Problema reparatiilor de razboi

Dupa sfarsitul primului razboi mondial imaginea Europei era dezolanta, de la pagube
estimate la 140 de miliarde de dolari, pana la 10 milioane de morti, pe tot cuprinsul Europei.
Victoria Antantei a impus statelor infrante, pe langa alte coditii si achitarea unor reparatii de
razboi, ca o masura de refacere economica. Considerat statul cu cel mai mare grad de pericol,
Germaniei, prin tratatul de la Versailles, i s-au impus o serie de garnatii militare, de la
dezarmarea aproape totala, pana la impovararea cu unele sarcinile financiare pe care Germania
trebuia sa si le asume, cunoscute sub numele de “reparatii de razboi”, alaturi de celelalte state
invinse. Articolul 231 al tratatului stipula ca “Germania recunoaste ca e responsabila de a fi
pricinuit toate pagubele suferite de guvernele aliate si asociate”1, astfel prin aceasta formulare s-a
consacrat termenul de “reparatie” si nu despagubire, cum se obisnuia, pentru ca se accentua
caracterul juridic civil al sanctiunii, astfel trebuiau suportate doar “pagubele suferite de stat si
persoane civile”2, nu si cheltuielile efective de razboi. La Versailles nu s-a stabilit o suma fixa, ci
urma sa se creeze o comisie a reparatiilor, iar plata despagubirilor sa fie guvernata de doua
principii:
1. Germania v-a plati pana la 1 mai 1921, 20 miliarde de marci aur, din care 10%
direct Belgiei.
2. Se va crea o comisie care sa supravegheze plata si care sa fixeze suma necesara
pana la 1 mai 1921.
Suma reparatiilor a fost majorata, in special la cererea Angliei, pana la 1 mai 1921, prin
adaugarea la cifra reparatiilor si a pensiilor militare. Comisiua urma sa aiba 5 membri:
Franta, Anglia, USA, Italia si dupa caz, Belgia, Iugoslavia sau Japonia. Neratificarea
tratatului de la Versailles de senatul american, a facut ca prezenta americana sa fie
satisfacuta doar printr-o delegatie oficiala. Lipsa unui plan comun al tarilor europene, a facut
ca problema reparatiilor de razboi sa fie pusa serios sub semnul intrebarii. Anglia isi dorea o
suma importanta pentru achitarea unei datorii propri Statelor Unite, insa fara sa afecteze
economia Germaniei, in care vedea un viitor partener economic, pe cand Franta, care a

1
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, Vol. I, Ed. Stiintelor Sociale si Politice,
Bucuresti, 2006, p. 16.
2
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 56.
prezentat un document de 482 de pagini3, obtinut din documentele Germane, care aratau
distrugerea organizata a indutriei Franceze, dar si a celor Romane si Belgiene, cerea chiar si
achitarea cheltuielilor de razboi pana la un anumit punct. Aceste neintelegeri, cauzate de
faptul ca fiecare isi dorea o suma mai mare pentru sine, plus acuzele de imperialism ale
britanicilor la adresa francezilor de-a lungul timpului, a facut ca instrumentele coercitive ale
comisiei sa fie aproape nule, singurele sanctiuni in caz de neplata fiind “acte de interdictii si
represalii economice, iar guvernele vor putea estima luare si de alte masuri” 2. O alta cauza a
neintlegerilor a reprezentat-o si prezenta marilor monopoluri economice, in special a marilor
banci care au facut presiuni atat de puternice, incat revista Democratia scria in 1920 “Cine-si
mai inchipuie ca pacea au facut-o popoarele si reprezentatii lor legali, acela este un mare
naiv”3. Comisia reparatiilor a intrat in vigoare la 10 ianuarie 1920, avand 9 sarcini extrem de
complexe, de la lichidarea bancii Austro-Ungare, pana la stabilirea unui plan de achitare al
reparatiilor, plus dobanzi, pe 30 de ani, insa niciunul din obiectivele economice nu a fost
atins vreodata, astfel chestiunia reparatiilor a fost punctul cel mai nevralgic al conferintei de
pace de la Versailles. Tratatul de la Saint-Germain cu Austria din 10 septembrie 1919, cel de
la Trianon cu Ungaria din 4 iunie 1920, Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine la data de 27
noiembrie  1919  între Puterile Aliate, (inclusiv România) și Bulgaria si cel de la Sevres cu
Turcia sin 10 august 1919 statorniceau aceleasi raspunderi pentru asa zisele reparatii
orientale. In realitate doar Bulgaria a achitata suma de 2.25 miliarde de franci in aur, iar
germania a intampinat masurile prin ample proteste, care au culminat cu lovitura de stat din
13 martie 1920 cand, brigada baltica, un corp al armatei Germane a patruns in Berlin.
Lovitura de stat a fost dupa cateva zile paralizata de greva si rezistenta de stanga din Ruhr,
insa miscarea de rezistenta a fost inabusita sangeros intr-o zona care trebuia sa fie
demilitarizata, de patrundrea trupelor regulate germane, astfel s-a restabilit ordinea, cu
aceasta ocazie s-a manifestat un dezacord profund intre francezii care se opuneau si britanici.
Temandu-se de spectrul tot mai indepartat al reparatiilor de razboi, s-a hotarat de marile state
invingatoare, adoptarea unei masuri numita: Cota de eliberare, pentru toate statele aflate sub
dominatia Austro-Ungara, astfel, initiatorul, premeierul britanic, spunea:”Noi am cotractat
1
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 56.
2
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, Vol. I, Ed. Stiintelor Sociale si Politice,
Bucuresti, 2006, p. 17.
3
Emilian I. Bolt, op. cit., p. 58.
enorme datorii pentru a sustine razboiul care a eliberat toate aceste populatii, ele trebuie sa
participe la plata propriei eliberari.”1. Din 1924 state precum Romania, sau Iugoslavia devin
parte din grupul celor care au datoria achitarii reparatiilor de razboi, in valoare de 1.4
miliarde de franci in aur.
La conferinta de la Spa din 1920 pentru prima data, a participat si o delegatie a
Germaniei, care a pus in discutie ideea platii in natura a datoriei, prin diverse bunuri precum
carbunele sau otelul. S-a ajuns in sfarsit la sumele si cotele care reveanu deoptriva invinsilor
si invingatorilor, astfel Germania trebuia sa achite 132 de marci in aur, o suma convenita cu
greu, iar reparatiile orientale 12 miliarde marci aur. Din reparatiile Germaniei, Frantei ii
revena 52%, Angliei 22%, Italiei 10% Belgiei 8%, iar restul de 6% se impartea altor state 2,
printre care si Romania cu o cota de 1%. Din reparatiile orientale, Franta 26%, Italia 25%,
Grecia 12%, Anglia % si Romania 10%3. Germania tergiversat achitarea reparatiilor de
razboi, ceea ce i-a facut pe Francezi sa-i puna in practica planul mai vechi de ocupare a
Renaniei, de pe urma caruia sperau ca vor obtine 4 miliarde pe an. astfel la 8 iunie 1921
trupele fraceze au inceput ocuparea landului german, prin ocpuarea a trei localitati, iar dupa
2 ani de conferinte esuate si sprijinul tot mai vadit al Angliei pentru neplata reparatiilor de
razboi germane, a dus in 11 ianuarie 1923 la ocuparea intrgului land si la ruptura cardinala
Anglo-Franceza. Cancelarul German a implicat intreaga populatie in asa numita rezistenta
pasiva, o greva generalizata, care atragea dupa sine si suspendarea totala a platii in natura.
Consecintele au fost atat de grave, in special la nivelul inflatiei, incat pana la sfarsitul anului
un dolar ajungea sa valoreze in marci 500 de miliarde de marci. “Salariatii luau salariile in
rucsacuri, in cosuri de rufe, trebuind sa cheltuiasca totul in aceeasi zi ca sa nu rmana cu bani
devalorizati”4. Impotriva ocupatiei Franceze s-au facut presiuni continue, de la Anglia si
Uniunea Sovietica, pana la Vatican si chiar tensiuni in parlamentul francez, la care Franta a
raspuns ca nu accepta interventia niciunei puteri temporale sau spirituale in prorpia politica.
Ocuparea regiunii Ruhr a avut consecinte si asupra francului care a pierdut 40% din valoare,
in special datorita costurilor mari de ocupatie, dar si a unei aramte de 300 de mi de militari
activi care necesitau 6 miliarde pentru intretinere, iar marca a pierdut aproape intreaga

1
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 71.
2
Idem, p.76.
3
Idem, p. 77.
4
Idem, p. 93.
valoare. Momentul Ruhr a dus la aparitia pentru prima data pe scena politica a germaniei, a
partidului lui Adolf Hitler, care s-a remarcat printr-o rebeliune armata in Munchen la 9
noiembrie 1923, total esuata, insa ca un semnal al nationalismului sovinist.

Planul Dawes
Planul Daws a fost un compromis facut Germaniei. Situatia economia grea a Frantei, care
avea nevoie urgenta de un imprumut pe care doar Anglia sau SUA i-l putea oferii, dar si
datorita retragerii sprijinului Belgiei asupra ocuparii regiunii Ruhr, a acceptat la 13
noiembrie 1923 intrunirea unei comisii de experti care sa analizeze minutios resursele
germaniei si suma reala pe care aceasta o poate plati. Ministrul Francez a actionat mai mult
din disperare decat din convingere, avand in vedere declaratiile lui, portivit carora ideea era
germana si de origine germana. Astfel in inauarie 1924 comisia de experti si-a inceput
lucrarile, avandu-i in frunte pe americanii Charles Dawes si magnatul industriei electrice
americane Owen D. Young. In 28 ianuarie 1924 comitetul s-a deplasat la Berlin, unde in
functie era noul cancelar W. Marx si care reusise deja sa stopeze injlatia prin emiterea unei
noi monede Rentenmark, fara acoperire in aur insa garantata de “ipotecile asupra
proprietatilor funciare germane”1. S-au propus doua solutii: evacuarea regiuni Ruhr si
investirea masiva de capital Anglo-American care sa permita o reforma industriala si
monetara in Germanai astfel incat sa ajunga capabila sa-si achite obligatiile. Generalul
Dawes era macinat de doua dileme: daca Germania obtinea aceste investitii atunci avea o
situatie mai buna ca invingatorul, dar va putea platii despagubirile si riscul unei Germanii
intarite care, revansarda, ar putea sa puna in pericol din nou pacea Europei, insa gandul ca un
“german cu o stare buna, ar fi multumit de soarta sa si nu l-ar mai interesa revansa” 2. Dupa
trei luni, planul Dawes era gata si proprunea: stabilizarea monedei si a bugetului Germaniei,
gasirea unor mijloace practice pentru obtinerea reparatiilor si esalonarea acestora in timp,
stabilirea unor garnatii politice si economice care sa permita plata, fara, insa, a i se paraliza
situatia economica. Se mai propunea infintarea unei Banci de emisiune, indepemdenta de
guvernul german, cu un capital de 400 milioane marci aur, in Germania si strainatate, care sa
joace un rol economic, ca si in ditribuirea reparatiilor intr-un cont administrat de un comitet,
care mai stabilea si plata in bunuri, intr-un mod sigur la adresa monedei germane. De
1
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 102.
2
Ibidem.
asemenea se stabilea ca Germania sa primeasca un imprumut de 800 de milioane de marci de
aur. Planul nu continea suma care trebuia achitata prin reparatii si nici perioada de timp in
care trebuie facuta plata, o atitudine se pare premediata, in conditiile in care generalul Dawes
era un prieten al fracezilor. Reactia la Berlin, in ciuda valului de critici de origine
nationalista, a fost disponibilitatea de-al accepta. La august 1924 planul a fost adoptat de
marile puteri la Londra, unde s-a stabilit si crearea unei comisii de artitraj care sa judece intre
statele aliate, astfel puterea comisiei reparatiior, dominata de fracezi, a inceput sa se clatine.
Ca semn al bunavointei trupele franco-belgiene se angajau in timp de un an sa evacueze
regiunea Ruhr. In urma planului s-a organizat o noua conferinta la Paris care sa stabileasca
noile cote de repartitie, sigura modifiecare majora era in dreptul Romaniei care primea de la
1%, 5% acum din reparatiile germane.
“Planul Dawes era un plan provizoriu, pentru 5 ani. Ratele anuale s-au ridicat in 5 ani de
la un miliard marci aur la doua miliarde si jumatate. In general planul Dawes reprezenta o
amputare notabila a cifrei reparatiilor de razboi”1. In Germania imprumutul de 800 de
milioane de marci aur a dus in 1924 la colectarea cu 40% mai mare a impozitelor decat se
preconizase. In acelasi timp pretul produselor de larg consum ramanea stabil, iar numarul
muncitorilor someri a scazut in 1925 de la 500 de mii la 300 de mii, astfel bugetul
Germaniei ajunsese sa fie mai echilibrat decat cel al Frantei, care a ajuns la un moment dat
chiar sa imprumute Germania, marele dusman. Planul Dawes nu a luat in calcul
despagubirile orientale ceea ce a provocat nemultumirea unor tari, precum Romania sau
Cehoslovacia, astfel Romania a ajuns in situatia de-a avea mai mult de platit, decat de primit.

Planul Young
In 1928 oficialii germani isi exprimau ingrijorarea potrivit careia Germania traieste
numai din imprumuturi, creditata de tari precum USA, Anglia, Elvetia sau Suedia, in cazul
unei crize economice, problema reparatiilor ar devenii revenii cu efecte mai devastatoare.2
Ingrijorarea americana fata de imprumutul acordat Germaniei i-a impins la presiuni
asupra marilor guverne europene pentru injumatatirea reparatiilor de razboi, prevazandu-se
tot mai mult in mediul american aparitia inevitabila a unei crize de proportii. Astfel s-a decis

1
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, Vol. I, Ed. Stiintelor Sociale si Politice,
Bucuresti, 2006, p. 58.
2
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 170.
elberarea inanite de termenul celor 5 ani ai planului Dawes, a regiunii rehnane, in schimbul
crearaii unei comisii de supraveghere. O luna mai tarziu 1928 Anglia si Franta au decis
crearea unui nou plan, care sa-l inlocuiasca pe precedentul si care sa stearga definitiv urmele
razboiului. Astfel ministrul de finante englez Winston Churchill spunea pe 22 octombrie
1928 “Aliatii urmaresc in prezent gasirea unui aranjament potrivit caruia Germania isi va
putea dirija singura finantele sale, fara control strain si fixarea, in mod definitiv, a sumei
globale pe care o va avea de platit”1. AStfel la 9 februarie 1929 s-au reunit reprezentatii
Frantei, Angliei Italiei, Japoniei si in premiera reprezentantii Germaniei, in noua comisie
prezidata de Owen D. Young, pentru redactarea unui nou plan economic. S-a decis
eliminarea Comisiei reparatiilor, care functiona din 1921, achitarea reparatiilor in doua etape
de 22 si 37 de ani, datoria Germaniei se reducea de la 130 de miliarde la 38 cu o dobanda de
5%, eliminarea controlului strain in economia germana, constituirea Bancii Reglementelor
Financiare cu un capital de 100 de milioane de dolari condusa de un american, menita sa
rezolve chestiuni pur financiare dintre state. Multe state mici, lasate pe dinafara au
conditionat aderarea la planul Young prin obtinerea unui loc in conducerea Bancii. Reactia
germanilor a fost in special sceptica, de la refezul de-a indatora generatiile viitoare, pana la
svonurile cvasiunanime in politica germana cum ca acest acord se va respecta maximum 10
ani.2. S-a recurs la acest plan si entru ca in urma imprumutului american Germania era
capabila sa plateasca in moneda datoria. Daca inainte 60% din plata reparatiilor era in natura,
carbuni, otel, azot etc. planul Young prevedea dispartiatia acestei forme de plata in 7 ani care
periclita productile interne ale statelor beneficiare, care erau obligate sa isi neglijeze proprile
industrii in schimbul bunurilor germane, astfel s-a recurs stingerea treptata a despagubiriilor
in natura.3
Moratoriul Hoover
Criza economica a avut un impact devastator asupra sistemului de reparatii, astfel conditiile
grele ale crizei, dar si atitudinea concesiva a Europei de-a lungul timpului au facut ca
sistemul reparatiilor sa se prabuseasca definitiv. In vara anului 1931, se intrezarea criza, in
doar 10 zile rezerva de aur a Richeului scazu-se cu un miliard de marci, in timp ce datoria se

1
Emilian I. Bolt, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991, p. 172.
2
Idem, p. 181.
3
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, Vol. I, Ed. Stiintelor Sociale si Politice,
Bucuresti, 2006, p. 74.
cifra la 23 de miliarde de marci, dintre care 11.5 miliarde pe termen scurt, adica mai putin de
un an, iar Germania trebuia sa achite si obligatiile reparatiilor, astfel in iunie 1930 cancelarul
german declara imposibilitatea de-a mai respecta planul Young si de-a plati reparatiile de
razboi. Situatia imprumuturilor americane era in pericol si intr-un fel risca sa reflecte escul
administratiei americane de la planul Dawes si Young acum, astfel pentru a salva imaginea
tarii dar si investitile, presedintele american Herbert Clark Hoover propune un moratoriu de
un an, suspendarea platii tuturor obligatilor provenite din sistemul reparatiilor de razboi
pentru 12 luni. Moratoriu se aplica si reparatiilor orientale, iar unele state, precum Grecia se
bazau pe acele sume in conditiile in care 76% din valoarea bugetului il reprezentau, iar in
Iugoslavia erau o marte majora a resurselor bugetare. In Franta moratoriul a fost interpretat
ca sfarsiutul reparatiilor de razboi, in timp ce Anglia mergea si mai departe sustinand un
moratiu, pe langa cel economic si unul politic, pe 10 ani care ar fi scos Germania de sub
obligatia oferirii de garantii generale si automat inlesnirea reinarmarii.
La 31 iulie 1931 cea mai mare agentie de creditare din germania se prabuseste, atrangand
dupa sine si alte bani si institute, iar Bursa isi inchide portile. Conferintele care au urmat nu
au putut, pe langa niste sfaturi si credite pe termen scurt sa gaseasca solutii impotriva
prabusirii economiei germane, aderandu-se totusi la moratorul Hoover. S-a propus Bancii
Reglemnetelor Internationale sa observe nevoie de creditare ale germaniei si solutia pentru
conversia creditelor din credite pe termen scurt in credite pe termen lung. S-a emis un raport
prin care se recomanda: anularea planului Young si constatrea ca plata nu se va mai putea
relua vreodata in forma actuala. Guvernul Francez refuza categoric stergerea cu buretele a
reparatiilor de razboi germane si insista pentru plata din venitul cailor ferate germane a
reparatiilor. In 1932 in Elvetia s-a semnat un acord intre Franta si Anglia prin care se angajau
la masuri de ameliorare a situatiei economice. Franta accepta desfiintarea planului Young, la
presiunile anglo-americane si in cele din urma s-a acceptat reducerea reparatiilor de razboi
germane la doar 3 miliarde de marci aur, primele emisiuni elibernadu-se la 3 ani de la
semnarea acordului. In 1933 problema reparatiilor nu mai prezenta interes, discutile care au
durat 13 ani se dovedisera zadarnice, momentul 1931 a fost de facto anularea reparatiilor de
razboi germane care a atras dupa sine si anularea reparatiilor orientale.
 In perioada urmatoare la putere in Germania v-a iesi partidul National Socialist condus de
Adolf Hilter care decide reinarmarea Germaniei, parasirea ligii natiunilor si promovarea unui
nationalism sovinism care v-a arunca Europa din nou in haos, criza, saracie si razboi.
Bibliografie:
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, Istoria relatiilor internationale, Vol. I, Ed. Stiintelor
Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.
EMILIAN I. BOLT, Diplomatia de conferinte, Ed. Junimea, Iasi, 1991.

Pe ce criteriu se stabilea achitarea in natura.

In primul rand exista o cota pentru fiecare natiune, iar despagubirile erau meniste sa
acopere achitarea in bani.
Imprumuturi germane: cat la suta a reusit sa ianpieze.
germania a platit in total 2.3 miliarde de marci aur in bani si restul in natura.
Ascensiunea lui Adolf Hitler a dus la denuntarea totala a planului de la Versaille si
nerestituirea datoriilor catre creditorii externi.
Ce s-a intamplat cu reparatiile austriece si in decurusul perioadei au avut loc in
privinta reparatiilor orientale.
In privinta reparatiilor austriece s-a constata incapacitatea de plata iar una dintre cele
9 masuri ale comisiei reparatiilor a fost lichidarea Banci Austriece de pe urma careia se
spera obtinerea unor sume. Bulgaria a fost cea care a platit o suma de aproape 2
miliarde pana la inceputul crizei, iar imperiul otoman s-a luptat cu razboiul cu grecia si
intr-un fel a fost izolata
Cum vezi modul in care a afectat aceasta problema relatiile internationale.
Relatia care a suferit cel mai mult a fost cea Anglo-Franceza care a cunoscut o
puternica decadere.
Care a fost dupa tine. solutia ce-a mai buna cea dupa primul raz mondial si cele de
dupa al II-lea