Sunteți pe pagina 1din 4

Afacerea necurată a „optanţilor unguri“ din Ardeal:

cum a fost târâtă România în procese internaţionale de grofi şi conţi care au avut
proprietăţi înainte de 1918

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate, prin
Reforma agrară, a constituit în anii 1920 obiectul unor dispute internaţionale înverşunate. Controversa, din
păcate, nu s-a terminat nici până în zilele noastre.
După Primul Război Mondial(1914-1918), provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut
Imperiului habsburgic s-au alipit sau au format state naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a
„pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Aşa s-a născut problema „optanţilor
unguri“ din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, unde au avut proprietăţi întinse familii care se revendicau
ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare.
În Transilvania vorbim de de 367 de „optanţi“, care deţineau aproape 80 la sută din suprafeţele
agricole şi de pădure, în numele statului ungar ai cărui cetăţeni şi erau.
Problema „optanţilor unguri” din Transilvania a apărut în temeiul unei interpretări eronate a legilor
româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, potrivit profesorului universitar dr. Ioan Corneanu.
În contextul acestei interpretări, Guvernul Ungariei a ajuns la concluzia existenţei unei
incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare din România şi Tratatul de la Trianon (n.r. tratatul
semnat de Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial cu Ungaria, în 4 iunie 1920).

Pretenţiile financiare ale „optanţilor“: peste 33 miliarde de lei


Prin Tratatul menţionat s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria.
„Locuitorilor Transilvaniei, care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice,
care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune ce trebuia exprimat într-un anumit termen cu
privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a
Ungariei, fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.
Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi
marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal, au preferat să nu recunoască şi
nici să accepte Unirea şi, foarte important, au ales cetăţenia ungară sau, în orice caz, nu au preferat cetăţenia
română şi au plecat, deci, în străinătate.
De aici s-a încetăţenit şi termenul de «optanţi unguri»”, prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, în
studiul „Problematica proprietăţii foştilor optanţi unguri în actualitatea istorică şi legislativă din
România“. Cu alte cuvinte termenul de „optanţi” i-a vizat pe acei locuitori de origine ungară, sau declaraţi
unguri din Transilvania, care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română.
Profesorul universitar dr. Ioan Corneanu arată că, potrivit articolului 61 din Tratatul de la
Trianon, locuitorii fostei monarhii austro-ungare primeau naţionalitatea statului care dobândise
teritoriul respectiv. În acelaşi tratat, la articolul 63 se făcea o derogare, în sensul că persoanele cu vârsta
peste 18 ani, care pierdeau naţionalitatea maghiară şi dobândeau o nouă naţionalitate, puteau să opteze,
în decurs de un an de la semnarea tratatului, pentru naţionalitatea maghiară şi să-şi schimbe domiciliul
în Ungaria. Aceleaşi dispoziţii le regăsim şi în Tratatul pentru protecţia minorităţilor, din 13 decembrie
1919, semnat la Paris , în care se stipulează: „supuşii unguri în vârstă de mai mult de 18 ani, vor avea
facultatea să opteze pentru orice naţionalitate le-ar fi deschisă”.
Tratatul de la Trianon Articolul 250 din Tratat mergea mai departe: „bunurile, drepturile şi
interesele supuşilor unguri, situate pe teritoriul fostei monarhii austro-ungare, nu vor putea fi confiscate
sau lichidate în conformitate cu aceste dispoziţiuni. Aceste bunuri, drepturi sau interese vor fi restituite
celor în drept, libere de orice măsură de acest fel sau de orice altă măsură de dispoziţiune, de administrare
forţată sau sechestru. Ele vor fi restituite în starea în care se găsesc înainte de aplicarea măsurilor în
chestiune, adică la confiscare sau lichidare”.
Marii proprietari de pământuri din Transilvania au profitat de prevederile articolului 250, care
spunea că: „reclamaţiile care ar putea fi făcute de către supuşii unguri vor fi supuse Tribunalului arbitrar
mixt, prevăzut de art.239” şi s-au adresat acestei instanţe. Cei în cauză au revendicat dreptul de proprietate
asupra terenurilor expropriate sau obligarea statului român la plata unor despăgubiri cu mult peste preţul
proprietăţilor funciare. După ce au refuzat cetăţenia română şi au optat pentru cea maghiară, au pretins să fie
exceptaţi de la expropriere, solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale. Mai mult, cereau să
fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal, chiar dacă au părăsit cu bună credinţă
teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din
vremea feudalilor”.
„În relaţiile cu România, problema «optanţilor unguri» a luat o altă turnură, la care au concurat doi
factori, în principal. Cercurile de interes ale optanţilor infiltrate în sferele puterii din România timpului,
sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi, pe de altă
parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite. Guvernanţii, cercurile
puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative
având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a
fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau
intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat
pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc“, prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop. Profesorul
adaugă şi faptul că pretenţiile de expropriere a „optanţilor“ erau exorbitante: peste 33 de miliarde de lei,
care să se achite imediat. Asta, în condiţiile în care bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei!
„Pe plan internaţional, plângerile optanţilor unguri au avut un alt ecou şi acuzaţiile proferate de ei,
potrivit cărora România ar fi încălcat prevederile Tratatului de la Trianon, au fost luate în considerare. Numai
aşa se poate explica dimensiunea internaţională a conflictului şi tergiversarea pe o perioadă de 10 ani a
soluţionării lui. La prima vedere, revendicările ungureşti având ca obiect dreptul optanţilor la despăgubiri şi
exonerarea Ungariei de plata despăgubirilor de război, păreau convingătoare.
La o analiză sumară, răzbăteau falsificările, mistificările şi grandomania tradiţională a unei naţiuni
care se dorea a fi mai mult decât o ţineau puterile“, susţine Ioan Corneanu. România a mizat pe „cartea
Titulescu“ Cel care demascat, în numele României, aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu,
reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.
„El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu
toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi
autoritatea de care se bucura au dus la acceptarea punctului de vedere că Reforma Agrară din România, în
jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga
Naţiunilor nu se poate amesteca. S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a
redactat un document proces-verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul
Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul-verbal, alături de Nicolae Titulescu şi
reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor“, mai scrie Ioan Sabău-Pop.
Numai că, cercurile oficiale maghiare nu au fost de acord cu actul semnat, cu toate că
reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele Guvernului.În scurt timp, l-au înlocuit la Ligă cu
contele Apponyi. „Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul
României, odată cu numirea contelui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al
stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din
partea Ungariei“, subliniază Ioan-Sabău Pop.
În lucrarea „N. Titulescu, Documente diplomatice“ găsim pledoaria marelui profesor şi diplomat
roman din 20 aprilie 1923, în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor. Diplomatul român a adus argumente şi
dovezi concludente în direcţia că Reforma Agrară din România, din 1921, a vizat în egală măsură pe toţi
ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un
mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe
un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată”. Tot din lucrarea citată mai sus aflăm că, întrucât Consiliul
Societăţii Naţiunilor a constatat că există două poziţii diametral opuse, bazate pe două teze ireconciliabile,
izvorâte din interpretarea diferită a tratatelor de pace şi a legislaţiei agrare româneşti, a recomandat părţilor să
supună litigiul Curţii permanente de justiţie de la Haga , dar Titulescu a respins această propunere. Motivul
invocat era că soarta reformei agrare, de o importantă covârşitoare pentru România, nu poate fi subordonată
unei decizii judiciare.
Despăgubiri plătite de România: peste 100 tone de aur
Tot Corneanu ne aduce în atenţie şi plângerile depuse de „optanţii unguri“, în 1923, la Tribunalul
mixt româno-maghiar de la Paris:
- 250 de procese agrare, pentru 130 de milioane franci aur;
-2 procese ale arhiducilor Frederik şi Joseph, pentru 160 de milioane franci aur;
-185 de procese ale funcţionarilor în valoare de 1.800.000 franci aur;
-10 procese ale societăţilor de căi ferate, pentru 40 de milioane franci aur;
-13 procese privind producţia de război, pentru 15 milioane de franci aur;
-6 procese pentru blocarea argintului, în valoare de 120.000 franci aur;
-9 procese pentru rechiziţii militare, în valoare de 433.000 franci aur; 9 procese diverse, pentru
388.000 franci aur;
- l proces pentru societatea de trafic al căilor ferate, pentru 700.000 lei şi 2.006.205 coroane
aur.
Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia Potrivit profesorului Ioan Corneanu, pe parcursul derulării
procesului „optanţilor unguri“, Titulescu a adus argumente din care rezulta că: nu există incompatibilitate
între reforma agrară din 1921 şi Tratatul de la Trianon sau Statutul minorităţilor; a existat o egalitate
perfectă de tratament între grofii unguri şi moşierii români, între ţăranii români şi ţăranii unguri, în
aplicarea reformei agrare; au fost expropriaţi şi despăgubiţi în mod uniform toţi proprietarii, fără deosebire
de naţionalitate; au fost împroprietărite toate familiile de ţărani îndreptăţite; în Transilvania au fost
împroprietărite 539.694 de persoane, din care 369.000 de români şi 87.426 de unguri; exproprierea, act
având caracter intern, ce ţine de dreptul suveran al statului, a avut ca scop să menţină şi să consolideze
structura social-economică a României, sporind mica proprietate.
„În urma proceselor purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, care au durat
peste şapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care
au reclamat sub denumirea încetăţenită de «optanţi unguri» Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept
de creanţă. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată în franci elveţieni şi coroane
aur, după cum a fost convertită obligaţia“, profesorul Ioan Sabău-Pop. Tot în contextul despăgubirilor
optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia
creată prin Tratatul de la Versailles, cerând Guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi
satisfăcuţi „optanţii“.
În urma „Procesului optanţilor”, desfăşurat în perioada 1923-1930, Tribunalul Arbitral de la Paris
a obligat Statul Român să plătească despăgubiri Ungariei şi optanţilor unguri, în aur.
Prin Fondul Agrar, deschis la o bancă din Elveţia (la Basel), s-a plătit echivalentul a peste 100
tone de aur pur, de 24 carate. Dovezile pot fi găsite în documente oficiale referitoare la clădirile, terenurile
agricole şi pădurile expropriate. Interiorul Bibliotecii Bathayaneum Profesorul Sabău-Pop mai susţine că, în
împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic, chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut
magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii, după care, în
baza Legii Reformei Agrare din 1921, a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea
lor, evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a
schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile. Potrivit profesorului,
readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor”, este o eroare cu
atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în
cazul acestora. Cu alte cuvinte, ne putem întreba, dacă întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi,
conţi, baroni, husari, nu ar fi sinonimă , în bună măsură, cu anularea actului Marii Uniri din 1918! Asta,
întrucât toate aceste proprietăţi au fost răscumpărate de statul român în aur şi dolari, încă din anii 1930!
(Articol scris de NICU NEAG) Citiţi şi:

Citeste mai mult: adev.ro/pbedsm