon zilnic se înţelege totalitatea plăţilor efectuate în numerar de o persoană
juridica într-o singură zi.
Numerarul aflat în casieriile proprii ale persoanelor juridice care depăşesc 20 milioane
lei la sfârşitul fiecărei zile se depune în conturile de la bancă prin instrumente de plată fără
numerar emise pe suport de hârtie, magnetic sau electronic.
Încasările în numerar în lei de la o singură persoană juridică nu pot depăşi plafonul de
30 milioane lei/zi.

1 O.G. nr.26 din 1997

LEGEA nr.88 din 1998

5
 Sumele acordate de persoanele juridice angajaţilor proprii cu titlu de avansuri pentru
aprovizionări diverse, vor avea regimul plăţilor către persoane juridice şi se vor încadra în
limitele aceluiaşi plafon de 30.000.000 lei.
În ziua când se acorda avansuri spre decontare, în sumă de 30.000.000 lei nu se admit şi
alte plăţi, iar în ziua în care se face decontul, aceste sume nu se mai iau în calculul plafonului.
În afară de numerarul în lei şi în valută, în casierie se pot păstra şi alte valori printre
care enumerăm:
- timbre fiscale şi poştale;
- bilete la tratament şi odihnă;
- tichete şi bilete de călătorie;
- alte valori.
Plăţile fără numerar se caracterizează prin:
• natura lor dublă determinată de un flux de întrări în conturi şi de un flux de mesaje între
păţi conţinând instrucţiunile de plată;
• scurgerea unei anumite perioade de timp între momentul iniţierii şi cel al finalizării
plăţii; pentru un comision sporit, băncile scurtează acest timp prin folosirea mijloacelor
moderne de comunicare (SWIFT, plăţi electronice);
• existenţa unuia sau mai multor intermediari în persoana băncilor.
Prin H.G. nr.479 din 12 august 1998 publicată în M.O. nr. 302 din 18 august 1998 s-a
aprobat că depunerile în numerar, în contul persoanelor juridice deschis la bănci să fie făcute
şi de alte persoane juridice, în baza documentelor de livrare legal întocmite, şi în situaţia în
care sumele respective reprezintă cumpărări de mărfuri, prestări de servicii, achitări de taxe
etc., care nu au putut fi plătite prin instrumente de plată fără numerar. Aceste plăţi sunt
neplafonate.
Agenţii economici care deţin valută în cont şi au datorii la intern neachitate sunt
obligaţi să schimbe valuta în lei pentru achitarea datoriilor respective, cu excepţia cazurilor în
care există obligaţii de plată la extern cu scadenţa de până la 30 zile.
Regulamentul operaţiilor de casă ale unităţilor economice din 5 iulie 1976 defineşte
casierul ca fiind persoana împuternicită să efectueze operaţii de încasări şi plăţi în numerar.
Împuternicirea de casier poate fi dată oricărei persoane încadrată în unitate sau în subunităţile
acesteia, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi gestionar.
Unităţile economice sunt obligate să depună sumele încasate în numerar la bănci sau la
celelalte instituţii de credit la care au deschise conturi şi să ridice de la acestea numerarul
necesar pentru efectuarea plăţilor.2
2 LEGEA nr.479 din 1998

6
 Normele pe baza cărora unităţile economice pot efectua plăţi direct din încasări şi pot
reţine numerarul în casierii, de la o zi la alta, termenele şi condiţiile de depunere 3a
numerarului la bănci şi la celelalte instituţii de credit, eliberarea şi utilizarea numerarului,
precum şi efectuarea controlului bancar asupra acestor operaţii, se stabilesc de către Banca
Naţională a României împreună cu băncile specializate.
Încasările în numerar ale unităţilor, altele decât ridicările de numerar de la bănci sau de
la celelalte instituţii de credit, se fac pe baza de chitanţă sau de alte documente cu funcţie
similară aprobate de organele competente.
Instrumentele de plată incluse în sistemul de plăţi din România sunt:
◊ Cecul
◊ Cambia
◊ Ordinul de plată
◊ Biletul la ordin

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil

corespunzător în aceste conturi .
Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţii de încasări sau prin
acordarea unui credit bancar.
Cecul pune în legătură trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este
creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă
un ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare, o
sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de
beneficiar.
Cele trei persoane care sunt puse în legătură prin cec fac operaţii legate de acest
instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar trasul îl
plăteşte.
Cecul se plăteşte “la vedere” adică la prezentare. Termenele de prezentare la plată a
cecurilor emise şi plătibile în România sunt: 8 zile, dacă cecul este în localitatea în care a fost
emis; 15 zile când plata se face în altă localitate.
Din punct de vedere al persoanei către care este plătibil, cecul poate fi:
- cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza “la ordin” (cec girabil). Cecul girabil
se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din acestea
- cec plătibil unei anumite persoane cu clauza ”nu la ordin”. Acest tip de cec nu poate fi
transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare.
3 LEGEa nr.83 din 1994

7
- cecul la purtător este plătit fie persoanei desemnată ca beneficiar, fie purtătorului
instrumentului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător
la altul.
Cecul mai poate fi: certificat, de călătorie, barat şi de virament.
Cecul certificat este cecul prin care banca aflată în poziţie de tras confirmă, înaintea
remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare efectuării plăţii, iar trăgătorul
nu mai poate retrage această sumă din contul sau până la expirarea perioadei de prezentare.
Cecul de călătorie este cecul prin care trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de
identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul (posesorul) şi semnătura persoanei
care încasează cecul la prezentarea acestuia. Acest tip de cec oferă un mijloc uşor de plată şi
în acelaşi timp foarte sigur.
Cecul barat poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu orizontale, oriunde pe
faţa instrumentului şi care în spaţiul delimitat de aceste două linii poate fi înscrisă denumirea
unei societăţi bancare şi se numeşte cec cu barare specială sau poate să nu fie înscris nimic şi
se numeşte cec cu barare generală. În acest caz beneficiarul este obligat să recurgă la
serviciul unei societăţi bancare printr-o unitate bancară aparţinând acesteia care să primească
plata în locul său.
Cecul de virament serveşte la virarea sumei din contul emitentului în contul
beneficiarului.
Girul este un act prin care posesorul cecului numit ”girant” transferă altei persoane
numită “giratar”, toate drepturile decurgând din cecul astfel redactat şi completat.
Ca şi girul, cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor
constând în acordul de voinţă (contractual) prin care creditorul (cedentul) transmite în mod
voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei persoane
(cesionarului), care poate deveni astfel creditor în locul său şi care va putea încasa de la
debitor creanţa cedată.
Avalul este o garanţie personală prin care o persoană denumită avalist (cel care dă
avalul) garantează obligaţia asumată de una dintre persoanele obligate prin cec denumită
avalizat, pentru toată suma menţionată pe cec sau pentru o parte din ea.
Cambia este simultan un instrument de plată şi un titlu de credit negociabil creat de
trăgător în calitate de creditor care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă de
bani fixată la o dată determinată în timp unui beneficiar sau la ordinul acestuia.
Potrivit Codului Comercial, cambia cuprinde fie obligaţia de a plăti, fie obligaţia de a
face pe altul să plătească la scadenţă suma stabilită; în această a doua ipoteză înscrisul
căpătând denumirea de trata.

8
 Operaţiunile specifice cambiei sunt:
*Acceptarea este actul prin care trasul, către care s-a adresat trăgătorul pentru plata prin
emiterea titlului, se obligă să plătească, la scadenţă suma arătată în cambie, posesorului
legitim al titlului.
Trasul nu este obligat prin lege să o accepte. Prezentarea la acceptare va putea fi făcută
oricând atât de posesorul cambiei, cât şi de un simplu deţinător al ei, la domiciliul trasului,
dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadenţei.
Acceptarea cambiei se realizează prin simpla semnătură a trasului sau prin cuvântul
”acceptat” sau printr-o altă exprimare echivalentă semnată de tras. Trasul poate restrânge
acceptarea la o suma mai mică decât aceea prevăzută în cambie.
∗ Scadenţa este termenul la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită. Ea trebuie să
rezulte cu precizie din textul cambiei şi trebuie să conţină ziua sau termenul maxim de
prezentare a creditorului la plată. Scadenţa cambiei poate fi: la vedere, la un anumit termen de
la vedere, la un anumit timp de la data emiterii şi la o data fixă înscrisă. Posesorul cambiei
care nu este plătibilă la vedere trebuie să o prezinte la plată în ziua scadenţei sale sau la cel
mult două zile de la aceasta. Prezentarea la plată trebuie efectuată în locul desemnat pe
cambie. Cel care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu menţiunea de
achitare scrisă de posesor. Posesorul nu poate refuza o plată parţială. în acest caz de plată
parţială, cel care plăteşte (trasul) poate cere să i se facă pe cambie menţiunea de plată şi să
înmâneze o chitanţă în acest sens.
∗ Girul este un act prin care posesorul cambiei, numit girant, transferă toate drepturile
ce decurg din cambie altei persoane (girator), care la rândul său are dreptul să transmită
cambia unei alte persoane. Girul presupune menţionarea în scris pe versoul cambiei a
ordinului necondiţionat “Plătiţi lui…” cu indicarea noului posesor şi semnătura celui care
transmite cambia mai departe.
∗ Cesiunea de creanţă ordinară este un act prin care creditorul numit cedent transferă
dreptul său de creanţă unei alte persoane numită cesionar şi se realizează atunci când pe
cambie nu este menţionat “la ordin”. Spre deosebire de gir cesiunea de creanţă ordinară
devine valabilă numai din momentul notificării ei debitorului său din momentul în care
debitorul o acceptă prin act autentic.
∗ Avalizarea. Avalul reprezintă un act prin care o persoana numită avalist (alta decât
trăgătorul sau acceptantul) devine girant pentru obligaţiile unui coobligat, numit avalizat, faţă
de o cambie. Avalul se va înscrie pe cambie utilizându-se expresiile: ”Pentru aval” sau
“Pentru garanţie” urmate de semnătura avalistului. Este obligatoriu pentru avalist să indice
persoana pentru care a fost dat avalul.

9
 ∗ Scontarea este operaţia de vânzare a cambie la o bancă, înainte de scadenţă, în urma
căreia posesorul cambiei obţine valoarea nominală a acesteia mai puţin agio (taxa de scont).
În urma acestui act banca devine beneficiarul cambiei.
∗ Protestul poate fi legal sau convenţional. Dacă trasul refuză plata cambiei la scadenţă,
posesorul ei trebuie să iniţieze procedura de “Protest de neplată” la judecătoria locului plăţii.
Dacă banca este beneficiară a unei cambii, protestul trebuie să fie întocmit de către bancă.
Dacă trasul refuză acceptarea cambiei, posesorul ei iniţiază procedura de “Protest de
neacceptare”. În urma execuţiei judecătoreşti urmează executarea silită.
Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acesteia unei
societăţi bancare receptoare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.
Emitent este persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu. Plătitor este prima
persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordinul de plată în cadrul unui transfer-credit.
Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o
anumită sumă de bani.
Ordinul poate fi emis pe suport clasic (pe hârtie) sau pe suporturi neconvenţionale
(magnetic sau electronic).
Biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în
procesul creării sale două persoane: subscriitorul (sau emitentul) şi beneficiarul. Titlul este
creat de emitent în calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la un
anumit termen sau la prezentarea unei alte persoane, denumită beneficiar care are calitatea de
creditor.
Biletul la ordin este o promisiune de plată şi nu un mandat de plată.
El se transmite prin girare, obligaţiunile rezultate din acesta fiind aceleaşi ca şi cele
rezultate dintr-o cambie.

1.3.Evaluarea componentelor operaţiilor în numerar şi fără numerar

Contabilitatea măsoară şi înregistrează elementele patrimoniale ca valori economice ale

întreprinderii. Mărimea acestor valori este aproximată şi evidenţiată prin intermediul
etalonului monetar, ca urmare a operaţiunii de evaluare.
Evaluarea asigură un numitor comun tuturor particularităţilor activităţilor derulate de
societate şi constituie partea cea mai importanta a muncii contabile, deoarece după efectuarea
ei nu rămâne decât înregistrarea în contabilitate a activităţii, potrivit formulei contabile.
Prin evaluare se înţelege exprimarea bănească (valorică) a existenţei şi mişcării
elementelor patrimoniale. Numai cunoaşterea exactă a volumului şi structurii acestora în orice

10
moment poate asigura obţinerea informaţiilor necesare luării deciziilor de către corpul
managerial al agenţilor economici.
La finele exerciţiului, disponibilităţile în devize se evaluează la zi, urmând ca diferenţele
favorabile de curs să se înregistreze la venituri financiare, iar cele nefavorabile la cheltuiele
financiare.

1.4. Standardele internaţionale de contabilitate

Dezvoltarea contabilităţii româneşti este strâns legată de dezvoltările în domeniu care

au loc la nivel european şi internaţional, astfel încât România să-şi poată găsi locul în
economia mondială care se prefigurează.
Pornind de la aceste obiective generale, direcţiile dezvoltării domeniului contabilităţii
în ţara noastră au fost clar definite şi s-au concretizat în asimilarea Directivelor Europene şi a
Standardelor Internaţionale de Contabilitate.
In interiorul graniţelor fiecărei ţări, reglementările locale controlează, într-un grad mai
ridicat sau mai scăzut, emiterea situaţiilor financiare. Astfel de reglementări locale includ
standarde de contabilitate care sunt promulgate de organismele de reglementare şi de
organismele profesionale ale contabililor din respectivele ţări.
Înainte de înfiinţarea IASC (International Accounting Standards Committee) existau în
mod frecvent diferenţe, atât la nivelul formei cât şi al conţinutului, între standardele contabile
publicate ale majorităţii ţărilor. IASC ia cunoştinţă de proiectele de expunere sau de
standardele contabile deja emise pe marginea fiecărui subiect, şi pe baza unor astfel de
cunoştinţe elaborează un Standard Internaţional de Contabilitate în vederea acceptării
acestuia pe scară largă. Unul dintre obiectivele IASC îl constituie armonizarea, pe cât de mult
posibil, a diverselor standarde şi politici contabile ale diferitelor ţări.

Situaţiile fluxurilor de numerar ( IAS 7 )

Modelul de plecare în evoluţia practicii internaţionale spre un tablou al fluxurilor de

trezorerie a fost standardul contabil american FAS 95 (1987) şi situaţia propusă, prin această
normă de FASB. Conform standardului american, tabloul fluxurilor de lichidităţi trebuie să
explice variaţiile, în cursul exerciţiului, a lichidităţilor sau echivalentelor lor
(cvasilichidităţile).

11
 La rândul lui, organismul internaţional de normalizare, IASC, emite şi pune în
aplicare, la 1 ianuarie 1979, norma 7 ( IAS 7 ) privind tabloul de finanţare, normă revizuită în
1992.

Obiective:

Principalul obiectiv al acestui Standard este de a solicita oferirea de informaţii privind

istoricul mişcărilor de numerar şi de echivalent de numerar ale unei întreprinderi prin
intermediul situaţiei fluxurilor de numerar care clasifică fluxurile de numerar în timpul
perioadei pe activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare.
Informaţiile privitoare la fluxurile de numerar ale unei întreprinderi sunt utile în
oferirea utilizatorilor de situaţii financiare a unei baze pentru evaluarea capacităţii
întreprinderii de a genera numerar şi echivalent de numerar şi necesităţile întreprinderii de a
utiliza acele fluxuri de numerar. Deciziile economice ce sunt luate de către utilizatori necesită
o evaluare a capacităţii unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalent de numerar,
precum şi momentul şi siguranţa generării lor.
Situaţia fluxurilor de numerar folosită împreună cu restul situaţiilor financiare aduce
informaţii, care permit utilizatorilor să evalueze modificarea activului net al unei întreprinderi,
structura sa financiară ( lichiditatea şi solvabilitatea sa ) şi capacitatea de a influenţa valoarea
şi momentul de apariţie a fluxurilor de numerar în vederea adaptării la circumstanţele şi
oportunităţile în continuă schimbare. De asemenea, măreşte comparabilitatea raportării
rezultatelor din exploatare între diferite întreprinderi, deoarece elimină efectele utilizării unor
tratamente contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente. Istoricul informaţiilor
asupra fluxurilor de numerar este adeseori folosit ca un indicator al valorii, momentului
apariţiei şi siguranţei viitoarelor fluxuri de numerar. Este de asemenea , folositor în verificarea
exactităţii evaluărilor trecute asupra viitoarelor fluxuri de numerar şi în analizarea relaţiilor
dintre profitabilitate şi fluxurile nete de numerar şi a impactului schimbării preţurilor.
Conform acestui Standard întreprinderea trebuie să prezinte o situaţie a fluxurilor de
numerar ca parte integrantă a situaţiilor sale financiare.

Prezentarea unei situaţii a fluxurilor de numerar

Pentru ca întreprinderea să poată prezenta o situaţie a fluxurilor de numerar este

nevoie de a fi definite anumite noţiuni. Conform normei internaţionale IAS 7 fluxurile de

12
numerar desemnează intrările sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar. Numerarul
se referă la disponibilităţile băneşti şi la depozitele la vedere. Echivalentele de numerar sunt
plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată
de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.
Scopul deţinerii echivalentelor de lichidităţi este de a face faţă angajamentelor de
trezorerie pe termen scurt. De aceea, o investiţie este în mod normal calificată drept
echivalent al numerarului doar când are o scadenţă mică de trei luni sau mai puţin de la data
achiziţiei.
Investiţiile în acţiuni nu sunt considerate echivalent al numerarului, cu excepţia
cazului când acţiuni preferenţiale sunt achiziţionate cu puţin timp înaintea scadenţei şi cu o
dată de răscumpărare specificată.
Dacă împrumuturile bancare sunt, în principiu, elemente ale activităţilor de finanţare,
împrumuturile pe termen scurt rambursabile la vedere, acordate prin conturile curente, sunt
incluse, în unele ţări în categoria lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi.
Fluxurile de trezorerie nu cuprind mişcările între elementele care constituie lichidităţi
sau echivalente de lichidităţi, pentru că aceste componente fac parte din gestiunea trezoreriei
întreprinderii. Or, un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi ieşirile de
fonduri generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Cât priveşte
gestiunea trezoreriei, aceasta cuprinde plasamentul excedentelor de lichidităţi în echivalente
de lichidităţi.
Situaţiile fluxurilor de numerar trebuie să raporteze fluxurile de numerar din perioada
respectivă clasificate pe activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare.
Întreprinderea prezintă fluxurile sale de numerar din activităţile de exploatare,
investiţie şi finanţare într-o manieră care corespunde cel mai bine activităţii sale. Clasificarea
după activităţi conferă informaţii ce permit utilizatorilor să stabilească impactul acestor
activităţi asupra situaţiei financiare a întreprinderii şi valorii numerarului şi echivalentelor
numerarului.

Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare

Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi generatoare de venituri şi orice

alte activităţi cu excepţia celor definite ca fiind activităţi de investiţii sau de finanţare.
Mărimea mişcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator cheie al măsurii în
care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a

13
rambursa împrumuturile sale, a menţine capacitatea sa de exploatare, a vărsa dividende şi a
realiza noi investiţii, fără să recurgă la alte surse externe de finanţare. De asemenea utilizate
cu alte informaţii, informaţiile privind diferitele categorii de fluxuri istorice de trezorerie
legate de exploatare pot să fie utile pentru previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie aferente
exploatării.
Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare sunt, în mod esenţial, consecinţa
principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca urmare, ele sunt în
general, rezultatul tranzacţiilor şi a altor evenimente ce intră în determinarea profitului net sau
a pierderii.
Astfel IAS 7 prevede următoarele fluxuri de numerar provenite din activităţi de
exploatare :
- încasările în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;
- încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plăţile în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii;
- plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor;
- încasările şi plăţile în numerar al unei societăţi de asigurare pentru prime şi despăgubiri,
anuităţi şi alte beneficii din poliţe de asigurare;
- plăţile în numerar sau restituiri de impozite pe profit doar dacă nu pot fi identificate în
mod specific cu activităţile de finanţare;
- încasările şi plăţile în numerar provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament
sau de tranzacţionare.
O întreprindere poate să deţină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt
asemănătoare stocurilor achiziţionate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie,
care provin din achiziţionarea şi cesiunea de titluri deţinute în scopuri comerciale, sunt incluse
în categoria activităţilor de exploatare. în mod asemănător, avansurile de casă şi
împrumuturile acordabile de instituţiile financiare sunt clasificate în general, în categoria
activităţilor de exploatare, ştiut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de
venituri a acestui tip de unităţi.
Unele operaţii, precum cesiunea unei imobilizări de tipul instalaţiilor de producţie, pot
să genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Fluxurile de
trezorerie legate de astfel de operaţii nu aparţin, totuşi, exploatării, deoarece astfel de operaţii
intră sub incidenţa activităţilor de investiţii.
O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie aferente activităţii de
exploatare făcând apel la două metode :

14
- metoda directă, conform căreia informaţiile furnizate se referă la încasări şi plăţi (intrări
şi ieşiri de fonduri ) brute;
- metoda indirectă, conform căreia rezultatul net este corectat, pentru a ţine cont de :
• influenţa operaţiilor care nu au un caracter monetar
• orice report sau regularizare a încasărilor şi plăţilor trecute sau viitoare,
presupuse de exploatare
• elementele de venituri sau de cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care
vizează investiţiile sau finanţarea.
IAS 7 recomandă întreprinderilor utilizarea metodei directe, pentru că această metodă
permite obţinerea de informaţii care se dovedesc a fi utile pentru estimarea fluxurilor viitoare
de trezorerie, fapt ce nu este posibil prin aplicarea metodei indirecte.
Metoda directă presupune operarea directă în fluxuri monetare, pe care le grupează în
diferite categorii de încasări şi plăţi. Norma internaţională nu face referire la categoriile ce
trebuie constituite. Pe baza exemplelor prezentate în anexă se poate ajunge totuşi la
următoarea prezentare :
Încasări generate de relaţiile cu clienţii
- Plăţi în favoarea furnizorilor şi personalului
- Dobânzi şi dividende plătite
- Plăţi privind impozite asupra beneficiilor
- Alte plăţi generate de exploatare
+/- Elementele extraordinare
= +/- Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare

Prin metoda directă informaţiile privind clasele majore de plăţi şi încasări brute în
numerar pot fi obţinute astfel :
- din înregistrările contabile ale întreprinderii;
- prin ajustarea vânzărilor, costului acestora (dobânzi şi alte venituri similare şi cheltuieli cu
dobânda şi alte cheltuieli similare pentru instituţiile financiare) şi a altor elemente în
contul de profit şi pierdere cu :
• modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor şi creanţelor şi datoriilor din exploatare
• alte elemente decât numerarul
• alte elemente pentru care efectele numerarului sunt fluxurile de numerar din investiţii sau
finanţare.

15
 In privinţa metodei indirecte, prezentarea tip a normei internaţionale vizează
următoarele categorii :

+/- Rezultatul net înaintea impozitării şi elemente extraordinare

+ Cheltuielile cu amortizările şi provizioanele
- Venituri din amortizări şi provizioane
+/- Rezultatul cesiunii imobilizărilor şi plasamentelor
+ Cheltuieli privind dobânzile
- Venituri din plasamente
= +/- Rezultatul din exploatarea înaintea variaţiei necesarului în fond de rulment
+/- Variaţia stocurilor
+/- Variaţia conturilor clienţi şi a altor creanţe din exploatare
+/- Variaţia conturilor furnizori şi a altor datorii din exploatare
- Dobânzi şi dividende plătite
- Plăţi privind impozitele asupra beneficiilor
+/- Elementele extraordinare
= +/- Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare

Prin metoda indirectă, fluxul de numerar net din activităţi de exploatare este determinat
prin ajustarea profitului net şi pierderii cu următoarele efecte :
- modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor din exploatare;
- elementele care nu comportă nici încasări nici plăţi, cum ar fi amortizarea, provizioanele,
impozitele amânate, pierderile şi câştigurile în valută nerealizate, profitul nerepartizat al
societăţilor asociate şi interesele minoritare;
- toate celelalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de numerar din
investiţii şi finanţare.
O altă soluţie de prezentare a fluxului net de trezorerie, care provine din activităţile de
exploatare, pe baza metodei indirecte constă în reliefarea veniturilor şi cheltuielilor aferente
contului de profit şi pierdere şi a variaţiilor intervenite în cursul exerciţiului în cadrul
stocurilor, creanţelor şi datoriilor din exploatare.

Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de investiţii

16
 IASC reaminteşte că fluxurile care rezultă din activităţi de investiţii indică în ce
măsură plăţile au fost efectuate pentru achiziţionarea de active destinate să genereze venituri
şi fluxuri de trezorerie viitoare.
Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de investiţii oferă informaţii privind maniera în
care întreprinderea îşi asigură existenţa şi creşterea. IAS 7 prezintă următoarele fluxuri de
numerar provenite din activităţi de investiţie :
- plăţile efectuate în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte asemenea active pe termen lung. Aceste plăţi include şi pe acelea care
se referă la costurile de dezvoltare capitalizate şi la construcţiile de mijloace fixe realizate
în regie proprie;
- încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte asemenea active pe termen lung;
- plăţile efectuate în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă
ale altor întreprinderi şi interesele în asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru
aceste instrumente considerate a fi echivalente ale numerarului sau acelea păstrate în
scopuri de plasament şi de tranzacţionare);
- încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi şi interesele în asocierile în participaţie ( altele decât încasările pentru acele
instrumente considerate a fi echivalente ale numerarului sau acelea păstrate în scopuri de
plasament şi de tranzacţionare );
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi (altele decât avansurile şi
împrumuturile efectuate de o instituţie financiară );
- încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi (altele
decât avansurile şi împrumuturile unei instituţii financiare );
- plăţile în numerar pentru contractele futures, forward, contractele de opţiuni şi contractele
swap, în afara cazului când contractele sunt deţinute în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare sau când plăţile sunt clasificate drept activităţi de finanţare;
- încasările în numerar din contracte futures, contracte forward, contracte de opţiuni sau de
swap, în afara cazului când contractele sunt deţinute în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare sau când încasările sunt clasificate drept activităţi de finanţare.
IAS 7 nu precizează care sunt rubricile de constituit corespunzătoare acestor fluxuri.
Totuşi, exemplele furnizate în anexa normei conduc la următoarea prezentare :

- Achiziţionarea filialei x (-) trezoreria achiziţionată

+ Cesiunea filialei y
17
- Achiziţionarea de imobilizări
- Achiziţionarea de plasamente
+ Încasări ce rezultă din cesiunea de imobilizări
+ Încasări ce rezultă din cesiunea de plasamente
+ Dobânzi încasate
+ Dividende primite (încasate)
= +/- Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de investiţii

Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de finanţare

Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în mărimea şi

structura capitalurilor proprii şi capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.
Prezentarea separată a fluxurilor de numerar provenite din activităţi de finanţare în
tabloul de trezorerie este importantă deoarece este folositoare în estimarea cererilor viitoare
de fluxuri de numerar din partea finanţatorilor întreprinderii.
Mişcările de trezorerie generate de activităţile de finanţare conform IAS 7 se referă la :
- veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plăţile efectuate în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii;
- veniturile în numerar din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi pe termen scurt sau lung;
- rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
- plăţile în numerar efectuate de un locatar pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar.
IAS 7 nu precizează care sunt rubricile de constituit corespunzătoare fluxurilor.
Totuşi, exemplele furnizate în anexa normei conduc la următoarea prezentare :

+ Creşterea de capital, în numerar

- Rambursarea de capital, în numerar
+ Emisiunea (contractarea) de împrumuturi (altele decât cele de trezorerie)
- Rambursarea de împrumuturi (altele decât cele de trezorerie)
- Rambursarea de datorii ce rezultă din operaţiunile de leasing financiar
- Dobânzi şi dividende plătite
= +/- Fluxul net de trezorerie relativ al activităţile de finanţare

18
Raportarea fluxurilor de numerar pe o bază netă

In principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor

brute. Ca atare, nu este posibil să se compenseze încasările şi plăţile din aceeaşi categorie şi
chiar din categorii diferite.
IAS 7 admite, totuşi, două excepţii de la acest principiu. Astfel, unele fluxuri de
trezorerie care provin din operaţii de exploatare, de investiţii sau de finanţare pot să fie
prezentate în mărime netă. Este vorba despre :
- plăţile şi încasările în numerar în numele clienţilor atunci când fluxurile de numerar nu
decurg din activităţile întreprinderii, ci din cele ale clientului;
- plăţile şi încasările în numerar referitoare la elementele pentru care rulajul este rapid,
sumele sunt mari, iar termenul de scadenţă este scurt.
In cazul instituţiilor financiare, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate în
mărime netă, în cazul :
- încasărilor şi plăţilor legate de acceptarea şi de rambursarea de depozite cu scadenţă
determinată;
- plasării de depozite la alte instituţii financiare şi retragerii acestor depozite;
- împrumuturilor acordate şi avansurilor consimţite în favoarea clienţilor şi rambursării
acestor împrumuturi şi avansuri .

Fluxurile de numerar în valută

Toate fluxurile de trezorerie în monede străine sunt convertite la cursul zilei plăţii sau
încasării. Există totuşi posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul
fluxurilor aferente unei perioade.
Fluxurile de numerar denominate în valută sunt raportate într-o manieră conformă cu
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 21: Efectele variaţiei cursurilor de schimb
valutar.
O întreprindere poate desfăşura activităţi în străinătate în două moduri. Ea poate
realiza tranzacţii în valută sau poate avea operaţiuni în străinătate. Pentru a include
tranzacţiile în valută şi operaţiunile din străinătate în situaţiile financiare ale unei
întreprinderi, tranzacţiile trebuie exprimate în moneda de raportare a acesteia, iar situaţiile
financiare ale operaţiunilor din străinătate trebuie, de asemenea, convertite în moneda de
raportare a întreprinderii.

19
 Principalele probleme ridicate de contabilizarea tranzacţiilor în valută şi a
operaţiunilor din străinătate sunt legate de decizia privind cursul de schimb ce urmează a fi
folosit şi de modul de recunoaştere a efectului variaţiei de curs valutar în situaţiile financiare.

Tranzacţii în valută
O tranzacţie în valută este o tranzacţie care este exprimată sau care necesită decontarea
în valută, inclusiv tranzacţiile rezultate, atunci când o întreprindere :
- cumpără sau vinde bunuri sau servicii, al căror preţ este exprimat în valută
- împrumută sau oferă spre împrumut fonduri, iar sumele ce urmează a fi plătite sau
încasate sunt exprimate în valută
- devine parte a unui contract de schimb valutar nerealizat
- achiziţionează sau înstrăinează active, contractează sau achită datorii exprimate în valută
prin alte modalităţi decât cele enumerate mai sus.
O operaţiune în valută trebuie înregistrată în momentul recunoaşterii iniţiale în
moneda de raportare, aplicându-se sumei în valută cursul de schimb dintre moneda de
raportare şi moneda străină, la data efectuării tranzacţiei.
Cursul de schimb la data tranzacţiei este adeseori numit cursul spot(la vedere) . Din
motive practice, este deseori folosit un curs care aproximează cursul actual de la data
efectuării tranzacţiei; de exemplu, un curs mediu calculat pentru o săptămână sau o lună se
aplică tuturor tranzacţiilor efectuate în valută survenite în acea perioadă. Dacă totuşi cursurile
de schimb fluctuează în mod semnificativ, folosirea cursului mediu pentru o anumită perioadă
de timp este necorespunzătoare.

Raportarea la date ulterioare ale bilanţului

La fiecare dată a bilanţului:

- elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizând cursul de închidere
- elementele nemonetare înregistrate la costul istoric şi exprimate în valută trebuie raportate
utilizând cursul de schimb de la data efectuării tranzacţiei
- elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă şi exprimate în valută trebuie
raportate utilizând cursul de schimb existent în momentul determinării valorilor
respective.

Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar

20
 Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării elementelor monetare sau a
raportării elementelor monetare ale unei întreprinderi la cursuri diferite faţă de cele la care au
fost înregistrate iniţial pe parcursul perioadei, sau faţă de cele la care au fost raportate în
situaţiile financiare anterioare, trebuie recunoscute ca venituri, sau cheltuieli în perioada în
care apar.
O diferenţă de curs valutar apare când există o modificare a cursului de schimb între
data efectuării tranzacţiei şi data decontării oricăror elemente monetare ce rezultă dintr-o
tranzacţie în valută. Atunci când tranzacţia este decontată în decursul aceluiaşi exerciţiu
financiar în care ea şi a survenit, întreaga diferenţă de curs valutar este recunoscută în acel
exerciţiu. Atunci când tranzacţia este decontată într-un exerciţiu financiar ulterior, diferenţa
de curs valutar recunoscută în fiecare exerciţiu ce intervine până în exerciţiul decontării este
determinată ţinând seama de modificarea cursurilor de schimb survenite în cursul fiecăruia
asemenea exerciţiu.

Diferenţele de curs valutar pot rezulta dintr-o devalorizare sau depreciere monetară
accentuată, împotriva căreia nu se pot lua nici un fel de măsuri de acoperire a riscului şi care
afectează datoriile ce nu pot fi decontate şi ce apar din achiziţia recentă a unui activ facturat în
valută. Asemenea diferenţe de curs trebuie incluse în valoarea contabilă a activului respectiv,
cu condiţia ca valoarea contabilă ajustată să nu depăşească minimul dintre costul de înlocuire
şi suma recuperabilă prin vânzarea sau utilizarea activului.
Diferenţele de curs valutar nu se includ în valoarea contabilă a unui activ atunci când
întreprinderea este capabilă să deconteze sau să acopere riscurile aferente datoriei în valută,
datorie apărută o dată cu achiziţionarea activului. Totuşi, pierderile din diferenţele de curs
valutar sunt parte integrantă din costurile direct atribuibile activului, atunci când datoria nu
poate fi decontată, şi nu se pot lua nici un fel de măsuri de acoperire a riscului, de exemplu,
atunci când valuta se obţine cu întârziere ca urmare a controlului valutar. Prin urmare, sub
incidenţa tratamentului contabil alternativ permis , costul unui activ facturat în valută
reprezintă suma în moneda de raportare pe care, în ultima instanţă, întreprinderea trebuie să o
plătească pentru a-şi stinge datoriile direct legate de recenta achiziţionare a activului.
Câştigurile şi pierderile nerealizate, ce rezultă din variaţia cursului între data fluxurilor
şi data închiderii exerciţiilor, nu constituie fluxuri monetare. Totuşi, efectul variaţiilor
cursurilor lichidităţilor deţinute sau datorate este prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie,
pentru a permite compararea între lichidităţile aferente deschiderii şi închiderii exerciţiului.
Prezentarea se face separat de fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare, de
investiţii şi de finanţare.

21
 Elemente extraordinare

Fluxurile implicate de elementele extraordinare, nu constituie o rubrică particulară,

distinctă de cele trei categorii de fluxuri ale tabloului de trezorerie. Ele trebuie însă să fie
prezentate separat, în cadrul fluxurilor din exploatare, de investiţii şi de finanţare, pentru a
permite utilizatorilor să înţeleagă natura şi incidenţa lor asupra mişcărilor de trezorerie actuale
şi viitoare ale întreprinderii. Aceste informaţii vin în completarea informaţiilor distincte
relative la natura şi mărimea elementelor extraordinare, aşa după cum cere Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 8, “ Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori
fundamentale şi modificări ale politicilor contabile”.

Dobânzile şi dividendele

Fluxurile de trezorerie, care provin din dobânzi şi dividende încasate, trebuie să fie
prezentate separat de cele care sunt generate de dobânzile şi dividendele plătite. Totodată, ele
trebuie să fie delimitate pe cele trei categorii de activităţi , iar apartenenţa lor la una sau alta
dintre categorii trebuie să fie păstrată de la un exerciţiu la altul .
Valoarea totală a dobânzilor vărsate de-a lungul unei perioade este prezentată în
situaţia fluxului de numerar fie că a fost recunoscută drept cheltuială în contul de profit şi
pierdere, fie că a fost capitalizată în acord cu tratamentele alternative permise de Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 23 , “Costurile îndatorării”.
Pentru instituţiile financiare, dobânzile şi dividendele încasate şi vărsate constituie
fluxuri din exploatare. Pentru ceilalţi agenţi economici, soluţia delimitării este mai puţin
evidentă.
In cazul dobânzilor şi dividendelor plătite (vărsate) există două interpretări posibile.
Unii le consideră o consecinţă a politicii de finanţare alese şi le clasifică, deci, în categoria
fluxurilor de finanţare. Alţii estimează că, de fapt, cel mai important lucru este să se pună în
evidenţă capacitatea întreprinderii de a degaja, prin activitatea sa, activele necesare finanţării
sale. Ca atare, aceste plăţi sunt catalogate în categoria fluxurilor din exploatare.
Aceeaşi problemă apare şi în cazul dobânzilor şi dividendelor încasate. Bazându-se pe
faptul că este vorba despre remunerarea efectuate, unii le consideră fluxuri de investiţii. Alţii,
în schimb, le cataloghează în categoria fluxurilor din exploatare.
Absenţa unui consens a determinat IASC să nu se pronunţe în favoarea unei soluţii sau
alteia.

22
Impozitul pe profit

Deoarece impozitul se calculează asupra rezultatului întreprinderii, rezultat care

provine atât din operaţiile de exploatare cât şi din activităţile de investiţii şi cele de finanţare,
acest impozit ar trebui să fie delimitat pe cele trei componente. Dar, dacă este uşor să se
impute cheltuiala fiscală unei activităţi de investiţii sau de finanţare, este, în schimb, adesea,
imposibil să se identifice fluxurile de trezorerie care rezultă din impozitare, acestea putând să
se producă în cursul unui alt exerciţiu decât în cel în care fluxurile de trezorerie ale operaţiei
generatoare au survenit. Ca atare, plăţile privind impozitul asupra profitului trebuie să fie
clasificate în categoria fluxurilor de trezorerie care provin di activităţi de exploatare.

Totuşi, atunci când este posibil să se conecteze fluxul generat de impozit la o operaţie
ce dă naştere unui flux de trezorerie clasificat în categoria activităţilor de investiţii sau de
finanţare, acest flux va fi prezentat, după caz, în rubricile de investiţii, respectiv de finanţare.
Chiar dacă fluxurile de trezorerie care rezultă din impozitare sunt delimitate şi
prezentate pe mai multe activităţi, tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte şi
mărimea totală.
In concluzie, Standardul IAS 7 precizează că plăţile (sau eventual recuperările) de
impozit asupra profitului sunt clasificabile în categoria fluxurilor din exploatare, exceptând
situaţia în care ele ar putea să fie clar identificabile în activităţile de investiţii sau de finanţare.
Concluzionând se poate afirma că menirea de bază a tabloului fluxurilor de trezorerie
este să furnizeze informaţii relevante privind încasările şi plăţile unei întreprinderi, în cursul
unui exerciţiu, pentru a ajuta utilizatorii de situaţii financiare în special investitorii, în
evaluarea solvabilităţii acesteia.

Norma IAS 25 “Contabilizarea plasamentelor” (Accounting for Investments)

Prezenta normă contabilă internaţională perfecţionată anulează şi înlocuieşte norma

aprobată iniţial, în octombrie 1985, de către Consiliul IASC. Norma IAS 39 “Instrumentele
financiare: contabilizare şi evaluare” anulează şi înlocuieşte părţile din norma IAS 25 care
tratează contabilizarea plasamentelor sub forma titlurilor privind împrumuturile sau
capitalurile proprii şi alte instrumente financiare. Norma IAS 25 rămâne în vigoare pentru
imobilele de plasamente şi alte plasamente nefinanciare, care sunt excluse din câmpul de
aplicare al normei IAS 39.

23
 Norma IAS 25 trebuie să fie aplicată contabilizării plasamentelor şi informaţiilor de
furnizat. Întreprinderile trebuie să contabilizeze plasamentele conform textelor acestei norme,
cu excepţia întreprinderilor specializate în plasamente care sunt regizate de un text distinct.

Comitetul pentru Standarde internaţionale de Contabilitate defineşte în norma IAS 25

următorii termeni:

Un plasament(an investment) este un activ deţinut de o întreprindere pentru a realiza

creşterea bogăţiei sale, prin distribuiri (dobânzi, redevenţe, dividende şi chirii), pentru a
realiza profituri în capital, sau pentru alte avantaje în favoarea întreprinderii care investeşte,
asemănătoare celor obţinute prin relaţii comerciale.

Plasamentul curent (a current investment) este plasamentul care, prin natura sa, este imediat
realizabil şi care nu este destinat să fie deţinut mai mult de un an.

Plasamentul pe termen lung (a long –term investment) este un alt plasament decât cel
curent.

Un imobil de plasament (an investment property) este un plasament sub forma de terenuri
sau construcţii; care nu sunt utilizate în general, în sau pentru activităţile întreprinderii care
investeşte sau unei alte întreprinderi aparţinând aceluiaşi grup.

Valoarea justă( fair value) este mărimea pentru care un activ ar putea să fie schimbat între
un cumpărător şi un vânzător bine informaţi, ambii acţionând în condiţii de concurenţă
normală.

Valoarea de piaţă (market value) este mărimea care poate fi obţinută din vânzarea unui
plasament, pe o piaţă activă.

Negociabil pe o piaţă (marketable) presupune ca exista o piaţă activa plecând de la care o

valoare de piaţă este disponibila.

Costul unui plasament (cost of investments) include costurile de achiziţie: comisioanele

intermediarilor, onorariile, taxele, cheltuielile bancare etc.

Dacă un plasament este achiziţionat, sau parţial achiziţionat prin emisiunea de titluri,
costul de achiziţie este valoarea justă a titlurilor emise şi nu valoarea lor nominală. Dacă un
plasament este achiziţionat în schimbul unui alt activ, costul de achiziţie al plasamentului este
determinat prin referire la valoarea justă a activului dat în schimb. Poate să se ia în
considerare valoarea justă a plasamentului achiziţionat, dacă este mai uşor de stabilit.

Diferenţa între costul de achiziţie şi valoarea de rambursare a unui plasament în titluri

de împrumut este amortizată, în mod obişnuit, de către investitor, pe perioada între achiziţie şi

24
scadenţa de rambursare, astfel încât să fie obţinut un randament constant prin plasament.
Amortizarea diferenţei este creditată sau debitată la rezultate, ca şi cum este vorba de o
dobândă şi adăugată sau scăzută din valoarea contabilă a titlului. Valoarea contabilă ce rezultă
devine atunci egală cu costul.

Plasamentele curente - plasamentele clasificate ca active curente trebuie să fie contabilizate

în bilanţ:

 fie la valoarea de piaţă;

 fie la cea mai mică valoare dintre cost şi preţul de piaţă.
Dacă plasamentele curente sunt contabilizate la cea mai mică valoare dintre cost şi
valoarea de piaţă, valoarea contabilă trebuie să fie determinată fie pe baza unui portofoliu
global, în totalitate sau pe categorie de plasamente, fie pe o bază individuală.

Plasamentele pe termen lung – plasamentele clasificate ca active pe termen lung trebuie să

fie contabilizate în bilanţ:

 fie la nivelul costului,

 fie la nivelul mărimilor reevaluate;
 fie, în cazul titlurilor de capitaluri proprii, negociabile pe o piaţă, la cea mai
mică valoare dintre cost şi valoarea de piaţă determinată pe o bază de portofoliu.
Plasamentele pe termen lung sunt contabilizate, de obicei, la nivelul costului. Totuşi,
dacă apare o scădere care nu are caracter temporar în valoarea unui plasament pe termen lung,
pentru contabilizarea diminuării este redusă valoarea contabilă.

Uneori, plasamentele pe termen lung sunt reevaluate la valoarea justă. Pentru a

asigura coerenţa, este adoptată o politică ce fixează frecvenţa reevaluărilor şi toate
plasamentele pe termen lung sunt reevaluate în acelaşi timp sau, cel puţin, o categorie dintre
acestea.

Ieşirile de plasamente - cu ocazia ieşirii unui plasament, diferenţa între veniturile nete din
cesiune şi valoarea contabilă trebuie să fie contabilizată ca venit sau cheltuială. Dacă
plasamentul era un activ curent contabilizat pe o bază de portofoliu, la cea mai mică valoare
dintre cost şi valoarea de piaţă, profitul sau pierderea privind vânzarea trebuie să fie bazată pe
cost. Dacă, anterior, plasamentul fusese reevaluat sau contabilizat la valoarea de piaţă, cu o
creştere a valorii contabile transferate la diferenţe din reevaluare, întreprinderea trebuie să
adopte o metodă care constă fie în a credita mărimea fiecărei diferenţe din reevaluare
corespunzătoare rămase, la venituri, fie în a o transfera la rezultate nedistribuite.

25
Norma IAS 32 “Instrumentele financiare: informare şi prezentare” (Financial
instruments: disclosure and presentation)

Norma IAS 32 a fost aprobată de Consiliul IASC în martie 1997 şi dispoziţiile sale se
aplică situaţiilor financiare ale exerciţiilor deschise cu 1 ianuarie 1996.

Obiectivul normei IAS 32 este de a ajuta utilizatorii de situaţii financiare să înţeleagă

instrumentele financiare ce apar în bilanţ şi în afara bilanţului, precum şi semnificaţia acestora
în raport cu poziţia financiară a unei întreprinderi, performanţa şi fluxurile ei de trezorerie.

Norma IAS 32 conţine dispoziţii în privinţa prezentării instrumentelor financiare în

bilanţ şi informaţiile care trebuie furnizate, informaţii referitoare la instrumentele financiare
înscrise în bilanţ şi cele din afara bilanţului.

Dispoziţiile normative legate de prezentare tratează clasificarea instrumentelor

financiare în pasiv (pasivul extern) şi în capitaluri proprii, clasificarea dobânzilor,
dividendelor, profiturilor şi pierderilor legate de aceste instrumente, precum şi circumstanţele
în care activele şi pasivele financiare trebuie compensate.

Dispoziţiile normative legate de informare vizează factorii care influenţează mărimea,

scadenţa şi gradul de certitudine privind fluxurile de trezorerie viitoare ale unei întreprinderi,
relative la instrumentele financiare, precum şi principiile contabile aplicate acestor
instrumente.

Norma IAS 32 cuprinde o serie de definiţii a următorilor termeni:

Un instrument financiar ( a financial instruments) este orice contract care dă naştere atât la
un activ financiar al unei întreprinderi cât şi unui pasiv financiar sau unui instrument de
capitaluri proprii ale unei alte întreprinderi.

Un activ financiar (a financial asset) este orice activ sub formă:

 de elemente de trezorerie;
 de drept contractual de a primi de la o altă întreprindere disponibilităţi sau un alt
activ financiar;
 de drept contractual de a schimba instrumente financiare cu o altă întreprindere, în
condiţii potenţial favorabile;
 de instrument de capitaluri proprii ale unei alte întreprinderi.
Un pasiv financiar (a financial liability) este orice pasiv (extern) care reprezintă o obligaţie
contractuală:

26
  de a da unei alte întreprinderi disponibilităţi sau un alt activ financiar;
 de a schimba instrumente financiare cu o altă întreprindere, în condiţii potenţial
nefavorabile.
Un instrument de capitaluri proprii (an equity instruments) este orice contract ce pune în
evidenţă un interes rezidual în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor pasivelor.

Valoarea justă este valoarea pentru care un activ ar putea fi schimbat sau un pasiv (extern)
stins, între părţi bine informate în cadrul unei tranzacţii efectuate în condiţii de concurenţă
normală.

Valoarea de piaţă este valoarea care ar putea fi obţinută din vânzarea sau care ar fi datorată
pentru achiziţionarea unui instrument financiar, pe o piaţă activă.

Termenul întreprindere înglobează persoane fizice, asocieri, persoane juridice şi

organisme publice.

Prezentarea instrumentelor financiare

Un instrument trebuie să fie clasificat în datorii sau în capitaluri proprii în funcţie de

fondul acordului contractual, şi nu de forma sa juridică. Inovaţiile financiare care au
caracterizat economiile diferitelor ţări, în ultimul deceniu, au generat titluri ce combină unele
caracteristici ale celor două categorii. În acest caz, elementul esenţial de luat în considerare
este existenţa sau nu a unei obligaţii pentru emitent de a efectua vărsăminte sub formă de
lichidităţi sau de alte active financiare sau de a schimba titlul cu un alt instrument, în condiţii
care îi sunt potenţial nefavorabile. Atunci când o astfel de obligaţie există, instrumentul
financiar în cauză constituie un pasiv financiar, în caz contrar, el este un instrument de
capitaluri proprii.

Informaţiile de furnizat

În afara informaţiilor specifice privind soldurile şi tranzacţiile referitoare la

instrumentele financiare particulare, întreprinderile sunt încurajate să comenteze gradul de
utilizare a instrumentelor financiare, riscurile asociate şi obiectivele urmărite.

Tranzacţiile privind instrumentele financiare pot să aibă drept consecinţă asumarea de

către o întreprindere sau transferarea la un terţ a unui risc financiar sau mai multe:

a) Riscul de preţ – există trei tipuri de risc de preţ:

27
 - risc de curs – riscul prin care valoarea unui instrument financiar fluctuează, ca
urmare a variaţiilor cursurilor monedelor străine;
- risc de rată a dobânzii – riscul prin care valoarea unui instrument financiar
fluctuează ca urmare a variaţiilor ratelor dobânzii pe piaţă;
- risc de piaţă: riscul prin care valoarea unui instrument financiar fluctuează ca
urmare a variaţiilor preţurilor pieţei.
b) Riscul de credit – riscul ca uneia din părţile unui instrument financiar să-i
lipsească una din obligaţiile sale şi să conducă la suportarea unei pierderi financiare de către
cealaltă parte.
c) Riscul de lichiditate, numit şi risc de finanţare, este riscul ca o întreprindere să
întâmpine dificultăţi pentru a aduna fonduri în vederea onorării angajamentelor legate de
instrumentele financiare.
d) Riscul de flux de trezorerie – riscul de fluctuaţie a mărimii fluxurilor de trezorerie
viitoare asociate unui instrument financiar monetar.
Pentru fiecare categorie de active financiare, de pasive financiare şi de instrumente de
capitaluri proprii, contabilizate sau nu, întreprinderea trebuie să furnizeze:

 informaţii ce vizează amploarea şi natura instrumentelor financiare, inclusiv

termenele şi condiţiile importante susceptibile să afecteze mărimea, scadenţarul şi gradul de
certitudine a fluxurilor de trezorerie viitoare;
 principiile şi metodele contabile adoptate, inclusiv criteriile de contabilizare şi
bazele de evaluare utilizate.
Pentru instrumentele financiare destinate să garanteze tranzacţiile viitoare,
întreprinderea trebuie să furnizeze o descriere a acestor instrumente şi a tranzacţiilor aşteptate,
mărimea câştigului sau a pierderii latente sau necontabilizate şi data sa prevăzută de
contabilizare.

Norma IAS 32 se aplică la ansamblul instrumentelor financiare, indiferent că ele apar

sau nu în bilanţ, fapt pozitiv pentru analiza financiară, ţinând cont de dezvoltarea
considerabilă a acestui gen de instrumente. Astfel, tendinţa întreprinderilor de a utiliza
finanţări ce nu apar în bilanţ riscă să se reducă.

Norma IAS 32 permite să se regleze definitiv problema clasificării instrumentelor

hibride, diferitele lor componente sunt distinse şi contabilizate separat, la datorii şi capitaluri
proprii.

Contribuţia esenţială a normei IAS 32 este de a face obligatorie furnizarea de

informaţii relative la diversele riscuri financiare la care întreprinderea este supusă. Astfel,

28
utilizatorii, consultând anexa, îşi pot face o imagine precisă asupra expunerii la riscul de piaţă,
la riscul de rată a dobânzii sau la riscul de credit.

Norma IAS 39 “Instrumentele financiare: contabilizare şi evaluare” (Financial

instruments: recognition and measurement)

Norma IAS 39 stabileşte principiile de contabilizare (constatare), de evaluare, precum

şi informaţiile de furnizat ce vizează activele financiare şi datoriile financiare ale unei
întreprinderi. Norma IAS 39 anulează şi înlocuieşte părţile din norma IAS 25 “Contabilizarea
plasamentelor” care tratează contabilizarea plasamentelor sub forma titlurilor privind
împrumuturile sau capitalurile proprii şi alte instrumente financiare şi, de asemenea,
completează dispoziţiile în materie de informare tratate de norma IAS 32 “Instrumentele
financiare: informaţii de furnizat şi prezentare”.

Această normă este aplicabilă situaţiilor financiare ale exerciţiilor deschise începând
cu 1 ianuarie 2001.

Norma IAS 39 prezintă mai multe categorii de definiţii:

 definiţii ale termenilor conţinuţi de norma IAS 32 (instrumentul financiar, activul

financiar, datoria financiară, instrumentul de capitaluri proprii şi valoarea justă);
 definiţii complementare:
- un derivat este un instrument financiar: (a) a cărui valoare fluctuează în funcţie
de evoluţia unei rate a dobânzii, preţului unui titlu, unui curs de schimb, unui indice de preţ
sau de curs sau oricărei variabile specificate; (b) care nu solicită nici un plasament net iniţial
sau solicită un plasament iniţial net de mică valoare; (c) care este decontat la o dată mică;
- un activ sau o datorie financiară deţinută pentru realizarea de tranzacţii este
un activ care a fost achiziţionat sau o datorie care a fost asumată cu scopul principal de a
degaja un beneficiu din fluctuaţiile pe termen scurt ale preţului său;
- plasamentele deţinute până la scadenţa lor sunt alte active financiare cu plăţi
şi scadenţe fixate decât împrumuturile acordate şi creanţele emise de întreprindere pe care
aceasta are intenţia şi capacitatea de a le conserva până la scadenţa lor;
- împrumuturile acordate şi creanţele emise de întreprindere sunt alte active
financiare emise de întreprindere, ca urmare a acordării directe, în favoarea unui debitor, a
unei sume de bani, a furnizării de bunuri sau a prestării de servicii, decât activele financiare
emise cu intenţia de a fi vândute imediat sau pe termen scurt;

29
 - activele financiare disponibile vânzării sunt alte active financiare decât (a)
împrumuturile acordate şi creanţele emise de întreprindere, (b) plasamentele deţinute până la
scadenţa lor, (c) activele financiare deţinute în scopuri tranzacţionale;
 definiţii referitoare la contabilizare şi evaluare:
- costul amortizat al unui activ sau al unei datorii financiare este mărimea la
care a fost evaluat activul sau datoria financiară cu ocazia contabilizării sale iniţiale,
diminuată cu rambursările de capital, majorată sau diminuată cu amortizarea cumulată a
diferenţei dintre această mărime iniţială şi mărimea la scadenţă, şi diminuată cu orice reducere
de depreciere sau nerecuperabilă;
- metoda ratei efective a dobânzii este o metodă de calcul al amortizării cu
ajutorul ratei efective a dobânzii aferente unui activ sau unei datorii financiare;
- costurile tranzacţiei sunt costurile marginale direct imputabile achiziţiei sau
ieşirii unui activ financiar sau unei datorii financiare;
- decontabilizarea reprezintă ieşirea din bilanţul unei întreprinderi a unui activ
sau a unui pasiv ori a unei părţi a acestora;
 definiţii relative la contabilitatea de asigurare;
 alte definiţii.
Conform normei IAS 39, toate activele şi datoriile financiare, inclusiv derivatele,
trebuie să fie contabilizate în bilanţ. Iniţial, ele trebuie evaluate la nivelul costului, care este
valoarea justă a contrapartidei oferite sau primite pentru a achiziţiona activul sau datoria
financiară.

Norma IAS 39, la fel ca şi norma IAS 32 sunt două poziţii oficiale importante ale
IASC, referitoare la acelaşi subiect – instrumentele financiare, contribuind semnificativ la
ameliorarea contabilizării, evaluării şi prezentării instrumentelor financiare.

Comisia internaţională a standardelor contabile recunoaşte necesitatea unei noi

dezvoltări şi, ca urmare, a însărcinat un grup de lucru să elaboreze o normă contabilă
armonizată referitoare la instrumentele financiare.
1.5. Organizarea contabilităţii trezoreriei

Organizarea contabilităţii trezoreriei4 trebuie să asigure realizarea obiectivelor

manageriale de ordin financiar ale unităţilor patrimoniale, între care este vizată asigurarea
capacităţilor de plată curentă, care are un loc central.

4 M. Epuran – „Contabilitatea financiară în noul sistem contabil”, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pg. 156-157

30
 La organizarea contabilităţii trezoreriei se au în vedere următoarele obiective
principale:
a) evidenţa şi controlul operativ al operaţiilor băneşti în numerar;
b) gestiunea şi valorificarea disponibilităţilor băneşti în conturile de la bănci şi a
efectelor de primit depuse la bancă;
c) efectuarea plăţilor la termenele scadente;
d) respectarea legislaţiei financiar-bancare şi fiscale;
e) valorificarea disponibilităţilor băneşti prin plasamente de trezorerie;
f) alegerea şi utilizarea celor mai eficiente instrumente de trezorerie şi forme de
decontare;
g) fundamentarea bugetului de trezorerie, urmărirea şi explicarea fluxului net de
trezorerie din operaţiile de exploatare, de investiţii şi financiare prin tablourile de flux şi de
trezorerie;
h) utilizarea pe baza unei tactici financiare judicioase a creditelor bancare pe
termen scurt pentru reglarea lichidităţilor şi menţinerea capacităţilor de plată continuă.
Organizarea contabilităţii trezoreriei are la bază relaţiile generale dintre mijloacele
băneşti, credite pe termen scurt şi terţi.
Schema detaliată a formei de existentă a mijloacelor băneşti şi a instrumentelor de
decontare se prezintă în anexa numărul 3. Ea poate constitui punctul de plecare în organizarea
contabilităţii trezoreriei.
În cadrul organizării contabilităţii trezoreriei, în funcţie de obiectivele urmărite, se
stabilesc conturile sintetice şi analitice, documentele ce trebuie întocmite pentru consemnarea
operaţiilor, modul de prelucrare şi înregistrare acestora, etc. Organizarea contabilităţii
mijloacelor băneşti circumscrise: contabilitatea mijloacelor băneşti în numerar; contabilitatea
mijloacelor băneşti gestionate prin bancă şi contabilitatea altor mijloace băneşti. În anexa nr. 2
se prezintă structura conturilor, documentele primare şi de evidenţă specifice organizării celor
trei laturi ale contabilităţii mijloacelor băneşti. Pe această bază, se stabilesc detaliile cu privire
la modul de completare, transmitere, prelucrare, control şi înregistrare al documentelor.
Instrumentele de plată / încasări
Instrumentele de plată ale trezoreriei sunt folosite pentru efectuarea obligaţiilor băneşti
între societăţile comerciale sau între societăţile comerciale şi alte persoane fizice sau juridice.
Aceste obligaţii băneşti sunt realizate cu numerar sau fără numerar.
Operaţii de încasări şi plăţi în numerar se face imediat, fără intermediere, prin
mişcarea directă a sumelor băneşti. Documentele de încasări şi plăţi în numerar, care sunt
folosite pentru înregistrarea operaţiunilor de casă sunt:

31
 Chitanţa serveşte ca document justificativ pentru încasarea unei sume în numerar în
casieria societăţii comerciale. Ca o variantă a chitanţei este chitanţa pentru operaţiuni în
valută. Pentru cumpărarea unor produse, lucrări sau servicii în condiţiile în care nu se
întocmeşte factură, se completează chitanţa fiscală, precum şi ca document justificativ de
înregistrare în contabilitate atunci când este însoţită de bonul eliberat de la casa de marcat,
bonul de vânzare sau chitanţa. Chitanţa fiscală nu înlocuieşte chitanţa care se întocmeşte
pentru încasările în numerar la casieria unităţii şi nu se utilizează pentru vânzarea bunurilor
en-gross către alte unităţi patrimoniale. Se arhivează la cumpărător numai împreună cu bonul
∗
de la casa de marcat, bonul de vânzare sau chitanţa eliberată de vânzător.
Proces-verbal de plăţi este documentul folosit la predarea sumelor de casierul
societăţii comerciale către casierii plătitori. Este folosit, cel mai des, la plata salariilor.
Împuternicirea este documentul justificativ prin care se autorizează o persoană
membră a familiei sau încadrată în muncă la aceeaşi unitate pentru a încasa drepturi băneşti de
la casieriei întreprinderii când titularul nu se poate prezenta pentru acestea.
Registrul de casă în lei sau în valută serveşte ca document centralizator de înregistrare
operativă încasărilor şi plăţilor în numerar efectuate de casieria întreprinderii pe baza actelor
justificative. Pe baza acestui document se stabileşte soldul de casă la finele fiecărei zile, adică
banii lichizi existenţi în casierie la sfârşitul unei zile.
Borderoul documentelor achitate cu cecuri de decontare este utilizat ca document
justificativ, împreună cu anexele, pentru sumele achitate cu cecuri de decontare din carnete cu
şi fără limită de sumă.
Factura şi factura fiscală document pe baza căruia se întocmesc instrumentele de
plată a produselor şi mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau a serviciilor prestate. Se poate
folosi şi ca document de însoţire pe timpul transportului şi de recepţie – încasare în gestiunea
primitorului.
Operaţiile de încasări şi plăţi fără numerar constau în lichidarea drepturilor băneşti
prin utilizarea unor instrumente şi mijloace de plată, fără mişcarea efectivă a sumelor de bani.
Din categoria acestor instrumente de plată adoptate de sistemul de plăţi din România fac
parte: cecul, cambia, biletul la ordin şi ordinul de plată.
A. Cecul este definit ca o instrucţiune scrisă dată unei bănci de a plăti cuiva valoarea
menţionată în acea instrucţiune. Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de
conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi. Disponibilul este creat printr-un
depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar.

 Hotărârea Guvernului nr.831 / 1997 pentru aprobarea modelelor de formulare comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea

acestora.

32
 Cecul este un instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale trei
persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza
unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiţionat
acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată, unei
terţe persoane sau însuşi trăgătorului aflat în poziţie de beneficiar.
Cele trei persoane care sunt puse în legătură prin cec fac toate operaţiile legate de
acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar
trasul îl plăteşte. Pentru ca trăgătorul să poată emite cecuri, banca îi eliberează acestuia
(clientul său) formulare de cec în alb, dacă acesta deţine un disponibil corespunzător în cont.
Posesorul carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează şi îl predă beneficiarului
care, la rândul său, îl va prezenta băncii sale spre încasare.
Pentru a fi valabil, cecul trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în Legea nr.
59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994. Cecul este plătibil numai la
vedere (la prezentare). Termenele de prezentare la plată a cecurilor emise şi plătibile în
România sunt de 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis şi de 15
zile, în celelalte cazuri şi se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.
Tipurile de cecuri sunt:
a) cec la purtător (cel prezentat mai sus);

b) cec barat: trăgătorul sau posesorul unui cec poate face o barare prin înscrierea a
două linii paralele, orizontale sau oblice pe faţa cecului; aceasta înseamnă că beneficiarul va
trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec, încasarea în
numerar direct de la banca trăgătorului nefiind posibilă. Bararea poate fi generală, dacă nu
prezintă nici o menţiune între cele două linii sau specială, dacă între cele două linii este
menţionată denumirea unei bănci. Bararea generală poate fi transformată în barare specială,
operaţiunea inversă este interzisă.
c) cecul certificat: banca (trasul) confirmă pe cec existenţa disponibilului necesar
efectuării plăţii şi persoana care a emis cecul (trăgătorul) nu mai poate retrage din contul său
această sumă până la expirarea perioadei de prezentare;
d) cecul de călătorie: trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de identitatea
dintre semnătura persoanei care a primit cecul (posesorul) şi semnătura persoanei care
încasează respectivul cec la prezentare. În fapt, posesorul depune o primă semnătură pe cec în
momentul în care îl cumpără, a doua oară o face în momentul încasării, în prezenţa
funcţionarului bancar de la ghişeul băncii, sau în momentul efectuării unei plăţi, în prezenţa
beneficiarului.

33
 Schema de circulaţie a unui cec este prezentată în figura 1.5.1
2
TRĂGĂTOR 4 BENEFICIAR
7
1 3 5

6 BANCA
BANCA TRAS 8 BENEFICIAR

Fig. 1.5.1 Schema de circulaţie a unui cec

1 se eliberează carnetul de cecuri
2 încheierea contractului de vânzare-cumpărare
3 trăgătorul trage un cec asupra băncii trase
4 trăgătorul remite cecul tras asupra băncii
5 beneficiarul prezintă cecul la banca lui
6 banca beneficiarului prezintă cecul la plată
7 se stinge creanţa
8 trasul achită cecul

B. Cambia este simultan un instrument de plată şi un titlu de credit. Cambia este

ordinul dat de o anumită persoană, în calitate de creditor, unei alte persoane, numită debitor,
de a plăti o anumită sumă, la o anumită dată şi într-un anumit loc. Cambia este un titlu de
credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane:
- emitentul cambiei, numit trăgător, care indică o altă persoană căreia trebuie să i
se adreseze posesorul cambiei pentru a obţine plata;
- debitorul (trasul), persoana căreia îi este adresat ordinul de a plăti o sumă de
bani;
- persoana căreia i se va plăti suma este beneficiar. El este primul posesor al
cambiei, cel în favoarea căruia este emisă şi predată cambia.
Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă ordin debitorului său numit
tras să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul
acestuia din urmă.

34
 Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în Legea
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin modificată prin Legea nr. 83/1994.
Acceptarea este angajamentul luat de către tras, faţă de orice posesor legitim de a plăti
cambia la scadenţă. Trasul nu este obligat prin lege să accepte dar, dacă acceptă, el devine
debitorul principal. Prezentarea cambiei la acceptare poate fi facultativă, putând fi făcută
oricând până la scadenţă, sau obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest
fapt, fixând sau nu un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un
anume timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.
Scadenţa cambiei este termenul la care aceasta trebuie plătită. Ea trebuie să indice cu
precizie ziua sau termenul maxim în interiorul căruia creditorul trebuie să se prezinte la plată.
Scadenţa trebuie să rezulte cu precizie din textul cambiei. Ea poate fi la vedere, la un anume
timp de la vedere, la un anumit timp de la data emiterii sau la dată fixă.
Scontul este o formă de credit acordat de către o bancă posesorului cambiei; la
prezentarea pentru scontare, banca îi achită contravaloarea, înainte de scadenţă, percepându-i
un comision (taxa scontului). În urma acestei acţiuni banca respectivă devine beneficiarul
cambiei.

Scheme de circulaţie a cambiei este prezentată în figura 1.5.2

TRĂGĂTORUL
2
3 4 5
5 1

TRASUL 5 BANCA BENEFICIARULUI

Fig. 1.5.2 Scheme de circulaţie a cambiei

1 banca beneficiarului acordă credit trăgătorului
2 încheierea contractului de vânzare-cumpărare
3 trăgătorul trage o cambie asupra trasului
4 trăgătorul remite cambia trasă asupra trasului
5 se stinge creanţa

C. Biletul la ordin este un instrument de plată prin care emitentul îşi ia angajamentul
de a plăti la o anumită dată, o sumă determinată beneficiarului sau celui care este posesorul

35
legitim al instrumentului. Biletul la ordin este un titlu prin care o persoană fizică sau juridică
în calitate de debitor se obligă expres şi necondiţionat să plătească într-un anumit loc şi la o
dată precis stabilită o sumă de bani datorată. Persoanele antrenate în operaţiile reclamate de
biletul la ordin sunt subscriptorul (emitentul biletului la ordin, debitorul) şi beneficiarul
(persoana care încasează suma înscrisă în biletul la ordin). Biletul la ordin este un titlu de
credit care pune în legătură, în procesul creării sale, două persoane: emitentul şi beneficiarul.
Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în Legea
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.
Biletul la ordin este o promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată. El se transmite
prin girare. Obligaţiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun aceloraşi reguli generale ca şi
cele rezultând dintr-o cambie. Totuşi, acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece
emitentul are aceleaşi obligaţii ca şi cel care acceptă o cambie.
Schema de circulaţie a biletului la ordin este prezentată în figura 1.5.3

2
EMITENT 3 BENEFICIAR
4
Fig. 1.5.3 Schema de circulaţie a biletului la ordin
1 încheierea contractului
2 emiterea biletului la ordin
3 prezentarea la plată a biletului la ordin
4 achitarea sumei la scadenţă (se stinge creanţa)

D. Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acestuia

unei societăţi bancare receptoare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de
bani la o anumită dată. O astfel de dispoziţie este considerată a fi ordin de plată dacă
societatea bancară receptoare intră în posesia sumei respective fie prin debitarea unui cont al
emitentului, fie prin încasarea ei de la emitent şi nu prevede că plata trebuie să fie făcută la
cererea beneficiarului.
Pentru a fi valabil ordinul de plată trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în
Regulamentul B.N.R. nr. 8/19.08.1994 privind ordinul de plată.
Participanţii într-un transfer-credit sunt următorii: emitentul este persoana care emite
un ordin de plată pe cont propriu, plătitorul (client al societăţii bancare iniţiatoare sau însăşi

36
societatea bancară iniţiatoare) sau primul emitent, beneficiarul (client al societăţii bancare
destinatare sau însăşi societatea bancară destinatară), societatea bancară iniţiatoare este prima
societate bancară emitentă a unui ordin de plată şi societatea bancară destinatară care este
ultima societate bancară din lanţul transferului-credit, cea care recepţionează şi acceptă
ordinul de plată pentru a pune la dispoziţia beneficiarului suma de bani înscrisă în acesta.
În vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiei plătitorului exprimată prin emiterea
ordinului de plată, societăţile bancare participante în cadrul transferului-credit respectiv,
trebuie să efectueze în ordine următoarele operaţiuni: recepţia = procedura de recunoaştere a
primirii ordinului de plată; autentificarea = procedura prin care se determină că ordinul de
plată a fost emis de persoana indicată ca emitent pe ordinul de plată; acceptarea = procedura
prin care se recunoaşte ca valabil un ordin de plată recepţionat sau refuzul = procedura
utilizată în cazul în care o societate bancară receptoare decide că nu este posibil să execute un
ordin de plată dat de un emitent sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri
în finalizarea transferului-credit; executarea = procedura de emitere a unui ordin de plată
acceptat anterior.
Schema de circuit pentru ordinul de plată este prezentată în figura 1.5.4
Societate bancară 4 Societate bancară
intermediară intermediară
3 5
Societate bancară Societate bancară
iniţiatoare destinatară
2 1 6
Plãtitor Beneficiar
7
Finalizarea transferului-credit se face atunci când societatea bancară destinatară
acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului.
1 încheierea contractului 2, 3, 4, 5 emiterea ordinului de plată
6 creditarea contului beneficiarului 7 se stinge creanţa

1.6. Evidenţa operativă a elementelor de trezorerie

Evidenţa operativă a elementelor de trezorerie se face mai puţin simţită în cazul

mijloacelor de trezorerie. Cele mai reprezentative evidenţe sunt “Registrul de casă” şi
“Extrasul de cont”.

37
 “Registrul de casă” reflectă existentul şi mişcarea numerarului din casierie. Se
întocmeşte zilnic de către casier, cu ajutorul lui determinându-se totalul încasărilor, totalul
plăţilor precum şi soldul de casă. Registrul se întocmeşte separat pentru moneda naţională
(lei) şi respectiv pentru fiecare monedă străină. Se prezintă format A4, tipărit pe o singură
faţă, în carnete de 100 file. Serveşte ca:

- document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar, efectuate

prin casieria unităţii pe baza actelor justificative;
- document de stabilire la sfârşitul zilei a soldului de casă;
- document de înregistrare zilnică în contabilitate a operaţiilor de casă.
Se întocmeşte în două exemplare, zilnic de casierul unităţii sau de altă persoană
împuternicită, pe baza actelor justificative de încasări şi plăţi. În cazul în care o sumă plătită
se referă la două sau trei conturi corespondente, în “Registrul de casă” se trece distinct fiecare
operaţie în parte. Se semnează de către casier pentru confirmarea înregistrării operaţiilor
efectuate şi de către persoana din compartimentul financiar-contabil desemnată pentru
primirea exemplarului 2 şi a actelor justificative anexe.
Se completează zilnic, în ordinea efectuării operaţiilor, fără a lăsa spaţii libere. La
sfârşitul zilei, rândurile neutilizate din formular se barează. Utilizarea formularului se face cu
respectarea prevederilor Regulamentului operaţiilor de casă.
Soldul de casă al zilei precedente se raportează pe primul rând al “Registrului de casă”
pentru ziua în curs. Se înregistrează toate încasările, după care acestea se totalizează (inclusiv
soldul de casă raportat al zilei precedente), se înregistrează apoi toate plăţile, iar totalul
acestora se scade din sumele rezultate din însumarea încasărilor, pentru a se stabili soldul de
casă al zilei respective.
“Registrul de casă” circulă la compartimentul financiar-contabil pentru verificarea
exactităţii sumelor înscrise şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la efectuarea
operaţiilor de casă (exemplarul 2); exemplarul 1 rămâne în carnet. Se arhivează la casierie
(exemplarul 1) şi la compartimentul financiar contabil (exemplarul 2).
Potrivit noilor reglementări ale Legii de aprobare a Ordonanţei nr. 26/1997 privind
modificarea Ordonanţei nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare,
operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente
de plată fără numerar, cu excepţia persoanelor juridice care pot efectua plăţi în numerar în
următoarele cazuri:
a) plata salariilor şi altor drepturi de numerar;
b) alte operaţii de plăţi ale persoanelor juridice cu persoane juridice;

38
 c) plăţi către persoane juridice, în limita unui plafon zilnic de maximum 30.000.000
lei.
Fac excepţie de la limita plafonului zilnic prevăzut:
• depunerile în conturile persoanelor juridice, deschise la societăţi
comerciale bancare, care pot fi făcute şi de alte persoane juridice neplafonat;
• cheltuielile de deplasare în interesul serviciului, cheltuielile de protocol
ocazionate de organizarea unor conferinţe, simpozioane.
Potrivit legii, sumele în numerar aflate în casieriile proprii ale persoanelor juridice nu
pot depăşi la sfârşitul zilei plafonul de 20.000.000 lei. Se admite depăşirea acestui plafon
numai cu sumele aferente plăţii salariilor şi a altor drepturi de personal, precum şi a altor
operaţiuni cu persoane fizice, pentru o perioadă de trei zile lucrătoare de la date prevăzută
pentru plata acestora.
În ceea ce priveşte “Registrul de casă în valută”, acesta serveşte ca document de
înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în valută (numerar sau cecuri de călătorie) pe
baza actelor justificative anexate.
Formularul se întocmeşte astfel:
- în antetul coloanelor se înscrie fiecare fel de valută care se încasează sau se
plăteşte;
- în coloanele formularului se înregistrează sumele în valută, iar în ultima
coloană echivalentul acestora în lei, la cursul de referinţă din data efectuării operaţiilor din
documentele în care s-au consemnat acestea;
- valutele care apar în două sau mai multe cursuri se trec în coloane diferite;
- pentru cecurile de călătorie se deschid coloane separate;
- în cazul în care numărul valutelor efective şi al cecurilor de călătorie încasate
în cursul unei zile depăşeşte numărul coloanelor existente pe o filă, pentru ziua respectivă se
completează atâtea file câte sunt necesare.
Pentru organizarea contabilităţii mijloacelor băneşti prin conturile de la bancă prezintă
importanţă circuitul şi conţinutul extraselor de cont ale băncii, împreună cu documentele
justificative ale operaţiilor din aceste conturi.
“Extrasul de cont” se prezintă format A5, tipărit pe ambele feţe în blocuri a 100 file.
Serveşte la comunicarea şi solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate,
provenite din relaţiile economico-financiare şi ca instrumente de conciliere arbitrară.
Se întocmeşte în trei exemplare de compartimentul financiar-contabil al unităţii
beneficiare, pe baza datelor din contabilitatea analitică.
“Extrasul de cont” circulă:
39
 - la conducătorul compartimentului financiar-contabil şi conducătorul unităţii
emitente pentru semnare (toate exemplarele);
- la unitatea debitoare (exemplarele 1 şi 2) care restituie unităţii emitente
exemplarul 2 semnat pe verso de conducătorul unităţii şi conducătorul compartimentului
financiar-contabil, pentru confirmarea debitului, în vederea decontării prin poştă sau prin
bancă, atunci când se depune ordin de plată. Eventualele obiecţii asupra sumelor prevăzute în
“Extrasul de cont” se consemnează într-o notă explicativă semnată de conducătorul unităţii şi
conducătorul compartimentului financiar-contabil, care se anexează la exemplarul 2 al
“Extrasului de cont”.
Se arhivează la:

- compartimentul financiar-contabil al unităţii emitente (exemplarul 3), precum

şi exemplarul 2, când unitatea debitoare achită suma cu ordin de plată sau mandat poştal;
- compartimentul financiar-contabil al unităţii debitoare (exemplarul 1).

40
 CAPITOLUL II

GESTIUNEA CURENTĂ A TREZORERIEI

2.1. Definirea şi obiectele gestiunii trezoreriei

Având în vedere faptul că existenţa unui profit nu înseamnă automat şi existenţa de

lichidităţi deoarece momentul angajării cheltuielii sau venitului nu coincide cu cel al plăţii sau
încasării lor; o gestiune performantă a întreprinderii presupune atât gestiunea fluxurilor de
angajare patrimonială (venituri şi cheltuieli), cât şi gestiunea trezoreriei, adică a fluxurilor de
încasări şi plăţi. Conform unei definiţii, “gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul
deciziilor, regulilor şi procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menţinerea
∗
echilibrului financiar instantaneu al firmei” .

Obiectivul principal al gestiunii trezoreriei este evitarea unei trezorerii structural

negative (evitarea a ceea ce uzual se numeşte, în economia românească “blocaj financiar”,
situaţie caracterizată prin imposibilitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor).

Printr-o minuţioasă gestiune a disponibilităţilor, dar şi a instrumentelor de plată şi de

finanţare, se realizează obiectivul secundar de rentabilitate, prin care pe de o parte se
minimizează costul şi volumul finanţărilor şi, pe de altă parte, se optimizează modul de
plasare a excedentelor de trezorerie pe termen scurt.

O dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea

riscurilor financiare, ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare şi de
speculaţie atunci când pieţele financiare sunt foarte volatile, cu alte cuvinte, când ratele de
schimb şi ratele dobânzilor oscilează foarte mult în perioade scurte de timp.

Pentru o gestiune eficientă a trezoreriei, ca premisă pentru prosperitatea întreprinderii,

este necesară o politică de trezorerie prin care să se urmărească stăpânirea fluxurilor
financiare, sincronizarea încasărilor cu plăţile pentru a asigura permanent capacitatea de plată
a întreprinderii.

Dacă echilibrul nu poate fi atins în condiţii acceptabile (gradul crescut de îndatorare,

descoperirea faţă de risc), atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale, şi cel mai
∗
adesea politica creditelor pentru clienţi, ritmul de investiţii, etc.

Între obiectivele gestiunii de trezorerie, se cuprind în primul rând, următoarele:

 Denis Dubois, Tresorerie, în Encyclopedie de gestion, Economica, Paris 1989

 P.A. Dufigour, A. Gazengel – Introduction a la finance d’entreprise, Ed. Dunod, Paris, 1980.

41
 1. asigurarea disponibilităţilor de finanţare (creşterea capitalului, credite pe termen
lung, mediu şi scurt) la cel mai mic cost real al acestora.
2. creşterea operativităţii încasării creanţelor întreprinderii fără a afecta politica faţă
de clienţi.
3. eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale întreprinderii.
4. asigurarea trezoreriei la nivel “zero” în scopul evitării costurilor de finanţare sau al
celor de oportunitate.
Una din cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei, pe plan mondial, este trezoreria
„zero”. Ea constă în menţinerea cât mai aproape de zero a soldurilor de disponibilităţi în
vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei.
Gestiunea de tip „zero” întâmpină dificultăţi, mai ales în cazul întreprinderilor cu
numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare la bancă neputând fi
prevăzută cu exactitate.

5. plasarea excedentului de trezorerie, cât mai rentabil, cât mai puţin riscant şi cu cea
mai bună lichiditate.
Gestiunea trezoreriei presupune stabilirea unui optim între costurile mijloacelor de
finanţare şi veniturile din plasamentele de trezorerie. În plus, o gestiune a trezoreriei
presupune ca întreprinderea să dispună la momentul voit de disponibilităţi suficiente pentru a
face faţă exigibilităţilor imediate. Pentru aceasta trebuie prevăzută mărimea şi data
exigibilităţilor şi a disponibilităţilor instantanee, rezultând din funcţionarea întreprinderii. Este
deci nevoie de o gestiune previzională a întreprinderii.

2.2. Previziunea trezoreriei

Previziunile de trezorerie vizează descrierea evoluţiei disponibilităţilor înainte şi după

mobilizarea creditelor pe termen scurt de care dispune o întreprindere.
Rolul previziunilor de trezorerie este de a contribui la securitatea financiară şi la
rentabilitatea întreprinderii printr-o reducere a cheltuielilor de natură financiară.
Previziunile de trezorerie sunt caracterizate prin patru elemente:
• orizontul previziunii reprezentat de durata la care acesta se referă (un an, mai
multe luni, mai multe zile); acesta diferă, în funcţie de scadenţele încasărilor şi plăţilor
întreprinderii cât şi de interesele acestuia. Astfel, dacă încasările şi plăţile sunt trimestriale, şi
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi un an.
Dacă scadenţa încasărilor şi plăţilor este lunară şi întreprinderea urmăreşte optimizarea

42
structurii de finanţare pe termen scurt orizontul de previziune poate fi de câteva luni. În fine,
cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună întocmindu-se, în
acest caz, graficul zilnic al încasărilor şi plăţilor cu scadenţe semidecadale, decadale şi
chenzinalele;
• “pasul previziunii” adică intervalele de timp la care o previziune se decuplează (se
dezvoltă în analitic): pas zilnic, săptămânal, decadal sau chiar lunar; disponibilităţile sunt
prevăzute la sfârşitul intervalului reprezentat de pasul ales;
• natura soldurilor prevăzute;
• nivelul de agregare: previziunea realizată la nivelul unei bănci partenere sau pentru
ansamblul băncilor cu care întreprinderea în cauză intră în relaţie.
Pentru previziunea trezoreriei sunt necesare date statistice privind perioadele
anterioare, în scopul de a aprecia ritmul transformării cheltuielilor şi veniturilor în fluxuri
financiare. În funcţie de evoluţia fenomenului financiar, seriile de date statistice se
conformează unor legi de manifestare a evenimentelor întâmplătoare.

Datele cu un rol crucial în realizarea previziunilor de trezorerie şi a gestiunii

trezoreriei sunt1:

 închiderea exerciţiului financiar pentru prezentarea prin bilanţ a unei situaţii

patrimoniale mai avantajoase din punct de vedere al imaginii întreprinderii în faţa terţilor. În
acest sens, trezorierul poate să mobilizeze mai multe efecte comerciale în operaţia de scontare
sau să facă apel la un supliment de credite pe termen scurt, pentru a prezenta o imagine mai
atractivă în ceea ce priveşte conturile de disponibilităţi. Într-o traducere mai mult literară
decât ştiinţifică, operaţia poartă numele de “împodobirea bilanţului” (“habillage d’un bilan”,
în contabilitatea franceză; “window dressing”, în contabilitatea anglo-saxonă).
 sfârşitul de lună, în care ocazie necesarul de trezorerie este, în cele mai dese
cazuri, mai ridicat datorită scadenţei plăţii salariilor sau a efectelor comerciale.
 scadenţele de plată a impozitelor, cotizaţiilor privind asigurările sociale,
dividendelor cuvenite acţionarilor şi datoriilor faţă de diverşi creditori.
 momentul de plată a investiţiilor, datorită disponibilităţilor uneori uriaşe care se
dislocă.
 momentele de declanşare a operaţiilor financiare legate de capitaluri: emisiunea de
noi titluri, angajarea de noi credite pe termen lung, rambursarea ratelor scadente la
împrumuturi etc.

1 Niculae Feleaga ,Tratat de contabilitate finaciara ,vol II ,Editura Economica ,Bucuresti,1998,pag.445-446

43
 ∗
Literatura de specialitate relevă că în practica ţărilor occidentale sunt întâlnite mai
multe tipuri de previziuni de trezorerie, şi anume:
∗ Bugetul de trezorerie cu orizontul anul următor celui de întocmire a bugetului, pasul,
lunar sau trimestrial, nivelul de agregare, de la fiecare bancă parteneră la ansamblul băncilor;
∗ Previziunea de trezorerie pe termen scurt cu orizontul de 2-4 luni, cu un pas lunar
sau diferit de o lună şi cu un nivel de agregare situat, de obicei, la nivelul ansamblului
băncilor;
∗ Previziunea de trezorerie pe termen foarte scurt, numită şi situaţie zilnică a
trezoreriei (“position de tresorerie”) pentru următoarele 8 zile, o lună sau, cel mult, pentru trei
luni, nivelul de agregare fiind un partener bancar;
∗ Previziunea particulară de trezorerie se referă la un spaţiu financiar distinct sau la
realizarea unei operaţii distincte (de investiţii sau financiare).
Dintre tipurile de previziuni de trezorerie, cele care par să câştige cele mai multe
sufragii din partea practicienilor sunt bugetul de trezorerie şi situaţia zilnică a trezoreriei.

2.3. Bugetul de trezorerie

Previziunea trezoreriei se concretizează în bugetul de trezorerie, document de gestiune

internă.

Potrivit normelor legale în vigoare, Ordinul nr. 616/2000 al Ministerului Finanţelor,

unităţile patrimoniale sunt obligate să întocmească anual bugetul de venituri şi cheltuieli cu
defalcare pe trimestre.

Acest B.V.C. conţine o serie de formulare prin care se previzionează activitatea

generală a întreprinderii, cât şi alte activităţi, printre care bugetul activităţii de trezorerie
(formular 03).

În acest formular se face o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de

provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care generează încasări şi
plăţi.

În totalitatea sistemului bugetar, bugetul trezoreriei are o importanţă deosebită, fiind

bugetul rezultativ şi deci măsura realismului prevederilor în toate celelalte bugete. Dacă la
nivelul acestui buget nu se realizează echilibru între încasări şi plăţi, atunci el determină
corecţii asupra prevederilor din celelalte bugete. Bugetul trezoreriei, fiind consecinţa tuturor


Erik de la Villeguérin şi alţi autori, “Dictionnaire fiduciaire financier“, La Villeguérin Édition, 1991

44
bugetelor, constituie o restricţie în procesul de planificare financiară, restricţie datorată
necesităţii de asigurare permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii.

Bugetul de trezorerie se înscrie pe orizontul gestiunii bugetare, în cadrul procedurii de

stabilire a celorlalte bugete anuale ale întreprinderii (bugetul vânzărilor, bugetul
aprovizionărilor, bugetul de producţie etc.). Deşi pasul previzional este lunar, bugetul de
trezorerie este adesea reactualizat la intervale mai scurte de timp, mai ales în condiţiile în care
gradul de incertitudine cu care se confruntă întreprinderea este ridicat.

În funcţie de linia de evoluţie a soldurilor conturilor de disponibilităţi, prin bugetul de

trezorerie se stabilesc liniile de credit pe termen scurt care trebuie negociate cu piaţa
financiară şi în special cu sistemul bancar. Totodată, prin acest buget, întreprinderea poate să
verifice măsura fezabilităţii planului de investiţii, să calculeze cheltuielile financiare,
contribuind astfel la calculul rezultatului previzional, să ofere bancherilor, la cererea acestora,
o serie de date utile analizelor financiare.

Introducerea microinformaticii permite actualizarea rapidă şi simularea bugetelor de

trezorerie mai ales atunci când este definită o paletă largă de variabile: existenţa sau
inexistenţa taxelor vamale, termene variabile privind decontarea cu furnizorii şi clienţii etc.

Bugetul de trezorerie5 are ca funcţiune previziunea încasărilor şi a plăţilor, pornind de

la planificarea cheltuielilor, din care sunt excluse cele neplătibile (amortizările şi
provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele
neîncasabile (respectiv producţia stocată, vânzările pe credit etc.). Astfel, încasările vor
cuprinde:

a) vânzările cu plata imediată,

b) încasarea vânzărilor pe credit (din perioada curentă);
c) vânzările de valori mobiliare;
d) vânzările de imobilizări;
e) obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
f) încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor venituri.
Plăţile vor cuprinde achitarea previzibilă a următoarelor datorii:

a) plata cumpărărilor la vedere şi pe credit (din perioada anterioară);

b) plata salariilor şi a premiilor,
c) plata cheltuielilor de exploatare, de administraţie şi de desfacere,
d) vărsarea impozitelor şi taxelor la bugetul statului;

5 P. Brezeanu – „Gestiunea financiarã a întreprinderii” , Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 320

45
 e) achiziţiile de imobilizări;
f) plata dobânzilor şi a ratelor scadente;
g) răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere;
h) vărsarea dividendelor către acţionari sau a retragerilor de fonduri de către
proprietari.
În funcţie de datele disponibile şi de interesele gestiunii financiare se pot face
previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale. Se înţelege că
exactitatea estimărilor este mai mică pentru orizonturi de timp mai mari (an, semestru).

În funcţie de modalitatea de luare în calcul a încasărilor şi plăţilor, se pot distinge:

 buget brut de trezorerie, cuprinzând toate încasările şi plăţile perioadei;

 buget net de trezorerie, obţinut prin ajustarea profitului net cu veniturile şi cheltuielile,
care nu antrenează încasări, respectiv plăţi, rezultând evoluţia previzibilă a situaţiei
financiare a întreprinderii.

2.4. Elaborarea bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetului de trezorerie constituie o activitate deosebit de complexă şi

dificil de realizat pentru că presupune colectarea numeroaselor previziuni şi informaţii
necesare acestui scop. Trebuie să se cunoască gestiunea întreprinderii pentru a se putea
dispune de informaţiile necesare. Se are în vedere atât experienţa celor care elaborează acest
buget cât şi datele din perioadele precedente cu privire la necesarul de trezorerie ce se
extrapolează la volumul activităţii întreprinderii din perioada pentru care se întocmeşte
bugetul.

Pentru elaborarea bugetului de trezorerie se pot utiliza două metode:

Metoda încasărilor şi plăţilor

Metoda încasărilor şi plăţilor este agreată cu predilecţie de specialiştii contabili, ea

permiţând compatibilitatea între diferitele niveluri de previziune, precum şi între indicatori
bugetaţi şi realizaţi.

Conform acestei metode, în elaborarea bugetului de trezorerie, două faze sunt mai
importante:

1. previziunea încasărilor şi plăţilor;

46
 2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea
încasărilor cu plăţile.

Prin această metodă se realizează o structurare a fluxurilor după natură:

 fluxuri de cheltuieli;
 fluxuri de venituri.
După obiectul lor, fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în 4 mari categorii:

a) Fluxuri de exploatare generate de operaţii curente care includ încasările din

activitatea de exploatare (încasări din activitatea de bază, cât şi din alte activităţi, subvenţii de
exploatare, alte încasări din exploatare) şi plăţile pentru activitatea de exploatare (cumpărări
de materii prime şi materiale, impozite şi taxe, cheltuieli salariale şi alte cheltuieli de
exploatare).
b) Fluxuri de trezorerie în afara exploatării includ încasările şi plăţile nelegate
directe de activitatea de exploatare. Plăţile în afara exploatării includ şi fluxurile anuale de
repartizare a profitului întreprinderii între participanţii direcţi la viaţa economică a acesteia:
stat (impozit pe profit), salariaţi (participarea la profit) şi acţionari sau asociaţi (dividende).
c) Fluxuri pur financiare legate de operaţii privind împrumuturile întreprinderii pe
termen lung şi aportul acţionarilor sau asociaţilor la creşterea capitalului social.
d) Fluxuri de investire şi dezinvestire ce cuprind încasările din vânzările activelor
imobilizate şi plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor
financiare.
Toate aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii,
antrenând o serie de decizii ale trezorierului întreprinderii.

Previziunea încasărilor, fiind fundamentată pe cifra vânzărilor, trebuie să ţină cont în

permanenţă de repartizarea acestora pe luni cât şi de modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii care vor influenţa decalajul
între termenele lucrărilor şi cele ale încasărilor. În funcţie de ramura economică, între
momentul vânzării şi cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 la 90 de zile.
Acest decalaj determină o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare ce se vor înscrie în
bugetul de trezorerie.

Previziunea plăţilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale şi de la

eşalonarea previzibilă a plăţilor aferente acestor cheltuieli. În principiu, previziunea plăţilor se
face asemănător cu cea a încasărilor, ţinându-se cont de natura diferită a cheltuielilor care vor

47
determina o serie de particularităţi, atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a
eşalonării scadenţelor de plăţi.

Cheltuielile de personal (salarii şi cheltuieli sociale) se planifică în funcţie de politica

întreprinderii privind forţa de muncă, în contextul obiectivelor financiare urmărite. Scadenţa
la plată a salariilor nete este, de regulă, chenzinală, în timp ce plata cheltuielilor sociale este
lunară.

Impozitele şi taxele se determină în funcţie de mărimea veniturilor, respectiv a

profitului întreprinderii. Termenele de plată sunt fixe şi adesea lunare.

În previziunea plăţilor se va ţine cont şi de scadenţele previzibile ale plăţilor din

celelalte bugete (bugetul investiţiilor, bugetul producţiei etc.).

A doua fază a elaborării bugetului de trezorerie cuprinde următoarele operaţii:

1. determinarea soldurilor de trezorerie, înainte de acoperire;

2. acoperirea, prin credite, a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de
trezorerie;
3. elaborarea bugetului definitiv de trezorerie.
Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile poate fi deficitar sau
excedentar.

Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie

sau de scont, selectate în funcţie de mărimea costului real al acestora.

Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinţa unui fond de rulment prea

mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o întrebuinţare imediată (fiind,
în principiu, interzisă atragerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt).
În al II-lea rând, excedentul de trezorerie poate proveni dintr-o nevoie de fond de rulment mai
mică decât fondul de rulment. Această nevoie este determinată de scadenţa mult mai mare a
plăţilor generate de activitatea de exploatare, decât cea a încasărilor (cazul societăţilor cu
activitate de comerţ). Trezorierul întreprinderii va urmări un plasament al excedentului de
trezorerie în condiţii de rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.

Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului deficitar al trezoreriei generează

plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt
aducătoare de venituri care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final de
trezorerie se vor avea în vedere şi aceste ultime influenţe.

48
 Fig. 2.4.1 -Schema de elaborare a bugetului de trezorerie6

Tabloul încasărilor din Tabloul plăţilor Tabloul

vânzări + Alte încasări pentru cumpărări T.V.A.

Acoperirea soldurilor de
Tabloul general Alte plăţi
trezorerie
al plăţilor

Buget definitiv de
trezorerie
Fig. 2.4.1 -Schema de elaborare a bugetului de trezorerie

Bugetul de trezorerie se elaborează pa baza a trei documente de evidenţă şi previziune,

respectiv: bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de
previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.

Trezoreria va fi determinată de fluxurile financiare ale perioadei de previziune

(venituri + cheltuieli din conturile de rezultate) şi de modificarea soldurilor creanţelor şi
datoriilor de la începutul şi sfârşitul perioadei (bilanţ de deschidere şi bilanţ previzional)
conform relaţiilor:

Încasările perioadei = Creanţe + Venituri planificate - Creanţe

iniţiale ale perioadei finale

Plăţile perioadei = Datorii + Cheltuieli planificate - Datorii

iniţiale ale perioadei finale

Bugetul de trezorerie Bilanţ de Contul de rezultate Bilanţul

deschidere previzional previzional

6 Georgeta Vintilã, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.268

49
 Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, în funcţie de obiectivele urmărite de
gestiunea financiară şi în funcţie de scadenţele încasărilor şi plăţilor întreprinderii. Astfel,
dacă încasările şi plăţile sunt trimestriale, şi întreprinderea urmăreşte soldul anual al
trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi un an. Dacă scadenţa încasărilor şi plăţilor este
lunară şi întreprinderea urmăreşte optimizarea structurii de finanţare pe termen scurt,
orizontul de previziune poate fi de câteva luni. În fine, cel mai frecvent, orizontul de timp este
de ordinul zilelor până la o lună, întocmindu-se, în acest caz, graficul zilnic al încasărilor şi
plăţilor cu scadenţe semidecalade, decalade şi chenzinale.

O previziune realistă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget anual cu defalcare

pe luni şi cu o detaliere pe săptămâni pentru primele două sau trei luni ale anului. Această
previziune va fi actualizată în permanenţă în cursul anului şi detaliată după necesităţile
întreprinderii.

În mod concret, construcţia bugetului de trezorerie urmăreşte succesiv, pe fiecare

perioadă de previziune (lună, trimestru, semestru) fazele enunţate mai sus .

Metoda bilanţurilor sau a termenelor de rotaţie

Metoda bilanţurilor sau a termenelor de rotaţie este bazată pe o abordare bugetară şi

analitică foarte precisă, aproximează evoluţia soldurilor previzionale pe baza unei abordări
sintetice a trezoreriei, concentrată în relaţia:

∆ Trezorerie = ∆ Fond de rulment - ∆ Necesar de finanţare

Această metodă este recomandată în cadrul întreprinderilor în care apar adesea

dificultăţi în realizarea echilibrelor de trezorerie, informaţia contabilă insuficientă
nepermiţând o abordare încasări-plăţi la termene suficient de scurte. În schimb, metoda
bilanţieră este inadecvată întreprinderilor cu puternice variaţii sezoniere de activitate datorită
dificultăţilor întâmpinate în realizarea statisticilor care integrează fluctuaţiile de volum
privind vânzările şi cumpărările, precum şi pe acelea referitoare la termenele de plată.

Variaţia fondului de rulment7 (∆ FR) se determină plecând de la calculul marjei lunare

de autofinanţare la care se adaugă câteva modificări generate de operaţiile financiare şi de
investiţii.

Variaţiile necesarului de finanţare a exploatării se calculează având la bază termenele

medii de rotaţie ale principalelor componente ale activului circulant şi ale datoriilor din
7 Denis Dubois, Tresorerie, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1989

50
exploatare pe termen scurt, determinate pe cale statistică plecând de la ratele de rotaţie
aferente ultimelor luni.

2.5. Situaţia zilnică a trezoreriei

În ceea ce priveşte situaţia zilnică a trezoreriei, daca orizontul de trezorerie depăşeşte

o lună (2 sau 3 luni), se utilizează un pas zilnic pentru prima lună şi pasuri decadale pentru
luna sau lunile următoare.
Din punct de vedere al conţinutului, situaţia este structurată în încasări şi plăţi iar în
analitic se realizează o clasificare a acestora după natura instrumentelor de plată utilizate:
virări, cecuri, efecte comerciale, etc.
Sursele de informaţii sunt de natură contabilă (facturi, extrase de cont, fişe de cont privind
clienţii, furnizorii, debitorii şi creditorii) dar şi extracontabilă (bugetul de trezorerie în cazul
unor evenimente sigure sau cu efect imediat asupra trezoreriei, scadenţele privind
împrumuturile, statele de plată şi situaţiile privind cheltuielile sociale, previziunile serviciilor
comerciale privind evoluţia cifrei de afaceri, date privind condiţiile impuse de bănci în
relaţiile lor cu întreprinderea: rata dobânzii, comisioanele etc.).

51
 CAPITOLUL III
PREZENTAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE S.C. MAURO S.R.L
3.1. Aspecte generale privind S.C. MAURO S.R.L.
S.C. MAURO S.R.L. are sediul social în Braşov, str. Lungă nr.16. Este înregistrată în
Registrul Comerţului sub nr.J/08/880/99, cod fiscal R4236651.
S.C. MAURO S.R.L. are următoarele conturi deschise la BCR, sucursala Braşov:
- 25111 – 1417.1 / Rol pentru lei
- 25721 – 1417.1 / Euro pentru valută.

Societatea este plătitoare de TVA şi impozit pe profit.

Societatea are ca proprietari doi asociaţi, dl.G.I. şi dl.T.M.
Societatea este condusă de dl. T.M., în calitate de administrator.

Obiectul principal de activitate îl constituie exploatarea unei microfabrici de

industrializarea laptelui, situată pe terenul firmei din comuna Cristian din jud. Braşov. În
paralel cu această activitate societatea dispune de o fermă agricolă, profilată pe creşterea
animalelor, care furnizează o parte din laptele necesar ca materie primă pentru fabrică.

Societatea este organizată pe principiul eficienţei maxime cu minimum de personal, în

anexă prezentându-se organigrama societăţii.

• CONDUCEREA
Este reprezentată prin persoana d-lui T.M. care are atât calitatea de administrator al
societăţii, cât şi de director executiv.

Pe nivelul ierarhic imediat se află şefii departamentelor ce fac parte componentă a

structurii organizatorice a firmei, şi anume: inginerii şefi de producţie, şefii de aprovizionare-
desfacere, contabil şef. Problemele legate de aprovizionare şi desfacere se află sub îndrumarea
directă a directorului executiv.

• CONTABILITATEA
Este organizată prin intermediul a două persoane:
- contabilul responsabil cu contabilitatea generală. La acest nivel, contabilul centralizează
toate documentele firmei;

52
- contabilul responsabil cu contabilitatea primară, la punctul de lucru din comuna Cristian,
judeţul Braşov.
În sarcina contabilităţii cad şi problemele de personal.

• DEPARTAMENTELE DE PRODUCŢIE
Sunt susţinute de către angajaţi permanenţi şi cu contracte de prestări servicii, funcţie de
volumul de lucru şi caracterul acestuia (permanent / sezonier), sub controlul direct al
administratorului firmei şi al şefilor de producţie şi, indirect, al contabilităţii.

• DEPARTAMENTELE DE APROVIZIONARE/DESFACERE
Aprovizionarea este asigurată de doi şoferi, având la dispoziţie mijloace de transport
adecvate.

Microfabrica provine de la firma SCHWARTE din Germania. Are o capacitate de

prelucrare de până la 1000 litri lapte/oră. Poate funcţiona non-stop, ceea ce înseamnă, teoretic,
o capacitate maximă de 24.000 litri/zi. În realitate însă capacitatea maximă trebuie corelată şi
cu timpii necesari de obţinere pe tip de produs. De exemplu, caşcavalul are nevoie de o
perioadă de maturizare de 1 lună de zile, timp în care se pune problema spaţiului de
depozitare în condiţii speciale, de temperatură şi aerisire.

Utilajele sunt următoarele:

- tanc pasteurizat smântână;
- tanc răcire;
- maşină ambalat în vid;
- centrală termică;
- cameră frigorifică;
- instalaţie îmbuteliat lapte în pungi;
- instalaţie îmbuteliat iaurt în pahare;
- instalaţie răcire: tanc de răcire + schimbătoare de căldură;
- bazin motorină.

Materia primă de bază este laptele:

Alături de lapte, în procesul tehnologic, mai sunt necesare următoarele produse:
- acid sulfuric;

53
 - acid azotic;
- capace de aluminiu, simple sau personalizate;
- pahare;
- ceară + parafină;
- clorură de calciu;
- cheag;
- culturi;
- etichete;
- folie, imprimată sau neimprimată;
- gem;
- pânză sedilă;
- sare;
- sodă caustică;
- palsgaard (stabilizator)
- zahăr.

Produsele care se pot obţine, conform licenţelor acordate, sunt:

- brânză burduf;
- brânză de vaci;
- caşcaval PENTELEU;
- frişcă;
- iaurt simplu, la pahar sau vrac;
- iaurt cu fructe;
- lapte îmbuteliat, în pungi, cu 1,8 u.g., 2,5 u.g., respectiv 3,5 u.g;
- smântână, la pahar sau vrac;
- telemea.

Ca produs secundar se obţine zer. Acesta se poate prelua de către sectorul zootehnic
pentru hrănirea tineretului, sau se comercializează.
Materiile prime, conform reţetelor şi a recomandărilor de utilizare a fabricii, se folosesc
astfel:
• lapte în pungi:
- lapte degresat, cu u.g. corespunzătoare;

54
 - folie, imprimată sau neimprimată.
• Smântână vrac:
- smântână de la laptele degresat;
- stabilizator;
- culturi pentru smântână;
- etichete.
• Smântână la pahar, în plus faţă de smântâna vrac:
- pahare;
- capace, personalizate sau nepersonalizate;
• iaurt vrac:
- lapte degresat, de preferinţă neacidulat;
- stabilizator (Palsgaard)
- culturi de iaurt;
- etichete;
• iaurt la pahar, în plus faţă de iaurtul vrac:
- pahare pentru iaurt;
- capace de aluminiu;
• iaurt cu fructe, în plus faţă de iaurtul la pahar:
- gem;
• brânză de vaci:
- lapte;
- clorură de calciu;
- etichete;
• brânză telemea şi alte soiuri de brânză:
- lapte;
- cheag;
- sare;
- clorură de calciu; etichete;
• caşcaval PENTELEU:
- smântână;
- stabilizator;
- culturi pentru caşcaval;

55
 - ceară şi parafină;
- pânză sedilă;
- etichete.
Acizii se utilizează pentru curăţirea utilajelor de resturile de lapte, după tranşele de
produse.

Pe linia organizării şi conducerii contabilităţii la societatea comercială “ MAURO ”

S.R.L., în conformitate cu articolul 11 din Legea nr. 82 din 1991, contabilitatea este
organizată în compartimente distincte conduse de către contabilul şef. Contabilitatea se ţine în
limba română şi în moneda naţională.
Operaţiunile care afectează patrimoniul societăţii comerciale sunt consemnate în
momentul producerii lor în înscrisuri care stau la baza înregistrărilor în contabilitate
dobândind astfel calitatea de document justificativ în conformitate cu articolul 6 alin. 2 din
Legea Contabilităţii nr. 82/1991 şi punctul nr.119 din Regulamentul privind aplicarea Legii
contabilităţii aprobat prin HG nr.704 / 14.12.1993.
Înregistrarea operaţiilor patrimoniale în contabilitate se face cronologic prin
respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau de intrare în
unitate şi sistematic, în conturi sintetice şi analitice potrivit planului de conturi şi normelor
emise, cu ajutorul registrelor de contabilitate : registrul-jurnal, registrul inventar.
La societatea comercială “ MAURO ” S.R.L. inventarierea generală a patrimoniului se
efectuează cel puţin o dată pe an, de regulă la sfârşitul anului, în vederea punerii de acord a
datelor din contabilitate cu situaţia reală a patrimoniului. Inventarierea patrimoniului s-a
efectuat în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului de stat, ministrul finanţelor nr.
2388 / 1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii
patrimoniului. Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se efectuează în
conformitate cu prevederile punctului 19 litera b. şi punctului 132 din Regulament şi anume la
valoarea actuală sau de utilitate a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în
funcţie de utilitatea bunului în unitate şi preţul pieţei.
De asemenea sunt respectate cu stricteţe normele şi principiile contabile prevăzute la
punctul 23 din Regulament şi anume : principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor,
principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul
intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul necompensării. Potrivit prevederilor Legii
contabilităţii nr. 82/1991 şi a Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii la încheierea
fiecărui exerciţiu financiar – contabil se întocmeşte bilanţul contabil.

56
 Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine pe categorii şi pe fiecare obiect de evidenţă.
Contabilitatea valorilor materiale se ţine cantitativ şi valoric. La ieşirea din patrimoniu
bunurile materiale sunt evaluate şi înregistrate în contabilitate prin aplicarea metodei “primul
intrat – primul ieşit” (FIFO). Potrivit acestei metode bunurile ieşite din gestiune se evaluează
la costul de achiziţie al primei intrări. Pe măsura epuizării stocului, bunurile ieşite din
gestiune se evaluează la costul de achiziţie al lotului următor, în ordine cronologică.
Contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii se ţine pe
categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică. Contabilitatea cheltuielilor şi a
veniturilor se ţine pe feluri de cheltuieli, respectiv pe feluri de venituri, după natura lor.

3.2. Contabilitatea operaţiunilor de decontări în numerar

Contabilitatea lichidităţilor de casă

Sumele în numerar în lei şi în valută, de care dispune o unitate patrimonială sunt

păstrate în casieria unităţii cu gestionarea lor distinctă. Conform punctului 89 din
Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii nr. 82 / 1991, contabilitatea mijloacelor
băneşti aflate în casieria unităţii patrimoniale, precum şi a mişcării acestora, ca urmare a
încasărilor şi plăţilor efectuate în numerar, se ţine distinct în lei şi în devize. S.C. MAURO
S.R.L. în conformitate cu legislaţia în vigoare, ţine evidenţa mijloacelor băneşti aflate în
casierie distinct în lei şi în valută.
Documentul de înregistrare zilnică în contabilitate a operaţiilor de casă este “Registrul
de casă” la care sunt anexate documentele justificative de încasări şi plăţi în numerar.
Existentul şi mişcarea sumelor în numerar aflate în casieria unităţii ca urmare a
încasărilor şi plăţilor efectuate, este reflectată de contul 531 “Casa”. Este un cont de activ .
Soldul debitor al contului reflectă numerarul, în lei şi în valută, existent în casieria
unităţii. Contabilizarea distinctă a operaţiunilor în numerar în lei de cele în devize, determină
desfăşurarea contului 531 “Casa” în două conturi sintetice de gradul II astfel:
~ 5311 “Casa în lei”
~ 5314 “Casa în devize”.

Operaţiuni de încasări şi plăţi cu numerar în devize

Operaţiunile cu numerar în devize se contabilizează atât în devize cât şi în lei. Registrul
de casă se întocmeşte zilnic pentru fiecare valută în parte, operaţiunile de încasări şi plăţi fiind
contabilizate la cursul în vigoare la data respectivă.

57
 Procedeul de evaluare a disponibilităţilor în devize, la sfârşitul exerciţiului, pe baza
cursului de schimb în vigoare la acea dată poate fi aplicat şi anume numerarului în devize
aflat în casierie.

Exemplu:
În data de 03.06.2002 SC MAURO SRL ridică de la bancă numerar în valoare de
1.750 USD care se acordă ca avans de trezorerie pentru deplasarea personalului în străinătate.
La întoarcerea din delegaţie, în data de 10.06.2002, personalul justifică suma de 1.400 USD,
restul fiind depus la casierie. Evoluţia cursului valutar în luna iunie este următoarea:
03.06.2002 – 33.600 lei/USD
10.06.2002 – 33.650 lei/USD
30.06.2002 – 33.750 lei/USD

Înregistrări contabile:
• ridicare numerar în devize de la bancă

5314 „Casa în valută” = 581 “Viramente interne” 58.800.000

acordare avans

542 “Avansuri de trezorerie” = 5314 „Casa în valută” 58.800.000

• depunerea la casierie a restului

5341 „Casa în valută” = 542 “Avansuri de trezorerie” 11.777.500

Avansul de trezorerie în valută acordat şi justificat se contabilizează ca o cheltuială de

deplasare la cursul valutar din momentul acordării. Avansul de trezorerie în valută
neconsumat şi depus la casierie se contabilizează la cursul din data justificării sau depunerii la
casierie, înregistrându-se, după caz, diferenţe favorabile sau nefavorabile de curs valutar, faţă
de momentul acordării.
Contabilizarea diferenţelor de curs valutar aferente numerarului în devize existent în
casieria unităţii la momentul închiderii exerciţiului financiar se realizează cu ajutorul situaţiei
din contul 5314 “Casa în valută”, prezentată mai jos.

D 5314 “Casa în valută” C

58
USD x 33.600 lei/USD = 1.750 USD x 33.600 lei/USD =
= 58.800.000 lei = 58.800.000 lei
350 USD x 33.650 lei/USD =
= 11.777.500 lei
Sold debitor: 350 USD =
= 11.777.500 lei
Ajustarea soldului: 35.000 lei
Sold final debitor: 350 USD x 33.750
lei/USD = 11.812.500 lei

La închiderea exerciţiului soldul debitor al contului 5314 „Casa în valută” se determină

atât în lei cât şi în devize, pe baza operaţiunilor înregistrate în cont şi se compară cu soldul
evaluat la cursul valutar din momentul închiderii exerciţiului.
în cazul SC MAURO SRL, soldul contului 5314 ”Casa în valută”, pe baza datelor
înregistrate în cont este de 11.777.500 lei. Soldul contului evaluat la cursul de schimb din
30.06.2002 este de 11.812.500 lei, rezultând o diferenţă favorabilă de curs valutar de 35.000
lei, care se contabilizează astfel:

5314 „Casa în valută” = 765 “Venituri din diferenţe

de curs valutar” 35.000

În urma acestei operaţiuni soldul contului 5314 „Casa în valută” este evaluat la
închiderea exerciţiului la cursul existent la acea dată.

Operaţiuni cu alte valori

În casieria unităţii, alături de numerarul în lei şi în devize se mai păstrează şi
gestionează şi alte valori. În această categorie se mai includ timbre fiscale şi poştale, bilete de
tratament şi odihnă, tichete şi bilete de călătorie.
Evidenţa acestora se realizează prin intermediul contului 532 “Alte valori”.

532 “Alte valori”

Este un cont de activ.
În debitul contului se înregistrează valoarea bunurilor valorice, timbrelor fiscale şi
poştale, biletelor de tratament şi odihnă, tichetelor şi biletelor de călătorie şi a altor valori
achiziţionate.

59
 În creditul contului se înregistrează valoarea bunurilor valorice, timbrelor fiscale şi
poştale, biletelor de tratament şi odihnă, tichetelor şi biletelor de călătorie şi a altor valori
consumate.
Soldul contului reprezintă alte valori existente în casieria unităţii.

Exemple:
1. SC MAURO SRL achiziţionează cu plata în numerar timbre fiscale şi poştale în
valoare de 2.000.000 lei.

532 “Alte valori” = 5311 “Casa în lei” 1.000.000

2. Se eliberează timbre fiscale în sumă de 2.000.000 lei.

626 “Cheltuieli poştale şi taxe = 532 “Alte valori” 1.000.000

de telecomunicaţii”

3.3. Contabilitatea decontărilor fără numerar

Decontările fără numerar reprezintă decontări prin conturile bancare. Acestea deţin
ponderea cea mai mare în cazul decontărilor între unităţile economice.
Reflectarea acestor decontări se face cu ajutorul conturilor din grupa 51 “Conturi la
bănci”.
Contabilitatea operaţiilor fără numerar asigură evidenţa valorilor de încasat, a conturilor
curente la bănci, a dobânzilor, a creditelor bancare pe termen scurt, a acreditivelor şi a
avansurilor de trezorerie.

Contabilitatea valorilor de încasat

În categoria valorilor de încasat se cuprind cecurile de încasat şi efectele de încasat
primite de la clienţi.
Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent către banca la care îşi ţine
depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului
acestuia. Titularii de depozite folosesc cecurile în mod frecvent, pentru achitarea mărfurilor
cumpărate, fapt care le atribuie şi la rolul de instrumente de credit pentru circulaţia mărfurilor.

60
 Efectele de încasat sunt titluri de credit care nu au valoare proprie. Ele sunt concomitent
simbol al banilor şi document de expresie a relaţiilor de credit, respectiv relaţii dintre debitori
şi creditori. Creditul comercial dă naştere la titlul de credit sub forma cambiei.
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să plătească, la scadenţă, o sumă de
bani.
Cambia care cuprinde numai obligaţia de a plăti se mai numeşte şi bilet la ordin. În
cazul biletului la ordin, în relaţia de credit apar două persoane: debitorul şi beneficiarul.
În situaţia în care creditorul dă ordin beneficiarului să plătească la scadenţă suma
datorată unei persoane specificată în cambie, cambia se mai numeşte poliţă sau trată.
În circuitul tratei participă trei persoane: trăgătorul – acela care emite cambia, trasul –
acela care a achitat şi beneficiarul – acela care primeşte banii.
Reflectarea acestora în contabilitate se face cu ajutorul contului 511 “Valori de încasat”.

511 “Valori de încasat”

Este un cont de activ care ţine evidenţa valorilor de încasat, cum sunt cecurile şi
efectele comerciale primite de la clienţi, pentru produsele livrate, lucrările executate şi
serviciile prestate de unitatea patrimonială.
Se debitează cu valoarea cecurilor şi efectelor comerciale primite de la clienţi.
Se creditează cu valoarea cecurilor şi efectelor comerciale încasate şi cu valoarea
sconturilor acordate.
Soldul debitor reprezintă valoarea cecurilor şi efectelor comerciale neîncasate.
Acest cont se desfaşoară pe următoarele subconturi:
5112 “Cecuri de încasat”
5113 “Efecte de încasat”
5114 “Efecte remise spre scontare”

Exemple:
1. SC MAURO SRL a prestat servicii unui client pentru care a acceptat un cec emis de
client în valoare de 2.000.000 lei şi un efect comercial de 5.000.000 lei.

Înregistrări contabile:
• acceptarea la plată a valorilor de încasat

% = 4111 “Clienţi” 7.000.000

5112 ”Cecuri de încasat” 2.000.000

61
413 “Efecte de primit” 5.000.000

• la scadenţă se depune efectul comercial la încasare

5113 “Efecte de încasat” = 413 “Efecte de primit” 5.000.000

• încasarea efectivă a cecului şi a efectului comercial

5121 “Conturi la bănci = % 7.000.000

în lei” 5112 “Cecuri de încasat” 5.000.000
5113 “Efecte de încasat” 2.000.000

• comision perceput de bancă

627 “Cheltuieli cu serviciile = 5121 “Conturi la bănci în lei” 175.000

bancare şi asimilate”
2. SC MAURO SRL are în portofoliu efecte de încasat, a căror scadenţă este peste o
lună. Societatea are nevoie de lichidităţi urgente şi depune la scontare efectele de încasat
pentru suma de 3.000.000 lei. Taxa scontului este de 8 %.

Înregistrări contabile:
• se depun efectele comerciale la scontare

5114 “Efecte emise spre scontare” = 413 “Efecte de primit” 3.000.000

• se încasează efectele de încasat

8% x 3.000.000 = 240.000 lei
3.000.000– 240.000 = 2.760.000 lei

% = 5411 “Efecte remise 3.000.000

5121 “Conturi la bănci în lei” spre scontare” 2.760.000
667 ”Cheltuieli privind 240.000
sconturile acordate”

62
 3. SC MAURO SRL a primit un efect de comerţ în valoare de 2.500.000 lei pe care îl
depune spre scontare. În urma scontării primeşte un disponibil de 4.200.000 lei, iar banca
deţine un comision de 1.500.000 şi o dobândă de 600.000 lei.

Înregistrări contabile:
• depunerea efectelor spre scontare

5114 “Efecte remise spre = 5113 “Efecte de încasat” 2.500.000

scontare”

• scontarea propriu-zisă a efectelor de comerţ

% = 5114 “Efecte remise 7.300.000

spre scontare”
5121 “Conturi la bănci în lei” 4.200.000
627 “Cheltuieli cu servicii
bancare” 1.500.000
666 “Cheltuieli privind dobânzile” 600.000

Contabilitatea operaţiilor prin conturi curente la bănci

Conturile la bănci includ disponibilităţile în lei şi în valută, sumele în curs de decontare,

dobânzile de plătit aferente creditelor bancare atrase şi dobânzi de încasat aferente
disponibilităţilor din conturi curente.
Prin conturile bancare se efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi. Aceste conturi
curente sunt de mai multe feluri, şi anume:
conturi curente bancare acoperite, care funcţionează numai în limita disponibilităţilor
existente, soldul contului exprimând disponibilităţile băneşti ce pot fi folosite în continuare
pentru efectuarea plăţilor;
conturi curente bancare acoperite, care pot prezenta alternativ solduri debitoare şi creditoare.
Soldul creditor reprezintă disponibilităţile băneşti existente păstrate în bancă şi în baza cărora
pot fi efectuate ulterior plăţi solicitate de titularii de conturi. Soldul debitor reprezintă plăţile
efectuate de bancă peste disponibilităţile băneşti evidenţiate ca atare respectiv creditele de
care beneficiază prin aceste conturi.

63
 512 “Conturi curente la banci”
Este un cont bifuncţional, cu ajutorul căruia se ţine evidenţa disponibilităţilor în lei şi în
devize aflate în conturi la bănci, a sumelor în curs de decontare precum şi a mişcării acestora.
În debitul contului se înregistrează sumele depuse sau virate în cont.
În creditul contului se înregistrează sumele ridicate în numerar din cont sau virate în alt
cont de trezorerie.
Soldul creditor reprezintă disponibilităţile în lei şi în devize, iar soldul creditor,
creditele primite.
Operaţiunile bancare în devize sunt reflectate de contul 5124 “Disponibil la bănci în
devize” şi în măsura în care băncile acordă împrumuturi sau credite în devize pentru
activitatea curentă, acest cont este bifuncţional.
Operaţiunile bancare în devize se contabilizează atât în lei cât şi în devize, asigurându-
se astfel respectarea reglementărilor în vigoare8, conform cărora: “operaţiunile prin contul de
devize se înregistrează în contabilitate la cursul zilei sau la un curs fix”. Deoarece
contabilitatea se ţine conform legii contabilităţii în moneda naţională, la sfârşitul exerciţiului
disponibilităţile existente în conturi la bănci în devize se evaluează la cursul de schimb de la
acea dată (ultimul curs BNR).
Diferenţele de curs valutar se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare, după
caz. Pentru diferenţele de curs valutar rezultate în urma operaţiunilor bancare de lichidare a
creanţelor şi datoriilor în valută se utilizează conturile:
765 “Venituri din diferenţe de curs valutar”
665 “Cheltuieli din diferenţe de curs valutar”
Pentru disponibilităţile existente în conturile curente întreprinderea încasează dobânzi,
iar pentru creditele primite prin aceste conturi se plăteşte dobânda. În măsura în care se pune
problema cuantificării lor la sfârşitul exerciţiului, dobânzile de primit şi cele de plătit aferente
contului de disponibil se reflectă în contul 518 “Dobânzi”.
Pentru înregistrarea distinctă a dobânzilor de încasat şi a celor de plătit, contul 518
“Dobânzi“ se subdivide în:
5186 “Dobânzi de plătit”
5187 “Dobânzi de încasat”

518 “Dobânzi”

8 Legea Contabilităţii nr.82 din 1991

64
 Este un cont bifuncţional, care ţine evidenţa dobânzilor datorate, precum şi a dobânzilor
de încasat, aferente creditelor acordate de bănci în conturile curente, respectiv disponibilităţile
aflate în conturile curente.
Dobânzile datorate şi cele de încasat, aferente exerciţiului în curs, se înregistrează la
cheltuieli financiare, respectiv venituri financiare.
În debitul contului se înregistrează dobânzile de încasat aflate în conturile curente şi
cele plătite aferente împrumuturilor primite.
În creditul contului se înregistrează dobânzile datorate aferente creditelor acordate de
bănci în conturile curente şi cele încasate, aferente disponibilităţilor aflate în conturile
curente.
Soldul debitor reprezintă dobânzile de primit, iar soldul creditor, dobânzile de plătit.

Exemplu:
SC MAURO SRL prezintă următoarea situaţie în conturile curente de disponibil la
începutul exerciţiului:
- contul 5121 “Conturi la bănci în lei” are un sold iniţial de 830.000.000 lei
- contul 5124 “Conturi la bănci în devize” are un sold iniţial de 10.000 USD la un curs de
30.000 lei/USD.
În cursul exerciţiului s-au efectuat următoarele operaţiuni:
- încasarea creanţelor deţinute asupra clienţilor pentru mărfuri livrate în valoare de 15.000.000
lei;
- plata furnizorilor pentru achiziţiile făcute în sumă de 100.000.000 lei;
- plata datoriilor către bugetul de stat:
Contribuţia unităţii la asigurările sociale (23,33%) 10.498.500
Contribuţia personalului la asigurările sociale (11,67%) 5.251.500
Contribuţia unităţii la fondul de şomaj (5%) 2.250.000
Contribuţia personalului la fondul de şomaj (1%) 450.000
Impozit pe salarii 4.159.500
Taxa pe valoare adăugată 3.554.600
Impozit pe profit 2.250.000
Fonduri speciale- taxe şi vărsăminte asimilate 7.537.500
- dobânda aferentă disponibilităţilor din contul bancar este de 35.000.000 lei;
- plata parţială a furnizorului extern cu suma de 6.000 USD;
- achiziţionarea de materii prime de la un furnizor extern la cost de achiziţie de 14.000 USD,
la cursul de 33.500 lei/USD;

65
- comisioane percepute de bancă pentru plăţile efectuate sunt de 175.000 lei.

Înregistrări contabile:
• încasare creanţe deţinute asupra clienţilor

5121 “Conturi la bănci în lei” = 411”Clienţi” 15.000.000

• plata datoriilor către bugetul de stat

% = 5121 ”Conturi la
bănci în lei” 35.951.600
4311 ”Contribuţia unităţii la
asigurările sociale” 10.498.500
4311 “Contribuţia personalului la
asigurările sociale” 5.251.500
4372 “Contribuţia personalului
la fondul de şomaj” 450.000
4371 “Contribuţia unităţii la
la fondul de şomaj” 2.250.000
444 “Impozit pe salarii” 4.159.500
441 “Impozit pe profit” 2.250.000
4423 “TVA de plată” 3.554.600
447 “Fonduri speciale – taxe şi
vărsăminte asimilate” 7.537.500

• înregistrarea dobânzii aferente disponibilităţilor din contul curent

5187 “Dobânzi de încasat” = 766 “Venituri din dobânzi” 35.000.000

• încasarea efectivă a dobânzii cuvenite pentru disponibilităţile din contul curent

5121 “Conturi la bănci în lei” = 5187 “Dobânzi de încasat” 35.000.000

• înregistrarea obligaţiei de plată către furnizorul extern (1.400 USD)

USD x 33.500 lei/USD = 469.000.000 lei
66
300 “Materii prime” = 401 “Furnizori” 46.900.000

• plata sumei de 1.400 USD către furnizorul extern

1.400 USD x 33.750 lei/USD = 47.250.000 lei

% = 5124 “Conturi la bănci

în devize” 47.250.000
401 “Furnizori” 46.900.000
665 “Cheltuieli din diferente
de curs valutar” 350.000

• comisioane bancare percepute

627 ”Cheltuieli cu serviciile” = 5121 “Conturi la bănci

bancare şi asimilate” în lei” 175.000

Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt

Contul 519 “Credite bancare pe termen scurt” ţine evidenţa creditelor bancare acordate
de bănci pe termen scurt.
Este un cont de pasiv.
în creditul contului se înregistrează creditele bancare pe termen scurt acordate de bancă
pentru nevoi temporare, prin conturi bancare distincte, inclusiv dobânzile datorate.
În debitul contului se înregistrează creditele bancare pe termen scurt, restituite băncii
finanţatoare, inclusiv dobânzile plătite.
Soldul reprezintă creditele bancare pe termen scurt nerestituite.
Soldul contului confirmat de bancă prin extrasul de cont trebuie să fie egal şi de sens
opus cu cel din contabilitatea unităţilor economice. Astfel, soldului creditor al contului de
disponibil în lei din extrasul de cont îi corespunde un sold debitor în contabilitatea
întreprinderii, iar soldului debitor al contului de disponibil din extrasul de cont îi corespunde

67
un sold creditor în contabilitatea întreprinderii şi care reprezintă creditul acordat de bancă prin
contul curent de disponibil acesta fiind un credit pentru activitatea curentă.

Exemplu:
SC MAURO SRL obţine un credit bancar pe termen scurt de 200.000.000 lei cu o
dobândă de 38% . După o lună se rambursează din creditul pe termen scurt primit de la bancă
suma de 50.000.000 lei plus dobânda aferentă.

Înregistrări contabile:
• obţinerea creditului bancar

5121 “Conturi la bănci în lei” = 519 “Credite bancare pe

termen scurt” 20.000.000

• calcularea dobânzii aferente sumei de rambursat (30 zile)

(50.000.000 x 30 x 38) / 360 = 1.583.333 lei

666 “Cheltuieli privind = 5198 “Dobânzi aferente creditelor

dobânzile” bancare pe termen scurt” 1.583.333

• plata sumei şi a dobânzii aferente acesteia

% = 5121 “Conturi la bănci

în lei” 51.583.333
519 “Credite bancare
pe termen scurt” 50.000.000
5198 “Dobânzi aferente creditelor
bancare pe termen scurt” 1.583.333

• comision bancar perceput

627 “Cheltuieli cu serviciile = 5121 “Conturi la bănci

bancare percepute “ în lei” 175.000

68
Contabilitatea acreditivelor şi avansurilor de trezorerie

Acreditivul reprezintă disponibilităţile băneşti ale unităţii, aflate într-un cont bancar, la
dispoziţia unui terţ (de regulă furnizor) şi destinate plăţii acestuia pe măsura îndeplinirii
condiţiilor aferente acreditivului (livrării de mărfuri, prestării de servicii).
Operaţiunile de deschidere a acreditivelor, plăţile din acreditivele constituite, lichidarea
acestora la încetarea valabilităţii folosirii lor sunt reflectate de contul:

541 “Acreditive”
Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa acreditivelor în bănci pentru efectuarea de plăţi
în favoarea terţilor.
Este un cont de activ.
În debitul contului se înregistrează sumele virate în conturile deschise la dispoziţia
terţilor şi diferenţele favorabile de curs valutar, aferente soldului la închiderea exerciţiului
privind acreditivele deschise în devize.
În creditul contului se înregistrează sumele plătite terţilor sau virate în conturile de
disponibilităţi ca urmare a încetării valabilităţii acreditivului şi diferenţele nefavorabile de
curs valutar aferente operaţiilor şi soldului privind acreditivele deschise în devize.

Exemplu:
SC MAURO SRL dispune deschiderea unui acreditiv în sumă de 10.000.000 lei şi
dispune plata unui furnizor din acest acreditiv în sumă de 7.500.000 lei. Restul de 2.500.000
lei se retrag fiind neutilizaţi.

Înregistrări contabile:
• deschiderea acreditivului

5411 “Acreditive” = 581 “Viramente interne” 10.000.000

• plata furnizorului

401 “Furnizori” = 541 “Acreditive” 7.500.000

• recuperarea acreditivului neutilizat

69
5121 “Conturi la bănci în lei” = 5411 “Acreditive” 2.500.000

Avansurile de trezorerie sunt sume încredinţate unor terţi în vederea efectuării unor
plăţi în favoarea unităţii şi justificării avansului acordat. Operaţiunile cu aceste sume sunt
contabilizate în contul:

542 “Avansuri de trezorerie”

Este un cont de activ.
În debitul contului se înregistrează sumele virate în conturi la bănci sau acordate în
numerar.
În creditul contului se înregistrează : plăţile efectuate din avansuri de trezorerie;
cheltuieli pentru acţiunile de protocol, reclamă şi publicitate; cheltuielile pentru transportul de
bunuri, precum şi transportul colectiv de personal; cheltuielile ocazionate de deplasări,
transferări; diferenţele nefavorabile de curs valutar, cu ocazia lichidării avansurilor de
trezorerie; valoarea serviciilor poştale şi a taxelor de telecomunicaţii; plăţile efectuate pentru
alte servicii executate de terţi.
Soldul contului reprezintă sumele acordate ca avansuri de trezorerie, nedecontate.

Exemplu:
SC MAURO SRL acorda un avans de 30.000.000 lei, din care au fost justificaţi numai
27.500.000 lei. Factura de la furnizori a fost în sumă de 26.000.000 lei, cheltuieli de deplasare
1.500.000 lei. Restul sumei de 2.500.000 lei este depusă în casieria unităţii.

Înregistrare contabilă:

% = 542 “Avansuri de trezorerie” 30.000.000

401 “Furnizori” 26.000.000
625 “Cheltuieli de deplasări,
detaşări, transferări” 1.500.000
5311 “Casa în lei” 2.500.000

70
 La sfârşitul exerciţiului financiar, soldul contului 5121 se prezintă astfel:

D 5121 “Conturi la bănci în lei” C

şi = 830.000.000
7.000.000 175.000
2.760.000 35.915.000
4.200.000 175.000
15.000.000 51.583.333
35.000.000 175.000
20.000.000
2.50.000
916.460.000 88.023.933
SfD = 828.463.067

71
 CAPITOLUL IV
ANALIZA CORELAŢIEI DINTRE FONDUL DE RULMENT, NECESARUL DE
FOND DE RULMENT ŞI
TREZORERIA NETĂ

4.1. Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă marja de siguranţă a întreprinderii, impusă de diferenţele

dintre sumele de încasat şi sumele de plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de
transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen
scurt devin exigibile.
Existenţa unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în cazul firmelor cu
activitate de producţie, este determinată de faptul că, în cazul datoriilor pe termen scurt
probabilitatea de plată a acestora este de 100%, în timp ce pentru activele circulante
probabilitatea de transformare în disponibilităţi nu este întotdeauna de 100%, ca urmare a
existenţei unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă, precum şi a unor creanţe incerte4.
Fondul de rulment poate fi analizat pe baza bilanţului patrimonial şi a bilanţului
funcţional. Fondul de rulment patrimonial se poate determina în două moduri:
a). FR = Capital permanent – Active imobilizate
Fondul de rulment este partea din capitalul permanent folosită pentru finanţarea
activelor circulante.
Fondul de rulment patrimonial poate fi descompus în: fond de rulment propriu (FRp)
şi fond de rulment împrumutat (FRî).
FRp = Capitaluri proprii – Active imobilizate
FRî = Datorii pe termen mediu şi lung
b). FR =Active circulante – Datorii pe termen scurt
În acest caz, noţiunea de fond de rulment rezultă prin punerea în corespondenţă a
lichidităţii activelor circulante cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment
permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată.

Pe baza bilanţului funcţional se determină indicatorul fond de rulment net global

(FRNG), astfel:
FRNG = Surse aciclice – Active aciclice

4 Vasile Robu, Nicolae Georgescu – “Analiză economico-fonanciară”, Editura Omnia UNI SAST, Braşov 2000

72
 Fondul de rulment funcţional este partea din sursele aciclice destinată finanţării
activelor ciclice, în principal a celor aferente ciclului de exploatare.
În analiza financiară, pentru aprecierea fondului de rulment net global se pot folosi şi
următorii indicatori:
- viteza de rotaţie a FRNG:
FRNG
360
CA
- gradul de finanţare a necesarului de fond de rulment pe seama FRNG:
FRNG
100
NFR
- rata de finanţare a activelor ciclice din exploatare pe seama FRNG:
FRNG
100
ACE
unde:
ACE - active ciclice de exploatare.

Modificarea fondului de rulment poate avea drept cauze principale: înregistrarea de

profit sau de pierderi, distribuirea de dividente, noi raporturi ale acţionarilor, variaţia
datoriilor financiare pe termen mediu şi lung, vânzarea de active imobilizate, noi investiţii în
imobilizări necorporale, corporale şi financiare etc.
Pentru exemplificare s-au folosit datele din bilanţul patrimonial şi funcţional al
Societăţii “MAURO S.R.L.” încheiat la 31.12.2003 şi prezentat în anexele lucrării.
Astfel, se calculează fondul de rulment patrimonial.
FR = Capital permanent – Active imobilizate
FR = 627.853 – 601.236 = 26.617 mii lei
FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt
FR = 3.047.100 – 3.020.483 = 26.617 mii lei

Durata medie de onorare a datoriilor pe termen scurt este de 2,5 luni. Calculul
fluxurilor de lichidităţi şi de datorii pe termen scurt se face pe baza termenului cel mai mic.
Activele care se transformă în lichidităţi în 2,5 luni sunt de 2.975.000 mii lei. Calculul este:

2,5
2.9 7 .50 0 0 = 2.4 7 .91 6 7m i il e i
3
Datoriile pe termen scurt ce devin exigibile în 2,5 luni sunt de 3.020.483 mii lei.
Diferenţa dintre fluxul de lichidităţi şi fluxul de datorii exigibile pentru perioada de 2,5 luni

73
este de – 541.316 mii lei. Rezultă că fondul de rulment existent nu este suficient, existând un
risc din punct de vedere financiar pentru societate. Pentru a face faţă plăţilor S.C. MAURO
S.R.L. este obligată să apeleze la creditele pe termen scurt.

4.2. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi

sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp, între
fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.
Pe baza datelor din bilanţul patrimonial necesarul de fond de rulment se poate
determina astfel:
NFR = Active circulante, exclusiv disponibilităţi băneşti – Datorii pe termen
scurt,
exclusiv credite pe termen scurt
sau
NFR = (Stocuri + Creanţe) – Obligaţii pe termen scurt

Necesarul de fond de rulment reflectă, în esenţă, activele circulante de natura

stocurilor şi creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen scurt (surselor atrase).
Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc, până
în momentul plăţii lor reprezintă o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.
Pe baza bilanţului funcţional necesarul de fond de rulment se determină astfel:

NFR = Alocări ciclice – Surse ciclice

Nevoia de fond de rulment se poate descompune în două componente: necesarul de

fond de rulment din exploatare şi necesarul de fond de rulment din afara exploatării.
NFR = NFRE + NFRAE
NFRE = Active ciclice aferente exploatării – Surse ciclice aferente exploatării
NFRAE = Active ciclice din afara exploatării – Surse ciclice din afara exploatării

În analiza financiară pentru aprecierea necesarului de fond de rulment din exploatare

se poate folosi indicatorul viteza de rotaţie exprimată ca număr de zile sau ca număr de rotaţii.
Relaţiile de calcul sunt:

74
 NFRE CA
360 sau
CA NFRE
Accelerarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment din exploatare este un
aspect pozitiv şi influenţează disponibilităţile firmei.
Mărimea necesarului de fond de rulment din exploatare este influenţată de: natura
activităţii, durata ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de
activitate etc.
Pentru exemplificare s-au folosit datele din bilanţul patrimonial şi funcţional al
Societăţii “ MAURO S.R.L.” încheiat la 31.12.2003 şi prezentat în anexele lucrării.
Astfel se calculează necesarul de fond de rulment:
NFR = Active circulante, exclusiv disponibilităţi băneşti – Datorii pe termen scurt,
exclusiv credite pe termen scurt
NFR = 2.944.063 – 3.020.483 = -76.420 mii lei
Se va constata o insuficienţă a trezoreriei care va trebui acoperită din credite bancare
pe termen scurt. Această situaţie relevă vulnerabilitatea financiară a societăţii, iar creditele de
trezorerie trebuie, în principiu, să fie limitate la acoperirea variaţiilor temporare ale nevoii de
fond de rulment.

4.3. Trezoreria netă

Trezoreria netă (Tn) este indicatorul care exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi
nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi
lung, cât şi pe termen scurt.
Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel:
Tn = FRNG – NFR
sau
Tn = Ta – Tp
unde:
Ta reprezintă trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de
disponibilităţi şi plasamente;
Tp reprezintă trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de
credite pe termen scurt.
Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exerciţiului financiar, fiind
obţinut ca urmare a unei activităţi rentabile. În cazul în care necesarul de fond de rulment este

75
constant, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu
dividentele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea.
Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la sfârşitul anului şi care a fost
acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. În situaţia în care necesarul de fond de rulment
este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când
întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piaţă (de aprovizionare şi de
desfacere), dar înregistrează o creştere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a
dezvoltării activităţii, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situaţie
economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de
transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe
termen scurt.
Pentru exemplificare s-au folosit datele din bilanţul patrimonial şi funcţional al
Societăţii “ MAURO S.R.L.” încheiat la 31.12.2003 şi prezentat în anexele lucrării.
Astfel, se calculează trezoreria netă pe baza bilanţului funcţional:
Tn = FRNG – NFR = 26.617 – (-76.420) = 103.037 MII lei
sau
Tn = Ta – Tp = 8.364 + 457 + 9.061 + 69.702 + 15.453 = 103.037
Rezultă o trezorerie netă pozitivă care reprezintă un excedent monetar al exerciţiului
financiar, fiind obţinut ca urmare a unei activităţi rentabile desfăşurate în anul 2003.

4.4. Analiza fluxurilor de trezorerie

Analiza fluxurilor financiare, constituie un proces evolutiv, care se parcurge treaptă cu

treaptă. O bază de pornire în ceea ce priveşte analiza fluxurilor de trezorerie o reprezintă
Tabloul “utilizări-resurse” prin informaţia furnizată privind variaţia trezoreriei.
Deşi, această informaţie poate fi considerată ca fiind condensată, este de la sine înţeles
că pasul următor îl constituie analiza componentelor, precum şi a cauzelor variaţiei
trezoreriei, scop în care se recurge la utilizarea unui tablou “specializat”, cunoscut sub
denumirea de tabloul fluxurilor de trezorerie.
Următoarele argumente vin să susţină necesitatea utilizării tabloului fluxurilor de
trezorerie:
• tabloul reprezintă un document de sinteză a cărui vocaţie este să explice
variaţia trezoreriei;
• trezoreria reprezentând unul dintre principalii indicatori utilizaţi în analiza
financiară pe termen scurt (măsură a solvabilităţii), cât şi pe termen lung (măsură a

76
 nevoilor de finanţare). În acelaşi timp, trezoreria are o însemnătate vitală pentru
întreprindere, atât prin dimensiunea cât şi prin semnul său (pozitiv sau negativ)
deoarece permite caracterizarea situaţiei în care se află aceasta (sănătate financiară,
vulnerabilitate, faliment etc.);
• spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi capacitatea
de autofinanţare, trezoreria asigură obiectivitatea analizei financiare, deoarece ea
nu se află în mod pregnant sub incidenţa convenţiilor contabile.

Din multitudinea tablourilor de flux, tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei pare a

câştiga în ultimii ani un loc şi un rol primordial. Practica acestui tablou îşi are originea în
S.U.A. Fiind puternic influenţată de piaţa financiară, contabilitatea financiară anglo-saxonă
este mult mai receptivă la cerinţele investitorilor (deţinători de titluri de creanţe), decât la cele
solicitate de alţi utilizatori. În atare condiţii, în analiza situaţiei financiare, noţiunea
privilegiată nu este cea de rezultat (precum în Franţa, Germania şi în majoritatea ţărilor
Europei continentale), ci aceea de fluxuri nete de trezorerie (cash-flow).
Analiza financiară pe baza tablourilor fluxurilor de trezorerie devine mai concludentă
dacă se procedează la separarea fluxurilor financiare pe tipuri de activităţi (activitatea de
exploatare şi activitatea de investiţii) şi respectiv, pe modalităţi de finanţare (autofinanţare şi
îndatorare). Astfel, analiza prin fluxuri de trezorerie oferă o viziune mai dinamică, analiştii
concentrându-şi atenţia asupra indicatorului excedentul de trezorerie din exploatare (ETE).
Excedentul de trezorerie din exploatare reprezintă surplusul de trezorerie degajat
efectiv din activitatea de exploatare şi are rolul de a măsura, pe de o parte, capacitatea
întreprinderii de a face faţă nevoilor proprii de creştere, în sensul autofinanţării investiţiilor
iar, pe de altă parte, de a răspunde în mod operativ scadenţei de plată a datoriilor.
Pentru exemplificare, pentru întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie vom pleca de
la situaţiile principale, bilanţul şi contul de profit şi pierdere. Deşi bilanţul redă valorile nete
ale activelor din necesităţi legate de filozofia întocmirii tabloului, elementele de activ vor fi
prezentate în valori brute. În privinţa fluxurilor de exploatare se va alege metoda indirectă.
Opţiunea este legată de faptul că în practică sistemul contabil este fundamentat pe o
contabilitate de angajamente şi nu pe una de trezorerie, ceea ce determină reconstituirea cu
uşurinţă a fluxurilor de trezorerie plecând de la rezultat.
Bilanţul diferenţial în valori brute, pentru exerciţiile 2002 şi 2003 conţine următoarele
structuri:

77
 Bilanţ diferenţial
- mii lei -

Element bilanţier 2002 2003 Variaţia

Elemente de activ
Disponibilităţi 103.037 14.652 ( ↑ ) +88.385
Creanţe-clienţi 2.900.746 1.991.581 ( ↑ ) +909.165
Cheltuieli constatate şi plătite în avans 43.317 24.317 ( ↑ ) +19.000
Terenuri 226.235 216.235 ( ↑ ) +10.000
Clădiri 190.905 180.905 ( ↑ ) +10.000
Amortizarea clădirilor - 95.410 - 75.410 ( ↑ ) +20.000
Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru 364.811 304.317 ( ↑ ) +60.494
Amortizarea maşinilor agricole şi - 85.305 - 65.161 ( ↑ ) +20.144
instalaţiilor de lucru
Elemente de activ - total 3.648.336 2.591.436 1.056.900
Elemente de pasiv
Pasivul extern
Furnizori 3.020.483 2.206.660 ( ↑ ) +813.823
Împrumuturi din emisiunea de - -
obligaţiuni
Elemente de pasiv extern - total 3.020.483 2.206.660 813.823
Capitaluri proprii
Capital social 5.000 5.000 -
Beneficii nerepartizate 622.853 379.776 ( ↑ ) +243.077
Elemente de capitaluri proprii - total 627.853 384.776 243.077
Elemente de pasiv - total 3.648.336 2.591.436 1.056.900

Contul de profit şi pierdere

- mii lei -
Cifra de afaceri 5.380.737
(-) Cheltuieli de exploatare (cu excepţia amortizărilor) 4.827.905
(-) Cheltuieli de exploatare privind amortizările - 180.715
= Beneficiul din exploatare 372.117
(-) Impozitul asupra beneficiului 129.040
= Beneficiul net 243.077

78
 Informaţii suplimentare:
În anul 2003 societatea S.C. “ MAURO ” S.R.L. a distribuit dividende în sumă de
140.571 mii lei.

a). Determinarea variaţiei lichidităţilor

Informaţiile furnizate de bilanţul diferenţial pun în evidenţă o creştere a
disponibilităţilor cu 88.385 mii lei.
b). Determinarea fluxului net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare (prin metoda
indirectă)
Conform metodei indirecte, beneficiul net de 243.077 mii lei trebuie pus în
corespondenţă cu fluxul net care provine din activităţile de exploatare:
Creşterea soldurilor conturilor de creanţe-clienţi : deoarece creanţele-clienţi au
crescut, rezultă că încasările sunt mai mici decât veniturile înregistrate pe baza contabilităţii
de angajamente. Ca atare, pentru determinarea fluxului net, beneficiul net trebuie modificat,
prin scădere, cu creşterea creanţelor-clienţi (909.165 mii lei).
Creşterea cheltuielilor constatate (şi plătite) în avans: o creştere a acestor cheltuieli
denotă că mărimea cheltuielilor din exploatare, conform contabilităţii de angajamente, este
mai mică decât dacă ele ar fi fost imputate, ţinând cont de plăţi. Pentru a determina fluxul net,
trebuie ca, din beneficiul net, să se deducă suma creşterii cheltuielilor plătite în avans, de
19.000 mii lei. Deci, o creştere a cheltuielilor plătite în avans antrenează o micşorare a
lichidităţii exerciţiului.
Creşterea datoriilor faţă de furnizori (813.823 mii lei) denotă noi angajamente, dar nu
şi noi plăţi. Ca atare, această creştere trebuie să fie adăugată beneficiului net, în vederea
determinării fluxului net.
Creşterea cheltuielilor privind amortizările (40.144 mii lei). Deoarece aceste
cheltuieli nu afectează trezoreria, în ordinea determinării fluxului net trebuie să le adăugăm
beneficiului net.
Pe baza consideraţiilor făcute anterior, determinarea fluxului net de trezorerie, relativ
la activitîţile de exploatare (prin utilizarea metodei indirecte) se prezintă astfel:

- mii lei -
Beneficiul net înaintea impozitării 372.117

Eliminarea veniturilor şi cheltuielilor fără

incidenţă asupra trezoreriei

79
+ Creşterea cheltuielilor privind amortizările + 180.715
= Beneficiul din exploatare înaintea variaţiei necesarului
de fond de rulment 552.832
- Creşterea soldurilor conturilor de creanţe-clienţi - 909.165
- Creşterea cheltuielilor plătite în avans - 19.000
+ Creşterea datoriilor faţă de furnizori + 813.823
- Plăţile privind impozitul asupra beneficiului - 129.040
= Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare 309.450

Tabloul fluxurilor de trezorerie pentru exerciţiu închis la 31.12.2003

Fluxurile de trezorerie referitoare la activităţile de exploatare:
Beneficiul net înaintea impozitării 372.117
Eliminarea veniturilor şi cheltuielilor fără incidenţă asupra
trezoreriei

+ Creşterea cheltuielilor privind amortizările + 180.715

= Beneficiul din exploatare înaintea variaţiei necesarului
de fond de rulment 552.832
- Creşterea soldurilor conturilor de creanţe-clienţi - 909.165
- Creşterea cheltuielilor plătite în avans - 19.000
+ Creşterea datoriilor faţă de furnizori + 813.823
- Plăţile privind impozitul asupra beneficiului - 129.040
= Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare (a) 309.450

Fluxurile de trezorerie referitoare la activităţile de investiţii:

- Achiziţionarea unor bunuri - 10.000
- Achiziţionarea unor clădiri - 10.000
- Achiziţionarea unor maşini, utilaje şi instalaţii de lucru - 60.494
= Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de investiţii (b) - 80.494

Fluxurile de trezorerie referitoare la activităţile de finanţare:

- Dividente plătite - 140.571
= Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de finanţare: - 140.571
Creşterea netă a lichidităţilor (a+b+c) + 88.385
+ Lichidităţile la deschiderea exerciţiului 2003 14.652
= Lichidităţile la închiderea exerciţiului 2003 103.037

80
81
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

O întreprindere plasată în câmpul operaţional al pieţei, chiar dacă structurile

economiei sunt numai în tranziţie către economia de piaţă, nu poate răspunde favorabil
fenomenelor de incertitudine şi de risc fără o gestiune a trezoreriei sale ca subansamblu al
gestiunii financiare. Gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor şi
procedurilor care asigură la costul cel mai redus menţinerea echilibrului financiar instantaneu
al întreprinderii.
Obiectivul unei politici de trezorerie este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea
încasărilor cu plăţile, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Dacă
echilibrul nu poate fi atins în condiţii acceptabile (gradul crescut de îndatorare, descoperirea
faţă de risc), atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale şi, cel mai adesea, politica
creditelor pentru clienţi, ritmul de investiţii. în concluzie obiectivul principal al gestiunii
trezoreriei este evitarea blocajului financiar ca urmare a ajustării zilnice a fluxurilor
financiare. Echilibrul financiar pe termen scurt se asigură prin previziunea acesteia.
Pentru previziunea trezoreriei sunt necesare date statistice privind perioadele
anterioare, în scopul de a aprecia ritmul transformării cheltuielilor şi veniturilor în fluxuri
financiare. în funcţie de evoluţia fenomenelor financiare, seriile de date statistice se
conformează unor legi de manifestare a evenimentelor întâmplătoare.
Echilibrul financiar pe termen scurt se asigură prin previziunea trezoreriei.
Previziunea trezoreriei este necesară deoarece:
- asigură, în perioadele de vârf a plăţilor, numerar suficient sau active imediat
transformabile în lichidităţi;
- asigură obligaţiile de plată asumate prin contractele cu furnizorii şi cele care
decurg din obligaţii ca impozite, taxe, dividende etc;
- foloseşte eficient capitalurile;
- asigură un interval suficient de timp pentru agenţii economici, ca acestea să-şi
poată asigura resursele şi eventual să-şi plaseze disponibilităţile;
- creează o reputaţie bună printre unităţile bancare, ceea ce conferă întreprinderii o
siguranţă în derularea activităţii;
- evită apariţia de fenomene sociale prin achitarea la timp a obligaţiilor salariale;
- evită, de asemenea, calcularea unor penalităţi şi amenzi pentru neachitarea la timp
a obligaţiilor bugetare şi sociale;
- evită blocajul în lanţ în economie.

82
 Un rol important în gestiunea trezoreriei îl constituie şi banca ce finanţează agentul
economic, unii agenţi economici având deschise conturi la mai multe bănci atât pentru
strategie, cât şi pentru dobânzile diferite practicate de bănci.
Previziunea trezoreriei începe încă din faza de încheiere a contractelor comerciale de
către agenţi economici, prin stabilirea modalităţilor de plată şi termenelor la care se face plata.
Un agent economic care stabileşte plata unor avansuri pentru a-şi putea finanţa o parte din
costuri înainte de finalizarea contractelor, va avea mai puţine greutăţi în asigurarea trezoreriei
ca alţi agenţi economici care stabilesc termene de plată la un număr de zile după livrarea
produselor sau plata în compensare.
De asemenea, în previziunea trezoreriei trebuie stabilite atât încasările regulate la
termene bine precizate cât şi data plăţilor atât la cele stabilite prin lege (plata TVA, plata
impozitelor şi taxelor, plata impozitului pe profit, plata fondurilor) cât şi plăţile regulate pe
care le face agentul economic (plata salariilor, plata furnizorilor). Pentru a previziona cât mai
precis trezoreria este necesar ca plăţile regulate şi încasările la termene să fie în pondere cât
mai mare în timp ce plăţile şi încasările ocazionale să fie cât mai reduse.
Tot în previziunea trezoreriei trebuie ţinut cont că agentul economic va avea nevoie şi
de o trezorerie minimă care să-i asigure plata unor sume care nu au putut fi previzionate la
începutul perioadei.

83
ANEXA NR. 1
BILANTUL CONTABIL
BILANŢ
La data de 31 decembrie 2003

- MII - LEI
Nr.
Rd Sold la :
Începutul anului Sfârşitul anului

A B 1 2
A. ACTIVE IMOBILIZATE - -
I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 01
II. IMOBILIZĂRI CORPORALE 02 560.886 601.236
III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 03
ACTIVE IMOBILIZATE - 560.886 601.236
TOTAL( rd. 01 la 03 ) 04
B. ACTIVE CIRCULANTE 340.707 357.721
I. STOCURI 05
II. CREANŢE 06 1.670.007 2.610.159
III. INVESTIŢII FINANCIARE PE
TERMEN SCURT 07
IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 08 14.652 79.220
ACTIVE CIRCULANTE - 2.025.366 3.047.100
TOTAL ( rd. 05 la 08 ) 09
C. CHELTUIELI ÎN AVANS 10 5.184
D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR- 2.206.660 3.020.483
O 11
PERIOADĂ DE PÂNÂ LA UN AN
E. ACTIVE CIRCULANTE NETE, -176.110 26.617
RESPECTIV DATORII CURENTE
NETE 12
( rd. 09 +10 – 11 – 18 )
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII 384.776 627.853
CURENTE (rd. 04 + 12 – 17 ) 13

G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE - -

ÎNTR-O 14
PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN
H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI - -

84
 CHELTUIELI 15
I. VENITURI ÎN AVANS ( rd. 17 + 18 ) - -
din care: 16
- subvenţii pentru investiţii 17
- venituri înregistrate în avans 18
J. CAPITAL ŞI REZERVE
I. CAPITAL ( rd. 20 la2).
din care: 19
- capital subscris nevărsat 20 5.000 5.000
- capital subscris vărsat 21
- patrimoniul regiei 22
II. PRIME DE CAPITAL 23
III. REZERVE DIN SOLD C 24
SOLD D 25
REEVALUARE
IV. REZERVE 26 379.776 622.853
V. REZULTATUL SOLD C 27
SOLD D 28
REPORTAT
VI. REZULTATUL SOLD C 29 263.809 243.077
SOLD D 30
EXERCIŢIULUI
FINANCIAR
Repartizarea profitului 31 263.809 243.077
CAPITALURI PROPRII - TOTAL 32 384.776 627.853
( rd. 19+23+24 -25 +26+27- 28+29- 30-31 )
Patrimoniul public 33
CAPITALURI - TOTAL 34 384.776 627.853

85