Capitolul 4 – Poliția alimentară

Cărarea se întâlnea cu alte cărări şi în curând drumul se mai lărgi şi începu pavajul. În loc de
junglă, Jonathan trecea pe lângă pajişti, câmpuri cu culturi bogate şi livezi roditoare. Văzând
atâta mâncare, lui Jonathan i se făcu din nou foame. Apucă pe o cărare care ducea la o fermă
albă şi curată, unde spera să găsească ce îi trebuia.
Chiar în faţa casei, dădu peste o tânără femeie cu trei copii mici, care se ţineau în braţe şi
plângeau. “Scuzaţi-mă,” spuse Jonathan cu blândeţe. “Ce se întâmplă?”

Femeia privi în sus şi strigă printre suspine, “E vorba de soţul meu. Oh, soţul meu,” se văită ea.
“Ştiam că într-o zi se va ajunge aici. A fost arestat,” suspină ea, “de Poliţia Alimentară!”

“Îmi pare foarte rău să aud asta, doamnă. Ăă, aţi spus “Poliţia Alimentară”? întrebă Jonathan,
mângâind pe cap cu simpatie pe unul dintre copilaşi. “De ce l-au arestat?”

Femeia strânse din dinţi, încercând să-şi stăpânească lacrimile. Apoi spuse cu obidă, “Crima lui
era – păi, producea prea multă hrană!”

Jonathan era şocat. Insula asta era într-adevăr un loc tare ciudat! “E o crimă să produci prea
multă hrană?”

Femeia continuă, “Anul trecut, Poliţia Alimentară a emis ordine prin care îi spunea câtă hrană
putea să producă şi să vândă oamenilor din ţinut. Ne-au spus că preţurile mici îi lovesc pe
ceilalţi fermieri.” Îşi muşcă uşor buzele, apoi izbucni, “Soţul meu era un fermier mai bun decât
toţi ceilalţi la un loc!”

Deodată, Jonathan auzi pe cineva râzând. Un bărbat corpolent venea pe cărare către ei. “Ha! Eu
zic că cel mai bun fermier e cel care ia ferma. N-am dreptate, tânără doamnă?” Bărbatul se
strâmbă la cei trei copii şi cu un gest larg al mâinii spuse, “Şi acum strângeţi-vă lucrurile şi
căraţi-vă de aici.”

Omul apucă o păpuşă care zăcea pe trepte şi o aruncă în mâinile lui Jonathan. “Sunt sigur că are
nevoie de ajutor, tinere. Grăbiţi-vă, acum eu sunt stăpân aici.”

Femeia se ridică şi îl fulgeră cu privirea, “Soţul meu a fost un fermier mai bun decât ai să fii tu
vreodată!”

“Asta e discutabil,” chicoti omul obraznic. “A, sigur, producţia lui era remarcabilă. Era un geniu
financiar care ştia ce să cultive ca să placă cumpărătorilor. Ce om! Dar a uitat un lucru –
preţurile şi culturile sunt stabilite de Consiliul Lorzilor şi aplicate de Poliţia Alimentară. Pur şi
simplu nu a înţeles politica agricolă.”

“Parazitule,” ţipă femeia. “Nu ştii să faci previziuni, risipeşti îngrăşămintele şi seminţele
indiferent ce ai cultiva, şi nimeni nu vrea să cumpere ce produci. Plantezi pe terenuri total
nepotrivite şi nu contează dacă pierzi totul. Nu faci decât să pui Consiliul Lorzilor să achite nota
de plată.”
Jonathan se încruntă gânditor, şi spuse, “Deci nu ai nici un avantaj dacă eşti un bun fermier?”

“Să fii bun e un handicap,” spuse femeia. “Soţul meu, spre deosebire de acest cretin, a refuzat
să perie Lorzii şi a încercat să producă recolte cinstite şi să facă vânzări adevărate.”

Alungând-i pe femeie şi pe copii de pe verandă, bărbatul mârâi, “Mda, şi a refuzat să respecte

cotele anuale. Nici un fermier nu se poate împotrivi Poliţiei Alimentare şi să scape multă vreme.
Şi acum, afară de pe pământul meu!”

Jonathan o ajută pe femeie să-şi care avutul şi copiii, îndepărtându-se încet de ceea ce fusese
casa lor. La o cotitură a drumului, se întoarseră să arunce o ultimă privire la casa curată şi la
hambar. “Şi acum ce o să faci?” întrebă Jonathan.

Femeia oftă, “Nu-mi pot permite să plătesc preţurile mari cu care se vând acum alimentele în
zonă. Din fericire, am prieteni şi rude care mă pot ajuta. Altfel, aş putea să mă duc şi să cerşesc
Consiliului Lorzilor să aibă grijă de mine şi de copii. Le-ar place asta. Haideţi, copii.” Apoi
murmură amărâtă, “Lorzii ne-au băgat în necazul ăsta, dar au avut în schimb grijă de necioplitul
ăla. Dependenţa este sursa forţei lor. Munca altora este sursa generozităţii lor.”

Jonathan îşi duse mâna la stomac – acum simţea ceva mai multă greaţă decât foame.