c






c  

 
 

ñ



6




 
 
- Teza de licenţa -

Lucrare alcătuită de absolventul

c


secţia Teologie Asistenţă Socială,

la disciplina Politici Sociale,

coordonată de

 c
    
c

PITEŞTI

-IUNIE 2006-

÷ 

 ÷
Societatea românească contemporanǎ, aflată în căutarea unor valori ale democraţiei, se confruntă
de cele mai multe ori cu situaţii în care non-valorile sunt considerate unităţi de referinţă. Astfel,
persoane care de multe ori au o educaţie şi o cultură deficitare sunt considerate modele de urmat,
Ästaruri´, pentru societate. Părerile lor sunt considerate norme obligatorii deşi contravin chiar
bunelor moravuri, iar intervenţia organelor de drept ale statului nu face altceva decât să îi
îndârjească în urmarea necondiţionată a liderului, exemplul cel mai recent fiind cazul Bivolaru.
În aceste situaţii membrii familiei componenţilor acestui grup rămân neputincioase, cei în cauză
ajungând în multe situaţii clienţii unor clinici de psihiatrie pentru tot restul vieţii lor.

Datorită schimbărilor dese ale orientărilor politice din ultimii ani, s-a ajuns în situaţia ca în
majoritatea familiilor starea economică dezastruoasă să influenţeze negativ creşterea tinerei
generaţii. Lipsurile de tot felul şi opulenţa unor îmbogăţiţi peste noapte duc la o scădere drastică
a interesului pentru cultură, fenomen care duce la adularea unor lideri care nu pot produce o
schimbare în bine a societăţii.

Descătuşarea venită prin revoluţia din '89 a promovat în societatea românească în multe domenii
persoane care au încercat să impună modul lor de gândire. Astfel, în presa de azi persoane a
căror credinţă nu este cea ortodoxă au lovit în clerul Bisericii, de cele mai multe folosindu-se de
calomnii sau de greşeli ale unor clerici, cu scopul clar de a îndepărta cât mai mulţi credincioşi de
Biserică. Cel mai concludent exemplu a fost aşa numitul Äcaz Tanacu´ în care cele mai
elementare norme de democraţie au fost încălcate. Atunci s-a cerut moartea Ierom. Daniel de
către Äpersonalităţi politice´ în condiţiile în care prezumţia de nevinovăţie nu a fost nici măcar
pomenită. Totala ignoranţă în cunoaşterea legilor nu justifică atacul unei mari părţi a presei,
rezultând de aici mai degrabă reaua credinţă şi incultura care caracterizează întreaga societate,
nicidecum dorinţa de dreptate sau de aflare a adevărului.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cunoscător a unor situaţii asemănătoare din America,

face următoarele afirmaţii: ÄCei care strigă împotriva amestecului Bisericii în viaţa social-politică
ignoră câteva lucruri elementare, politica este arta de a conduce cetatea (o artă în care implică nu
numai partidul sau alesul), ci întreaga cetate cu atât mai mult grupurile organizate. Biserica se implică
în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o
poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a lupta împotriva
nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau să facă
propagandă electorală unui partid anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi care
decurge de la sine din calitatea lor de î
 călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar nu
spre indivizii vociferanţi şi înşelători.´

Din păcate, în cazul părintelui Daniel, presa a fost cea care a dat tonul, iar Biserica a tăcut, fiind
sufocată de cei care nu aveau calitatea morală recunoscută de Biserică. Intervenţia domnului
Grabowscki, reprezentant CEDO România, care sublinia că Äautorităţile statului reacţionând
disproporţionat şi în dispreţul faţă de legile în vigoare au luat o măsură abuzivă de arestare a
celor patru tineri´ nu a dus, cum era şi firesc, la punerea în libertate a Ävinovatului´. Cu toate
acestea Äindignarea´ presei care a ţinut cu tot dinadinsul să dovedească tuturor adeziunea la
Ävalorile democratice´ nu a putut fi potolită. Acest lucru ne duce cu gândul la perioada
instaurării comunismului în ţara noastră când indignarea proletariatului, exprimată prin glasul
ziarului Scânteia, nu diferea cu nimic de Äindignarea´ de azi a democraţilor presei. Ne punem
întrebarea dacă cu adevărat această presă este Ädemocrată´ sau mai curând Ädemono-crată´, cu
durere se constată că valorile pe care le cultivă presa românească duc clar spre Äneculturalizarea´
cititorilor cărora li se adresează. Acesta este un aspect foarte grav şi la care Biserica are multe de
făcut, prezenţa ei în societate fiind cu atât mai necesară cu cât se doreşte îndepărtarea ei.

Urmărind coloanele multor ziare constatăm că o mare parte din ele şi-au creat rubrici constante
în care reprezentanţi ai clerului sunt atacaţi sistematic. O parte a acţiunilor de caritate ale clerului
sunt total omise sau prezentate tendenţios şi constatăm că multe chiar sunt Äderanjante´ pentru
presă. Sondajele de opinie în care Biserica ocupă primul loc la capitolul încrederea populaţiei în
instituţii, suntem convinşi că deranjează pe aceşti jurnalişti care şi-au făcut din activitatea lor un
instrument de a lovi Biserica în toate activităţile sale. Personalităţi marcante ale Bisericii, care nu
pot fi denigrate sau atrase în scandaluri sunt total ignorate în cele mai multe cazuri, prezenţa lor
la manifestări importante fiind considerate ca prezenţe stânjenitoare sau rămăşite ale evului
mediu. Această situaţie este determinată de Älumea academică ± şi aceasta nu este deloc o
afirmaţie gratuită ± a devenit astăzi, în cea mai mare parte, o sursă de corupţie. Este un lucru
corupător să asculţi sau să citeşti cuvintele unor oameni care nu cred în adevăr´ acest lucru
ducând nu la erudiţie ci la o necredinţă ascunsă.

Părintele Calciu, care face o analiză pertinentă a acestei maladii, susţine că acest fenomen se
menţine din cauza a doi factori care întreţin această stare de lucru:

ñ
 î
    
  de a-şi impune punctul de vedere moral-religios la care o obligă
poziţia sacră şi datoria creştină pe care le are;


 

   îadversari ce se manifestă gălăgios şi disperat, cu atât mai gălăgios şi mai
disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă şi, până la urmă, cât de precară este poziţia lor.

Un simplu suflu al dreptcredincioşilor i-ar zbura pe aceşti detractori de pe schela pe care s-au căţărat fără nici o
cădere. Dacă minoritatea are drepturi, majoritatea îşi are, deasemenea, drepturile ei´

Se doreşte ca tot trecutul Bisericii să fie uitat sau se pare că se uită intenţionat că Biserica
răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale, înaintea oricărui guvern sau grup
caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri
speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo unde numai creştinii - îndeosebi preoţii şi
monahii - aveau curajul sǎ meargă printre ei pentru a-i îngriji, a-i hrǎni. Iar dacă astăzi Biserica Ortodoxă
nu desfăşoară această activitate la nivelul de odinioară, se datorează statului care nu doreşte ca Biserica
să fie cu adevărat liberă. Fin sociolog, filozof dar şi trăitor al învăţăturilor de credinţă, Mircea
Vulcănescu a înţeles că: Ästatul laic prezintă o neînţelegere fundamentală a treburilor bisericeşti. El
îşi închipuie întotdeauna că biserica e o organizaţie, după chipul şi asemănarea sa. Alcătuire juridică,
formală, statul va căuta să dea o structură formală şi alcătuirii ierarhice a bisericii, ca şi cum
aceasta şi-ar trage puterea de la legea de organizare, ci nu de la Duhul Sfânt. Astfel preoţia va
deveni o funcţiune publică şi viaţa religioasă un fel de învăţătură morală, în genul instrucţiei civice,
menită să ţină coeziunea norodului şi să-l împiedice să afle unele lucruri a căror aflare ar putea
tulbura liniştea în stat.

Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de
fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă
politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez´.
Această optică nu este cu nimic schimbată faţă de cea a politicienilor şi intelectualilor vremurilor
noastre.

Biserica a avut întotdeauna în rândurile ei persoane care au marcat istoria scrisă şi nescrisă a
acestei ţări cât şi a întregii lumi, acţiunile filantropice fiind începute încă de pe vremea Sf.
Apostoli. Unul din exemplele clasice este Sf. Vasile cel Mare, vestit pentru întemeierea şi
organizarea de spitale. Iată cum este prezentată posterităţii marea sa personalitate: ÄSfântul
Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se
muta din această viaţă; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul, avea farmec la povestit şi ştia să
educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu blândeţe, dar nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi
nici indulgenţa până la slăbiciune; într-un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea lui, a fost
vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a
înălţat până la Dumnezeu´

Faima Sf. Vasile a fost atât de mare încât a marcat cu personalitatea lui secolele următoare, opera
lui caritativă fiind continuată în Biserică. Aşezăminte sociale au fost realizate în toată lumea de
mulţi doritori de a-l depăşi. În secolele ce au urmat Biserica a fost considerată de drept singura
instituţie care avea în grija ei toate formele de asistenţă socială. Ele au fost întrerupte brutal de
revoluţia franceză când averile Bisericii au fost confiscate întrerupându-se astfel continuitatea
acţiunilor filantropice fără ca statul nou creat să poată rezolva în vreun fel situaţia rea a
sărăcimii.

Cea mai veche bolniţăpe teritoriul României este cunoscută ca fiind cea de la Schitul Jghiabul,
care este ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Importanţa schitului a fost mare datorită
izvorului sulfuros din nordul bisericii care a fost captat cu mult înainte. Dar cea mai veche
atestată documentar este cunoscută bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa ridicată de Barbu Craiovescu
între 1497-1520.

În afara instituţiilor pregnant legate de stat şi de domnie pe parcursul secolului al XIX-lea au apărut şi au
funcţionat aşezăminte de binefacere din iniţiativă privată. Cele mai importante, sunt, fără îndoială,
Aşezămintele Brâncoveneşti. Trebuie însă menţionat şi Azilul Elena Doamna, născut din iniţiativa
doctorului Carol Davilla, plasat sub înaltul protectorat al Doamnei Elena şi administrat de Eforia Spitalelor
Civile, iar din 1881 de Ministerul Instrucţiunii. Datorită secularizării şi odată cu laicizarea instituţiilor
statului Biserica şi-a conturat şi urmat propriul drum şi şi-a continuat opera de binefacere fără însă a o mai
putea face la marea amploare de altădată. De abia refăcută, această operă primeşte o nouă lovitură din
partea guvernului comunist, care interzice Bisericii continuarea acestei activităţi, iar după
naţionalizarea din 1948 asistenţa socială trece în grija statului comunist; Biserica va rămâne doar
cu latura duhovnicească. Prigoana dezlănţuită de comunişti face ca una din categoriile sociale
cele mai lovite să fie preoţimea, dar, ca deţinut, fiind alături de cei în suferinţă, preotul devine
astfel, în temniţă, susţinătorul moral al celor condamnaţi de regimul totalitar, un regim care nega
tocmai rostul clerului şi în cadrul căruia în mod liber nu ar fi avut dreptul de a-i susţine. În toate
cazurile preoţimea a fost condamnată pentru vini imaginare, prin aceasta participând alături de
poporul român la toate durerile lui, purtând împreună cu el toate necazurile şi suferinţele. Datele
arată că aproximativ 2000 de preoţi (peste 1/6 din totalul clericilor activi) au trecut prin temniţele
comuniste şi că a fost una dintre cele mai prigonite clase sociale.

Astăzi prezenţa Bisericii în societate este văzută de sociologi prin prisma unei analize
funcţionale a societăţii şi se postulează existenţa unui relaţii strânse între structura
socială şi funcţiile sociale. Ei afirmă că religia îndeplineşte o multitudine de funcţii în
societate, dar că aceste funcţii erau latente, şi nu explicite.

Religia oferă prilejuri de adunare a oamenilor, de reafirmare a solidarităţii sociale,

susţinând astfel coeziunea societăţii şi dând o aură solemnă ordinii sociale; se furnizează,
aşadar, o bază pentru ceea ce sociologii obişnuiau să denumească control social. Altfel spus,
religia, în viziunea lor, prescrie anumite norme morale, care sunt impuse oamenilor sub
forma unor cerinţe venite din partea unei instanţe mai înalte, supranaturale în unele
cazuri, iar tradiţia creştină oferă un bun exemplu în acest sens. Sunt fixate şi sancţiuni de
comportament precise, descrise în termeni religioşi. Un comportament bun urmează să fie
răsplătit în economia ordinii divine, în timp ce faptele rele au să atragă după sine pedepse
pentru cei care le comit, poate chiar în viaţa de aici, dar cu siguranţă în cea de dincolo.

De aici reiese foarte clar că separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă. Deşi statul
reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai departe dominată
de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit.




÷ 

 

c




Asistenţa socială a Bisericii este, mai nou, despărţită de acţiunea bisericească în întregimea ei.
Dar aceasta este o concepţie greşită, căci dintotdeauna asistenţa socială a făcut parte din lucrarea
faptelor bune ale credincioşilor necesare mântuirii. Pildele Mântuitorului şi parabolele fac
nenumărate referiri la ceea ce astăzi am putea numi acte caritative de asistenţă socială: ÄCelui
care cere de la tine, dă-i;´ (Mt 5, 42) şi ÄFericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui´ (Mt 5, 7), iar
pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30) este cea mai clară şi recomandată ca exemplu de
Mântuitorul. Astfel, un călător oarecare este jefuit de tălhari şi lăsat aproape mort în drum. Primii
care trec pe lângă el, un preot şi un levit, rămân nepăsători, remarcă Hristos - fără a-i înfiera -
prin punerea în evidenţă a samarineanului: acestuia Äi s-a făcut milă´ şi i-a legat rănile, l-a uns cu
untdelemn şi vin - probabil medicamentele de atunci - l-a transportat la o casă de oaspeţi, l-a
îngrijit şi a lăsat şi bani gazdei pentru a-l adăposti până la completa vindecare. La sfârşit, Iisus
îndeamnă: ÄMergi şi fă şi tu asemenea´ (Lc 10, 37). Această parabolă este un tablou complet al
lucrării sociale.

De altfel, toată lucrarea pământească a Mântuitorul se poate încadra în social: vindecarea

bolnavilor de tot felul: orbi, demonizaţi, ologi, bolnavi de lepră, de friguri, la care se adaugă
hrănirea unor mulţimi mari de oameni, pescuiri minunate. În acest tablou nu putea lipsi nici plata
impozitelor către stat: Ädaţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce
sunt ale lui Dumnezeu.´(Mt. 22, 21) Îndemnurile Mântuitorului spre fapte bune, în special spre
ajutorarea celor în suferinţă sunt numeroase dar şi calitatea lor este evidenţiată: ÄCi, când faci un
ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi
răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.´(Lc 14, 13-14). Activităţile sociale ale
Bisericii sunt norme obligatoriu de îndeplinit atât pentru credincioşi cât şi, mai ales, pentru cler.
Ele nu pot fi deci desprinse din lucrarea în totalitate a Bisericii.
Urmaşii Mântuitorului, sfinţii apostolii, se confruntă încă de la începutul activităţii lor cu
probleme de ordin social: se purta de grijă ca nimeni să nu fie lipsit de ceva. Regula după care se
conduceau era: Äfiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute
şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva
trebuinţă.´(Fapte Ap. 4, 34-35).

Mai mult, se dă drept exemplu pentru a întări cele spuse: ÄIosif, cel numit de apostoli Barnaba
(care se tâlcuieşte Fiul mângâierii), un levit născut în Cipru, având ţarină şi vânzând-o, a adus
banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.´ (Fapte Ap. 4, 36- 37). Tânăra comunitate creştină era în
toate unită.

În scurt timp s-a impus însă necesitatea existenţei unor persoane cu activitate strictă în acest
domeniu. Înmulţindu-se foarte mult numărul celor care constituiau adunarea credincioşilor,
multe văduve erau trecute cu vederea la împărţirea celor necesare. A apărut astfel o categorie de
slujitori, numiţi diaconi, cărora li s-a încredinţat această activitate (Fapte Ap. 6, 1-6). La scurt
timp apare o nouă categorie, cea a diaconiţelor, a căror activitate se referă strict la slujirea
femeilor. Acesta a fost începutul deloc timid al Bisericii la marile probleme sociale ale lumii,
mai ales că epoca în care se desfăşura această activitate era una păgână şi plină de cruzimi de
nedescris (la cele mai Äculte´ popoare, ca de exemplu la cel roman, copii născuţi cu handicap
erau ucişi imediat după naştere).

Prigoanele care au urmat au împiedicat desfăşurarea unor activităţi laborioase, totul trecând în
catacombe. Libertatea câştigată de Biserică sub împăratul Constantin a făcut ca activitatea
filantropică să se desfăşoare cu o măreţie nemaiîntâlnită. Cel care a organizat într-un mod care va
face posterioritatea să îi păstreze numele ca cel mai strălucit deschizător al slujirii aproapelui este
Sf. Vasile cel Mare. Oraşul creat de el îi va purta şi numele: Vasiliada. Sf. Vasilie a început prin
exemplul personal: a împărţit averile pe care le moştenise la săraci, apoi la marea secetă din anul
368 a adunat săracii cărora le-a purtat de grijă, alături de slugi i-a ingrijit personal; ba, mai mult,
i-a convins şi pe cei avuţi să îi ajute. ÄGrija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea
suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări
nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieţi a Sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga
sa avere oropsiţilor soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei
cumplite a anului 368; iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dând
dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente,
impunându-le conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi
mărinimia faţă de cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare
complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru
străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor
aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în
care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor´. Astfel, Sfântul Vasile cel
Mare a creat lângă oraşul Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele
întemeietorului lui: Vasiliada. Iată cum a fost văzută această lucrare de un contemporan al lui, Sf.
Grigorie de Nazianz:

ÄIeşi puţin afară din oraş, spune Sfântul Grigore din Nazianz, şi priveşte acel nou oraş,
monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor,
dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuinţă, pentru că
acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de stricare prin învechire.
Priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar
milostivirea se găseşte din belşug. În comparaţie cu acest oraş, ce însemnătate mai poate avea
Teba cu cele şapte porţi ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi
frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă
din Rodos sau templele cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, şi multe altele pe care
lumea le admiră şi despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au dus alt folos celor ce le-au zidit
decât, doar, puţină glorie? Ochii noştri sunt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de
înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor
moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor
mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume decât după figură nu-i mai
vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pentru boală, cât mai degrabă urâţi, nişte
bieţi artişti, care cântă melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să
mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată
exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi ca, fiind oameni, să nu
dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor,
prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii; ci, când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa
bine avuţiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea nevoie cândva.
Apoi acest bărbat nobil şi de bună familie, cu un nume aşa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar
cu buzele sale această boală, ci săruta pe bolnavi ca pe nişte fraţi şi nu ± cum ar crede unii în
dorinţa de slavă deşartă.´

Sfântul Vasile atât de mult a influenţat pe cei din jur, atât pe cei din Biserică cât şi pe
cetăţenii oraşului, încât mulţi se străduiau să-l copieze în toate: ÄAtât de mult strălucea
virtutea lui Vasile, atât de mult îi copleşeau pe contemporani purtarea şi felul lui de vieţuire,
încât unii, ca să dobândească şi ei aceiaşi faimă, îi imitau înfăţişările sale exterioare; căutau să
aibă faţă palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să vorbească fără grabă şi rar şi să-şi dea
un aer gânditor şi meditativ. Dar întrucât mulţi nu-l puteau imita bine, spune Sfântul Grigore,
deveneau caraghioşi. Căutau să-i imite până şi tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de
a mânca, toate lucruri cărora Vasile nu le dădea nici o importanţă. De aceea se puteau vedea
mulţi Vasile, după înfăţişarea exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine
zis, ca nişte ecouri care repetă vorbele´.

Activitatea Sf. Vasile a cărui personalitate a marcat toate generaţiile care au urmat a dat naştere,
aşa cum era şi firesc, la o înflorire fără precedent a activităţii filantropice în Biserică. Aşa au
apărut în toate zonele locuite de creştini instituţii care au continuat cu succes această acţiune. În
acest context nu se putea ca Ţările Române, a căror influenţă venită din Constantinopol le-a
marcat întotdeauna în toate aspectele politice şi sociale, să nu dezvolte dorinţele de a crea şi la
noi structuri pe care să se dezvolte acţiunile filantropice.

ÄVechiul drept românesc, situat într-o incontestabilă descendenţă bizantină, a preluat de la acesta
obligaţiile pe care oamenii Bisericii le au faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. Ele apar ca atare în
codurile de legi din secolul al XVII-lea: ÄArhiereul să fie iubitoriu de străini, iubitoriu de săraci,
dă mişei´, iar episcopul Äsă poarte grijă cu adeverinţă /.../ de lucrurile bisericii şi să nu dea
vreunele de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi ca unor săraci´.Singurele griji
mireneşti îngăduite episcopului, preotului sau diaconului sunt supravegherea averii orfanilor
săraci până la majoratul acestora sau Äajutorarea văduvelor şi purtarea de grijă a mişeilor şi
bolnavilor´. ÄEpiscopul să îndrăznească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şi
văduve şi pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu şi milă de ei să-i
miluiască´. Aceleaşi dispoziţii apar în proiectele de cod general întocmite de Mihail Fotino în
1765 pentru Ştefan Racoviţă şi în 1766 pentru Scarlat Ghica, în cartea a III-a (de drept
bisericesc). Acesta adună dispoziţii de drept bizantin de mult receptate şi aplicate la noi, a căror
menţionare clară la 1765 oglindeşte continuitatea reglementării respective şi a surselor bizantine
ale dreptului ctitoricesc. În acelaşi timp, fiind vorba de un moment de centralizare a puterii de stat
şi a dreptului, în proiectul lui Fotino, care face o sinteză a diferitelor sisteme, se doreşte
păstrarea pârghiilor de supraveghere şi control impuse de Biserică şi, totodată, şi a autonomiei
prin care aceasta, ca şi legea laică, o impuneau ca regim juridic al aşezămintelor pioase. Dorinţa
domnilor de a controla fenomenul se loveşte de faptul că le lipsea susţinerea financiară. De aici au
apărut tot felul de conflicte a căror analiză nu face obiectul acestui studiu. În primele trei decenii
ale secolului al XIX-lea, Zilot Românul, scriitor a cărui cultură juridică nu poate fi pusă sub
semnul îndoielii şi din care se vede Ägrija´ de control a domnitorilor, trece într-o scriere laică
îndatoririle episcopului faţă de săraci: ÄCel scăpătat şi văduva din grija să nu-ţi iasă. Şi tuturor
celor săraci să fii deschisă masă´ (în 
 
     
 
 
        

Aceasta înseamnă că, indiferent de formaţia intelectuală a autorului, tema legăturii dintre
Biserică şi sărăcie era comună atât clerului religios cât şi a laicatului. Mănăstirile, la rândul lor,
atât în Orient cât şi în Occident, s-au implicat mai mult sau mai puţin, în funcţie de epocă, în
opera caritabilă a Bisericii. Monahismul creştin timpuriu s-a aplecat asupra problemelor sociale
ale acestei lumi în mod organizat, Lavsaiconul face referire despre un frate ce era doctor.
Această asistenţă se făcea organizat, astfel:´ un anume Apoloniu trăind douăzeci de ani în munte,
a avut această nevoinţă: din banii şi din ostenelile sale cumpăra din Alexandria tot felul de
leacuri şi de lucruri trebuincioase şi dădea tuturor fraţilor bolnavi. El putea fi văzut de dimineaţa
până la ceasul trei după amiază înconjurând mănăstirile şi intrând prin uşi ca să vadă de nu zace
cineva bolnav. Aducea stafide, siropuri, ouă, aluat de făină, de care aveau nevoie cei bolnavi,
socotind că această slujire îi este lui de cel mai mare folos la bătrâneţe. Când a murit, a lăsat
bunurile lui unuia asemenea lui, ca să împlinească aceeaşi slujire. Căci locuind cinci mii de
monahi în munte era trebuinţă şi de această slujire, din pricina locului pustiu´.

Idealul primilor eremiţi, al anahoreţilor şi al călugărilor în general, era atingerea perfecţiunii

vieţii întru Hristos prin detaşarea totală de nevoile naturii umane.

Paradoxal însă aceasta a făcut ca organizatori ai monahismului, începând încă din secolul al IV-
lea, ca Sf. Sava, în al său Tipic la pagina 58, capitolul 48, să prevadă explicit datoriile
egumenului: ÄSe cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor, ori a celor ce
vieţuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul [«]. Apoi egumenul să caute pe cel bolnav şi
să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în mare primejdie. Şi să fie
obligatoriu [«] şi acesta să se grăbească să-i dea bolnavului tămăduire. [...] Şi egumenul trebuie
să poruncească celui ce se îngrijeşte de bolnav ca acesta să-i dea toate cele de trebuinţă [«], şi să
pună miere şi să-i dea bolnavului seminţe uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru
tămăduire, şi câţi monahi din mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor
toate plantele cele ce sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să
meargă la dânşii şi să le poarte de grijă şi să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuinţă,
iar doctorii să se folosească de toată ştiinţa lor pentru ca să dea tămăduire şi sănătate celor
bolnavi, iar de va veni cineva străin care nu are casă şi se va aşeza în casa de bolnavi şi va fi
cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijeşte doctorul şi
egumenul pentru ca să se tămăduiască şi pentru că aceştia trebuie să stea în casa cea de bolnavi
până când se va face sănătos. Şi după aceea primind cele de trebuinţă de la egumen, împreună cu
rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar bătrânilor celor care nu au nici un
ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceştia să se bucure de toate cele de trebuinţă şi să li
pună lor toate pentru a se odihni şi toate cele de trebuinţă lor să li se dea de la spitalul din
mănăstire.´ Aceste rânduieli pentru mănăstirii care aveau un cadru organizat au fost
continuarea de fapt a unor situaţii existente deja în Biserică chiar din timpul prigoanelor.
Neputînd fi organizaţi într-un cadru bine precizat, creştinii primelor trei secole au ajuns în
situaţia ciudată de a-şi periclita însăşi viaţa lor în scopul ajutorării celor bolnavi. Astfel,
Sfinţii Cosma şi Damian, Sfinţii Pantelimon, Ermolae, Chir şi Ioan, Talasie, sunt îndeobşte
cunoscuţi ca doctori făcători de minuni, mari tămăduitori de bolnavi fără de arginţi.

Activitatea acestor martiri este continuată şi în perioada următoare, de libertate a

creştinismului, de către persoane particulare, unele cu activitate excepţională precum Sfânta
Melania Romana a cărei danie către săraci şi către azile este socotită ca fiind imensă. Foarte de
timpuriu mănăstirile au devin o forţă în viaţa socială a statului bizantin, iar filantropia s-a constituit
ca o practică cotidiană în viaţa multor aşezăminte monastice. Surplusul produs de mănăstiri era
adesea distribuit săracilor, iar rolul călugărilor în ajutorarea acestora devenea foarte important
în timpul marilor calamităţi dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foametea şi ciuma.
Indiferent de dimensiunile practice şi economice, de altminteri greu de apreciat, ale filantropiei
mănăstireşti, nu trebuie pierdut din vedere faptul că ea rămâne în mod esenţial o formă a
rugăciunii.

Caritatea monastică nu este un scop în sine, ci numai un exerciţiu duhovnicesc. Adesea adăpostul
pentru călători şi pelerini sau locul bolnavilor erau în afara incintei mănăstireşti, iar distribuţiile
de haine, mâncare sau bani în favoarea săracilor se făceau la poarta mănăstirii.

Mănăstirile româneşti funcţionau şi ele după aceleaşi principii. În actele de danie apar uneori ca
beneficiare explicite locul bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru călători (ospătăria). În 1524
Vladislav al III-lea dăruia căşăritul din judeţul Pădureţ bolniţei de la Simidreni şi Äîncă altui loc de
binefacere careesteîn faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la Argeş, numit locul primitor de
călător´. La 1619 sau 1626, mănăstirile Stăneşti (Gavril Movilă) respectiv Argeş (Alexandru Iliaş)
primesc o seamă de privilegii domneşti pentru a fi Äde hrana călugărilor, călătorilor şi posluşnicilor´

Cu toate acestea, prezentarea făcută de Ligia Livadă-Cadeschi, în cartea  
  ,ne
surprinde prin lacunele pe care le cuprinde, neînţelegând fenomenul mănăstirilor închinate către spitalele
care existau sau au fost construite în oraşe. Afirmaţia că mănăstirile nu aveau şi spitale pentru sărăci vine
dintr-o totală necunoaştere a fenomenului: mănăstirile îndeobşte erau aşezate departe de tumultul
târgurilor şi transportarea bolnavilor către ele constituia o greutate mare de depăşit; de aceea spitalele
erau construite în cetăţi şi erau finanţate de către mănăstiri. Astfel erau: spitalul Sf. Pantelimon, construit
din anul 1735, ctitoria domnitorului Grigore Ghica, care avea închinate şapte mănăstiri (Mamul,
Târgşor, Bradu, Mărgineni etc.) obligate a susţine cu bani întregul aşezământ, apoi Colţea, având
mănăstirea închinată, bolniţa de la Dragomirna cu Mănăstirea Dragomirna, mănăstirea Tuturor Sfinţilor,
ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul.

Accesul la datele care fac menţiune despre filantropia Bisericii în secolul al XVIII-lea, aflate la Arhivele
Statului, se face greu datorită unui impediment major: sunt scrise cu caractere chirilice de mână. De
aceea autori ca Ligia Livadă- Cadeschi, care încearcă o prezentare a acestui fenomen, se foloseşte în
mod surprinzător de lucrările simpozionului din mai 1969 de la Râmnicu Vâlcea privind semnificaţia
medico-istorică a bolniţelor mănăstireştiale cărui concluzii greşite le foloseşte, ştiut fiind că în plină
societate comunistă activitatea Bisericii era întotdeauna prezentată tendenţios: ñRedăm în continuare
punctul de vedere, după câte se pare majoritar chiar la vremea respectivă, al celui care a condus
lucrările mai sus menţionatului colocviu, Valeriu Bologa: Äse pare că în evul mediu la bolniţele
mănăstireşti nu avem a face - deşi tradiţia bizantină venită mai ales prin filiera balcanică, a fost
totdeauna vie în viaţa noastră monahală - cu o perpetuare a marilor spitale din Imperiul bizantin
[...], ci de adoptarea unei instituţii mai simple, mai modeste, fără caracter propriu-zis spitalicesc,
un loc de retragere şi de îngrijire exclusiv al călugărilor bolnavi şi bătrâni şi că în aceste bolniţe nu
se dădea o îngrijire medicală calificată, ci numai una cu caracter casnic, popular. în sfârşit, pare tot
mai evident că bolnavii laici nu erau primiţi sistematic în bolniţe
Altceva este ospitalitatea pe care
orice mănăstire o acorda călătorului sau pelerinului sărac, timp de câteva zile, pare-se totdeauna în
afară de bolniţă, act de caritate creştină, de omenie, nu însă unul cu caracter medical´.

Sfântul Paisie Velicicovschi, continuator al filantropiei Bisericii în secolul al XVIII- lea, de al cărui
nume se leagă revigorarea vieţi monahale româneşti, rânduieşte, întâi în obştea de la Dragomirna,
apoi în cea mutată în 1778 la Secu, iar ulterior şi la Neamţ, prevederea că Äîn mănăstire trebuie să
se facă numaidecât un spitălaş, pentru ca monahii care se îmbolnăvesc să aibă o deosebită
îngrijire de hrană, băutură şi linişte [...] Trebuie să se facă două case de oaspeţi, una înlăuntrul
mănăstirii, pentru persoanele duhovniceşti şi mireneşti care vin la mănăstire şi una afară din
mănăstire pentru cei care vin cu căruţele´. Călugării erau datori să primească Äpe cei ce vin spre
închinare, precum şi pe cei săraci şi bolnavi care n-au unde să-şi plece capul, rânduind pe unii la
casa de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijind cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti´

Grija ctitorilor la construirea mănăstirilor de a rândui bolniţe pentru alinarea celor suferinzi a fost
întotdeauna îndeplinită cu mare grijă şi dragoste de către urmaşi şi numai momentele istorice
nefavorabile prin care au trecut au făcut ca ele să nu fie îndeplinite.

De cele mai multe ori răutatea omenească, indiferenţa, reaua credinţă, şi, nu în ultimul rând,
instaurarea comunismului, cea mai inumană din toate orânduirile care au fost pe acest pământ,
sunt cauzele care au împiedicat continuarea acestei opere minunate a slujirii aproapelui.
Nădăjduim că trecerea societăţii prin acest flagel care este comunismul ce a lăsat urme adânci în
conştiinţa oamenilor va face ca pe viitor învăţătura creştină să poată să se desfăşoare în toată
frumuseţea ei, iar slujirea aproapelui să fie reconsiderată şi socotită într-adevăr ca cea de a doua
poruncă şi cu nimic mai prejos de porunca întâia, care este Iubirea lui Dumnezeu. Filantropia
creştină este ca un pom roditor din grădina raiului care îşi oferă roadele fără să ceară nimic în
schimb, dacă este făcută însă cu iubire creştină. Iubirea creştină îi cuprinde pe toţi, îi aprinde pe
toţi, îi smereşte pe toţi, îi învaţă pe toţi, îi curăţeşte pe toţi.


÷ 

÷ ÷÷    ÷ 

Biserica Ortodoxă Română nu a fost lipsită niciodată de personalităţi care să marcheze generaţii
întregi, să schimbe destine, să modeleze conştiinţe, să fie modele de urmat. De aceea este destul
de greu a alege din mulţimea celor care au marcat timpul în care şi-au desfăşurat activitatea. Am
ales nu pe cei foarte cunoscuţi ca: Sf. Antim Ivireanu, Sfântul Calinic, Veniamin Costache,
Andrei Şaguna, ci m-am oprit la Mitropolitul Iosif Naniescu, monahii Iov, Ilarion şi
Arhidiaconul Vaarlam. Aceştia toţi au trăit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în
Mitropolia Moldovei. Voi încheia această scurtă prezentare cu Protos. Iustin Pârvu, stareţul
Mănăstirii Petru-Vodă, a cărui activitate este la ora actuală cea mai amplă.

Mitropolitul Iosif Naniescu (1818-1902) a fost socotit încă din timpul vieţii Äcel milostiv şi
sfânt´, dădea milostenie tot salariul său celor o sută de săraci pe care îi avea în grija sa. Îi
mângâia cu vorba şi niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. ÄBani pentru o pâine!´,
acesta era principiul lui. În tot timpul anului, mitropolitul Iosif ajuta elevi şi studenţi de toate
vârstele, fără alegere. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea bani de cheltuială,
susţinea studenţi din salariul său în ţară şi peste hotare. Sala de mese de lângă bucătăria
mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului însă, fiecare era dator să-i
înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru
să le cumpere haine. Mitropolitul trecea peste deosebirile confesionale, printre cei miluiţi de el se
număra şi un evreu ale cărui fiice s-au căsătorit cu bani primiţi de la Înalt Prea Sfinţitul. De
asemenea, celebrul Barbu Lăutarul, ajuns bătrân şi părăsit de toţi, a fost sprijinit de peamilostivul
mitropolit.

Monahul Ilarion Radu (1871-1938), Timp de 35 de ani acest smerit călugăr de la catedrală a fost
gazdă şi părinte sufletesc al multor elevi şi studenţi săraci din Iaşi. Zi de zi şi an de an, părintele
Ilarion odihnea gratuit în chilia sa până la 10-20 de elevi şi studenţi, care nu aveau bani pentru
gazdă. Îi ospăta cu mare dragoste, le făcea patul, îi sfătuia cele de folos, le dădea bani pentru cărţi,
îi deştepta dimineaţa, îi punea la rugăciune şi îi trimitea la şcoală. Sute de elevi şi studenţi au
învăţat carte şi au ajuns medici, profesori şi ingineri, cu ajutorul milostivului părinte Ilarion,
pentru aceasta era cel mai iubit şi căutat dintre părinţii catedralei.

În anul 1936, părintele Ilarion Radu, tatăl săracilor şi al elevilor orfani se retrage la bolniţa
Mănăstirii Neamţ. După doi ani se mută la odihna lui Hristos, pentru a-şi primi plata
ostenelilor sale. Drept recunoştinţă, profesorii şi intelectualii, întreţinuţi de dânsul la şcoală, i-
au pus o placă comemorativă în peretele chiliei, care se păstrează până astăzi.

Monahul Iov Burlacu (1874-1941). Părintele Iov era un mare cunoscător al plantelor
medicinale şi un renumit farmacist. Singur aduna plantele, vara, din poieni şi păduri, le
conserva şi făcea din ele siropuri şi alifii, pe care apoi le distribuia gratuit la călugării
şi mirenii bolnavi. Timp de 30 de ani a fost farmacist şi infirmier la bolniţa Mănăstirii Neamţ.
Numele lui era cunoscut peste tot.
Veneau călugări şi mireni bolnavi din toate mănăstirile şi satele din împrejurimi, iar
părintele Iov îi primea cu dragoste, îi consulta şi le dădea medicamente preparate de el
şi mulţi se vindecau. Acolo zăbovea ziua şi noaptea lângă căpătâiul bolnavilor, mângâind şi
legând rănile, primenind paturile sau împărţind mâncarea adusă de la trapeză. Pentru aceasta
toţi îl iubeau pe părintele Iov şi îl numeau Äpărintele nostru´. Această ascultare a dus-o
cu bucurie până la sfârşitul vieţii. Bunul nevoitor era, de asemenea, foarte milostiv cu cei
săraci. Zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi, oameni săraci din satul Pipirig şi-i cereau
milostenie. Iar părintele Iov îi ospăta pe toţi cu mâncare de la bolniţă, apoi le dădea câte un ban,
iar celor bolnavi le împărţea medicamente şi îi trimitea cu pace la casele lor.

Arhidiacon Varlaam Arghirescu (1863-1942). Cea mai mare faptă bună a părintelui Varlaam
era milostenia urmând în toate exemplul marelui mitropolit Iosif, el împărţea totul la
săraci, la văduve şi la elevi. Salariul nu-i ajungea niciodată. De aceea mereu se împrumuta.
Cea mai mare milostenie o făcea însă cu elevii şi studenţii săraci din Iaşi. Zilnic veneau la
bătrânul, ca la un adevărat părinte duhovnicesc, şi-i cereau bani pentru taxă, pentru cărţi şi
gazdă, iar părintele îi mângâia cu milostenia şi cu cuvântul. Întotdeauna cerea chitanţă, astfel
că la moartea părintelui în chilia lui nu s-a găsit nici un fel de avere, decât numai o ladă
plină cu mii de chitanţe de la elevii şi studenţii pe care îi ajutase timp de o jumătate de
veac.

Protosinghelul Iustin Pârvu stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, ajuns la 88 de ani s-ar putea
caracteriza după cum spune Vlahuţă la un moment dat (citat şi de Grigore Caraza ca motto la
cartea sa zguduitoare, ÄAiudul însângerat´): Ä
 !  î 
   î 
 " 
 î    
"  
  !



  

î
  
 ! î 

   îî 


 
   î îî
 î !
î  


Părintele Iustin, om de treabă în sensul dat de Vlahuţă, a trecut prin tot ce a îndurat
neamul românesc în acest secol deja încheiat. Călugărit de tânăr, este apoi trimis pe front unde
se întâlneşte cu Äraiul´ pământesc: comunismul din Rusia. Botează acolo sute de copii, dar,
întors în ţară, este arestat şi condamnat pe false motive politice. În realitate ajutase pe cei din
puşcărie şi pe familiile lor cu bani. Pentru credinţa sa Părintele este condamnat la 17 ani de
închisoare, pe care îi face trecând prin toate temniţele comuniste. După eliberare lucrează ca
muncitor forestier, apoi reintră în viaţa monahală la mănăstirile Secu şi Bistriţa. Cunoscând
toată durerea acestui popor, întipărită în sufletul sfinţiei sale, în anul 1991 ridică la marginea
satului unde s-a născut, Petru-Vodă, o mănăstire de călugări. Conştient de responsabilităţile pe
care le are, ridică în anul 2000 o casă de educaţie pentru 25 de copii şi un azil pentru bătrâni,
care au în dotarea lor tot necesarul unei bune funcţionări: spaţii de cazare, bucătărie modernă,
farmacie proprie, laborator pentru obţinerea de medicamente din plante medicinale, cadre
didactice foarte bine pregătite. Sprijinul material şi duhovnicesc pe care mulţi necăjiţi ai soartei
îl primesc de la Părintele Iustin nu se poate evalua. La începutul anului 2006, părintele va
începe realizarea ultimului său vis: un spital pentru cei în aflaţi în suferinţă.

Considerăm că această succintă prezentare nu este suficientă, însă o prezentare mai

voluminoasă n-ar face totuşi obiectul lucrării de faţă. Menţionăm că la această oră tendinţa de a
se construi în mănăstiri spitale, orfelinate, şcoli şi azile este foarte mare.
Funcţionează acum azile pe lângă mănăstiri ca: Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Recea,
Mănăstirea Bic, Mănăstirea Văratec, etc, iar în multe altele funcţionează deja şcoli şi
orfelinate.

Iată că, după o perioadă de peste o jumătate de veac, Biserica Ortodoxă Română îşi croieşte din
nou un drum spre împlinirea misiunii sale, un drum în care obstacolele de tot felul încă
diminuează prezenţa ei în acţiunile filantropice.




÷ 

6 ÷   ÷ 


 ÷ ÷ ÷ 

După căderea comunismului în Est, cele două structuri, Biserica şi Statul, au deosebiri
fundamentale, de esenţă. Biserica este instituţie divino-umană al cărei Cap este Hristos şi care
prin esenţa ei nu poate accepta modificări ale propriului mesaj, fără a înceta să fie ea însăşi.
Scopul Bisericii de a garanta mântuirea credincioşilor săi, de a anticipa Împărăţia lui Dumnezeu
în lume face ca Biserica şi Statul să găsească un segment comun în care misiunea lor se
suprapune, chiar dacă nu se identifică. Provocarea care a apărut acum constă în căutarea unui
model de raportare la puterea lumească, care să fie aplicabil din punct de vedere juridic şi
teologic. Astfel, în anul 2000, Biserica Ortodoxă Română dă publicităţii o declaraţie a ÄCultelor
religioase´, care oscilează către modele prezente în ţările membre UE, dar fără a le importa în
întregime. Cele trei modele mai importante ce se regăsesc în UE sunt: modelul francez în care
statul şi Biserica sunt total separate, apoi cel englez de identificare a celor două instituţii şi,
ultimul, cel german, în care cele două instituţii au o colaborare distinctă. Dată fiind diferenţa lor
de natură în statul majoritar ortodox, Biserica şi statul au la dispoziţie mijloace diferite pentru a-
şi atinge scopurile. Biserica este cu totul liberă faţă de stat când este vorba de propovăduirea
adevărului indiferent de învăţăturile prescrise sau propagate de către instituţiile statului. Biserica
îşi păstrează loialitatea faţă de stat, dar porunca lui Dumnezeu de a săvârşi în orice condiţii şi în
orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă
puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate
şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună statului. Astfel, ierarhia
Bisericii poate întreprinde, în cazul imposibilităţii supunerii faţă de legile statului, la următoarele
acţiuni: poate să facă apel la popor pentru ca acesta să facă uz de mecanismele democratice
pentru a schimba legislaţia sau poate să-şi îndemne fiii la nesupunere civică paşnică.

O propunere ce ar putea fi un model numit Äpost-bizantin´ este cea în care un teolog ca Radu
Preda identifică trei coordonate care ar trebui urmate. Prima dintre ele ar fi Äsimfonia
bizantină´ în ceea ce are ea mai bun: o colaborare distinctă între puterea spirituală şi cea
politică prin practicarea unei soluţii de mijloc între separarea radicală (Ämodelul francez´) şi
identificare (Ämodelul englez´). Această colaborare este bazată pe principiul subsidiarităţii în
care statul este chemat să se implice în probleme privitoare la aspectele sociale ale misiunii
Bisericii, aspecte la care Biserica însăşi trebuie să solicite Statului implicare în susţinerea
acestui tip de proiecte.

Al doilea element al acestui model ar putea privi angajarea laicilor în misiunea Bisericii şi în luarea
deciziilor care interesează întreaga societate. Acest aspect este cât se poate de urgent şi de necesar,
tocmai pentru că în acest Äinterval´, zis Äde tranziţie´, laicii, în special intelectualii, s-au simţit
marginalizaţi fie de către Biserică, fie de către stat. În felul acesta s-ar evita tendinţe precum cea
laicistă şi cea anticlericală. Ar trebui să învăţăm din experienţa celorlalţi şi să nu comitem aceleaşi erori
din aceeaşi indiferenţă sau imaturitate sau să-i lăsăm pradă ideologiilor de orice fel. Laicii au un loc
şi o funcţie specială şi deloc neglijabilă în Biserică şi, împreună cu ierarhia, formează comunitatea
eclesială. Instrumentalizaţi de tendinţe colaterale ei pot fi aduşi pe poziţii anticlericale, care nu folosesc
nimănui. Dar să nu uităm că pentru a ieşi cu succes dintr-o criză, e nevoie de soluţii clare,
credibile. Iar Biserica le poate oferi. E nevoie doar de mai multă încredere reciprocă şi, mai
ales, de o solidă cultura teologică, politică şi civică.

În sfârşit, al treilea element constitutiv al acestui model post-bizantin ar fi promovarea unei

culturi a dialogului între Biserică şi societate, de la intelectuali la oameni politici şi de la
dialogul cu cultura la cel cu sindicatele. Acest dialog este mai mult decât necesar şi ar
complecta fer ic it misiunea pastorală a Bisericii.

Pentru un dialog real şi constructiv cu modernitatea este nevoie de o convertire zilnică la

Ortodoxie care să asigure propria identitate.

Deşi dorinţele clasei politice româneşti merg spre integrare europeană şi de aici decurg toate
acţiunile care ni se impun, trebuie spus că în societatea europeană, dominată de număr şi cantitativ
de statistică, domneşte clar o confuzie care va duce la apariţia unei societăţi animalice, un furnicar
perfect ce se va sfârşi cu sucombarea Europei. Această Europă, care trebuia să fie centrată pe
calitatea omului, pe sufletul său caracterizat de un fericit amestec de imaginaţie şi rigoare logică,
de un misticism neresemnat, în aceste condiţii aspiră vizibil să fie condusă de o comisie
americană. Toate acţiunile ei într-acolo se îndreaptă şi asta pentru că în politica ei este o discrepanţă
între spiritul ei subtil şi politica ei rudimentară . Fie că este vorba de partide, de regimuri sau de
oameni de stat, ar putea fi foarte instructiv să extragem din tacticile şi actele lor ideile pe care şi
le-au făcut sau şi le fac despre om. Or, Europa a însemnat înainte de orice crearea prin elenizare,
romanizare şi creştinare a unui homo europaeusmiza întregului său proiect istoric. Este clar că
Europa trăieşte o criză a politicii care este criza omului european, mai exact a Äsufletului´
european şi a Äculturii´ europene - este mesajul care vine Europei occidentale din partea
filozofilor din centrul şi estul continentului, ca filozoful ceh Jan Patocka şi românul Constantin
Noica. Meditaţiile filozofului ceh pleacă de la constatarea oboselii şi declinului general
resimţite de lumea europeană contemporană. Devenită nesigură în ce priveşte valorile şi
instituţiile ei fundamentale, Europa pare strivită de giganticele ei succesoare: America şi Rusia,
şi deposedată tot mai mult de moştenirea ei tehnico ştiinţifică de către popoarele neeuropene
eliberate de sub tutela ei colonială. Teza centrală a filozofului praghez se concentrează în
afirmaţia la prima vedere exclusivistă: Istoria este de fapt istoria Europei - restul lumii
cunoaşte doar istorio-grafie şi ea apare o dată cu ivirea filozofiei şi politicii în cetatea greacă
antică dispărând o dată cu pierderea acestei moşteniri spirituale. În viziunea sa există trei
tipuri de societate bazate, larândul lor, pe existenţa a trei mişcări fundamentale ale vieţii
umane în raport cu lumea naturală: - mişcarea de acceptare, mişcarea de autoapărare şi
mişcarea spre adevăr. Iar ca şansă de evitare a declinului vertiginos al Europei (dar şi al
Americii) Patocka vede o uriaşă metanoia filozofică a elitelor europene, prin propunerea ca
model nu a lui Hristos, ci a filozoful grec antic Socrate. ÄEuropa ca Europă s-a născut din grija
de suflet. Ea a pierit pentru faptul de a o fi lăsat din nou să se acopere de uitare´

Comună tuturor naţiunilor est-europene, dezbaterea din România dobândeşte o complexitate

deosebită, întrucât ea atinge problema spinoasă a identităţii şi a Äspecificului românesc´.
Exemplul vrednic de urmat ar fi acela al unei culturi abundente şi ingenioase, al unui respect
pentru demnitatea persoanei umane, al unei diversităţi ameţitoare şi tenace susţinute, al
libertăţii ca ghid suprem în relaţiile dintre semeni, al deschiderii creatoare spre potenţialul
transcendenţei (mai curând decât supunerea oarbă la o imagine fixă a acesteia), Äal căutării
neobosite de noi raporturi între material şi ideal´. Aceasta nu exclude, ci implică o raportare
critică la evoluţiile social-politice ale societăţii occidentale, dar numai în baza unei solidarităţi
şi comunităţi de destin conştient asumate. Observatorii externi lucizi şi solidari cu fenomenul
românesc atrag atenţia asupra confuziei implicate în sloganul repetat până la obsesie al
Äintrării în Europa´. Suntem îndemnaţi ca, înainte de a proclama adeziunea, să fie mult mai
radicală, chiar extremă interogaţia privitoare la spaţiul ÄEuropa´: ÄMai există oare Europa?´
Şi atunci s-ar putea să avem surpriza că acest Äspaţiu al speranţelor noastre´ s-a separat
total de transcendent, devenind un spaţiu al purei imanenţe economice a cărui ÄSfântă
Treime este: Producţia, Consumul, Profitul´ în care Äfiinţa´se confundă cu Äbunăstarea
consumeristă´ şi se reduce în ultimă instanţă la valoarea de schimb (ecuaţie ce constituie
esenţa nihilismului).

Într-o asemenea situaţie culturilor din Est le revine realmente rolul de apărătoare ale spiritului
european clasic, mai exact al omului spiritual identificat ca un nou tip al lui homo europaeus şi, în
situaţia în care se va depăşi fixaţia pe idiomatic şi regăsind posibilităţi multiple, democratice,
universale implicite în creştinătate şi romanitate, valorificând resursele deschise şi nenumărate
dar şi diversificate ale tradiţiei în faţa perspectivei neliniştitoarei uniformizări prin
supralicitarea diferenţelor deschise de o modernitate târzie, post-modernă, o democraţie
creştină conştientă de sensul opţiunilor sale ar putea juca un rol decisiv în reconstituirea
europeană a societăţii româneşti într-un spirit tolerant şi firesc.

ÄRomânii sunt confruntaţi actualmente cu trecerea de la ÄEuropa liberă´ la exigenţele mai

prozaice ale ÄEuropei unite´, riscând serios să devină Ävictimele unei proaste investiţii a
libertăţii´ în faţa unei ÄEurope unite´ ce le apare tot mai puţin ca încununare a Europei libere»
şi a spiritului, în care unificarea administrativă tinde să şteargă tot mai mult diferenţele.
Integrarea este făcută dificilă şi de optica dominantă în Occident, după care aceasta ar fi un
proces de reintrare a unei Älumi bolnave´ (Estul) într-o Älume sănătoasă´ (Vestul). Or, mai
realistă decât această viziune triumfalistă, e cea a Ädouă infirmităţi´ diferite produse de
răsfăţul sau barbaria istoriei, care trebuie să se completeze reciproc în vederea unei sănătăţi
comune. În faţa noii Europe occidentale, Europa de Est are conştiinţa de a fi trecutul Europei, de
a fi vechea Europă, Europa elixirului întineritor al spiritului, dar şi al toxinelor periculoase ale
naţionalismelor. Problema ei este aceea de a valorifica elixirul şi a transsubstantia toxina, iar
problema ÄEuropei noi´ este aceea de a fi o Europă Äîn care să se vadă prin transparenţă
prestigiul Europei vechi şi eterne´

Realităţile româneşti în condiţiile aderării sunt: ultimul recensământ al populaţiei din România din
anul 2002 a evidenţiat existenţa unui procent de 86,7% de credincioşi ortodocşi, iar sondajele
de opinie indică o încredere a populaţiei în Biserică ca fiind între 85-89%, de departe cea mai
mare.

Având in vedere aceste considerente Biserica Ortodoxă Română este un actor de primă
importanţă, în contextul social-confesional românesc şi deciziile politice luate deputerea seculară
nu pot să nu ţină seama de punctul devedere exprimat de conducerea colegială a Bisericii, adică
de Sfântul Sinod. După 1989 s-au creat premisele democratice pentru derularea unor relaţii
fireşti între stat şi Biserică.

Unul dintre preoţii care au trecut prin infernul temniţelor comuniste şi care a fost silit după
eliberare să se refugieze în America, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, referindu-se la rolul
social al Bisericii afirmă:

ÄAm să mă refer aici cu precădere la aspectul social al Bisericii, deoarece, astăzi, grupurile atee şi cele
politicianiste se simt stânjenite de prezenţa Bisericii, atât de activă în Vest şi încă atât de puţin vizibilă
în Est. Bisericile protestante şi cea catolică, din lumea occidentală, au conştiinţa importanţei lor, a
forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu, nelipsindu-le curajul de a interveni în toate
problemele care bântuie lumea noastră şi care fac din viaţa socială un infern, uneori mai suportabil,
alteori insuportabil, dar, oricum, un infern pentru inima şi sufletul omului creştin.

Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, decătre puterea politică, de dimensiunea ei socială, iar
Biserica actuală, supusă până nu demult statelor totalitare comuniste, se întoarce greu şi încet la
misiunea ei caritabilă, împiedicată, în mare parte, de obişnuinţa cu poziţionarea ei într-un fundal
îndepărtat al vieţii sociale şi, pe de altă parte, de un anume sentiment de vinovăţie determinat de
subordonarea faţă de puterea lumească din perioada ateismului roşu. E de ajuns ca nişte indivizi
fără importanţă şi fără morală să-şi ridice glasul împotriva ierarhilor şi aceştia din urma bat
imediat în retragere; dintr-un sentiment de autocenzură, creat tot de lunga perioadă de teroare la care
au fost supuşi, ierarhii ortodocşi nu mai au destul curaj să îşi asume public grupurile religioase care
activează pentru Biserică, şi în special organizaţiile de tineri, care sunt mai înfocaţi prin natura vârstei
şi pe care mondialiştii, deviaţii sexuali şi subminatorii adevărului credinţei îi etichetează cuuşurinţă
drept ³fundamentalişti´- un fel de lozincă aparţinând categoriilor de expresii de sorginte marxistă, ca
Änazist´, Älegionar´, Äduşman al poporului´ (aici: al Ädemocraţiei´), cu care, în trecut, aceiaşi
Ätovarăşi´, sau alţi militanţi vechi, puteau trimite la închisoare cam pe oricine li se năzărea. Toate
aceste date istorice, înşirate aici succint, au doar caracter de rememorare.´ Cu toate acestea,
Biserica, prin clerul sǎu , prin exemplul lui, atât în Vest cât şi în Est, are şi poate avea un rol
important în viaţa socială şi chiar politică. Numai cei de rea credinţă cu strigătele lor disperate
vor ca Biserica să rămână între zidurile ei şi să nu se amestece în viaţa de zi cu zi a societăţii, ca, apoi,
să aibă situaţia convenabilă de a lovi în clerul Bisericii, pe motivul neimplicării acestuia. Acestea sunt
de fapt exact ideile comuniste de până în 1990, exprimate însă într-o altă tonalitate şi în circumstanţe
deosebite! Biserica, prin reprezentanţii săi, continuă să aibă un rol din ce în ce mai important în
afacerile publice ale societăţii occidentale, ca şi - chiar dacă într-o măsură încă insuficientă - în lumea
răsăriteană postcomunistă. Spaima strigătorilor izvorăşte din autoritatea mereu mai mare a Bisericii în
Răsărit, ce are puterea de a îngrădi fenomenul corupţiei în fostele ţări comuniste (chiar dacă până acum
n-a apucat s-o facă decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a influenţa populaţia ţărilor
respective în privinţa alegerii parlamentarilor pe alte criterii decât cele ale propagandei deşănţate şi
mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice, de orice natură ar fi ele, şi cercetând pe
candidat după faptele sale: dacă a hrănit pe cel flămând, dacă a îmbrăcat pe cel gol, dacă a vizitat pe
cel bolnav, aşa cum propovăduieşte şi face Biserica.

Din nefericire, există chiar unii oameni de bună credinţă ce se asociază atitudinii de denigrare a Bisericii
prin ierarhii ei, lovind implicit în poporul lui Dumnezeu, deşi ştiu că mântuirea vine prin Biserică şi
prin harul dat slujitorilor ei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi
închipuie că Dumnezeu este atât de slab încât ar putea să se împiedice de nevrednicia ³vaselor´ prin
care lucrează, sau că această nevrednicie ar zadarnici puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume!

ÄÎn America (mai ales in SUA), situaţie pe care o cunosc foarte bine, spune Părintele Calciu,
urmărind-o stăruitor şi îndeaproape, influenţa Bisericilor este pe zi ce trece mai puternică, ele
implicându-se din ce în ce mai mult în viata cetăţii şi barând numeroase acţiuni neconforme cu
principiile Binelui şi Dreptăţii. Toţi candidaţii încearcă să câştige aceste grupuri de credincioşi, ştiind ca
votul lor contează. Vă asigur că acest vot are o pondere de cel mult o pătrime din ponderea pe care ar
avea-o Biserica Ortodoxă în ţările răsăritene, dacă aceasta s-ar angaja mai ferm în viaţa socială,
urmărind cu stăruinţă şi sfinţenie purificarea scenei politice. Votul american al Bisericilor reprezintă
un procent de aproximativ 15%, pe când cel ortodox, bunăoară în România, ar putea reprezenta 50-
60%, presupunând că preoţii şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea credincioşilor şi ar avea curajul să-i
sfătuiască pe aceştia cu cine să voteze, pornind exact de la Judecata lui Iisus la sfârşitul lumii.

Precizăm că Biserica nu trebui să îşi trimită preoţi să organizeze partidele sau să facă propagandă
electorală, ci doar pentru a-i călăuzi spre cei cu adevărat făcători de fapte bune şi nu spre cei
gălăgioşi şi înşelători. Biserica urmărind porunca divină de a apăra cetăţeanul de opresiunea
statului şi de a lupta împotriva nedreptăţii, are datoria de a interveni pentru că arta de a conduce
cetatea nu implică numai partidul sau cel ales, ci toată suflarea şi cu atât mai mult grupurile
organizate.´

Prinprevederile Constituţiei din 1991, modificată şi revizuită în anul 2003, precum şi prin alte
acte normative, statul român doreşte crearea unui sistem politic bazat pe principiul
separării/colaborării stat ± Biserică: ÄCultele sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii,
în condiţiile legii [ . . . ] ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia´

Raporturile Biserică - stat au un aspect particular prin declararea autonomiei Bisericii, care prin
aceasta vrea să se delimiteze de sfera politicii. În schimb, statul se întemeiază în general pe
normele şi valorile religioase, dar manifestă echidistanţă şi neutralitate confesională.

Au existat însă şi există discordanţe în momentul în care statul a dorit să legifereze anumite
drepturi ale omului, înscrise în tratatele internaţionale, care contravin principiilor şi moralei
religioase. Autonomia are şi sensul de participare distinctă, în sensul că, astfel, Biserica are
posibilitatea de a avea o contribuţie specifică, personală în proiecte sociale, fără ca aceasta să
presupună o contradicţie cu puterea seculară.
După 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat activitatea de asistenţă religioasă în armată,
penitenciare, spitale şi în aşezămintele filantropice(orfelinate, azile de bătrâni etc.)

La1 ianuarie 2006 această activitate se desfăşura în 318 locaşuri de cult (75-armată,
ministerul administraţiei si internelor, 37-penitenciare, 112-spitale, 42-unitati de
învăţământ, 52-aşezăminte ocrotire socială), deservite de un număr de 430 de preoţi.

Activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, la nivelul eparhiilor, este asigurată

în prezent de următorul personal: 21 consilieri eparhiali, 20 inspectori eparhiali, 92 de asistenţi
sociali teologi, 62 asistenţi sociali cu studii de specialitate, altele decât teologice, 115 preoţi
misionari şi 73 lucrători sociali şi voluntari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 41 de birouri
eparhiale. Acestea sunt dispuse după cum urmează: 16 birouri de asistenţă socială la nivel de
centru eparhial, 16 birouri în cadrul protopopiatelor şi 9 birouri la nivelul parohiilor.
Aşezăminte de protecţie socială:în cursul anului 2005, s-au înfiinţat noi instituţii de protecţie
socială atât în Bucureşti, cât şi în diferite localităţi din cuprinsul eparhiilor, la cele 201 de
aşezăminte sociale existente la sfârşitul anului 2004, adăugându-se încă 36, astfel încât numărul
total al acestora este de 237, din care: 65 aşezăminte pentru copii, 25 aşezăminte pentru vârstnici,
92 cantine şi brutării sociale, 33 cabinete medicale şi farmacii sociale, 22 centre de diagnostic şi
tratament şi centre pentru asistenţă familii în dificultate.

Fondurile necesare desfăşurării acestei activităţi provin prin Hotărârea Sfântului Sinod
nr.8425/1994 şi 3997/1999, ce prevăd metodologia de colectare pentru Fondul Filantropia; şi
care constă în depunerea în contul Sectorului de asistenţă socială de la fiecare centru eparhial a
contribuţiilor parohiilor, virate până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, diferenţiat, în funcţie de
categoria parohiei, cărora li se adaugă sumele dobândite din sponsorizări şi donaţii. Pe temeiul
hotărârilor sinodale menţionate mai sus, un procent de 30% din sumele colectate la nivelul
fiecărui centru eparhial se virează, până la data de 28 februarie a fiecărui an, în contul Biroului
de Asistenţă Socială al Patriarhiei.

În ceea ce priveşte modul de utilizare a Fondului Filantropia colectat la nivel central, menţionăm
că acesta este folosit pentru susţinerea financiară a programelor de asistenţă socială elaborate şi
derulate de Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei până la data de 30 decembrie a fiecărui an.
Bugetul alocat în anul 2004 pentru activităţi social-filantropice derulate de Biroul de asistenţă
socială al Patriarhiei la data de 31 decembrie 2004, (data la care s-a obţinut informaţia, de pe
site-ul www. patriarhia. ro) se prezenta astfel: Venituri: 1.976.153.681 lei provenite de la
colectarea prin Fondul Filantropia, de la 14 eparhii din ţară şi suma de 1.356.011.109 lei
proveniţi din sponsorizări şi donaţii de la persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate
(Secretariatul de Stat pentru Culte, Alpha Bank). Situaţia cheltuielilor fiind: 2.241.912.470 lei
din care: pe proiecte: 1.461.391.216 lei; ajutoare diverse: 780.521.254 lei (la credincioşi, case de
bătrâni, case de copii, organizaţii studenţeşti, şcoala militară Câmpina şi unităţi teologice);
diferenţa dintre veniturile acumulate şi volumul cheltuielilor a fost asigurată din fondurile
sectorului. Din dorinţa de a îmbunătăţi activitatea socială,Sectorul Ä î#î

´ a
organizat, în perioada 10-12 noiembrie 2004, la Mănăstirea Dintr-un Lemn±Vâlcea, întâlnirea
anuală a coordonatorilor eparhiali ai activităţilor de asistenţă socială din Patriarhia Română cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi cu sprijinul PS Episcop Gherasim, la
care o temă importantă asupra căreia s-au purtat discuţii a fost şi Strategia de implicare a BOR în
domeniul social. În acest sens, pornind de la noile modificări legislative în domeniul asistenţei
sociale, care solicită măsuri şi standarde stricte de calitate a serviciilor oferite de către toţi
furnizorii, s-a constatat că se impune reorganizarea activităţilor de asistenţă socială ale Bisericii
şi crearea unui sistem de tip reţea, preferat la acordarea finanţărilor, care să respecte criteriile de
eligibilitate ale Uniunii Europene, astfel încât să fie competitiv în mediul concurenţial de pe piaţa
serviciilor sociale. De asemenea, referitor la posibilitatea susţinerii pe viitor a programelor
sociale ale Bisericii, s-a subliniat, necesitatea elaborării unei strategii economice bazată pe
autofinanţare, în funcţie de facilităţile oferite de codul fiscal şi legea sponsorizării. Discuţiile au
avut în vedere şi activitatea preoţilor slujitori în unităţile militare, spitale, penitenciare şi
aşezăminte de ocrotire socială din cuprinsul Patriarhiei Române participanţii semnalând
următoarea problemă: nu există un statut bine definit pentru preotul slujitor în instituţiile de
protecţie socială ale statului (centre de plasament, cămine de bătrâni, cămine-spital).

Obiectivele Programelor sociale iniţiate şi derulate în anul 2004 au fost următoarele: organizarea
şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivelul parohiei, pentru categorii de
persoane aflate în situaţii de risc social; asistenţă socială şi medicală oferită persoanelor aflate în
aşezămintele sociale ale Bisericii şi în instituţiile de ocrotire ale statului; prevenirea
instituţionalizării copilului şi a persoanelor vârstnice singure; înfiinţarea de noi instituţii de
asistenţă socială ca alternative la instituţiile clasice de tip rezidenţial ale statului. Dintre cele mai
reprezentative instituţii create de Biserică pentru aceste activităţi nominalizăm următoarele:
cămine de bătrâni în parohia Precupeţii Vechi şi la Mănăstirea Christiana, Bucureşti; cabinet
stomatologic şi cantină socială, Târgovişte; centrul de medicină paleativă ÄMuriel Bol´ şi
aşezămintele socio-medicale de pe lângă parohiile ³Doamna Oltea´ şi Sfântul Spiridon Vechi din
Bucureşti; centrul de zi ÄSf. Ierarh Vasile Cel Mare´ din com. Obârşia de Câmp, jud. Mehedinţi;
complex socio-medical ÄSf. Ioan Sebastian´ din Craiova; centrul socio-medical şi balneo-
climateric din cadrul Asociaţiei ÄSf. Pantelimon´ ± Brăila; grădiniţa pentru copii orbi şi cămin de
bătrâni, în Timişoara; 5 centre de tip familial şi 3 centre maternale, în judeţul Alba; centrul de
consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi droguri, în Iaşi etc. Sectorul de
Asistenţă Socială al Patriarhiei Române este dinamic şi activ iar rezultatele obţinute ne
încredinţează că în continuare se va extinde foarte mult. Serviciile sociale oferite de către
Bisericăau fost adaptate la caracteristicile şi nevoile specifice fiecărei categorii de persoane, în
funcţie de mediul de provenienţă a acestora: instituţii de protecţie ale statului, aşezămintele
sociale bisericeşti sau în propriul domiciliu. Astfel pe categorii ele sânt: servicii destinate
copiilor din aşezăminte de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor
bisericeşti şi constau din:

a. întreţinere şi îngrijire zilnică pentru un număr de 3.158 de copii orfani sau abandonaţi din
casele de tip familial, orfelinate şi centre de zi;

b. întreţinere şi îngrijire temporară pentru 649 de copii, prin centrele sociale pentru copiii străzii
şi centrele de tranzit ;

c. consultaţii medicale gratuite şi medicamente au fost oferite la 1.361 copii, prin cabinetele
medicale şi farmaciile sociale;

d. activităţi recreative (tabere, pelerinaje, excursii, ateliere de pictură) pentru 1.793 copii;
e. consiliere socială şi spirituală acordată unui număr de 1.373 copii, în vederea reintegrării
şcolare şi sociale.

Apoi altă categorie de servicii destinate copiilor din familii cu risc social· ajutoare materiale şi
financiare pentru 15.486 de copii; masă caldă zilnic la cantina socială 2.036 de copii; consultaţii
medicale gratuite pentru 939 de copii, prin cabinetele medicale sociale; meditaţii gratuite la
principalele obiecte de studiu, oferite de profesori voluntari dintre credincioşii diferitelor parohii,
la un număr de 580 de copii; medicamente gratuite oferite la 1.535 de copii; consiliere spirituală,
precum şi consiliere socială în vederea reintegrării sociale, acordate unui număr de 1.217 copii
cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament; activităţi recreative (tabere sociale,
excursii, pelerinaje) pentru 750 de copii; La servicii destinate copiilor din instituţiile de protecţie
socială ale statului Biserica oferă: ajutoare materiale şi financiare pentru 12.271 de copii;
îngrijire temporară, prin plasament la familii identificate în parohii, pentru 589 de copii;
consultaţii medicale gratuite prin cabinetele medicale sociale ale Bisericii pentru 929 de copii;
meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu, de la profesori voluntari din parohii pentru
744 de copii; consiliere spirituală pentru 2.503 copii cu tulburări afective şi de comportament;
activităţi recreative (tabere sociale, excursii, pelerinaje) de care au beneficiat 1.425 copii.
Totodată trebuie menţionat că, urmare apelului făcut de Sfântul Sinod (736/2004), prin care se
solicita implicarea activă a eparhiilor în rezolvarea situaţiei copiilor aflaţi în centrele de asistenţă
ale statului, au fost adoptaţi sau luaţi în plasament familial, în familii de preoţi sau buni creştini,
un număr de 172 de copii.VSe acordă şi servicii destinate bătrânilor care locuiesc singuri şi care
constau din: ajutoare materiale şi financiare către un număr de 14.543 de vârstnici; servirea
zilnică a unei mese calde la cantinele sociale parohiale pentru 1.695 de bătrâni; hrana zilnică la
domiciliu pentru 2.381 de bătrâni nedeplasabili; ajutor la domiciliu în realizarea activităţilor
casnico±menajere oferit la 571 de persoane vârstnice; consultaţii medicale şi medicamente
gratuite acordate la 3.472 de bătrâni; consiliere socială şi juridică în scopul informării şi
îndrumării pentru obţinerea ajutoarelor şi facilităţilor de la instituţiile specializate ale statului în
conformitate cu legislaţia actuală; întocmire de acte necesare pentru obţinerea ajutorului social, a
anumitor compensaţii sau chiar a pensiei de invaliditate acordată la 5.015 de persoane vârstnice.
Întrucât la această dată în cadrul structurilor bisericeşti există înfiinţate şi administrate
aşezăminte de protecţie socială, serviciile destinate persoanelor vârstnice constau din
următoarele: întreţinere şi îngrijire zilnică pentru un număr de 633 de vârstnici, din căminele de
bătrâni înfiinţate în diferite parohii şi mănăstiri; întreţinere şi îngrijire temporară pentru 776
bătrâni, din centrele sociale de tranzit şi adăposturi de noapte; consultaţii medicale gratuite şi
medicamente au fost oferite la 2.587 de bătrâni, prin cabinetele medicale şi farmaciile sociale. Iar
servicii destinate persoanelor vârstnice din instituţii de protecţie socială ale statului sunt: ajutoare
materiale oferite la 5.545 de bătrâni; consultaţii medicale gratuite acordate la 658 de persoane
vârstnice şi consiliere spirituală şi socială acordată la 2.880 bătrâni. Anul 2005 a adus multă
deznădejde în rândul populaţiei prin marile inundaţii care au afectat cea mai mare parte a României,
multe familii pierzându-şi în câteva clipe avutul agonisit pe parcursul unei vieţi întregi. Biserica şi-a
adus contribuţia la mângâierea celor loviţi de această calamitate. Prin apelul Prea Fericitului Părinte
Patriarh Teoctist, credincioşi ortodocşi au donat aproximativ 1,76 milioane de euro în
primăvara anului 2005, bani folosiţi de Biserica Ortodoxă Română pentru ajutorarea sinistraţilor
din Banat şi din alte zone ale ţării. Prin intermediul Arhiepiscopiei Timişoarei, în parteneriat cu
Televiziunea Română, au fost construite 21 de case în şase localităţi din judeţul Timiş. În una din
aceste localităţi se află în construcţie şi o şcoală cu o suprafaţă totală de 1 000 mp care va fi
terminată în anul 2006. Cum în vara anului 2005 au fost din nou inundaţii mai ales în Moldova în
judeţele Vrancea, Galaţi şi Bacău, credincioşii au răspuns din nou apelurilor lansate de Biserica
Ortodoxă Română. S-au colectat peste 4.740.000 RON, la care s-au adăugat şi donaţii înmateriale
de construcţie, cereale, alimente, îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum în valoare totală de peste
20 de milioane RON. De asemenea, în urma campaniei ÄÎnvinge apele´ pe care Patriarhia
Română o desfăşoară împreună cu Televiziunea Română, până la mijlocul lunii octombrie
2005 au fost strânse alte 2,2 milioane RON. Prin intermediul Episcopiei Buzăului şi Vrancei sunt
construite, în parteneriat cu TVR, locuinţe pentru 16 familii în două localităţi din judeţul
Vrancea. Prin intermediul Episcopiei Dunării de Jos în acelaşi parteneriat cu TVR, în două
localităţi din judeţul Galaţi sunt în construcţie 26 de locuinţe, care au fost finalizate la sfârşitul
anului 2005; 35 de locuinţe au fost deja construite şi alte 65 au fost finalizate în judeţul Bacău,
cu sprijinul Arhiepiscopiei Sucevei. Beneficiarul tuturor acestor case sunt familii cu copii sau fără
posibilităţi materiale, selectate de preoţii din localităţile respective

În Arhiepiscopia Bucureştilor sunt în derulare 61 de programe sociale din care 15

aparţin Sectorului social, iar 46, parohiilor. În această eparhie funcţionează 11 cantine
socialecare oferă masa pentru 725 de beneficiari, şi programe tip ,,hrană la domiciliu´,
pentru 420 de beneficiari, 9 cabinete medicale cu 3.380 de asistaţi, 7 aşezăminte de ocrotire a
copilului cu 285 de beneficiari, 9 centre de zi cu 480 de beneficiari, 10 centre socialefiind în
curs de amenajare:

1. Cantina socială ÄCasa Barnabaseste un aşezământ social unde beneficiază de hrană

zilnică un număr de 50 de persoane;

2. Cabinetul medical ÄSfântul Alexandru´a oferit consultaţii gratuite şi medicamente

pentru aproximativ 1500 de persoane şi copii orfani;

3. Centru medico-farmaceutic ÄVasiliada´ ce funcţionează în cadrul sfintei Mănăstiri

Plumbuita. Eliberează gratuit medicamente şi oferă asistenţă medicală persoanelor
defavorizate; şi altele.

Iar în cadrul parohiilor menţionăm:

1. Cantina socială ³Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil´ a parohiei Ghencea I, Bucureşti, şi

care mai cuprinde paraclis, bibliotecă şi un cabinet medical;

2. Cantina săracilor ÄMiron Patriarhul´ din parohia Sfânta Maria. Se oferă hrană caldă de
patru ori pe săptămână unui număr de 40 de persoane;

3. Cantina ÄSfântul Silvestru´, Bucureşti, se află într-o clădire de lângă biserica Sfântul
Silvestru. Beneficiarii în număr de 40, primesc hrană caldă precum şi hrana rece pentru masa
de seară, de două ori pe săptămână;

4. Cantina socială ÄCuvioasa Paraschiva´ din Parohia Cotroceni. Aici este hrănit un
număr de 50 de credincioşi d i n categoriile defavorizate ale parohiei;
5. Parohia ÄPogorârea Sfântului Duh´-Titan desfăşoară următoarele activităţi caritativ-
educative: Cabinetul medical ÄTitan´ funcţionează într-un apartament d i n parohie şi este
dotat cu aparatură medicală performantă; ÄCentrul de zi Titan´ î ş i desfăşoară activitatea
în incinta locaşului sfânt, în spaţii special amenajate. Centrul este dotat cu 10 calculatoare,
bibliotecă ş.a.; ÄRădăcini´ este un program în care peste 50 de copii învaţă despre tradiţiile
Bisericii noastre strămoşeşti. În cadrul aceluiaşi program se predă un curs special de desen,
cu un profesor care are atestat în pictura ÄCorul Titan´ - 10 copii sunt instruiţi, de un
profesor specialist, în tainele muzici psaltice şi liniare. Programul se desfăşoară în biserică;
ÄConsultanţa´ este un program destinat persoanelor defavorizate din cuprinsul parohiei,
care au probleme de drept civil. Acesta se desfăşoară într-un spaţiu special amenajat din sfânta
biserică, de mu lt e ori şi la domiciliul asistatului; ÄHrană pentru săraci´ este un act de
caritate unde 10 familii sărace din parohie beneficiază de hrană caldă şi rece,
transportată la domiciliul acestora de femeile din Comitetul Bisericii, o dată pe zi;
ÄPelerinaje´ - peste 1000 de persoane au participat la pelerinaje în ţară şi în străinătate.
În mănăstirile vizitate, pelerinilor li se oferă masa gratuit;

6. Comitetul de binefacere ÄIcoana´ din Parohia ÄIcoanei´ derulează următoarele activităţi

sociale: ÄHrană caldă la domiciliu´- şapte persoane primesc la domiciliu hrană de trei ori pe
săptămână. Mâncarea este pregătită la cantina socială ÄDacia´; Adopţii la distanţă ÄCaritas´ - 12
copii proveniţi din familii cu venituri reduse sunt susţinuţi cu alimente, îmbrăcăminte, rechizite
ş.a.; ÄMicii misionari´ în care 88 de copii beneficiază de consiliere.

7. Complexul Social Valea Plopului are ca beneficiari peste 200 copiii. Centrul maternal
adăposteşte 10 tinere mame împreună cu copiii lor nou-născuţi, pe o perioadă de nouă luni.
Tinerele beneficiază de consiliere şi de sprijin în perioada prenatală şi postnatală;

8. Căminul de bătrâni ÄChristiana´ este coordonat de Prea Sfinţitul Episcop-Vicar Sebastian

Ilfoveanul. Căminul este construit în incinta mănăstirii Christiana şi va oferi cazare, masă şi
îngrijire unor bătrâni;

9. Aşezământul ÄAcoperământul Maicii Domnului´ din Parohia Precupeţii Vechi, Bucureşti. A

fost dat în folosinţă căminul de bătrâni construit în curtea bisericii, cu două etaje. Aici vor fi
asistaţi preoţi şi preotese de care nu mai are cine să se îngrijească;

10.Aşezământul socio-medical ÄSfântul Spiridon Vechi´, din Parohia Sfântul Spiridon Vechi.
Clădirea va avea 20 de cabinete medicale pe diverse specializări bibliotecă, sală de festivităţi ş.a.
De binefacerile acestui aşezământ se vor bucura orfani, bătrâni neajutoraţi, săraci ş.a.;

11. Aşezământul pentru maici în vârstă ÄPasărea´ constituit în incinta Mănăstirii Pasărea,
gestionat de obştea de maici va adăposti 14 maici.

Printre acţiunile cele mai importante din Arhiepiscopia Bucureştilor se numără ³Centru
medico-farmaceutic Vasiliada´ carefuncţionează în cadrul sfintei Mănăstiri Plumbuita
din Bucureşti. Activitatea care se derulează aici, se concretizează prin oferirea de
consultaţii şi medicamente gratuite persoanelor a căror venit lunar nu depăşeşte suma de
150 RON. Medicul care asigură gratuit consultaţiile este susţinut în activitatea sa de un
farmacist şi un asistent sanitar, retribuiţi din fondurile alocate din cadrul Arhiepiscopiei.
Medicamentele se oferă lunar la un număr de 300 de persoane, ajungându-se în anul
2005 la distribuirea de medicamente în valoare totală de 180.000 lei RON. Centrul este
coordonat de un director, în persoana Pr. Gabriel, a cărui preocupare este: buna
funcţionare, administrarea patrimoniului acestei organizaţii şi procurarea fondurilor
necesare. Rezultatele foarte bune obţinute de acest centru crează premizele deschideri de
noi filiale.

Una dintre marile provocări la care este supusă Biserica provine de la noile curente de
gândire cu care se confruntă omenirea. Astfel, un mare număr de asociaţii atee şi
umaniste critică statutul confesiunilor şi a comunităţilor cu diferite concepţii despre
lume, implicit al Bisericii, pe motivul că acestea ar pune în pericol dezvoltarea
societăţii. Plecând de la o secularizare totală a învăţământului, cu schimbări totale în
gândirea tinerilor, iată ce nota un american, Eugene Rose, într-o scrisoare din anul 1955,
când citea pentru prima oară lucrările lui Rene Guenon: Ä Şcolirea» mea vreme de
şaisprezece ani m-a învăţat cum să gândesc cât mai neclar cu putinţă; în prezenţa unei
gândiri atât de clare nu mai ştiu ce să fac´. În esenţă, Guenon l-a convins că menţinerea
vechii tradiţii era un lucru valid, şi nu doar semnul că eşti neluminat, aşa cum afirmă
moderniştii. Pe câtă vreme moderniştii văd toate lucrurile în termenii progresului istoric,
Guenon le vede în termenii

istorice. Potrivit cu spiritul vremii, cu cât un
lucru e mai nou, cu atât e mai bun; după părerea lui Guenon, de obicei, e cu atât mai bun,
cu cât este mai vechi. Acest mod de gândire: cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun,
a dus la acceptarea de către societate a eutanasiei, a avorturilor, a anticoncepţionalelor,
acţiuni care duc la mari dezechilibre psihice ale unor mari categorii de populaţie.

Biserica este pusă să se pronunţe cât mai clar şi fără echivoc la aceste probleme. Cele trei
comisii de bioetică a căror activitate este condusă de Comitetul Naţional de Bioetică al
Bisericii Ortodoxe Române încă nu s-au pronunţat oficial, dar au fost consemnate foarte
multe luări de poziţie ale reprezentanţilor ei. La această dată este activă mişcarea PROVITA
pornită în anul 1990 de preotul Nicolae Tănase dezvoltată mai ales în prelungirea activităţilor
Bisericii. A rămas vizibilă multă vreme ruptura dintre restul societăţii şi această zonă a activităţii
Bisericii în social, iar, în mod sporadic, în presă au apărut reacţii la opacitatea clasei politice faţă
de iniţiativele şi acţiunile adepţilor pro-vita. Un astfel de punct de vedere a fost formulat de
dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine ÄChristiana´, Bucureşti, în
ziarul Ziua din 28 februarie, 1998.

Pe de altă parte trebuie menţionată neîntrerupta lucrare a unor duhovnici, precum părinţii
Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, ca să-i pomenim pe cei mai cunoscuţi şi mai
căutaţi. Alături de poetul Ioan Alexandru, preotul Nicolae Tănase, de la parohia Valea Plopului,
judeţul Prahova, s-a angajat, în 1990, într-un proiect ale cărui rezultate au devenit repere pentru
cei care activează astăzi în acest domeniu. A început Ä... în două etape: una în perioada
comunistă, când am făcut biserica, cu ajutorul oamenilor din sat, iar a doua etapă, după
revoluţie. După 1989, când împreună cu Ioan Alexandru am încercat să salvăm copiii de la
pierire. O mică parte dintre aceşti copii a trebuit să-i luăm, şi aşa am început. Timp de 4 ani,
până în 1994, am crescut copii, fără să avem o asociaţie cu un statut. Acum se cheamă
ÄAsociaţia Pro Vita pentru copii născuţi şi nenăscuţi´.
Preotul Nicolae Tănase a ajutat familiile aflate în dificultate, ca să-şi poată creşte copiii. A
încercat apoi să propună familiilor din parohia sa (Valea Plopului şi Valea Screzii, judeţul
Prahova) să îngrijească de pruncii părăsiţi la naştere de mamele lor: Äîntâi am dat 12 copii la 8
familii, în timp de 2 zile. Era iarnă. Aveam o maşină foarte bună, încălzită. Copiii erau luaţi de la
maternitate, erau micuţi. Când mă vedeau oamenii aşa, ca un Moş Crăciun, mă întrebau ce-i cu
copiii, îi vedeau cât de frumoşi sunt. Unul din 10, când îi puneam în braţe un copil, nu mi-l mai
dădea înapoi. Românii sunt buni, au această vocaţie, să crească copii. Problema e să nu-i
condiţionezi. Au fost şi cazuri mai speciale´.

Cu sprijinul fundaţiilor străine a reuşit să construiască câteva aşezăminte, în care copiii trăiesc
alături de femei, care, din motive întemeiate, au fost nevoite să-şi părăsească familiile. În
primăvara anului 2003 erau, în aceste locuinţe, un număr de 208 copii. ÄPe unii i-am văzut la 3
ani prima dată, pe alţii i-am văzut prima dată la ecograf. Dintre fete, 6 s-au măritat şi au născut
11 copii. Biserica are un mare un rol că ne schimbă în timp. Pe cei mici îi ţine, iar pe cei mari îi
schimbă. În total au trecut pe aici peste 1000 de copii. (...) în viitor, ... nu se întâmplă nimic mai
mult sau mai puţin decât se întâmplă cu copiii satului. Se vor căsători, vor avea casele lor. Noi îi
vom ajuta ca părinţi, nu ca instituţie. Pentru că aici este o problemă: dacă reuşim să lăsăm copilul
să se descurce, după ce noi îl ajutăm în limita în care părinţii îşi antrenează copiii în treburile
gospodăreşti, la fel îi antrenăm şi noi să facă aceste lucruri. Avem atelier de tâmplărie, de
pictură, de sculptură, de pictură pe sticlă, pe lemn, învaţă să îngrijească animalele. Avem vaci,
porci, oi şi păsări.´

În tentativa de a reduce totul la statura omului, privit ca scop în sine, civilizaţia modernă
s-a scufundat treaptă cu treaptă până la nivelul celor mai de jos elemente ale sale, ţintind
doar cu puţin mai sus decât satisfacerea nevoilor inerente laturii materiale a firii sale şi
de aici toată degringolada din viaţa oamenilor, care nu văd soluţiile oferite de Biserică,
un drum care se deschide cu mari perspective şi reale foloase pentru omenire. O mare
şansă de viitor se deschide pentru Biserică.




÷ 

c  
 


c


 

 6



În Ţările Române încercarea de a asocia Biserica finanţării operei de binefacere, strict juridic, este
prevăzută pentru prima dată în ediţia din 1831 a   
  care prevedea că
,,Mitropolia, episcopiile, toate mănăstirile închinate la cele străine sau neînchinate, vor contribui la
cheltuielile statului pentru aşezări publice şi pentru faceri de bine [...] precum se va hotărî´ (cu
excepţia Colţei si a Pantelimonului ale căror venituri fuseseră deja destinate de ctitori pentru întreţinerea
respectivelor spitale). După secularizarea din 1864, deoarece Biserica nu a mai putut să mai susţină
această operă, a apărut prima lege a statului de reglementare a asistenţei sociale: a   
 
 î ! din 1894 care fixa obligaţia comunelor şi judeţelor de a se ocupa de
copiii găsiţi, de infirmi, de alienaţi, de a înfiinţa azile de noapte şi ospătarii comunale pentru cei fără
lucru. În ţara noastră activitatea de asistenţă socială începe însă în mod organizat abia din anul 1920,
odată cu crearea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale.

După secularizarea averilor mănăstireşti, care a dus la încetarea activităţii instituţionalizate de

asistenţă socială a Bisericii, doar după anul 1990 situaţia se schimbă, însă posibilitatea reală ca
Biserica să activeze Älegal´ apare doar cu anul 2004 şi se intră în vigoare cu 1 ianuarie 2005
deoarece cadrul legislativ nu a fost până atunci finalizat. Cadrul general în materie este constituit
de Ordonanţa de Guvern nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale, modificată şi
completată prin Ordonanţa de Guvern nr. 86 din 19 august 2004. În conformitate cu acest act
normativ (art. 11 al. 3 lit a) cultele sunt nominalizate ca furnizori privaţi de servicii
sociale cu condiţia de a fi îndeplinit procedura de acreditare.

Metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, aprobată prin Hotărârea de

Guvern nr. 1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G. 68/2003
privind serviciile sociale şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor stabileşte că
aceasta se acordă gratuit, la cererea furnizorului, pentru o durată de maximum 3 ani. Art. 22
stabileşte că poate fi acreditat furnizorul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este constituit în condiţiile legii şi se încadrează în prevederile art. 11 alin.1 din

ordonanţă;

b) are prevăzute în actul de înfiinţare scopurile şi obiectivele, precum şi acordarea de

servicii sociale;

c) scopurile şi obiectivele urmărite respectă principiile fundamentale ale drepturilor

omului, legislaţia românească şi actele internaţionale aplicabile;

d) durata de funcţionare, conform actului de înfiinţare, îi permite dezvoltarea

serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

e) are posibilitatea de a susţine material sau demonstrează capacitatea de a atrage

resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

f) dispune de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii sociale

pentru care solicită acreditarea;

g) respectă sau demonstrează că poate respecta standardele de calitate existente

pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;
h) acordă sau va acorda servicii sociale pe baza unor criterii de selecţie
nediscriminatorii şi conform prevederilor art. 35 din ordonanţă;

i) a elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului şi a satisfacţiei

beneficiarului.´

Aşadar, în Metodologia de aplicare a prevederilor OG nr. 68/ 2003 se prevede expres că

ÄFurnizorii de servicii sociale trebuie să aibă prevăzut în mod obligatoriu, ca obiect de activitate
în actul de înfiinţare, acordarea de servicii sociale.´

Se impune deci o analiză atentă dacă Statutul BOR conţine reglementarea acordării de servicii sociale.
Astfel se stipulează că la nivelul parohiei. art. 53 lit.f stabileşte între atribuţiile Adunării Parohiale
şi Äînfiinţarea de fonduri cu scop filantropic´. iar art. 68 reglementează expres între sarcinile
Comitetului Parohial Äajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; cercetarea şi
ajutorarea bolnavilor, înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină³.

La nivelul mănăstirilor reglementarea este mai puţin precisă, art. 77 lit.b stabilind ca datorie a
mănăst irilor să dovedească o Ädragoste împreunată cu fapte bune faţă de obştea ţării´.

Pentru Centrele Eparhiale astfel de prevederi lipsesc din Statutul B.O.R aprobat în şedinţele
Sfântului Sinod din 19-20 octombrie 1048 dar în şedinţa din 19-20 februarie 2001, a fost
aprobat  !"#!$"%&'" !("("("(')( &")*
6"(!"&!  +) ,)în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art.53 lit.c, d,g; art.69,70,72; art. 94 lit.f;
art.100,170). Art. 2 al acestui Regulament prevede că ÄSistemul de asistenţă socială este
integrat şi organizat profesional în cadrul structurilor administrativ-organizatorice ale Bisericii
Ortodoxe Române´. Pentru serviciile sociale specializate pe care le vor înfiinţa unităţile de
cult vor trebui să întocmească un regulament de organizare şi funcţionare. conţinutul său
general fiind reglementat de către Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
nr. 422 din 9 august 2004 pentru aprobarea Standardelor obligatorii de calitate privind
serviciile sociale specializate din România, furnizate în sistem public, privat şi parteneriat
public-privat).

Odată acreditate unităţile de cult pot încheia contracte de acordare a serviciilor sociale cu
serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivel local sau judeţean pot încheia convenţii
de parteneriat, sau pot încheia contracte directe cu beneficiarii.

În ce priveşte finanţarea de la bugetele judeţene se finanţează integral sau în parteneriat

instituţiile de asistenţă socială iar de la bugetele locale se face subvenţionarea serviciilor sociale
realizate de furnizorii acreditaţi (art. 53).

Prin Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 71 din 17 februarie
2005 privind aprobarea modeluluifurnizării de servicii sociale s-a aprobat modelul contractului
încheiat între serviciile publice şi furnizori.
Toate aceste reglementări sunt foarte recente în domeniu, iar actuala reglementare este una de
pionierat. Rămâne ca Biserica, prin acţiunile pe care le va întreprinde, să dovedească că
este capabilă să se plieze acestui sistem şi să-şi dezvolte în cadrul lui opera de asistenţă
socială. Până în prezent, realizarea de activităţi în regim de parteneriat, în principal cu
autorităţile publice locale, era reglementată, într-o modalitate mai generică, de către Legea
nr. 215 din 23 aprilie 2001 -Legea administraţiei publice locale . Astfel, prin aplicarea
cumulată a prevederilor de la art. 38 lit. s) Äconsiliul local contribuie la realizarea măsurilor
de protecţie şi asistentă socială; asigură protecţia drepturilor copilului potrivit legislaţiei în
vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură
funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local´ şi lit. x) (Äconsiliul local...hotărăşte,
în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu
organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în
comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local´) permitea şi
cultelor, nominalizate expres, să participe la astfel de activităţi.

Ordonanţa de Guvern nr. 82 din 30 august 2001 privind stabilirea unor forme de sprijin
financiar pentru unităţile de cultaparţinând cultelor religioase recunoscute din România,
aprobată prin Legea nr. 125 din 18 martie 2002 stabileşte în art. 3 alin. 1 susţinerea statului
Äpentru sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele religioase în spitale,
centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă´.

Reglementarea, prin formularea ei restrictivă, nu a putut constitui un sprijin real în acest sens.
Astfel, fondurile insuficiente puse la dispoziţie nu puteau fi folosite pentru edificarea de
aşezăminte sociale şi nici pentru dotarea lor cu aparatură costisitoare. Cât despre
reglementările ce vizează la modul generic posibilităţile de finanţare a activităţilor de asistenţă
socială ale cultelor, acestea sunt prevăzute în Codul Fiscal, modificat şi completat. Astfel, art.
21 al. 4 lit.p) privitor la impozitul pe profit dă posibilitatea contribuabililor care efectuează
sponsorizări să scadă din impozitul pe profit sumele aferente, dacă sunt în limita a 3 la mie
din cifra de afaceri şi nu depăşesc 20% din impozitul pe profit datorat. Cel mai important
eveniment legislat iv în acest domeniu îl constituie adoptarea pachetului de legi din
domeniul protecţiei copilului în iunie 2004, pachet care a reformat sistemul de protecţie a
copilului.

În acest cadru, pentru prima dată, atât Biserica cât şi preoţii sunt menţionaţi în mod expres ca
putând desfăşura anumite activităţi în sprijinul copiilor aflaţi în nevoie. O direcţie strategică
a noii reforme în domeniul protecţiei copilului o reprezintă creşterea responsabilizării
comunităţilor locale. În acest sens, în temeiul art. 103 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004
p r iv ind prot ecţ ia şi promovarea drepturilor copilului va fi susţinută înfiinţarea, la nivelul
comunităţilor locale, a Consiliului comunitar consultativ, organism independent, format pe bază de
voluntariat din persoane reprezentative pentru comunitate (preoţi, cadre didactice, medici etc.).
Biserica, în calit ate de instituţie, este nominalizată în mai multe acte normative care
reglementează rolul ei şi alte aspecte din domeniul protecţiei copilului.

Un rol aparte îi revine Bisericii în prevenirea şi combaterea exploatării prin muncă a copiilor. În
Hotărârea de Guvern nr. 1769 din 21 octombrie 2004 privind aprobarea Planului naţional
de acţiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor Biserica este menţionată de
două ori.

În primul rând, Biserica este menţionată în cadrul obiectivului 2 al planului ce vizează

Ädezvoltarea de programe de acţiune directă în vederea prevenirii implicării premature în
muncă a copiilor, precum şi a retragerii din muncă, reabilitării şi (re)integrării educaţionale şi
sociale a copiilor care muncesc´, respectiv în Äacţiuni comunitare, cu precădere în mediul rural
(primărie, şcoală, Bisericăpoliţie, organizaţii neguvernamentale etc.) pentru identificarea
celor mai grave forme de muncă a copiilor şi a exploatării, precum şi a căilor de prevenire a
abandonului şcolar´.

În al doilea rând, Patriarhia Românăapare ca responsabilă, alături de structurile teritoriale ale

instituţiilor membre ale Comitetului Director pentru prevenirea şi combaterea exploatării
copiilor prin muncă, sindicate, patronate şi organizaţii neguvernamentale, pentru activitatea
de derulare a campaniilor de informare şi mediatizare privind dimensiunea, natura şi implicaţiile
formelor grave ale muncii copiilor. Biserica este menţionată şi în două ordine ale Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Autorităţii Naţionale pentru Copil şi Adopţie, ordine ce
aprobă anumite standarde minime obligatorii din acest domeniu. Astfel, conform Ordinului
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 24 din 4 martie 2004 pentru
aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi, ca o cerinţă pentru
implementarea standardului Activităţi de informare la nivelul comunităţii», Centrul de Zi
Äcolaborează cu instituţiile relevante de la nivelul comunităţii (primăria, şcolile, unităţile
sanitare, Biserica,poliţia etc.) în vederea identificării potenţialilor beneficiari´. De asemenea, ca
furnizor de servicii sociale, Biserica poate înfiinţa, cu aprobarea Consiliului Judeţean, servicii de
tip rezidenţial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim de urgenţă, centre
maternale, case de tip familial) conform Hotărârii de Guvern nr. 1438 din 2 septembrie 2004
pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire
a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului lipsit
temporar de ocrotirea părinţilor săiart. 3 alin. 1 lit. b: ÄServiciile tip rezidenţial pot fi
înfiinţate prin hotărâre a unor organisme private autorizate´.

Hotărârea de Guvern nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de
organizare şi funcţionare a instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap
prevede posibilitatea înfiinţării, de către cultele recunoscute, de centre-pilot, centre de îngrijire şi
asistenţă, centre de recuperare şi reabilitare, centre de integrare prin terapie ocupaţională şi
centre de zi pentru persoanele cu handicap. Totodată se impune ca Biserica Ortodoxă Română
să fie reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ de Dialog Social pentru Problemele
Persoanelor cu Handicap ce funcţionează pe lângă Secretariatul de stat pentru Persoanele cu
Handicap, dar şi pe lângă consiliile consultative constituite la nivel de judeţ.

Biserica, în temeiul art. 2 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii

So cia le ş i Fa mi lie i nr . 304/385/1018/2004 privind aprobarea Instrucţiunilor de organizare
şi funcţio nare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, poate
înfiinţa, cu avizul ÄAgenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei´ unităţi de prevenirea şi
combaterea violenţei în familie. Cadrul legislativ creat constituie o provocare pentru Biserică,
ieşirea fără discernământ în acest câmp de activitate putând duce la riscul ca aceste activităţi să
înlocuiască misiunea centrală a Bisericii, care este mântuirea oamenilor, şi la crearea unei
filozofii umaniste, ispită subtilă dar foarte periculoasă. De aceea multe asociaţii deja cuprind în
conducerea lor persoane laice care preiau cu succes responsabilităţile deţinute până acum de
către cler, un exemplu fiind ÄAsociaţia PROVITA pentru născuţi şi nenăscuţi´ cu filială în
Bucureşti şi în Valea Screzii a cărei conducere este deţinută de Romeo Semeniuc, preşedinte,
Bogdan Ioan Stanciu şi Camelia Râmniceanu, vicepreşedinţi.

Din păcate, perspectivele integrării europene ne pun într-o relaţie nouă cu Ästatul´. A apărut deja
o relaţie tensionată între religie şi politică, între creştinism şi ordinea statului, ce se vrea a fi
secular, în cadrul dezbaterii actuale cu privire la Tratatul pentru instituirea unei Constituţii
pentru Europa care urmează a fi ratificat de către statele membre UE după ce a fost semnat de
către şefii de state şi guverne. Majoritatea membrilor Convenţiei Europene pentru viitorul Europei
sub conducerea fostului preşedinte francez, Giscard d'Estaing, nu au dorit să includă
termenul de î 
în textul tratatului. Însă Convenţia, care s-a folosit de argumente în principal
seculare, s-a arătat pur şi simplu dispusă - în ciuda rugăminţilor insistente ale parlamentarilor
creştin-democraţi şi conservatori - să includă în Preambul / Partea a II-a formularea:
Ämoştenirea spiritual-religioasă şi morală´ a Europei. A fost respinsă inclusiv propunerea de
menţionare a numelui lui Dumnezeu. Această situaţie ne face să ne întrebăm: care vor fi şansele
ca Biserica să existe în noua organizare? Cu toate acestea, trebuie avute în vedere următoarele
considerente: Tratatul este în primul rând un text juridic, ia r Preambulul are astfel doar
semnificaţia unei declaraţii devoinţă generală; în sens strict, acesta nu constituie un criteriu de
interpretare a textului propriu-zis al Tratatului. Mult mai important, din punct de vedere
juridic, ca trimitere generală la Dumnezeu şi creştinism, este cu siguranţă art. 1-52 din Tratat, în
care se precizează: Ä( 1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în
baza dreptului naţional, Bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre.
(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor cu caracter filozofic şi al celor
neconfesionale. (3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea menţine un
dialog deschis, transparent şi constant cu aceste Biserici şi organizaţii.´

Din păcate, faptul că la ora actuală statul nostru nu are promulgată legea cultelor face ca
Biserica, în cazul aderării, să nu se poată exprima. Dacă facem o comparaţie sumară cu situaţia
din statul grec constatăm că în Constituţia acestuia se precizează în capitolul II ÄRaporturile
Bisericii şi Statului´, de aici decurgând toate raporturile statului cu Biserica. Acestea însă nu fac
obiectul acestui studiu.




÷ 


÷ ÷

Relaţia din ce în ce mai Äcaldă´ dintre stat şi Biserică atunci când este în favoarea statului a făcut
ca, în ultimul timp, voci tot mai puternice, ca a Părintelui Gh. Calciu-Dumitreasa, să atragă atenţia
politicienilor la situaţia periculoasă la care se expun prin faptul că încearcă să minimalizeze rolul Bisericii.
Pe viitor aceste lucruri nu vor mai continua în acest fel. Iată ce susţine Prea Cucernicia sa: Ä... Majoritatea
în Ţara Romanească o deţine, cu un procent zdrobitor, Biserica Ortodoxa Română. ROMFEST 2000
susţine cu hotărâre şi curaj încreştinarea legislatorilor ţarii, moralizarea Justiţiei, primenirea
duhovnicească şi întoarcerea la pietatea de dinainte a acestui neam, care a dat sfinţi, şi martiri, şi ctitori de
biserici, şi susţinători ai locurilor sfinte din Israel şi din Muntele Athos, şi apărători ai creştinătăţii - funcţie
care a revenit domnitorilor români după căderea Constantinopolului, şi învăţători ai credinţei, de la ierarhi
şi până la simplii monahi, lumini ale neamului românesc binecuvântat de Dumnezeu cu părinţi
duhovniceşti, dar şi cu pedepse pentru rătăcire, căci Dumnezeu îi mustră pe cei pe care îi iubeşte.

Sunt încredinţat că participanţii la Romfest 2000 susţin aceste adevăruri şi această poziţie preconizată a
Bisericii, neclintiţi în nădejdea unui viitor românesc demn de toate jertfele istoriei noastre. Dumnezeu va
rupe zăgazurile care împiedică împlinirea datoriei Bisericii trasate de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul
Sfânt; El va netezi calea mersului spre aceasta împlinire, va ridica punţi peste obstacole, îi va întări cu
harul Său pe ierarhii noştri, va lega limbile care blestemă şi va spulbera cu suflarea gurii
Sale adunarea celor păcătoşi, revărsândbinecuvântarea Sa peste locuri şi peste oameni,
peste instituţii şi peste lăcaşurile Duhului, sfinţind poporul acesta, care de multă vreme
aşt eapt ă să audă glasul păstorilor săi nesmintiţi şi să refacă sacralitatea de altădată a
sufletului şi a pământului românesc´.

Reacţia Părintele Calciu vine după ce şi alţi gânditori ca Mircea Vulcănescu au realizat prăpastia
în care era împinsă Biserica: Äpe de altă parte, profitând de unele analogii dintre virtuţile
creştineşti şi virtuţile burgheze (cinstea, cumpătarea etc.), statul a substituit catehismul său,
catehismului creştinesc de până atunci, prin trecerea la stat a învăţământului teologic, din mâna
Bisericii. Lucrul s-a făcut pe nesimţite şi aşa de măiastru, că cei ce predau catehismul, abil instruiţi în
seminarii la discreţia statului, mai că nu au băgat de seamă această substituire. Transformarea
aceasta s-a făcut, desigur, şi cu ajutorul schimbării de structură spirituală care a însoţit Äevoluţia´,
adică, ridicarea burgheziei, odată cu dezvoltarea vieţii noastre moderne româneşti. Căci burghezia,
oriunde triumfă, deplasează accentul de la Dumnezeu la om şi de la momentul contemplaţiei la acel
al acţiunii´.

Acelaşi Mircea Vulcănescu vede foarte bine implicarea Bisericii în ³politică´: ³Cât priveşte
ierarhia şi organizaţia bisericească, este drept că mitropoliţii ţării şedeau în divanul domnesc.
Dar nu se poate spune că aceştia făceau politică, în sau prin biserică. Sensul prezenţei puterii
bisericeşti în sfatul domnesc era altul. Biserica era, cum am văzut, stăpâna sufletului
credincioşilor, a norodului, a ţării. Prin biserică, stăpânirea dura o punte de legătură cu acesta.
Prin ea, stăpânirea dobândea, în ochii norodului, legitimitatea fără de care Domnia nu ar fi
fost decât o uzurpare. Într-o ţară în care principiul ereditar nu se statornicise în linie
descendentă exclusivă, ci la oricare Äos de domn´ şi în care competiţiile la domnie, cu tot
cortegiul lor de intrigi şi de răsturnări interne, făceau Äbucuria nebunilor´, faptul că osul de
domn era uns în biserică, acorda stăpânirii sale un prestigiu special, aproape un fel de preoţie de
har, care, fără a merge la noi până la considerarea Domnului ca şef al bisericii văzute, ca-n
Rusia, dădea acestuia o recunoaştere religioasă în sufletul credincioşilor pentru care viaţa
duhovnicească şi afuriseniile nu erau numai vorbe goale.´

Mircea Vulcănescu face următoarele remarci: ÄAm spus că specificitatea ortodoxiei stă în
accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice, nicidecum
pe definirea dogmei sau pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice, în veacul de acum
menită să realizeze o unitate juridico-politică, în genul bisericilor din Apus. Unitatea
bisericească nu a fost niciodată, în Răsărit, o construcţie, ci o stare de fapt, o comunitate
duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.´ De la zi la zi oameni politici şi
regimuri populare au căutat să îndepărteze sufletul credinciosului de tainele Bisericii
ancorându-l în tot felul de legiuiri şi norme aşa zis democratice pe care cu uşurinţă pot să le
încalce, ducând toată omenirea spre haos. Atâta timp cât Biserica va fi îndepărtată prin tot
felul de legiuiri, care mai de care mai democrate, de rosturile ei, de îndatoririle ei, de menirea
ei, lumea va fi într-o continuă căutare şi neîncetată suferinţă. ÄInspiraţi de o concepţie a
bisericii valabilă pentru Apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre,
anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe
de alta, să o întrebuinţeze ca o unealtă în slujba intereselor statului burghez. Profitând de firea
răbdătoare a norodului, au pus astfel la discreţia statului întreaga organizaţie bisericească,
confiscându-i averile, punând alegerea episcopilor la discreţia unor corpuri legiuitoare compuse şi
din necredincioşi şi luând asupră-şi salarizarea corpului preoţesc.´ Iată măsurile care au dus la
demolarea celui mai important edificiu care asigură fericirea cetăţeanului.

Începutul anului 2006 pentru România a readus în rândurile populaţiei o reeditare a marilor
inundaţii din anul precedent. Dramatismul acestei situaţii a fost cu atât mai mare cu cât au fost
inundate din nou aceleaşi localităţi afectate şi anul trecut. Disperarea populaţiei a atins cote
maxime deoarece la furia apelor s-a adăugat indecizia şi incompetenţa organelor politice şi
administrative. Societatea civilă a răspuns apelurilor adresate de Biserică prin vocea Prea
Fericitului Părinte Patriarh Teoctist demarându-se la acţiuni concrete de sprijin ale celor aflaţi în
suferinţă. La această dată nu dispunem de cifre exacte ale donaţiilor făcute prin serviciul
³Filantropia´ de către Biserica Ortodoxă Română. Obişnuiţii contestatari ai greşelilor Bisericii,
ale căror glasuri răzbăteau în mass-media până în ultimul cătun, acum sunt inexistente, probabil
de frica de a nu li se reproşa că, în faţa suferinţei semenilor lor, sunt indiferenţi şi total
dezintresaţi, necontribuind cu nimic la ajutorarea lor. Avem certitudinea că după trecerea acestor
evenimente de mare cumpănă, vocile lor vor contesta cu mai multă violenţă acţiunile Bisericii
uitând că în momente grele aceasta a fost alături de popor.

Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în relaţiile cu statul a fost formulată în Sinodul Episcopal
Jubiliar de la Moscova din 13-16 august 2000: Äneutralitatea religios-ideologică a statului nu
contrazice ideea creştină a vocaţiei Bisericii în societate. Totuşi, Biserica trebuie să arate statului
că este inadmisibil ca el să propage acte sau convingeri care pot duce la controlul total al vieţii
personale, al convingerilor şi relaţiilor cu alţi oameni, precum şi la eroziunea moralităţii
personale, familială sau publice, la ofensarea sentimentelor religioase, la vătămarea identităţii
cultural-spirituale a oamenilor şi la ameninţarea darului sacru al vieţii´.

Avem convingerea că în viitor toate aceste acţiuni ale Bisericii vor găsi ecoul în sufletele tuturor
românilor astfel încât misiunea ei de a aduce dragostea şi înţelegerea, iubirea şi speranţa în
rândul oamenilor va da roade. Activităţile sociale ale Bisericii nădăjduim că nu vor rămâne doar
la nivelul slujirii aproapelui ci vor duce la o schimbare de mentalitate a oamenilor către dorinţa
de jertfire şi sacrificiu în Hristos pentru a făuri o societate mai bună. Din punct de vedere
religios, creştinul are nevoie de drepturi înainte de toate pentru ca, exercitându-le, să poată
împlini cât mai bine înalta sa chemare de a fi Äasemenea lui Dumnezeu´, şi să-şi poată împlini
datoria sa înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, înaintea celorlalţi oameni, a familiei, statului,
naţiunii şi a altor comunităţi umane. Pe măsură ce secularizarea avansează, principiile drepturilor
inalienabile ale omului s-au transformat într-o concepţie despre drepturile individului în afara
legăturilor sale cu Dumnezeu. În acest proces libertatea personală s-a transformat, din păcate, în
ocrotirea voii proprii cu pretenţia ca statul să garanteze un anume standard al existenţei materiale
pentru individ şi familie. Cu toate acestea, atunci când împlinirea cerinţelor legii constituie o
ameninţare la adresa mântuirii sale veşnice şi implică un act de apostazie sau comiterea unui
păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său, creştinul este chemat la lupta
mărturisirii de dragul adevărului dumnezeiesc şi al mântuirii sufletului său. El trebuie să
păşească deschis şi în mod legal împotriva încălcării incontestabile a legilor şi poruncilor lui
Dumnezeu comise de societate sau stat, iar dacă o astfel de acţiune legală este imposibilă sau
ineficientă, el trebuie să ia poziţia nesupunerii civice.

Necesitatea unei Biserici vii şi active a fost subliniată foarte frumos de marele pedagog Simion
Mehedinţi-Soveja, care afirma: ÄBiserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte, ci, dimpotrivă,
ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am spus şi altă dată, nu e numai să citească şi să
liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis Ämergeţi şi citiţi´, ci Ämergeţi şi predicaţi´... Iar preotul nu
e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai strâmtă şi una mai largă) sau vreun
slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem
să-l auzim.´ Suntem conştienţi că izvorârea din inimă a învăţăturilor către popor ale preotului ar
duce la o schimbare în bine a societăţii, la conştientizarea menirii omului în lume. Considerăm că
din Biserică se cuvine să pornească cea dintâi lecţie de pedagogie , de pedologie, de asanare
morală a obiceiurilor din societatea de azi.

Fiu de preot, Părintele Virgil Gheorghiu a înţeles ca nimeni altul că:

ÄÎn mintea nici unui credincios nu poate veni ideea lipsită de cucernicie că preotul este obosit, că
doarme, că nu-l poate primi... căci preoţia este jertfa unui om adăugată celei a lui Dumnezeu.´
Un astfel de preot poate oricând să creeze o Biserică vie, luptătoare şi modelatoare a unei
societăţi anchilozate în tiparele materialităţii ridicând-o către Dumnezeu spre împlinirea
idealurilor creştine filantropice.
Sfârşit

şi lui Dumnezeu

laudă!

6
6

·

1.V  ! î î, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005;

2.V Alui Gheorghe, Adrian, m
 
m$  î

, Editura
Conta, Piatra Neamţ, 2005;
3.V Bălan, Arhim. Ioanichie. m
î î, Editura Episcopiei Romanului, 2001;
4.V Biblia, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
5.V Brătescu, G.,  !
 î 
î, ÄMitropolia Olteniei´, an XXI,
nr. 9-10, sept-oct. 1969;
6.V Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, ' î Editura Christiana, Bucureşti,
2002;
7.V Ciochină Larisa, Iftime Constantin, Ô
   ; Editura Provita Media,
Bucureşti 2003;
8.V Constantinescu, Maria, 
îî
  , Editura
Economică, Bucureşti, 2004;
9.V Damaschin Ieromonahul, î m
#  , Editura Sophia şi
Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005;
10.V   
%%%  &
 $

'


  îî
 
î! î
 m ' î
m
( î


m
  îÔ
   Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie,
Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9;
11.VDessart, Prof. Dr. Francis,  î)
Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005;
12.VFrunză, Sandu, m  
    
 *Editura
Limes, Cluj, 2004;
13.VGeorgescu, Valentin Al



  
 "î î
+ Editura Academiei, Bucureşti, 1980;
14.VGhorghiu, Virgil, (
   
î î
î
 î , Editura Deisis, Sibiu,
1997;
15.VIcă jr. Ioan I; Marani, Germano,   #î î, Editura Deisis, Sibiu 2002;
16.V 
 a , Târgovişte, 1672;
17.VLivadă-Cadeschi, Ligia,  
   Editura Nemira, Bucureşti, 2001
18.VMehedinţi-Soveja, Simion, 
î 
 ,îîEditura Axia, Craiova, 2005;
19.VMitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969;
20.VNiculcea, Pr. Dr. Adrian,  îî

 Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2004;
21.VPaladie, 
aî, ÄEditura I.B.M.B.O.R.´, Bucureşti, 1993;
22.VPreda, Radu
î
 

 
 î#

*
 î
 
 Teologie şi politică de la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura. Anastasia,
Bucureşti 2004;
23.VP.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, #î , Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1986;
24.VSf. Sava cel Sfinţit, ( îî  , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;
25.VStudii Teologice, seria III, anul I, nr. 3, Bucureşti, 200;
26.VUertz, Rudolf , 
îî
  î   
î î
! î *
î  î  
î- .
 
 
   
  î
 
îî 
    Editura Fundaţiei Anastasia 2005;
27.V.
 
 î
 Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005;
28.VVasilache, Protos. Vasile, $ ! î
, Mănăstirea Neamţul, 1938;
29.VVasilache, arhim. Vasile, & î
î

 
$  , Mănăstirea
Neamţ, 1940;
30.VViaţa Cultelor, a& ! , an 2005;
31.VVicovan, Pr.Ion,  î , Editura Trinitas, Iaşi 2001;
32.VVieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997ü
 33.VVulcănescu Mircea, 
î
  #
      ; ed. îngrijită de
Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004;
34.VVeber, Max , #î  , Editura Universitas, 1996;
35.VVilson, Bryan,     î
îî, Editura Trei, Bucureşti, 2000;.




÷


m(Ôa.a. INTRODUCERE................................................................1

m(Ôa.a. CONSIDERAŢIUNI ISTORICE.....................................7

m(Ôa.a. CHIPURI DE CLERICI - ASISTENŢI SOCIALI...........16

m(Ôa.a. BISERICA ÎN SOCIETATE. DEFINIRI.

CONCEPTE. ACŢIUNI..................................................20

m(Ôa.a. CADRUL LEGISLATIV DE DESFĂŞURARE A

ASISTENŢEI SOCIALE DE CĂTRE BISERICĂ............37

m(Ôa.a
CONCLUZII.....................................................................45

Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, ' î Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 67;
Damaschin Ieromonahul, î m
#  , Editura Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti 2005, pag. 345;
Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, 
î

pag. 140;
Vulcănescu, Mircea, 
î
  #
      ; ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004; pag.344;
P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, #î , Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1986, pag. 29;

Vicovan, Pr.Ion,  î , Editura Trinitas. Iaşi 2001, pag.145;

Livadă-Cadeschi , Ligia,  
   Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 238;

Vilson, Bryan,     î
îî, Editura Trei, pag. 45;

Vulcănescu, Mircea, 
î

, pg.344;

m
#

vol. 17, pag.30;
Ibidem, pag. 30;
Ibidem, pag. 30;
Îndreptarea Legii, Târgovişte 1672, pag. 79;
Ibidem., pag. 382;
Ibidem., pag. 382;

Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII - lea, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980, pag. 163;

Paladie, 
aî, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1993, pag. 24;

Sf. Sava cel sfinţit, ( îî  , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;

Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997 pag. 134;

Livadă-Cadeschi , Ligia,  
   Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 104;
Mitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969, pag.681;
Brătescu, G.,  !
 î 
î, ³Mitropolia Olteniei´, an XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969,
pag.688-696;

Vasilache, arhim. Vasile , & î
î

 
$  , Mănăstirea Neamţ, 1940, pag. 15;

Vasilache, Protos. Vasile, $ ! î
, Mănăstirea Neamţul, 1938, pag. 38;

Bălan, Arhim. Ioanichie
m
î î. Editura Episcopiei Romanului, 2001, pag. 367;
Alui Gheorghe, Adrian, m
 
m-$  î

, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005,
pag. 48;
Ică jr., Ioan I; Marani, Germano, /  #î î, Editura Deisis, Sibiu 2002, pag. 198;
 Preda, Radu
î
 

 
 î#

*
 î 
teologie şi politică. de
la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura. Anastasia , Bucureşti 2004, pag. 318;

.
 
 î
Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, pag. 60;

Ibidem, pag. 61;

Calciu-Dumitreasa, 
î

, pag. 137;

Ibidem, pag. 138;

 ! î î, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005, pag.100;

www. patriahia. Ro;


, Luna Noiembrie, an 2005, pag. 17;

 ! î î pag. 101;

Damaschin Ieromonahul, î m
#  , Editura Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti 2005, pag. 63;

Ciochină Larisa, pag. 149;

M.O. nr. 619 din 30 august 2003, pag. 68;
M.O. nr. 799 din 30 august 2004, pag. 35;
M.O., nr.682 din 29 iulie 2004, pag. 34;
M.O. nr. 760 din 19 august 2004, pag. 78;
M.O. 176 din 1 martie 2005, pag. 73;
M.O. nr. 204 din 23 aprilie 2001, pag. 68;
M.O. nr. 543 din 1 septembrie 2001, pag. 92;
M.O. nr. 198 din 25 martie 2002, pag. 26;
M.O. nr 557 din 23 iunie 2004, pag. 35;
M.O. nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, pag. 12;
M.O. nr. 247 din 22 martie 2004, pag. 23;
M.O. nr. 872 din 24 septembrie 2004, pag. 11;
M.O. nr. 228 din 4 aprilie 2003, pag. 4
M.O. nr. 818 din 6 septembrie 2004, pag. 9;
http: //www. provitaortodoxa.ro;
Uertz, Rudolf , 
îî
  î   
î î
! î *î  î  
î-din
.
 
 
     î
 
îî 
    Editura
Fundaţiei Anastasia 2005, pag.215;
   
%%%  &
 $

'

  îî

 
î! î
 m ' î
m
( î

m
  îÔ
   Asociaţia
Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9 apud Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, op. cit.;
Vulcănescu, Mircea, 
î

, pag. 350;
Ibidem, pag. 349;
Ibidem, pag. 352;
Ică jr., 
î

, pag. 199;
!  pag. 208;

Mehedinţi-Soveja, Simion, 
î 
 ,îîEditura ÄAxia´, Craiova, 2005, pag. 149;

Ghorghiu, Virgil, (
   
î î
î
 î , Editura Deisis, Sibiu, 1997,
pag. 63.V