Universitatea “Dunărea de Jos”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

RĂDUCAN OPREA RAMONA MIHAELA OPREA

DREPTUL EUROPEAN
AL AFACERILOR

MASTER

Galaţi – 2009

1
 CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Dispoziţiile articolului 38 din Statutul Curţii internaţionale de Justiţie

evidenţiază, în mod indirect, o bună parte dintre izvoarele
dreptului1 internaţional, izvoare care nu pot fi considerate astfel şi
pentru dreptul comunitar. Aceasta, deoarece sorgintea dreptului
comunitar nu se regăseşte numai în tratatele institutive, ci şi în practica
instituţiilor şi a statelor membre şi chiar în sistematizarea normelor,
realizată de însăşi Curtea de Justiţie.
Preponderenţa izvoarelor dreptului comunitar, din punct de vedere
cantitativ, este dată atât de tratatele institutive (ca izvoare primare,
principale), cât şi de alte reguli cuprinse în documentele (actele) adoptate
de către instituţiile comunitare în aplicarea acestor tratate (ca izvoare
derivate, secundare).
În sens larg, însă, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor
de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară, unele dintre ele chiar
nescrise; principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii juridice
comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor; dreptul
complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele
membre pentru aplicarea tratatelor.
Dreptul primar comunitar european este constituit din 3 tratate
institutive ale Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate,
completate şi adaptate noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia
unui număr mare de instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi
sau alteia ori comune celor 3 la un loc.

1.1. Izvoarele dreptului european al afacerilor

1.1.1. Izvoarele primare
O trecere sistematizată în revistă pune în evidenţă existenţa
următoarelor izvoare primare:

A. Tratatele originare. Astfel, pentru Comunitatea europeană a

cărbunelui şi oţelului (CECA) principalul instrument este Tratatul de la
Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este
reînnoit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale (exemplu:
protocoalele asupra statutului Curţii de Justiţie şi asupra privilegiilor şi
imunităţilor) care au valoare de tratate, uneori.
Pentru Comunitatea economică europeană (CEE) şi Comunitatea
europeană a energiei atomice (CECA sau EURATOM) există cele 2
Tratate de la Roma, din 25 martie 1957, însoţite de numeroase anexe şi
protocoale, între care cel mai important defineşte Statutul Băncii europene
de investiţii (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit, protocoalele,
semnate la 17 aprilie 1957 Ja Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor
privind Curtea de Justiţie. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie
1958.
1
Daniel Sandru, Societăţile comerciale în Uniunea Europeană, Ed. “Universitară”, Buc.,
2006, pag. 23-25.

2
 B. Tratatele şi actele modificatoare. Sunt mai greu de prezentat
exhaustiv deoarece modificările şi completările aduse tratatelor originare
rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă destul de
numeroasă şi diversă de alte documente (acte normative) ale instituţiilor
comunitare (în cadru] procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte
acte de natură particulară, cum este cazul deciziilor pretinzând o ratificare
a statelor membre.
Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, care au avut
relevanţă asupra celor 3 Comunităţi, amintim:
- instrumentele care instituie instituţiile comune ale celor 3
Comunităţi (Convenţia relativă la anumite instituţii comune, semnată şi
intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatele
instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles Ia 8 aprilie
1965, intrate în vigoare în august 1967);
- tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop
pe acela al sporirii puterii financiare a Parlamentului european (Tratatul de
la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi
Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
- Decizia din 21 aprilie 1970, privind la înlocuirea contribuţiilor
financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe articolele
231 al Tratatului CEE şi 173 al Tratatului CEEA, intrată în vigoare la 1
ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1988;
- actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi
completează tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale
dreptului comunitar.
- AUE a fost semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 febr. 19S6, de 9
din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei
state membre (Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie
1987, şi nu s-a limitat la a modifica cele 3 tratate institutive şi la a
completa Tratatul CEE. ci s-a dat şi o bază juridică Consiliului european şi
cooperări politice europene.
- Tratatul de la Maastricht, din 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, din 1999;
- Tratatul de la Nisa. din 2003.

1.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar european

(dreptul derivat comunitar european)
Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este
formată din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, nemaifiind, deci,
în prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept „legiferat”,
adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către
Comunitate, în şi pentru aplicarea tratatelor).
Caracteristica principală a Comunităţilor europene este aceea
conform căreia capacitatea de a crea reguli de drept este instituţionalizată,
adică este conferită anumitor organe (instituţii) ce o exercită după o
procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei puteri normative
comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii tratatelor au
fost reţinuţi în folosirea termenilor „lege” sau „legislaţie”, Curtea de Justiţie

3
nu mai ezită astăzi, cel puţin în domeniul Tratatului CEE (care tratat nu
este decât un cadru foarte flexibil), să evoce „sistemul legislativ al
Comunităţilor”.
Denumirea oficială a izvoarelor derivate (secundare) o găsim atât în
art. 234 al Tratatului CEE, în care se arată că „pentru îndeplinirea
misiunilor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”,
cât şi în articolele 61 al Tratatului CEEA şi 4 al Tratatului CEC A.
Cele 3 tratate, la articolele menţionate, cuprind, pe lângă lista
diferitelor categorii de acte, şi o prezentare, cu caracter sistematic, a
efectelor juridice specifice fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura
unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de
obiectul său şi de conţinutul privind definiţiile furnizate, astfel, prin tratat.

A. Regulamentul
Este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin acesta se exprimă,
îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Art. 249 din Tratatul CE dă
efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi
conferă o natură şi o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în
sistemele naţionale.
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine
prevederi generale şi impersonale, statuând prin abstracţie. Este, de fapt,
condiţia funcţionării normative care i se cere în sistemul tratatului. Nu se
confundă cu decizia2.
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta
să se deosebească de recomandări şi avize. Acestea din urmă, potrivit art.
249 al Tratatului CE, „nu obligă”. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate
dispoziţiile sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de
directivă, care nu leagă decât în privinţa rezultatului. Prin regulament,
autoritatea comunitară dispune de o putere normativă completă. Puterea
comunitară poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi
modalităţile de aplicare şi execuţie considerate oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-
se direct subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine
drepturi şi obligaţii pentru acestea.

B. Directiva
Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se
aseamănă tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare. Se
circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lângă
regulament, un instrument de armonizare juridică, o formulă fondată pe
împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul comunitar şi nivelul
naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special
adoptată pentru a asigura funcţia de apropiere a legislaţiei comunitare de
legislaţiile naţionale.
În termenii art. 249 din Tratatul CE, „directiva leagă statul membru
destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare dintre termenii

2
Daniel Sandru, op. cit., pag. 26-27.

4
definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi
regulament.
În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de
regulă, numai anumitor state membre. Când, totuşi, aceasta se adresează
tuturor statelor membre (situaţie frecvent întâlnită), ea se prezintă ca un
procedeu de legislaţie indirectă. Curtea calificând-o atunci ca „act având o
influenţă generală”.
Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu
este evident. Tocmai de aceea, Curtea de Justiţie a admis că, în unele
condiţii particulare, anumite directive nu sunt lipsite de efect direct în
statele membre, fapt care mai estompează diferenţa dintre regulament şi
aceste directive.

C. Decizia
Este caracterizată de art. 249 al Tratatului CE ca „act obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are
întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul
tratatelor.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală, ci
vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În
acest caz, ea este asimilată actelor naţionale şi constituie, în mâinile
autorităţilor comunitare, un instrument de execuţie administrativă a
dreptului comunitar. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un
obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu
influenţă internaţională (exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor
impozite vamale).
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu
numai în ce priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte
detaliată şi poate să prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini
rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai forma juridică a
punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia
aplicabilităţii directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul)
aplicat cu prisosinţă. Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi.
decizia are, evident, un efect direct când destinatarul este un particular
sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi situaţia juridică.

D. Recomandarea şi avizul
Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din
nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că „nu leagă”, adică
nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul
înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de
orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă avizele adresate de
Comisie acţiunilor sau statelor nu exprimă, de fapt, decât o opinie
(exemplu: avizul din 25.09.1978 adresat de Comisie guvernului irlandez,
relativ la armonizarea anumitor dispoziţii în sens social, în domeniul
transporturilor rutiere), recomandările Comisiei şi Consiliului invită să se
adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive
neobligatorii şi jucând concret un rol nenegociabil de “sursă indirectă de
apropiere a legislaţiilor naţionale”.

5
 1.1.3. Normele de drept care provin din angajamentele externe
ale Comunităţilor europene
Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se
multiplică şi se diversifică prin participarea crescândă la relaţiile
internaţionale, constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea
juridică comunitară.

CAPITOLUL II
ARMONIZAREA DREPTULUI EUROPEAN AL AFACERILOR

6
 ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE

Operaţiunile comerciale, influenţate de dreptul integrării3 (şi, de toate

consecinţele acestui proces), au avut consecinţe dintre cele mai diverse;
totuşi, nu putem eluda impactul pe care schimburile comerciale le-au avut
asupra operatorilor. Astfel, s-a făcut un salt de la operaţiunile comerciale
(actul de comerţ) la instrumentul care făcea posibile aceste operaţiuni
(societăţile).
Scopul libertăţii de stabilire a fost de a desfiinţa orice fel de barieră
pe care frontiera naţională o ridică în calea exercitării aptitudinilor
antreprenoriale şi organizaţionale ale companiilor din fiecare stat membru,
pentru a da esenţă obiectivului privind utilizarea efectivă a resurselor din
cadrul pieţei interne. Societăţile comerciale au luat locul statelor, având cel
mai important rol în economia mondială. în contextul globalizării, acestea
acţionează dincolo de graniţele statelor în care s-au constituit.
Aplicarea Tratatului CE s-a realizat, în domeniul societăţilor, la
început, prin armonizarea anumitor instituţii din domeniul dreptului material
al societăţilor comerciale. Desigur această operă legislativă, care se
regăseşte în cele 12 directive, deşi eficientă în anumite puncte, a lăsat
posibilitatea dezvoltării unor entităţi noi, proprii sistemului pieţei unice.
Societăţile comerciale - în special societăţile pe acţiuni şi societăţile cu
răspundere limitată - au fost supuse unui proces continuu de armonizare.
A doua etapă de integrare a entităţilor comerciale în cadrul
Comunităţilor europene a fost propunerea pentru adoptare, a unei
reglementări privind statutul societăţii europene. Aşa cum vom observa,
acest proiect, s-a dezvoltat mai târziu şi în direcţia societăţii cooperative
europene. „Societatea europeană” a urmat un drum sinuos, prima acţiune
a Comunităţilor vizând adoptarea unei reglementări referitoare la grupul
european de interes economic (1985). Corolarul legislaţiei armonizate în
materia entităţilor europene este adoptarea unei reglementări - în 2001 -
privind societatea europeană.
Metoda de reglementare este de două categorii: armonizare şi
uniformizare.
Prima categorie se referă la armonizarea anumitor aspecte din
legislaţiile naţionale, în care societăţile comerciale trebuie să
îndeplinească anumite condiţii comune tuturor statelor membre;
armonizarea dreptului societăţilor comerciale s-a realizat prin directive -
lăsând la latitudinea statelor anumite aspecte, obligaţia acestora fiind
teleologică. în multe din cele 12 directive statele nu au avut o marjă de
interpretare prea largă, dat fiind caracterul strict al acestui domeniu.
A doua categorie de reglementări se referă la o legislaţie europeană
uniformă, care, în cazul grupului de interes economic are o sorginte
naţională - franceză, dar care, în forma ultimă - societatea europeană - se
constituie într-o soluţie novatoare din punct de vedere juridic.
Reglementarea acestor entităţi s-a realizat prin regulamente - acestea
aplicându-se direct - fără a fi transpuse de către state. Deşi sub aspect
tehnic regulile comunitare sunt uniforme, totuşi regulamentele lasă
posibilitatea statelor de a interpretare sau de a institui condiţii
3
Daniel Sandru, op. cit., pag. 5-7

7
suplimentare pentru entităţile la care facem referire (GEIE, SE, SEC) sau
de a aplica legislaţia naţională.
James Hanlon a subliniat că toate directivele ţintesc spre o
„armonizare”, „apropiere” sau „coordonare” fără să se solicite statelor
membre să introducă o lege uniformă în materia societăţilor, sau numai cu
privire la anumite forme juridice de societate comercială (de exemplu, în
cazul societăţilor pe acţiuni). O propunere de uniformizare a dreptului
societar european ar fi respinsă întrucât există instituţii şi tradiţii diferite,
chiar şi în cadrul aceluiaşi sistem de drept (romano-germanic), dar şi între
cele două bazine juridice (romano-germanic şi anglo-saxon).
În Regulamentul referitor la societatea europeană se prevede în
preambul (pct. 4) că actualul cadru juridic „în care întreprinderile trebuie să
îşi desfăşoare activităţile în cadrul Comunităţii se bazează încă, în
principal, pe legislaţia internă, şi, din această cauză, nu mai corespunde
cadrului economic în care ele trebuie să se dezvolte pentru a permite
atingerea obiectivelor enunţate la art. 18 din Tratat (libera circulaţie a
persoanelor). Această situaţie prezintă un obstacol serios în calea grupării
unor societăţi aparţinând unor state membre diferite.”
Din punct de vedere cronologic cele două procese au avut loc
aproape concomitent; în practică armonizarea legislaţiilor a fost primul
pas, urmată de uniformizarea anumitor domenii.
În doctrină s-a subliniat (în 1994) că progresul armonizării în
domeniul dreptului societăţilor comerciale este încă dezamăgitor.
Provocărilor adresate de europenizarea afacerilor nu li s-a răspuns
corespunzător; în general, reglementările din ultimii ani sunt în materii
tehnice şi constituie obstrucţii în privinţa dreptului de stabilire. Din 1994 şi
până în prezent s-au realizat modificări şi - chiar dacă nu există o
reglementare uniformă - este important rolul societăţii europene, ca
entitate care să satisfacă regulile comerţului global actual.

2.1. Armonizarea dreptului comercial european în materia

societăţilor comerciale
Este esenţială asigurarea, în măsura în care este posibil, a unităţii
economice şi juridice în cadrul Comunităţii. În acest scop, trebuie adoptate
dispoziţii pentru crearea, alături de societăţile reglementate de către
dreptul naţional specific, de societăţi care să deruleze activităţi în baza
dreptului creat de către un regulament comunitar direct aplicabil în toate
statele membre.
Dispoziţiile unui astfel de regulament vor permite crearea şi
administrarea societăţilor cu o dimensiune europeană, libere de
obstacolele provenite din disparitate şi din aplicarea teritorială, limitată a
dreptului naţional al societăţilor comerciale4.
Fără a se aduce atingere nevoilor economice care pot apărea în
viitor, dacă obiectivul esenţial al regulilor juridice care reglementează SE
trebuie atins, trebuie să fie posibilă cel puţin crearea unei astfel de
societăţi, atât pentru a permite societăţilor din diverse state membre să
fuzioneze ori să creeze o societate holding, cât şi pentru a permite
societăţilor şi altor persoane juridice care exercită activităţi economice şi

4
Idem, pag. 8-9.

8
care sunt reglementate de către legislaţia diverselor state membre să
înfiinţeze Filiale comune.
Este necesar ca să se permită unei societăţi pe acţiuni, cu sediul
statutar şi cu sediul administrativ central în Comunitate, să se poată
transforma într-o SE fără a trece prin lichidare, cu condiţia ca aceasta să
aibă o filială într-un stat membru, altul decât cel în care se află sediul său
statutar.
Dispoziţiile naţionale aplicabile societăţilor anonime care oferă
propriile acţiuni prin ofertă publică, precum şi tranzacţiilor cu valori
mobiliare trebuie să se aplice, de asemenea, în situaţia în care o SE este
înfiinţată prin intermediul unei oferte publice de valori mobiliare, precum şi
SE care doresc să utilizeze astfel de instrumente financiare.
SE trebuie să ia forma unei societăţi pe acţiuni, care reprezintă forma
cea mai potrivită, atât în privinţa finanţării cât şi a managementului, pentru
nevoile unei societăţi care exercită activităţi la scară europeană. Pentru
asigurarea faptului că astfel de companii au dimensiuni rezonabile, trebuie
fixat un capital minim, astfel încât acestea să aibă un patrimoniu suficient,
fără a împiedica IMM-urile să înfiinţeze SE.
O societate europeană trebuie să fie administrată în mod eficient şi
supravegheată corespunzător. Trebuie avut în vedere că în prezent, în
Comunitate, există două sisteme diferite de administrare a societăţilor
anonime. Deşi unei SE trebuie să i se permită alegerea între cele două
sisteme, trebuie definite în mod clar responsabilităţile care revin celor
însărcinaţi cu administrarea şi celor însărcinaţi cu supravegherea.
În baza regulilor şi principiilor generale ale dreptului internaţional
privat, în situaţia în care o întreprindere controlează o alta supusă unui
sistem juridic diferit, drepturile şi obligaţiile sale în privinţa protecţiei
acţionarilor minoritari şi a terţilor sunt reglementate de către legea
întreprinderii controlate, fără a se aduce atingere obligaţiilor impuse
asupra întreprinderii care exercită controlul prin propria lege, de exemplu,
în ceea ce priveşte cerinţa de elaborare a conturilor consolidate. „Fără a
se aduce atingere consecinţelor oricărei coordonări ulterioare a legilor
statelor membre, în prezent, nu sunt necesare reguli specifice pentru SE
în acest domeniu. Regulile şi principiile generale ale dreptului internaţional
privat trebuie, prin urmare, aplicate atât unei SE care exercită controlul,
cât şi societăţii controlate. Trebuie specificată regula astfel aplicabilă în
situaţia în care o SE este controlată de către o altă întreprindere şi, în
acest scop, trebuie făcută referire la legea care reglementează societăţile
anonime în statul membru în care SE are sediul său statutar”.

2.2. Teorii referitoare la recunoaşterea societăţilor în Europa şi

deciziile CJCE în materie
În Europa coexistă două teorii referitoare la sediu: teoria
înmatriculării5 (pe care o are în vedere CJCE, aparţinând Danemarcei,
Marii Britanii, Irlandei şi Olandei) şi teoria sediului real (pe care o regăsim
în Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Belgia, Spania, Grecia de
exemplu).
În primul sistem, din momentul înmatriculării societatea în cauză este
obligată să respecte toate dispoziţiile referitoare la regimul său juridic, fiind
5
Ibidem, pag. 21-22.

9
guvernată de aceste legi oriunde va fi funcţiona. În cazul în care sediul
principal este mutat dintr-o ţară în alta a Comunităţii nu se pun probleme
juridice; situaţii complicate pot apărea în cazul sediilor secundare, mai
precis în situaţia sucursalelor, a acelor entităţi care nu au personalitate
juridică.
În al doilea sistem, legea aplicabilă este aceea a locului unde îşi află
centrul intereselor principale ale comerciantului, situaţia care poate fî
dovedită, de la stat la stat, prin diferite modalităţi; teoria sediului real a
apărut mai târziu, în Franţa şi Germania secolului al XlX-lea şi îşi are
fundamentul în protejarea intereselor locale.
Doctrina „sediului real” prezintă unele dezavantaje, întrucât este
incertă şi arbitrară în ceea ce priveşte efectele iar, în ceea ce priveşte
locul unde se află societatea, controlul va deveni şi mai dificil în condiţiile
dezvoltării comerţului electronic.
Adoptarea teoriei înmatriculării poate încuraja Europa să realizeze un
pas mai departe în domeniul societăţilor comerciale, fiind promovate cele
mai mici standarde precum şi „legal arbitration”, adică posibilitatea alegerii
statului cu cea mai oportună legislaţie.
În decizia Comisia c. Franţa Comisia a introdus a introdus o acţiune,
în virtutea art. 169 din Tratatul CEE, care urmărea recunoaşterea faptului
că neacordând, în Franţa, sucursalelor şi agenţiilor societăţilor de
asigurare stabilite într-un alt stat membru beneficii fiscale în aceleaşi
condiţii ca şi societăţilor franceze, Franţa nu a respectat obligaţiile ce
rezultă din Tratatul CEE, în special art. 52.
În cazul Segers s-a decis că dispoziţiile art. 52 şi 58 din Tratatul CEE
trebuie interpretate în sensul că ele se opun ca autorităţile competente ale
unui stat membru să refuze unui director de societate beneficiul unui regim
naţional de asigurare în caz de boală pentru faptul că societatea a fost
constituită în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru unde îşi are şi
sediul social, chiar dacă aceasta nu desfăşoară activităţi economice.
Într-o acţiune prejudiciară s-a arătat că art. 52 din Tratatul CE se
opune ca legislaţia unui stat membru să oblige societăţile stabilite în acest
stat membru pentru a creea, prin intermediul acesteia filiale în alte state
membre, subordonează dreptul la o scutire fiscală condiţiei ca activitatea
societăţii holding să consiste în deţinerea majoritară a acţiunilor filialelor
stabilite în statul membru respectiv.
În circumstanţele litigiului, art. 5 din Tratatul CE nu impune
judecătorului naţional nici să interpreteze legislaţia într-un sens conform
dreptului comunitar nici să nu aplice legislaţia într-o situaţie străină
câmpului de aplicare a dreptului comunitar.
În speţa Centros, direcţia şi controlul societăţii erau în Danemarca
(locul unde urma să-şi desfăşoare activitatea), asociaţii erau danezi,
directorul era danez, societatea era înregistrată în Marea Britanie; Curtea
nu a pus niciodată în discuţie faptul că recunoaşterea societăţii ar
depinde6 de legile daneze, acolo unde exista „sediul real” şi de aplicarea
principiului sediului real (societatea ar fi trebuit să îndeplinească condiţiile
legii daneze). Aşa cum s-a arătat, în cazul Daily Mail potrivit legislaţiei
britanice în materia dreptului societar, o societate ca reclamanta,
constituită potrivit acestei legislaţii şi având sediul statutar (registered
6
Ibidem, pag. 23-24.

10
office) în Marea Britanie, poate să stabilească sediul de afaceri şi al
administraţiei în afara acestei ţări tară să piardă personalitatea juridică sau
calitatea de societate a dreptului britanic.
Potrivit legislaţiei fiscale din Marea Britanie aplicabilă în speţă, numai
societăţile care au reşedinţa fiscală în această ţară sunt, în general,
supuse impozitelor britanice. Reşedinţa fiscală este definită ca locul unde
se situează centrul de afaceri.
Articolele 52 şi 58 trebuie să fie interpretate în sensul că acestea nu
conferă nici un drept - potrivit dreptului comunitar aplicabil în speţă -unei
societăţi constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, şi
având acolo sediul statutar, de a-şi transfera centrul de afaceri într-un alt
stat membru în timp ce în primul stat îşi păstrează personalitatea juridică
(Par 24, CJCE, Af. 81/87).
S-a considerat că prin decizia Daily Mail Curtea a dat un semnal clar
referitor la o implicare în relaţia tradiţională a conflictelor de legi şi
libertatea de stabilire, rămânând la latitudinea statelor soluţionarea
problemei (fie prin acorduri încheiate de statele membre, fie prin
armonizarea regulilor în cadrul CE). Decizia a reprezentat un pas înapoi în
materia unei protecţii riguroase a dreptului de stabilire. Prin excluderea
sediului principal din aplicarea art. 43 şi 48, CJCE a creat un efect
descurajant în ceea ce priveşte mobilitatea transfrontalieră a societăţilor.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm judicioasă, se arata că în speţă nu
se punea în primul rând problema recunoaşterii (autoritatea daneză ar fi
recunoscut societatea dacă ar fi funcţionat în Marea Britanie) ci pe aceea
a aplicării dreptului material în domeniul societăţilor comerciale.
În prezent, prin Regulamentul Consiliului nr. 1346 din 2000 din 29
mai 2000 privind procedurile de insolvenţă este permisă deschiderea
procedurii principale de insolvenţă în statul membru în care se află
centrul intereselor principale ale debitorului. „Centrul intereselor
principale” trebuie sa corespundă locului în care debitorul îşi conduce în
mod obişnuit interesele şi poate, prin urmare, să fie verificat de către terţi.
Regulamentul se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul
intereselor principale ale debitorului este situat în cadrul Comunităţii. Prin
această dispoziţie a fost ales sistemul sediului real.
În cel mai recent caz, „Uberseering” Curtea a aplicat din nou regulile
referitoare la libertatea de stabilire, admiţând posibilitatea ca o companie
olandeză să-şi mute centrul afacerilor în Germania.

CAPITOLUL III
GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC

3.1. Necesitatea reglementării grupurilor europene de interes

economic la nivel comunitar

11
 Grupul european de interes economic este o primă etapă7 în
reglementarea la nivel european a societăţilor comerciale, proces care s-a
definitivat prin reglementarea societăţii europene. Acest proces este diferit
de armonizarea legislaţiilor naţionale în domeniul dreptului societăţilor
comerciale deoarece prin armonizare se urmăreşte unificarea unor reguli
pentru societăţi comerciale deja existente în statele membre. Apariţia
grupului european de interes economic şi a societăţii europene reprezintă
încununarea unui efort de cooperare transnaţională în materia societăţilor.
Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E. - sunt
recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii, în ţările membre ale Uniunii
Europene precum şi în România.
În doctrina dreptului comerţului internaţional se subliniază că pentru
promovarea intereselor exportatorilor, aceştia se pot grupa în una din
următoarele forme: asociaţiile de export; grupurile (europene) de interes
economic şi societăţile comerciale. Deşi toate acestea au personalitate
juridică, se subliniază că societăţile comerciale au importanţa cea mai
mare în raporturile juridice internaţionale.
Grupul european de interes economic a fost reglementat prin
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind
Grupul European de Interes Economic (GEIE). GEIE reprezintă prima
etapă dintr-un proiect de uniformizare a regulilor societare europene,
proiect care a ţinut aproape 30 de ani. Această nouă structură permite
constituirea de filiale comune comunitare precum şi realizarea de fuziuni
transnaţionale.

3.2. Constituirea GEIE. Regimul juridic al GEIE în România

Grupul european de interes economic este acea asociere dintre
două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o
perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:
1. companii sau firme, în sensul art. 165 alin. (2) din versiunea
consolidată a Tratatului instituind Comunitatea Europeană, precum şi alte
persoane juridice de drept public sau privat, care au fost înfiinţate în
conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îşi
au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de gestiune a
activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană; dacă,
conform legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă sau altă persoană
juridică nu este obligată să aibă un sediu social, este suficient ca centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare a acestei
companii, firme sau a altei persoane juridice să fie situat pe teritoriul unui
stat din Uniunea Europeană;
2. persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale,
meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau
de alta natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
Grupul european de interes economic trebuie să fie alcătuit din
minimum:

7
Ibidem, pag. 42-44.

12
 a) două companii, firme sau alte persoane juridice, din cele
menţionate la pct. 1, ale căror centre principale de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare sunt situate în state membre diferite;
b) două persoane fizice, din rândul celor menţionate la punctual 2,
care îşi desfăşoară activitatea principală în state membre diferite; sau
c) o companie, firmă sau altă persoană juridică, în sensul menţionat
la pct. 1, al cărei centru principal de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare se găseşte într-un stat membru, şi o persoană fizică, din rândul
celor menţionate la pct. 2, care îşi desfăşoară activitatea principală într-un
alt stat membru.
Legislaţia europeană adoptă, în privinţa sediilor secundare, teoria
înmatriculării. Potrivit Regulamentului, „orice sediu al grupării situat într-un
stat membru, altul decât cel în care se află adresa oficială, se
înregistrează în statul respectiv.”
În ceea ce priveşte sediul principal, art. 12 din Regulament subliniază
că adresa oficială menţionată în contractul de constituire a unei grupări
trebuie să fie situată în Comunitate. Adresa oficială trebuie să fie stabilită
fie: (a) acolo unde gruparea îşi are administraţia centrală fie (b) acolo
unde unul din membrii grupării îşi are administraţia centrală sau, în
cazul unei persoane fizice, unde îşi desfăşoară activitatea principală, cu
condiţia ca gruparea să îşi desfăşoare o activitate acolo.
În articolele următoare este reglementată posibilitatea mutării
sediului în interiorul Comunităţii, distingându-se între posibilitatea de a
determina o schimbare a legislaţiei aplicabile sau nu. „Legea aplicabilă
contractului de constituire a unui GEIE, cu excepţia chestiunilor referitoare
la statutul sau calitatea persoanelor fizice şi la calitatea persoanelor
juridice, şi, pe de altă parte, la organizarea internă a unei grupări, este
legislaţia naţională a statului în care se găseşte adresa oficială, după cum
se specifică în contractul de constituire a grupării.”
Potrivit art. 23 din legea românească în materie, „grupul european de
interes economic se constituie în baza unui contract de asociere, denumit
act constitutiv, şi se înregistrează în registrul special desemnat în acest
scop de statul membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul”.
Desigur, această normă juridică nu este un exemplu de armonizare a
dreptului societăţilor comerciale întrucât nu precizează dacă GEIE are sau
nu personalitate juridică în România.
Actul constitutiv al grupului stabileşte modul de organizare a grupului
şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii:
a) denumirea grupului, precedată sau succedată de expresia „Grup
European de Interes Economic”, sau de iniţialele „G.E.I.E.”, dacă aceste
expresii sau iniţiale nu constituie deja o parte a denumirii;
b) sediul grupului;
c) obiectul de activitate al grupului;
d) numele/denumirea, firma, forma juridică, domiciliul/sediul şi, dacă
este cazul, codul de înregistrare şi locul înmatriculării fiecărui membru al
grupului;
e) perioada pe care va funcţiona grupul, cu excepţia cazului când
aceasta este nedeterminată.

13
 3.3. Soluţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)
referitoare la denumirea GEIE
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis8 că articolul 5 lit.
a din Regulamentul nr. 2137/85 privind instituirea GEIE - articol referitor la
denumirea GEIE -, trebuie interpretat în sensul că denumirea unui GEIE
trebuie să conţină cuvintele „grup european de interes economic” sau
iniţialele „GEIE” în timp ce alte elemente care trebuie să figureze în
denumire pot fi impuse de dispoziţiile de drept naţional, aplicabile în statul
membru în care grupul respectiv îşi are sediul.
Recursul prejudicial a fost făcut în cadrul unei proceduri în care
Amtsgericht Frankfurt am Main a refuzat înmatricularea în registrul
comerţului, secţiunea A a întreprinderii în curs de constituire
„European Information Technology Observatory - Europaische
Wirtschaftliche Interessenvereinigung” (menţionată în continuare
„EITO”) având sediul la Frankfurt am Main, pe motivul că potrivit
dreptului german un Europaische Wirtschaftliche
Interessenvereinigung, adică un grup european de interes economic,
poate să aibă numai o denumire pur personală sau o denumire
personală combinată cu menţiuni complementare, în timp ce nu
poate fi înmatriculată în cazul în care denumirea sa este compusă din
elemente pur descriptive ale obiectului întreprinderii.
CJCE a subliniat că regulamentul prevede, că denumirea unui GEIE
trebuie să conţină cuvintele „grup european de interes economic” sau
iniţialele „GEIE”, dar nu se referă la conţinutul denumirii. Rezultă că
exigenţele în această privinţă pot, conform art. 2 par. 1 din Regulament,
să fie impuse de dispoziţiile de drept intern aplicabile în statul membru în
care grupul îşi are sediul.
Prin urmare, art. 5 lit. a din Regulament trebuie interpretat în sensul
că denumirea unui GEIE trebuie să conţină cuvintele „grup european de
interes economic” sau iniţialele „GEIE”, în timp ce alte elemente care
trebuie să figureze în denumirea sa pot fi impuse de dispoziţiile de drept
intern aplicabile în statul membru în care grupul respectiv îşi are sediul.
Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România
filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate
juridică.
Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor
şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.
Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autorizării
prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi
funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi
organizaţiilor economice străine.
CAPITOLUL IV
SOCIETATEA EUROPEANĂ

4.1. Istoricul adoptării unei reglementări unitare

8
Ibidem, pag. 46-47.

14
 Istoricul reglementării are în vedere propunerile franceze9 şi
olandeze de la jumătatea secolului al XX-lea. Deşi nu era prea clară
natura juridică a societăţii europene, proiectul viza o societate pe acţiuni
europeană a cărei reglementare să fie uniformă (diferită de armonizarea în
materie).
Astfel, s-a discutat despre societate europeană de tip multinaţional
dar conceptul de multinaţional sau transnaţional are în vedere o structură
care în centru există societate-mamă şi care, prin mijloace juridice
adecvate (constituirea de filiale, sucursale, franciză) îşi extinde activitatea
la nivel internaţional.
De fapt, noua entitate juridică avea o fizionomie proprie -
nemaiîntâlnită - de fapt, o societate europeană (care să împrumute
elemente din toate legislaţiile şi care să fie comune şi acceptate de către
toate statele membre).
Proiectul iniţial (1958) a lost conceput de către Peter Sanders şi M.
Thibierge dar la propunerea Comisiei, Consiliul a constituit un grup de
lucru (1967) care în 1970 a înaintat acestuia proiectul final.
Ulterior prezentării de către Comisie, în 1970, a propunerii de
Regulament privind statutul societăţii anonime europene, amendată în
1975, activităţile privind armonizarea dreptului naţional al societăţilor
comerciale au realizat progrese substanţiale, astfel încât, în domeniile în
care funcţionarea unei SE nu are nevoie de reguli comunitare uniforme, se
poate face referire la legislaţia care reglementează societăţile anonime în
statul membru în care aceasta are sediul statutar.
Consiliul European întrunit la Bruxelles în 1987 şi-a exprimat dorinţa
rapidei intrări în vigoare a unui astfel de statut.
După mai multe eşecuri în ceea ce priveşte această reglementare a
urmat surpriza de la Nisa. Ultimul stat care se mai opunea încă acestui
proiect - Spania - a fost convins.
Statutul societăţii europene (denumit în continuare SE) este una din
măsurile care trebuia adoptată de către Consiliu înainte de 1992
enumerată în Cartea albă privind realizarea pieţei interne aprobată de
către Consiliul European.
Reglementarea societăţii europene este recentă, actele cu impact
asupra acestei materii fiind:
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001
privind statutul societăţii europene (SE)
- Directiva 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 pentru completarea
statutului Societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea angajaţilor

4.2. Necesitatea reglementării societăţii europene

În adoptarea textului referitor la societatea europeană au existat
două raţiuni superioare: obiectivul juridic, de integrare economică
europeană10 şi obiectivul social.

9
Ibidem, pag. 47-48.
10
Idem, pag. 49-51.

15
 Realizarea pieţei interne şi îmbunătăţirea situaţiei economice şi
sociale pe care aceasta o atrage în întreaga Comunitate implică nu numai
eliminarea barierelor comerţului, dar şi adaptarea structurilor de producţie
la dimensiunea comunitară. În acest scop, este esenţial ca întreprinderile
a căror activitate nu este limitată la satisfacerea unor nevoi pur locale să
poată concepe şi întreprinde reorganizarea activităţilor proprii la nivel
comunitar.
Organizarea activităţii la nivel comunitar se poate realiza fie prin
entităţi juridice cu personalitate juridică (sucursale, birouri, puncte de
lucru, reprezentanţe) fie prin entităţi care deţin personalitate juridică
(filiale). Există dezavantaje în ambele situaţii: în primul caz, entităţile fără
personalitate juridică pot funcţiona numai pe baza unor acorduri de
reciprocitate între statele implicate, iar în cazul al doilea funcţionarea
societăţii se face pe baza regulilor naţionale, diferite de la stat la stat.
O astfel de reorganizare presupune că întreprinderile existente în
diverse state membre să aibă posibilitatea punerii în comun a potenţialului
lor prin fuziuni. Astfel de operaţiuni pot fi derulate doar prin respectarea
regulilor de concurenţă instituite în Tratat.
Operaţiunile de restructurare şi cooperare care implică întreprinderi
din diverse state membre generează dificultăţi juridice şi psiho-sociale,
precum şi probleme fiscale. Armonizarea dreptului societăţilor comerciale
din statele membre prin directive întemeiate pe art. 44 poate remedia
unele dintre aceste dificultăţi. Totuşi, o astfel de armonizare nu
exonerează societăţile supuse diverselor sisteme juridice de la obligaţia
de alegere a formei societăţii reglementată de către o legislaţie naţională
determinată.
Cadrul juridic în care întreprinderile trebuie să îşi deruleze propriile
activităţi în Comunitate este încă întemeiat în mare măsură pe legislaţiile
naţionale şi, prin urmare, nu mai corespunde cadrului economic în care
acestea trebuie să se dezvolte, în situaţia în care trebuie atinse obiectivele
din art. 18 din Tratat. Această situaţie formează un obstacol considerabil
pentru crearea de grupuri de societăţi comerciale din diverse state
membre.
„Statutul acoperă o gamă restrânsă de probleme, cele mai multe fiind
doar parţial soluţionate şi lăsând opţiuni deschise Statelor Membre sau
chiar companiilor.” Autorul subliniază că reglementarea nu este cea dorită
de adepţii uniformizării dreptului societăţilor; sunt mai degrabă reguli
disparate şi posibilităţi de atenuare a efectelor uniformizatoare.

4.3. Obligaţiile statelor membre şi dispoziţii referitoare la sediu

Statele membre sunt obligate să asigure faptul că dispoziţiile
aplicabile societăţilor europene în temeiul Regulamentului nu conduc fie la
discriminarea provenită dintr-un tratament diferenţiat nejustificat al
societăţilor europene în comparaţie cu societăţile anonime, fie la restricţii
disproporţionate asupra înfiinţării unei societăţi europene ori asupra
transferului sediului său statutar.
Sediul statutar al SE este situat în interiorul Comunităţii, în acelaşi
stat membru în care se află administraţia sa centrală. Un stat membru
poate impune, în mod suplimentar, SE înmatriculate pe teritoriul său

16
obligaţia de situare a sediului administrativ central şi a sediului statutar în
acelaşi loc.
În Preambul se subliniază că având în vedere caracterul specific şi
comunitar al SE, regimul „sediului real” adoptat de către acest regulament
în privinţa SE nu aduce atingere legislaţiei statelor membre şi nu
prejudecă alegerile care se pot face pentru alte texte comunitare în
materia dreptului societăţilor comerciale. Art. 64 instituie controlul statelor
asupra SE putându-se ajunge la dizolvarea acestora dacă sediul nu
corespunde declaraţiilor. Art. 64 par. 4 arată că „în situaţia în care se
stabileşte, fie la iniţiativa autorităţilor, fie a oricărei părţi interesate, că o SE
are sediul central al administraţiei pe teritoriul unui stat membru prin
încălcarea art. 7, autorităţile acelui stat membru informează fără întârziere
statul membru în care este situat sediul statutar al SE despre acest lucru.”
În doctrină se menţionează că tehnologia informaţiilor şi comunicării ar
putea să facă fără sens conceptul de „administraţie centrală”.
Art. 293 din Tratat prevede că statele vor începe negocieri pentru a
garanta cetăţenilor lor recunoaşterea reciprocă a societăţilor, menţinerea
personalităţii juridice în cadrul transferului sediului dintr-o ţară în alta şi
posibilitatea fîziunii unor societăţi spuse unor legislaţii naţionale diferite.
Potrivit art. 8 din Regulament, sediul statutar al unei SE poate fi
transferat în alt stat membru în conformitate cu par. 2-13 ale aceluiaşi
articol. Un astfel de transfer nu poate genera nici dizolvarea SE şi nici
crearea unei noi persoane juridice noi.
Paragraful 2 al art. 8 prevede că organul director sau de administrare
elaborează o propunere de transfer şi o publică, rară a aduce atingere
formelor suplimentare de publicitate prevăzute de către statul membru în
care se află sediul statutar. Propunerea trebuie să menţioneze actuala
denumire,” sediul statutar şi numărul de înmatriculare al SE şi trebuie să
cuprindă:
a) sediul statutar propus pentru SE;
b) statutul propus al SE, incluzând, dacă este cazul, noua sa
denumire;
c) consecinţele pe care transferul le poate avea asupra implicării
angajaţilor;
d) calendarul propus;
e) toate drepturile prevăzute pentru protecţia acţionarilor şi/sau
creditorilor.
Organul director sau de administrare elaborează un raport care să
explice şi să justifice aspectele juridice şi economice ale transferului şi
care să explice implicaţiile transferului pentru acţionari, creditori şi angajaţi
(par. 3).
În situaţia în care o SE este supusă controlului de către o autoritate
naţională de supraveghere financiară conform directivelor comunitare,
dreptul de formulare a opoziţiei în privinţa transferului sediului statutar se
aplică şi acestei autorităţi.
Ea poate fi atacată cu recurs în faţa unei autorităţi judecătoreşti.
O societate europeană nu poate transfera sediul său statutar dacă
au fost demarate proceduri de dizolvare, lichidare, insolvabilitate sau
suspendare de plăţi ori alte proceduri asemănătoare împotriva acesteia.

17
 O societate europeană care a transferat sediul său statutar în alt stat
membru este considerată, în privinţa oricărui litigiu apărut anterior
transferului ca sediul său statutar în statul membru în care SE a avut
sediul statutar înainte de transfer, chiar dacă este intentată o acţiune
împotriva SE ulterior transferului.

4.4. Domeniul de aplicare al Regulamentului

Regulile privind implicarea angajaţilor în SE sunt instituite11 în
Directiva 2001/86/CE, şi astfel acele dispoziţii fac parte indisociabilă din
acest regulament, ele trebuind să fie aplicate concomitent.
Regulamentul nu acoperă alte domenii de drept, cum ar fi
impozitarea, concurenţa, proprietatea intelectuală ori insolvabilitatea. În
consecinţă, dispoziţiile legislaţiei din statele membre şi cele ale dreptului
comunitar sunt aplicabile în domeniile de mai sus şi în alte domenii
neacoperite de către regulament.
Directiva 2001/86/CE este desemnată să asigure faptul că angajaţii
au un drept de implicare în problemele şi deciziile care afectează
activitatea SE. Alte probleme de drept social şi de dreptul muncii, în
special dreptul angajaţilor la informare şi consultare astfel cum este
reglementat în statele membre, sunt reglementate de către dispoziţiile
naţionale aplicabile, în aceleaşi condiţii, societăţilor anonime.
Intrarea în vigoare a acestui regulament trebuie să fie diferită, astfel
încât fiecare stat membru să poată încorpora în dreptul său naţional
Directiva 2001/86/CE şi să instituie în avans mecanismul necesar pentru
constituirea şi funcţionarea SE cu sediile statutare pe teritoriul acestora,
astfel încât regulamentul şi directiva să poată fi aplicate concomitent.
O societate a cărui sediu statutar nu este în Comunitate trebuie să fie
autorizată să participe la constituirea unei SE, cu condiţia ca acea
societate să fie constituită în baza dreptului unui stat membru, să aibă
sediul statutar în acel stat membru şi să aibă o legătură reală şi continuă
cu economia unui stat membru, potrivit principiilor instituite în Programul
general din 1962 privind eliminarea restricţiilor asupra libertăţii de stabilire.
O asemenea legătură există, în special, dacă o societate are un sediu în
acel stat membru şi din care derulează operaţiunile sale.
O societate europeană trebuie să aibă posibilitatea să transfere
sediul său statutar în alt stat membru. Protecţia adecvată a intereselor
acţionarilor minoritar care se opun transferului, a creditorilor şi a titularilor
altor drepturi trebuie să fie proporţională. Un astfel de transfer nu trebuie
să afecteze drepturile apărute anterior transferului.
Regulamentul nu aduce atingere nici unei dispoziţii care poate fi
inserată în Convenţia din 1968 de la Bruxelles sau în orice text adoptat de
către statele membre sau de către Consiliu pentru înlocuirea acestei
convenţii, în privinţa regulilor jurisdicţiei aplicabile în cazul transferului
sediului statutar al unei societăţi anonime dintr-un stat membru în altul.
Activităţile instituţiilor financiare sunt reglementate de către directive
specifice şi de către dispoziţiile naţionale de transpunere a acestor
directive şi regulile naţionale suplimentare de reglementare a acestor
activităţi sunt deplin aplicabile unei SE.

11
Ibidem, pag. 53-56.

18
 O dată ce obiectivele acţiunii avute în vedere, astfel cum sunt
menţionate anterior, nu pot fi atinse în mod adecvat de către statele
membre, în măsura în care este instituită o societate anonimă la nivel
european şi, prin urmare, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar,
Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul
subsidiarităţii consacrat în art. 5 din Tratat. În conformitate cu principiul
proporţionalităţii prevăzut în acel articol, acest regulament nu excede ceea
ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

4.5. Societatea cooperatistă europeană

Societatea cooperatistă europeană (instituită în iulie 2003) prin
Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind
statutul societăţii cooperative europene (SCE) facilitează dezvoltarea
activităţilor transfrontaliere a cooperativelor prin instrumente juridice
adecvate.
În Preambulul Regulamentului se subliniază că „realizarea pieţei
interne şi îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale în întreaga
Comunitate care decurge din aceasta înseamnă nu numai că obstacolele
în calea schimburilor comerciale ar trebui eliminate, ci şi că structurile de
producţie ar trebui adaptate la dimensiunea comunitară a pieţei. În acest
scop, este esenţial ca întreprinderile, indiferent deforma lor juridică, ale
căror activităţi nu sunt destinate să răspundă exclusiv nevoilor existente la
nivel local, să fie în măsură să-şi planifice şi să-şi reorganizeze activităţile
la nivel comunitar.”
Nici regulamentul referitor la societăţile europene şi nici regulamentul
referitor la GIEE nu este un instrument adaptat la specificul întreprinderilor
cooperative.
În privinţa sediului se adoptă o soluţie mixtă arătându-se că „sediul
social al SCE se situează în interiorul Comunităţii, în acelaşi stat membru
pe al cărui teritoriu se află şi administraţia sa centrală. Un stat membru
poate, de asemenea, să impună societăţilor înmatriculate pe teritoriul lui
obligaţia de a avea administraţia centrală şi sediul social în acelaşi loc.”

CONCLUZII

19
 Directivele Uniunii Europene în materia societăţilor comerciale
reprezintă un aspect al activităţii legiuitoare a organizaţiei. Acestea
reflectă atât stadiile prin care CE şi, mai apoi UE, au trecut, şi anume
realizarea unor proiecte, care din lipsa unui sprijin politic, au fost retrase;
reglementarea diferitelor materii s-a realizat pas cu pas. Ca o concluzie
generală referitoare la respectarea directivelor, de către statele membre,
în transpunere şi de către societăţi, ca principale destinatare, putem
afirma au fost puţine litigii şi că reglementările au fost respectate.
Se poate observa că, la nivelul UE, au fost armonizate reguli
disparate în materia societăţilor comerciale, cele mai multe se referă la
societăţile pe acţiuni (unele reglementări se referă şi la societăţile în
comandită pe acţiuni, ca formă derivată a SA); au fost avute în vedere şi
societăţile cu răspundere limitată - care, în aproape toate ţările membre -
au un capital social nesemnificativ şi, în consecinţă, sunt necesare reguli
specifice de protejare a terţilor.
În urma analizei statutului Grupului European de Interes Economic
putem afirma că apariţia acestui instrument de colaborare comercială
europeană a fost pasul prim, major spre instituirea unei societăţi
europene. Interesul pentru această formă juridică este din ce în ce mai
mare – sunt constituite câteva sute de GEIE - şi consecinţele asupra
schimburilor comerciale sunt verificabile; acestea nu numai că au crescut,
dar există posibilitatea alegerii formei juridice convenabile agenţilor
economici pentru diferitele schimburi comerciale.
Deşi Regulamentele în domeniul societăţii europene şi al societăţii
cooperatiste europene sunt un pas înainte pe calea uniformizării dreptului
societăţilor în Uniunea Europeană, mai sunt etape de parcurs. Începutul
realizat prin reglementarea societăţii europene, chiar incomplet şi criticabil
aduce unele avantaje în materie, cum ar fi: posibilitatea constituirii de
societăţi europene, alegerea metodei de funcţionare, delocalizarea SE
spre statele care vor avea o legislaţie complementară favorabilă.

20