Tratatul de la Trianon şi lupta pentru Transilvania

La 4 iunie 2019, s-au împlinit 99 de ani de la semnarea, la Palatul Trianon de la Versailles, a

Tratatului care consfinţea recunoaşterea, de către marile puteri, a Unirii Transilvaniei și a unei părți a
Banatului cu România, un lucru împlinit deja prin actul Unirii de la 1 decembrie 1918, dar care nu fusese
recunoscut de către Ungaria. Tratatul, cu o semnificaţie aparte pentru istoria ţării noastre, a fost semnat de
către 16 Puteri Aliate învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, pe de-o parte, și Ungaria, în
calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, ieşit învins în urma războiului. Tratatul a fost semnat
pentru a stabili frontierele noului stat  – Ungaria – cu vecinii săi – Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor
(care mai târziu, în 1929, devenit Iugoslavia), Austria, Cehoslovacia şi România, a consfințit existența unui
stat maghiar independent – un ideal încă din vremea Revoluţiei din 1848 – dar nu în frontierele pe care
aceştia le doreau. Tocmai de aceea, Tratatul de la Trianon avea să devină, în mentalul colectiv ungar, drept o
catastrofă pentru naţiunea maghiară şi este, an de an în jurul datei de 4 iunie, prilej de nostalgii pentru
poporul vecin. În fapt, la 4 iunie, Ungaria marchează, an de an, „Ziua Coeziunii Naționale,,.
Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii
configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din
Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop
elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război
civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței,
țară gazdă, Georges Clemenceau, iar şeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la
demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).
Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, a avut însă în componenţa sa extrem de valoroşi experţi
în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi
financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec),
geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.
Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în
Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nivel de
profesionalism, pe o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi, printr-un aspect absolut remarcabil: respectul
datorat popoarelor vecine. Divergenţele teritoriale ce urmau a fi analizate în cadrul dezbaterilor nu s-au
limitat numai la așteptatele contradicţii dintre pretenţiile emise de statele succesoare şi cele emise de Austria
şi Ungaria, ci se extindeau şi asupra disputelor teritoriale ivite între statele asociate, cum a fost criza
cehoslovaco-polonă legată de apartenenţa regiunii Teschen sau cea româno-sârbă cu privire la Banat.
Delegaţia guvernului Ungariei la conferinţa de pace a ajuns la Paris pe 14 ianuarie 1920, avându-l
în frunte pe contele Apponyi Albert, punând pe masa Conferinţei un voluminos material probatoriu menit să
susţină pretenţiile maghiare, modalitate în care a procedat şi România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-
Sloven, Austria şi Italia.
Concluziile au fost că maghiarii au rămas prizonierii aceloraşi mentalităţi exclusiviste de dinaintea
izbucnirii războiului, iar toate statele vizate de pretenţiile Ungariei au protestat solidar împotriva
argumentaţiei maghiare.
După audierea punctului de vedere al României, prezentat de Ion I.C. Brătianu în sedinţa din 31
ianuarie 1919, s-a luat cunoştinţă de dificultatea trasării frontierelor române şi s-a avansat propunerea de a se
înfiinţa Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România, alcătuită din experţi care
trebuiau să se pronunţe asupra corectitudinii revendicărilor formulate de părţi. Grupul de experţi americani a
sugerat ca România să preia întreaga Transilvanie, comitatele româneşti din Ungaria şi două treimi din Banat,
1
varianta propusă de experţii francezi era cea mai avantajoasă, în special pentru românii din Crişana, în vreme
ce experţii englezi şi-au declinat opţiunea după ce au constatat că în ambele variante avansate existau mai
multe zone etnice amalgamate.
După 12 runde de întâlniri, raportul comisiei pentru trasarea frontierelor româneşti a fost finalizat la
6 aprilie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe l-a ratificat la 8 mai, iar Consiliul celor Patru l-a aprobat la 12
mai.
Semnarea tratatului de pace cu Ungaria şi consfinţirea hotărârilor adoptate cu privire la frontiere a
întârziat din pricina tulburărilor create în Europa Centrală de regimul bolşevic instaurat la Budapesta și de
intervenţia militară română de anihilare a focarului de răspândire a comunismului pe continent.
În final, tratatul cu Ungaria a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, fiind socotit de maghiari, încă
de atunci, ca un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest
document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului
și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74); Decizia de la Trianon a fost reconfirmată
pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din
anii 1946-1947.
Tratatul de la Trianon are patru părți.
Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate
după Primul Război Mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea
sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului
27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).
În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a
Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor,
Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia
din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a
Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de
clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor
clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie,
protecția minorităților naționale.
În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează că: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește,
în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate
dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul
Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din
România.”
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia
din noiembrie 1918 a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775
(pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat.
Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea
prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc,
Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine
izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
2
 Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale
președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie
condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.
Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi
în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţării, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele
în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.
Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea
independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.

Bibliografie:
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, From ancient Dacia to modern Romania Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 771
Trianon, 91 de ani: nostalgii în județul Covasna, 4 iunie 2011, Adevărul
Ungaria agită Trianonul în numele „unității tuturor maghiarilor“ , 23 mai 2010, Adevărul
Consecințele Tratatului de la Trianon pentru români și maghiari | Larry Watts, 13 aprilie 2013,
Adevărul
Bătălia pentru Transilvania și Trianonul: Cum a învins România la masa negocierilor Ungaria, 12
septembrie 2013, Adevărul - articol Historia

Gl.bg (ret) dr. Ion Vulpe