Sunteți pe pagina 1din 5

Cuza şi reforma armatei

Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul


drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte
naţionalitatea în afară” (Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 413),
în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi
modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. Armata era
chemată să garanteze existenţa viitoare a statului român şi să contribuie la dobândirea
dreptului de „a ne prenumăra printre celelalte naţiuni libere, independente” (G . Borănescu,
Necesitatea unei armate, în Revista militară, vol. 1, 1864, apud *** Istoria militară a
poporului român,  vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 413) ale continentului. O armată naţională, bine
echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei
pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor
românilor.
In legatură cu locul şi rolul viitoarei armate în cadrul statului român, cu structura şi
fizionomia ei, a avut loc în acea perioada un larg schimb de idei, înfruntari de opinii, au fost
reactualizate concepţii ale revoluţiei de la 1848, s-a facut apel la învăţămintele trecutului.
Subliniind că „toată garanţia independenţei noastre naţionale, păstrarea şi respectarea
dreptului şi teritoriului nostru stau de azi înainte în puterea şi în mâna noastră”,
publicaţia Curierul Principatelor Unite arăta necesitatea de a se efectua o „reorganizare a
puterii militare pe bazele unui sistem nou”.
Şi alte publicaţii ale timpului insistau pe ideea că misiunea armatei române trebuie să fie
apărarea patriei, că „n-avem a declara război, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apărarea a tot
ce omul are mai sacru – naţionalitatea” (Anunţatorul român, februarie 1859).  
Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde
prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost
domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului
militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia
astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei
situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau
intervenţia militară la nordul Dunării.
Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în
aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda
generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza. Situată la jumătatea
distanţei dintre graniţele cu Turcia si Austria, tabăra de la Floreşti a avut menirea de a preveni
o invazie şi de a exercita totodată presiuni asupra Austriei angrenată în războiul franco-sârbo-
austriac. Timp de 6 luni, aproape 12 000 de soldaţi munteni şi moldoveni s-au instruit
împreună sub directa supraveghere a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea şi
perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o
singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate
şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării.
După experienţa de la Floreşti , în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison ,
Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 1a Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare
şi modern poligon de tragere.
Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o
conducere unică.
La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul major general în fruntea căruia a fost numit
generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii:
lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi
lucrările publice care reveneau armatei.

1
În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul
de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil
Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război
fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”
(Monitorul oastei, an V, nr. 27, 19 decembrie 1864, p. 457).
Soluţia adoptată de Alexandru Ioan Cuza şi de sfetnicii săi apropiaţi – Mihail
Kogălniceanu, generalii Savel Manu şi Ion Emanoil Florescu – privind unificarea şi
perfecţionarea sistemului militar şi fundamentarea principiilor doctrinare de bază a fost aceea
a îmbinării tradiţiei naţionale cu experienţa acumulată în alte ţări, în special în Franţa.
Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului
militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor,
asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru
aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină,
ordine, forţă, noilor structuri militare.
Pentru început, s-a hotărît introducerea uniformei şi a echipamentului unic, iar la 1
septembrie 1862, într-un cadru festiv, unităţilor le-au fost împărţite steaguri tricolore, roşu-
galben-albastru cu deviza Honor et patria, tricolor instituit ca drapel de stat de puterea
revoluţionară de la 1848. Cu această ocazie domnitorul a insistat pe puterea de simbol a
steagului care reprezintă  România. „Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii
şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării,
întreaga istorie a României” (Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui  Cuza
Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p. 90).
Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare
dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la
Bucureşti , pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt , la Iaşi , pentru unităţile dislocate
în Moldova, şi la Craiova , pentru trupele dispuse dincolo de Olt.
S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului
înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România,
adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata
permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor (erau
incluşi toţi cetăţenii români cu vârsta între 20 şi 26 de ani) şi gloatele (cuprindeau toţi
bărbaţii apţi de luptă peste 26 de ani, împărţiţi în trei clase de mobilizare în funcţie de
vârstă) care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale.
Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859,
a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi
cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.
Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două
armate erau de aproximativ 10 000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3 000 de ostaşi din
formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de
peste 19000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24500 cît numărau trupele
teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi
şi subunităţi de diferite arme (Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p.
413 şi urm). Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie (chemări anuale prin
tragere la sorţi, sistem aplicat pe întreg teritoriul ţării cu excepţia zonelor de frontieră care
furnizau soldaţi pentru trupele de grăniceri), înrolări de bună voie (voluntariatul dura 4 ani şi
era forma de satisfacere a serviciului militar de către cetăţenii români între 17 şi 30 de ani,
care trebuiau să îndeplinească câteva condiţii. Ce vizau statutul civil şi de moralitate, precum
şi pregătirea fizică şi intelectuală) şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două
regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de
cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română.

2
Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată
măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.
La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau:
infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente
de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de
pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi
navele respective).
În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe
linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi
în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două
săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau
proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte.
De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie,
intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.
Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost
create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent
al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de
administraţie în întreaga oştire etc. 
Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european. Pentru atingerea
acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi
adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia
armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel
al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în
grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei  din
1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de
armă etc.
O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu
armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.
Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări
instituţiunea militară” (Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 438),
învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate
şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară
din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată
pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea
ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în
vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi
subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor
militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la
ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost
creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent.
Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei
române cadrele militare necesare.
Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai
active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele
moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare
(de accesorii, muniţii, reparare a mijloacelor de luptă, etc), celălalt, dezvoltarea bunelor
relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din
Belgia şi Franţa.
În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea
primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament

3
pentru armată.
Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre
sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi
Arsenalul  din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1963 a fost
creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost
deschisă la Târgovişte , ulterior fiind transformată în depozit.La Brăila , pentru executarea
lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această
perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon
al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la
perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului
armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri
la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. Cu prilejul unei audienţe
la Napoleon al-III-lea, Vasile Alecsandri a obţinut acordul acestuia pentru primirea în şcolile
militare din Franţa a unor ofiteri români, era vorba de şcolile de la Saint Cyr, Metz (geniu),
Saumur (cavalerie), Brest (şcoala navala), un număr de ofiţeri beneficiind de această
posibilitate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Foarte importantă a fost şi
participarea unor ofiţeri la opraţiunile militare desfăşurate în diferite puncte ale globului.
Cinci ofiţeri au fost trimişi să asiste la luptele ce se desfăşurau în Maroc, opt la operaţunile ce
aveau loc în vederea desăvâşirii eliberării sudului Italiei, alţii au fost trimişi în Algeria, în
Mexic şi în Statele Unite ale Americii în timpul războiului de secesiune. De asemenea, la
manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.
Organizarea unei armate moderne presupunea şi existenţa unor organe de presă militară.
Astfel, cu sprijinul domniei, în februarie 1860 a văzut lumina tiparului primul număr al
ziarului Monitorul oastei, săptămânal care se adresa „tuturor gradelor ostăşeşti”. În 1864
apar România militară, cu studii de istorie militară în cadrul cărora se insista pe importanţa
traditiilor de luptă ale poporului şi ale armatei române, pe faptul că organizarea armatei,
instrucţia şi educaţia trebuie să se facă în raport cu firea, tradiţiile, năzuinţele culturale şi
naţionale ale poporului român. Tot în anul 1864 a apărut Anuarul militar al oastei române, iar
în 1865 a fost publicat un Almanah militar.
La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major
General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al
Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de
infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi
de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumand circa 20 000
de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi
instruită.
Toate acestea au fost structurate şi puse să funcţioneze în pofida situaţiei financiare
dificile. Totul a fost posibil pentru că, din 1859 până în1865 inclusiv, în medie 25% din
bugetul anual a fost rezervat satisfacerii nevoilor armatei şi modernizării ei. Pe lângă acest
procent ridicat înscris în bugetul ţării, în cursul fiecărui an financiar se alocau fonduri
importante sub forma creditelor suplimentare şi extraordinare pentru acoperirea cheltuielilor
neprevăzute. Alte credite au fost făcute prin împrumuturi naţionale. O cotă parte din aceste
împrumuturi erau acoperite din fondurile statului, o alta era oferită de locuitori. Pentru dotarea
armatei, pe lângă fondurile alocate de la bugetul Ministerului de Război, o sursă importantă de
subvenţii a reprezentat-o împrumuturile şi subscripţiile publice. Au existat şi donaţii
particulare.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat
o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare
ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările

4
mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale
popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi
intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul
domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.
Bilanţul realizărilor pe tărâm militar întregeste imaginea operei de aşezare a României pe
baze moderne în perioada domniei lui Cuza. Fundamentarea unui sistem militar modern a fost
gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca
o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale,
armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist.. Mutaţiile survenite în
dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile
apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României
moderne.

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.


E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi  şi a celor ce va sã vie.
Barbu Ştefãnescu Delavrancea