Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE


SPECIALIZAREA DREPT

STATUL - SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Student:

1
Definiția statului
Statul poate fi considerat ca principalul creator, destinatar și apărător al dreptului
internațional public. Pe plan național, statul este o organizare politică a societății cu o putere
suverană, care subsumează diferite autorități cu atribuții specifice – legislative, executive,
jurisdicționale.

Pe plan internațional, statul este un membru al societății internaționale si este subiectul


direct și nemijlocit al dreptului internațional, având capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea
drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

În societatea internațională, statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de
întindere, populație, dezvoltare. Ele participă la relații internaționale pe baza principiului
egalității suverane, fiind singurele subiecte care dețin atributele suveranității.1

1. Personalitatea juridică a statelor:2


Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- Populația – este o comunitate umană permanentă, deci statul este o expresie a unui grup
uman. Dreptul internațional public consacră dreptul popoarelor sau națiunilor de a dispune
de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. O populație, care se poate defini ca
popor sau națiune, poate să-și exercite dreptul la autodeterminare.
- Teritoriul – este un element-condiție esențial pentru existența grupului uman organizat
politic in stat și pentru exercitarea suveranității în planul relațiilor interne.
- Guvernul – este expresia concretă a organizării politice a unui grup uman. Prin definiție
guvernul este autoritate politică prin care populația se organizează în interior și prin care
relaționează cu alte entități ca personalitate internațională. Este necesară existența unui
aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri și reguli politico-administrative.
- Capacitatea de a intra în relații cu alte state.

2. Tipuri de state:
În societatea internaţională există mai multe timpuri de state:
a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi administraţiei
de stat şi reprezintă subiecte unice de drept;
b) compus(uniuni de state), reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state
independente, cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.
c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.

1
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol.I, pg.77.
2
Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, All Beck, București, 2002, pg.89

2
2.1. Statul unitar:
Se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi
administraţiei. Chiar dacă este împărţit în unităţi teritoriale, pentru nevoile de administraţie,
statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern şi extern, nici una din unităţile sale neavând
atribuţii paralele sau concurente cu cele ale organelor centrale. Puterea politică în statele unitare
poate fi delegată prin descentralizarea administraţiei publice locale, însă tot guvernul rămâne
piesa centrală supremă. Populaţia unui stat unitar are o singură cetăţenie și doar statul este
subiect de drept internaţional public.

2.2. Uniunile de state:


Pe lângă statele propriu zise există şi uniunile de state, în care statele îşi păstrează identitatea,
fiind legate numai prin anumite elemente ce exprimă anumite interese comune. Din categoria
uniunilor de state fac parte uniunea personală, uniunea reală, confederaţia şi federaţia.

A. Uniunea personală. În cazul uniunii personale, statele erau unite prin persoana
monarhului, menţinându-şi calitatea distinctă de subiecte de drept internaţional(ex: dubla alegere
a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, până la crearea unor organisme comune Munteniei şi
Moldovei, în 1862). 3

B. Uniunea reală. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală implică anumite
sincronizări ale politicii statelor care se unesc, dar elementele comune nu sunt de natură să
elimine calitatea distinctă de subiect a statelor componente. Existenţa uniunii reale are consecințe
asupra politicii externe a statelor în cauză, deoarece acestea având anumite instituţii comune
(parlamente, comisii de apărare etc.) nu mai pot acţiona în mod diferit pe plan internaţional, unul
în raport de celălalt. Ele continuă să-şi păstreze individualitatea distinctă, prin faptul că numai
unele activităţi urmează să se desfăşoare în comun, în timp ce altele rămân de competenţa
entităţilor suverane.

C. Confederaţia de state. În cazul confederaţiei de state, ne aflăm în faţa unei asociaţii a unor
subiecte de drept internaţional, care îşi creează organe comune, având atribuţii în domeniul
apărării, financiar, al politicii externe. Raporturile dintre statele care alcătuiesc o confederaţie
sunt raporturi de drept internaţional stabilite de tratatul de constituire. Pe de altă parte,
confederaţia are şi ea calitatea de subiect distinct de drept internaţional, organul central comun
având în general abilitatea de a încheia tratate, de a primii şi de a trimite reprezentanţi
diplomatici.

D. Statul federal. Reprezintă colectivităţi complexe în care numai statul federal apare ca
subiect de drept internaţional, constituţia fiind actul care stabileşte competenţele organelor
federale. Statele ce fac parte dintr-un stat federal devin simple provincii, privilegiile lor

3
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.42

3
referindu-se mai mult la autoadministrarea locală, pe care continuă să o păstreze şi care se
reflectă în diversitatea legislaţiei, a unor reglementări administrative sau poliţieneşti.

2.1.1. Vaticanul
În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi nestatale
precum cazul Sfântului Scaun. Se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al
Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, ci mai degrabă rolul primordial rezultă
din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale, Biserica Romano - Catolică.

Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun,
suveranitatea Papei nu a fost contestată. Urmarea încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între
Italia şi Sfântul Scaun, acesta era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. În
doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept internaţional de
tip statal, argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului
(suveranitatea şi independenţa), și că teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o
autonomie a serviciilor sale publice.

Cu toate acestea Vaticanul se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de drept


internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii internaţionale, are calitatea de observator în
cadrul ONU, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar.

De asemenea, Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale. În prezent,


Vaticanul este acceptat ca subiect de drept internaţional, particularizându-se prin organizarea sa
şi funcţia pe care o îndeplineşte. Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe
ideea tradiţională că Papa este „suveran secular” din perioada de formare a dreptului
internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale, Biserica Romano -
Catolică, pe de altă parte.

Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929. Totuşi, Vaticanului îi
lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:4

1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple;

2) populaţia este foarte mică;

3) naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv

4) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.

Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din comunitatea internaţională cu


care acesta întreţine relaţii diplomatice și are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în
interesul Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.

4
Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, ed. SITECH, Craiova, 2010, pg.38;

4
2.1.2. Statul permanent neutru:
Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului internaţional
contemporan, ea implicând poziţia unui stat de neamestec în conflictele militare. Neutralitatea
permanentă reprezintă o instituţie modernă, de care beneficiază o serie de state, în baza unei
opţiuni suverane şi a recunoaşterii internaţionale. Neutralitatea permanentă, ca statut juridic cu
trăsături proprii, s-a afirmat încă din secolul al XIX-lea. Elveţiei i-a fost recunoscut statutul de
neutralitate permanentă din 1815 iar Belgia a avut acest statut din 1839 până în 1919.

Luxemburgul a avut statut de neutralitate permanentă începând cu anul 1867 până în anul
1948, când noua Constituţie a statului nu se mai referă la acest statut. În timp ce neutralitatea
Elveţiei a fost respectată în timpul celor două războaie mondiale, neutralitatea Belgiei în primul
război mondial şi a Luxemburgului, în ambele războaie mondiale, a fost nesocotită de Germania.

Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului ce îşi asumă acest
statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau legi interne speciale, care sunt
urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi „garantare” a acestui statut din partea altor state,
mai ales a marilor puteri, exprimate individual ori colectiv.5

Un stat are neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice războaie ce
ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe militare.
Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în dreptul la autoapărare
individuală şi colectivă, în care el poate utiliza propriile sale forţe armate şi poate cere ajutorul
altor state, în cazul în care statutul său de neutralitate ar fi nesocotit. Regimul juridic actual al
neutralităţii în caz de conflicte armate dobândeşte o serie de elemente noi, ţinând seama şi de
progresele înregistrate în tehnicile de luptă şi mijloacele de purtare a războiului, în special de
pericolul pe care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru următoarele
obligaţii:6

 să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca


scop pregătirea războiului;
 să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare,
inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre
militare sau alte asemenea utilizări;
 să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament
nuclear;
 să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

5
Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept internaţional public, Ed. Universitaria,
Bucureşti, 2008.
6
Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, București, 2002, Vol I, pg.157;

5
3. Suveranitatea statului:
Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public şi
aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul care
posedă capacitate deplină, asumându-şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional. Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de
faptul că, celelalte state recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă
statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii
internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. În virtutea atributului de
suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a
exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul
şi sub jurisdicţia sa, adoptând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan
extern, are dreptul de a reprezenta şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni. În doctrina
internaţională prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă
personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente:

a. existenţa unui teritoriu determinat;


b. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de membri);
c. un guvern, relativ stabil;
d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. 7
Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în următoarea corelaţie:
orice subiect al comunităţii internaţionale având personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă
o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit
teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată în acest teritoriu.8

4. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor:


Sub raport conceptual există o strânsă corelaţie între teoria drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale ale statelor şi aceea a drepturilor omului. Inerente oricărui stat, drepturile
fundamentale considerate ca fiind sacre, intangibile şi indivizibile, nu sunt capabile de nici o
instrăinare sau alterare.

Nici un stat nu poate renunţa la aceste drepturi, după cum nu poate abdica de la datoriile ce-i
revin. Toate statele beneficiază în egală măsură de aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic
exclude prin definiţie situaţiile privilegiate pentru unele din ele în dauna celorlalte.

7
Marţian Niciu, Drept Internaţional Public, Ed. Servosat‖, Arad, 1999, pg.108-109;
8
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997,
pg.74.

6
La rândul lor, obligaţiile fundamentale, alcătuiesc temelia indispensabilă desfăşurării
normale a relaţiilor dintre ţări.

Ele se impun în egală măsură tuturor statelor, atât în raporturile lor bilaterale cât şi în cele cu
caracter multilateral. Promovarea drepturilor nu este posibilă fără îndeplinirea obligaţiilor, în
timp ce orice abatere de la obligaţii afectează însăşi realizarea drepturilor.

Dintre drepturile statelor se reţin: dreptul la existenţă, dreptul la suveranitate şi


independenţă, dreptul de a-şi decide propriile destine, dreptul la pace şi securitate, dreptul la
dezvoltare, dreptul la integritate teritorială şi inviolabilitatea frontierelor, dreptul la autoapărare,
dreptul asupra resurselor naturale, dreptul la egalitate, dreptul de a participa la rezolvarea
problemelor internaţionale, dreptul la cooperare, dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la
realizările ştiinţei şi tehnicii, dreptul de a face parte din organizaţiile internaţionale, dreptul de a
participa la tratatele internaţionale şi dreptul la un tratament nediscriminatoriu.

Ca obligaţii ale statelor au fost enunţate respectarea personalităţii statelor, respectarea


suveranităţii şi independenţei statelor, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa,
respectarea suveranităţii permanente asupra resurselor naturale, promovarea progresului
economic şi social, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezarmarea, nerecurgerea la
propaganda în favoarea războiului, lichidarea colonialismului şi neocolonialismului, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, eliminarea discriminării rasiale, dezvoltarea
colaborării internaţionale, nediscriminarea, conservarea şi protejarea mediului înconjurător,
respectarea drepturilor şi intereselor celorlalte state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate. 9

9
Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Drept internaţional public, Ed. Sitech, 2010, pg.149

7
Bibliografie

 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
 Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I Ed. Lumina Lex, București, 2002
 Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept internaţional public,
Editura Universitaria, Bucureşti, 2008
 Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2002
 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I Editura All Beck, Bucureşti,
2005

 Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, Editura SITECH, Craiova, 2010