(1983).

International Journal of Psycho-Analysis, 64:227-241

CONCEPTUL DE RELAȚII INTERNE DE OBIECT

Thomas H. Ogden

Teoria relațiilor de obiect, deși deseori se crede despre ea, în mod eronat, că ar fi o teorie
exclusiv interpersonală, este de fapt în mod fundamental o teorie a relațiilor interne1
inconștiente de obiect, aflate într-o relație dinamică cu experiența interpersonală curentă.
Analiza relațiilor interne de obiect se centrează pe explorarea relației dintre obiectele interne
și modalitățile prin care pacientul rezistă la modificarea acestor relații interne inconștiente de
obiect în fața experienței curente. Teoria clasică nu include conceptul de obiecte interne. În
locul acestora, există concepte comune, parțial interconectate, cum ar fi urmele de memorie,
reprezentările mentale ale sinelui și ale obiectului, introiectele, identificările și structurile
psihice.
Constituie teza acestei lucrări faptul că ”internalizarea” unei relații de obiect implică în
mod necesar clivarea eului2 în părți care, atunci când sunt reprimate, constituie obiecte
interne care se află într-o relație inconștientă specifică unele cu altele. Această relație internă
este determinată de natura relației de obiect originale, dar în nici un caz nu corespunde total
cu aceasta, fiind, în plus, potențial modificabilă prin experiența ulterioară. Relația internă de
obiect poate fi mai târziu re-externalizată prin mijloace ale proiecției și identificării
proiective, într-un cadru interpersonal care generează astfel fenomenele de transfer și
contratransfer ale analizei și toate celelealte interacțiuni interpersonale.
Pe mai departe, propunem ca relațiile interne de obiect să fie privite ca suborganizări
dinamice inconștiente ale eului, capabile să genereze semnificații și experiență, cu alte
cuvinte, capabile de gândire, simțire și percepție. Aceste suborganizări se află în relație
inconștientă unele cu altele și includ (1) suborganizări de sine/personale ale eului, adică părți
ale eului în care persoana își simte mai clar ideile și sentimentele ca fiind ale sale și (2)
suborganizări obiectale ale eului prin care sunt generate semnificații prin intermediul
identificării unei părți a eului cu obiectul. (cf. Hartmann, 1964);(Jacobson, 1964); (Sandler
& Rosenblatt, 1962). Această identificare cu obiectul este atât de profundă încât sinele
original este aproape în întregime pierdut. Această concepție despre relațiile de obiect interne
merge dincolo de noțiunea clasică de sine/self și reprezentări mentale ale obiectului. Ceea ce
se propune aici este ideea că eul este divizat în părți care sunt capabile, fiecare la rândul ei, să
genereze experiență într-un fel modelat după semnificația obiectului căpătată într-o relație
timpurie de obiect, în timp ce altele generează experiență într-un mod care rămâne fixat într-
un pattern congruent cu trăirea din aceeași relație timpurie de obiect. Cele două părți ale eului
rămîn conectate și atunci când sunt reprimate constuie o relație internă inconștientă de obiect.
Această conceptualizare a relațiilor interne de obiect este depășită de contribuțiile lui
Freud, Abraham, Melanie Klein, Fairbairn, Winnicott and Bion. Deși există diferențe
1
În această lucrare, termenul intern va fi folosit cu referire nu la o locație geografică, ci ca
eveniment intrapersonal (adică este vorba despre un singur sistem al personalității), în opoziție cu o
interacțiune interpersonală care implică două sau mai multe persoane.
2
Termenul eu va fi folosit pentru a ne referi la o parte a personalității capabilă să genereze
semnificații psihologice conștiente și inconștiente, inclusiv semnificații perceptive, cognitive,
emoționale etc. Pe măsura dezvoltării, această parte a personalității devine din ce în ce mai capabiăl
nu numai să organizeze și să lege semnificații individuale în procesul gândirii, memorării, iubirii, urii
etc., dar și să regularizeze, într-o anumită măsură, relația dintre suborganizările eului care s-au
detașat de întregul original.

1
teoretice semnificative la acest grup de analiști, conceptul de obiecte interne a fost abordat de
fiecare dintre ei astfel încât să constituie terenul de dezvoltare pentru următorii, în ceea ce
constituie, din punctul meu de vedere, linia principală de gândire a teoriei relațiilor de obiect.
Contribuția fiecăruia dintre acești analiști la conceptul de relații interne de obiect va fi
discutată. Pe baza contribuțiilor reciproc avantajoase ale acestor analiști, va fi prezentată o
concepție integrată asupra naturii relațiilor interne de obiect. Apoi vom arăta cum este
îmbogățită înțelegerea fenomenelor clinice de transfer, contratransfer și rezistență, privind din
perspectiva teoriei relațiilor interne de obiect propusă de această lucrare.

DEZVOLTAREA UNEI TEORII A RELAȚIILOR DE OBIECT

A OBIECTELOR INTERNE

Freud nu a folosit nici termenul de obiecte interne, nici nu a generat o conceptualizare

echivalentă cu cea pe care o vom discuta aici ca conceptualizare a relațiilor de obiect a
obiectelor interne. În Interpretarea Viselor (1900) el a făcut referire la urmele mnezice
inconștiente presupunând că acestea aveau puterea să perpetueze sentimentele implicate în
experiențele timpurii uitate, pentru a atrage atenția asupra lor în cursul unui vis sau
formațiune de simptome și pentru a presa în scopul exprimării lor conștiente, a reprezentării
prin vis și a reprezentării simbolice în comportamentul simptomatic și în patologia
caracterială. În 1914, Freud a introdus ideea că, în anumite circumstanțe, fantasmele
inconștiente despre obiecte pot lua locul relațiilor actuale cu persoanele.
În ”Doliu și Melancolie” (1917), identificarea este centrată pe mijloacele prin care o
persoană nu doar că își amintește, dar și înlocuiește, parțial, un obiect extern pierdut, cu o
parte a sinelui care a fost modelată după obiectul extern pierdut. Freud a descris cum în
melancolie, o relație cu un obiect extern este ”transformată… într-o ruptură între activitatea
principală a eului și eul așa cum a fost modificat prin identificare” (p. 249). Cu alte cuvinte, o
relație externă este înlocuită printr-o relație internă care implică o interrelaționare între două
părți active ale persoanei care au rezultat prin splitarea eului.
În 1923, Freud a extins noțiunea de identificare astfel încât să includă nu doar o modelare
a sinelui după obiectul extern, ci în cazul formațiunii supraeului, un proces prin care funcțiile
obiectului extern sunt instituite în psyche. Freud (1940a), la sfârșitul vieții sale, a rezumat
astfel teoria sa asupra formării structurii prin care este generată o nouă configurație activă: ”O
parte a lumii externe a fost abandonată, cel puțin parțial, pe măsură ce un obiect a fost luat în
eu prin identificare, și, prin urmare, a devenit o parte integrantă a lumii interne”. Această
nouă configurație psihică continuă să îndeplinească funcțiile care până acum fuseseră
îndeplinite de oameni [obiectele abandonate] în lumea externă: îl observă pe eu, îi dă ordine,
judecă și amenință cu pedeapsa, exact ca părinții al cărui loc l-a luat (p. 205). Freud este pe
linia de gândire care propune un model prin care un obiect extern este ”prin identificare…
luat în eu”. El continuă să explice că luarea obiectului în eu implică stabilirea unei ”noi
configurații psihice” adică o parte a personalității care are capacitatea de a îndeplini funcții în
lumea internă, care au fost anterior îndeplinite în lumea externă, de obiecte. Noua
configurație se află în relație cu eul și poate percepe, gândi, reacționa și iniția activități. Mai
mult decât atât, are propriul sistem de motivații: ”observă eul, îi dă ordine, judecă și amenință
cu pedeapsa.” Freud descrie aici o secvență de dezvoltare normală în care copilul, în
contextul relațiilor sale cu obiectul extern, stabilește o suborganizare a eului care are
capacitatea de a avea o motivație independentă și are o relație de obiect cu alte părți ale eului.
Aeastă nouă configurație se află în relație cu eul și poate percepe, gândi și reacționa iar
lucrările lui Freud ”Fetișismul” (1927) și ”Separarea eului în procesele de apărare” (1940b),

2
invocă conceptul de clivaj al eului3 pentru a da cont de felul în care cineva poate ști sau nu
știi în același timp. Cu alte cuvinte, eul poate fi divizat în mod defensiv, astfel încât să
opereze pe baza unor tipuri diferite de înțelegere a realității. Aceasta reprezintă în același
timp și o clarificare a procesului de clivaj al eului implicat în formarea supraeului, cât și o
extensie a ideii de a explica diviziunea internă a personalității altfel decât prin intermediul
formării supraeului.
Conceptul lui Freud de structuri psihice sau 'configurații' care operează într-o ”lume
internă” care s-a dezvoltat în contextul relațiilor timpurii ale unei persoane cu obiectele
externe, constituie cadrul teoretic în care s-au dezvoltat toate contribuțiile următoare la teoria
relațiilor de obiect. Contribuțiile lui Karl Abraham au avut un rol central în dezvoltarea
ramurii relațiilor de obiect în teoria psihanalitică și, în particular, au oferit baza de la care și
Klein și Fairbairn și-au dezvoltat ideile. Lucrând în cadrul teoriei pulsiunii sexuale a lui
Freud, Abraham (1924) a dat mai mare importanță decât Freud rolului obiectului în
dezvoltarea libidinală și a pus mai mare accent pe rolul fantasmei în viața psihică. Divizunea
propusă de Abraham în dezvoltarea timpurie în stadiile pre-ambivalent, ambivalent și post-
ambivalent, a fost precedentul stadiilor de dezvoltare psihică timpurie shizoid4 și depresiv ale
lui Klein și Fairbairn. În mod inerent, în concepția lui Abraham despre diferitele forme de
ambivalență față de obiecte, a apărut noțiunea de varietate a formelor de conflict psihic legate
de experiența diferențierii sine-obiect.
În timp ce contribuția lui Abraham la teoria relațiilor de obiect a constat mai ales în
schimbarea accentului pus în cadrul conceptual propus de Freud, Melanie Klein (1975),
evidențiind rolul relațiilor interne inconștiente de obiect, a introdus o nouă perspectivă după
care să se organizeze gândirea clinică și metapsihologică. Klein (1946), (1958) privea copilul
la naștere ca funcționând cu un eu primitiv, slab organizat dar întreg, în relație cu un obiect
care era perceput ca întreg. Sub presiunea unei anxietăți intolerabile a anihilării iminente
produsă de pulsiunea de moarte, copilul încearcă, defensiv, să se distanțeze de propriul simț
al distrugerii, clivând atât eul, cât și obiectul, în părți mai gestionabile (pentru că sunt
separate), bune și rele, ale experienței relațiilor cu obiectul. În termeni mai puțin tehnici,
copilul simplifică, face mai gestionabilă, o relație inimaginabil de complicată cu mama
(incluzând aici coexistența sentimentelor de iubire și ură simțite față de mamă și venite din
partea mamei), tratând relația respectivă ca fiind mai multe relații între accepțiuni inechivoc
iubitoare sau inechivoc răuvoitoare ale sinelui și obiectului. Aceste aspecte ale relaționării
copilului cu obiectul, sunt ținute separat prin intermediul fantasmelor proiective și
introiective. Clivarea experienței trăite de copil în relaționarea cu obiectele îi permite crearea
unui sanctuar psihic (ferit de sentimente ostile și distructive) în cadrul căruia se poate hrăni în
siguranță, în care poate lua în sine în siguranță, ceea ce are nevoie de la mama sa.
Această teorie a dezvoltării timpurii a stabilit o concepție despre viața psihică bazată pe o
organizare internă derivată din relaționarea unor părți clivate ale eului asociate cu obiectele
interne. Există neajunsuri considerabile în teoria relațiilor interne de obiect a lui Klein. Cel
mai important este faptul că Klein nu clarifică dacă ea consideră relațiile interne de obiect
fantasme sau relații între configurații active capabile să simtă, gândească, perceapă etc. De
fapt, ea le afirmă pe ambele și, de multe ori, le amestecă între ele, prezentând fenomenele
clinice în termenii relaționării între o configurație activă și un gând (cf. Mackay, 1981).
Acest lucru dovedește o confuzie a nivelelor de abstractizare, analogă ideii că un gând este
conținut într-un neuron.

3
Bettelheim (1981) a arătat că ”ego” este o traducere incorectă a lui 'das ich' care ar fi mai corect
tradus prin 'the I'. Propoziția 'clivare a Eului (the I)' surprinde mai bine noțiunea unei subdiviziuni a
capacității persoanei de a gândi, percepe și creea experiență, decât termenul impersonal 'clivaj al
ego-ului'.
4
Klein a folosit inițial termenul de poziție paranoidă, dar sub influența lucrărilor lui Fairbairn, a
adoptat termenul poziție paranoid-schizoidă în 1952 (Klein, 1975, p. 2n).
3
 Eșecul stabilirii relațiilor directe între configurațiile active și idei dă ocazia scrierilor lui
Klein. De exemplu, în descrierea vieții psihice timpurii, Klein spune: ”Figurile persecutorii
clivate care fac parte din inconștient sunt legate, de asemeni, și de figurile clivate idealizate.
Figurile idealizate se dezvolată pentru a proteja eul împotriva celor terifiante” (1958, p. 241).
Analiștii clasici subliniază faptul că noțiunea de figuri idealizate care protejează eul de cele
amenințătoare este echivalentă cu a spune că există ”demoni” interni prietenoși sau ostili,
care operează în interiorul minții. ”O multitudine de minți sunt incluse într-un singur aparat
psihic… persoana este văzută ca un container de microorganizări multiple, independente,
care sunt, de asemenea, și microdinamice” (Schafer, 1968, p. 62). Kleinienii au replicat că
aceste figuri nu sunt demoni, ci fantasme inconștiente: ”Obiectele interne nu sunt `obiecte`
situate în corp sau în psihic: ca și Freud [în teoria sa despre supraeu] și Melanie Klein descrie
fanstasme inconștiente pe care le au oamenii despre conținutul acestora” (Segal, 1964, p. 12).
Totuși, în ciuda clarificărilor venite de la kleinieni, trebuie să ne reamnitim că o fantasmă
inconștientă (produsul ”gândirii-fantasmă” 'fantasy-thinking', Isaacs, 1952, p. 108) este
până la urmă un gând, ca și figurile din fantasmă. Dacă obiectele interne sunt gânduri, așa
cum sunt ele conceptualizate de către Segal și Isaac, atunci ele nu pot să gândească, să
perceapă sau să simtă și nici nu pot proteja sau ataca eul. Chiar și în prezent, kleinienii nu au
fost capabili să se detașeze de Scylla demonizată și de Caribda amestecării diferitelor nivele
de abstractizare (respectiv, configurații active și gânduri).
Teoria kleiniană a relațiilor interne de obiect cu amestecul său de fantasmă și dinamism,
alături de Teoria lui Freud asupra originii supraeului, au format backgroundul pentru
contribuțiile lui Fairbairn la teoria relațiilor de obiect. Fairbairn (1940), (1944), ca și Klein,
privea eul infantil ca fiind întreg încă de la naștere și capabil de relaționare cu obiecte întregi
externe. În măsura în care ”acordajul” dintre mamă și copil lipsește, copilul are un sentiment
intolerabil de deconectare și se apără prin intermediul clivajului părților de eu pe care le simte
ca fiind inacceptabile pentru mamă. Aceste părți clivate de eu rămân fixate în relație cu
părțile nesatisfăcătoare ale obiectului. Această relație parțial-obiectală (clivarea eului în
relație cu un obiect absent emoțional și rejectant) este reprimată în scopul de stăpâni
sentimentele implicate și în efortul de a schimba obiectul într-unul satisfăcător. Eul și
obiectul frustrant suferă alte divizări pe linia clivajelor în funcție de calitățile afective diferite
ale relației de obiect nesatisfăcătoare. De exemplu, calitățile ispititoare ale relației și calitățile
rejective ale relației, se separă unele de altele în lumea internă a copilului. O parte
semnificativă a eului (eul central) menține o relație cu acceptul și calitățile acceptate ale
obiectului (mama îndeajuns devotată [Winnicott, 1951]) în opoziție cu mama idealizată în
mod defensiv). Eul central este parte a eului conștient dar include și aspecte inconștiente
dinamice, cum ar fi eforturile sale defensive de a nu conștientiza aspectele neplăcute ale
relației cu obiectul.
Fairbairn, deși lucra într-un cadru freudian, se lupta cu ceea ce el considera a fi neajunsuri
ale teoriilor freudiană și kleiniană. Fairbairn (1946) a evidențiat faptul că Freud concepea id-
ul ca fiind energie fără structură (Freud, 1933) și eul ca fiind structură fără energie. Adică,
id-ul era văzut ca ”investiri instinctuale în căutarea descărcării – care după părerea mea
reprezintă tot ce există în id” (Freud, 1933, p. 74), în timp ce eul era văzut ca fiind organizat
în funcționări dar fără a avea propria sursă de energie. Fairbairn (1944), (1946) a înlocuit
dihotomia freudiană a eului și id-ului, structură și energie, cu noțiunea de ”structuri
dinamice”. Aceste structuri dinamice sunt concepute ca părți ale minții capabile să acționeze
ca și configurații/instanțe independente, având propriul sistem motivațional. În termeni
energetici, se poate spune că acestea au propria sursă de putere. În termeni psihologici,
Fairbairn spune că aceste aspecte ale persoanei au capacitatea de a gândi și a dori în
conformitate cu propriul sistem de generare a semnificației. În concordanță cu această teorie,
fiecare părticică de eu (aspect al personalității), clivat defensiv în cursul dezvoltării,
funcționează ca o entitate în relație cu obiectele interne și în relație cu alte subdiviziuni ale
eului.

4
 Cu privire la importanta chestiune a statusului teoretic al obiectelor interne, Fairbairn
afirmă că ”în interesul consistenței, trebuie să trag acum concluzia logică a teoriei mele
despre structura dinamică și să recunosc că, deoarece obiectele interne sunt structuri, ele
trebuie să fie dinamice, cel puțin într-o anumită măsură”. În formularea acestei concluzii și în
virtutea acestei recunoașteri, nu urmez doar precedentul creat de Freud dar, de asemenea, s-ar
părea că mă conformez și cerințelor acestor fapte psihologice așa cum se relevă ele, de
exemplu, în vise și în fenomenul paranoiei… Trebuie să recunosc, totuși, că în practică este
foarte dificil de diferențiat între activitatea obiectelor interne și activitatea structurilor eului
cu care acestea se asociază; și, având în vedere evitarea oricărei aparențe demonice, pare
înțelept să înclinăm balanța spre evidențierea activității structurilor eului mai degrabă decât în
celălalt sens. Cu toate acestea, rămâne adevărat că, în anumite circumstanțe, obiectele interne
pot obține o independență dinamică care nu poate fi ignorată. În acest sens, fără îndoială că
trebuie să căutăm o explicație a animismului fundamental al ființelor umane, care nu este
câtuși de puțin vizibil cu ochiul liber…”(1944, p. 132).
Concluzia lui Fairbairn că nu numai suborganizările eului ci și obiectele interne trebuiesc
considerate, ”cel puțin într-o anumită măsură”, structuri dinamice, clarifică conceptul de
relații interne de obiect dintre instanțele semiautonome din cadrul unei personalități singulare.
Este evident din citatul de mai sus ca Fairbairn a ezitat un pic înainte să își formuleze
concluzia deoarece părea prea apropiată de formularea lui Klein, pe care el o considera
demonizantă. Există câteva aspecte incomplet clarificate în teoria lui Fairbairn care ar fi putut
determina îndoielile sale asupra acestei perspective. Studiind lucrarea lui Fairbairn, căutăm în
van definițiile termenilor structură și dinamic. (Așa cum nu se poate găsi nici definiția
conceptului de structură psihică în scrierile lui Freud.) Presupun, din felul în care folosește
Fairbairn termenul de structură, că el se gândește la un set stabil de idei sau reprezentări
mentale. Aceste idei conștiente și inconștiente sunt credințe consistente prin care se poate
planifica sau măsura comportamentul cuiva și reacția la experiențe noi dar care nu gândesc,
reacționează, percep etc. ele însele. Baza pentru a determina dacă o parte a personalității este
dinamică o reprezintă capacitatea pentru celelalte forme de activitate psihologică (respectiv
gândire, simțire, percepție etc.). Atunci când Fairbairn spune că obiectele interne nu sunt
”doar obiecte” ci și structuri dinamice, pare să spună că, cel puțin parțial, figurile interne nu
sunt numai reprezentări mentale ale obiectelor dar sunt și instanțe active a căror activitate este
percepută de sine/self și de alte structuri dinamice ca având caracteristici specifice, care sunt
apoi organizate și înregistrate ca reprezentări mentale stabile. De aceea, este posibil să existe
o structură fără dinamism (un set stabil de idei sau convingeri) dar, tot de aceea, nu este
posibil să existe dinamism fără structură. Pentru Fairbairn, conceptul de id ca rezervor de
energie este înlocuit de noțiunea unui set inconștient de structuri ale eului și ale obiectului,
fiecare capabilă de activitate psihologică variabilă ca grad de primaritate.
În gândirea lui Fairbairn rămânde neclară relația dintre conceptul de eu și influența
acestuia asupra conceptului de obiecte interne dinamice. Poate exista o structură dinamică (de
exemplu, un obiect intern) care să fie distinct de eu? Asta pare să spună Fairbairn și, după
cum vom vedea mai târziu, acesta poate fi motivul ezitării sale de a recunoaște pe deplin
natura dinamică a obiectelor interne.
Contribuția majoră a lui Donald Winnicott la dezvoltarea unei teorii a relațiilor interne de
obiect a fost teoria sa privind multitudinea de organizări ale sinelui care funcționează în
relație una cu cealaltă, în cadrul unui sistem de personalitate.
Winnicott (1951), (1952), (1954), (1960) a privit copilul ca fiind născut cu potențialul pentru
o individualitate unică a personalității (denumită organizare a personalității de tip True Self -
sine adevărat) care se poate dezvolta în contextul unui mediu responsiv și conținător, asigurat
de o mamă îndeajuns de bună. Totuși, atunci când o mamă substituie ceva din ea cu gestul
spontan al copilului (de exemplu, propria anxietate legată de separare cu explorarea curioasă
a copilului), copilul resimte o întrerupere traumatică în dezvoltarea simțului său de sine.
Atunci când asemenea ”neacordaje” sunt predominante în relația primară mamă-bebeluș,
copilul va încerca să se apere prin dezvoltarea unei a doua organizări (reactive) a
5
personalității (organizare de tip False Self – sine fals). Acest Sine Fals monitorizează cu
vigilență și se adaptează nevoilor conștiente și inconștiente ale mamei și, procedând astfel,
asigură un exterior protector în spatele căruia Sinele Adevărat își permite intimitatea necesară
pentru a-și menține integritatea.
Sinele fals nu este conceput ca fiind ceva rău; dimpotrivă, este un sine îngrijitor (1954)
care ”gestionează” activ viața, astfel încât un sine interior să nu resimtă amenițarea de
anihilare rezultată din presiunea excesivă de a se dezvolta în conformitate cu logica internă a
altei persoane (mama). Amenințarea cu anihilarea simțită de sinele adevărat conduce la un
sentiment de dependență absolută față de organizarea personalității de tip sine fals. Aceasta
face ca pentru o persoană să fie extrem de dificil să nu se mai bazeze atât de mult pe acest
mod de funcționare prin sinele fals, în ciuda conștientizării goliciunii vieții care derivă dintr-o
asemenea funcționare. Acest mod de funcționare poate duce de multe ori la succesul
academic, vocațional și social dar, peste timp, persoana se simte din ce în ce mai plictisită,
”reacționând/trăind automat”, detașat, mecanic și fără spontaneitate (cf. Ogden, 1976).
Statusul teoretic al obiectului nu este discutat de Winnicott, dar scrierile sale evidențiază
faptul că el tratează obiectele interne ca reprezentări mentale. Și teoria structurii dinamice a
lui Fairbairn și concepția lui Winnicott despre sinele fals și sinele adevărat reprezintă pași
importanți în dezvoltarea unei teorii a relațiilor de obiect în care configurații inconștiente ale
persoanei, fiecare cu capacitatea de a genera semnificații conform propriilor patternuri de
legătură, se angajează în relații interne una cu cealălaltă. Este implicită ideea, în gândirea
ambilor autori, atât a lui Fairbairn, cât și a lui Winnicot, că conceptualizarea conflictului
intrapsihic ca fantasmă inconștientă a unor forțe interne opuse, nu reflectă în mod adecvat
modul în care o persoană supusă unor conflicte interne se simte, gândește, percepe și se
comportă în două feluri deodată și nu doar își imaginează că face așa. În conformitate cu
părerile lui Fairbairn și Winnicott, este mai corect să spunem că persona se comportă ca și
când ar fi două persoane deodată decât că se gândește că ar fi două persoane într-una, una în
conflict cu cealaltă.
Având în minte aspectul neclarificat al statusului teoretic al obiectului intern, o idee a lui
Wilfred Bion devine pertinentă, în mod particular. Bion a descris la început identificarea
proiectivă ca pe un proces interpersonal, în care cineva se trezește ”manipulat ca și cum ar
juca un rol, oricât ar fi de dificil de recunoscut, în fantasma altuia” (1952, p. 149). Într-un
cadru interpersonal, persoana care se identifică proiectiv se angajează într-o fantasmă de a
respinge un aspect nedorit sau periculos al său și în depozitarea acelei părți din sine într-o altă
persoană, într-un mod manipulativ. Există o presiune reală, interpersonală exercitată asupra
”recipientului” identificării proiective care este, în mod inconștient, destinată să îl forțeze să
trăiască și să se poarte într-un fel care este congruent cu fantasma proiectivă inconștientă. În
condiții optime, recipientul ”conține” (Bion, 1962) sau procesează (adică gestionează matur)
sentimentele și ideile evocate, făcându-le astfel disponibile pentru re-internalizare de către
proiector, o versiune mai gestionabilă și integrabilă decât cea care a fost proiectată.
(Consultați Ogden, 1979), (1981), (1982b pentru o discuție mai detaliată asupra
identificării proiective.)
Mai târziu, Bion (1957) a spus clar că el privește identificarea proiectivă nu doar ca pe un
proces interpersonal dar și ca pe un proces intrapersonal. Este o extindere rezonabilă a teoriei
că indidividul este conceput ca fiind compus din mai multe suborganizări ale personalității,
fiecare capabilă să acționeze semiautonom, fiind astfel capabilă să proceseze și identificările
proiective de la una la alta. După cum se poate constata din discuțiile precedente, această
perspectivă asupra sistemului personalității este o dezvoltare a contribuțiilor la teoria
relațiilor de obiect a lui Klein, Fairbairn și Winnicott.
Pentru Bion (1956), (1957), identificarea proiectivă implică clivarea personalității (nu
doar o clivare a reprezentării de sine) și o expulzare a suborganizării rezultate într-un obiect
intern. Schizofrenul, datorită unei incapacități aproape complete de a tolera realitatea,
înlocuiește percepția cu o formă extremă de identificarea proiectivă. Prin fragmentarea
funcțiilor sale perceptive în componente izolate și apoi prin proiectarea acestor funcții (încă
6
resimțite ca sine/self, într-o anumită măsură) asupra obiectului, schizofrenul creează un tip de
obiect intern numit ”obiect bizar”. Acest obiect este apoi simțit ca având propria viață: ”În
fantasma pacientului, particulele expulzate de eu duc o viață independentă și incontrolabilă,
în afara personalității, dar fără a conține sau a fi conținute de obiecte externe” (1956, p. 39).
Un exemplu dat este proiecția funcției vizuale asupra unui gramofon (mai corect spus, asupra
unei reprezentări psihice a gramofonului) producându-se astfel un obiect bizar, care este
perceput ca fiind capabil să îl spioneze pe pacient. Este ca și cum o parte a personalității sale
”a devenit un lucru” (1957, p. 48). Acest tip de fragmentare defensivă și proiecție a minții
asupra unui obiect (reprezentare), este marca personalității psihotice.
Bion subliniază rolul fantasmei în procesul de generare a obiectelor bizare. Totuși, cred
că procedând așa, el trece cu vederea faptul că procesul de fragmentare a aparatului mental
este mai mult decât o fantasmă. Cred că formarea obiectelor bizare ar trebui înțeleasă ca
implicând două feluri diferite de operații mentale. O parte a procesului este doar o fantasmă –
un gramofon este o reprezentare mentală care este imaginată ca fiind capabilă să perceapă.
Totuși, această fantasmă este un gând generat de o parte a minții care a fost clivată, de fapt,
de mintea ”non-psihotică” și care chiar funcționează ca o suborganizare activă, separată a
personalității care se trăiește pe sine ca pe un lucru (cf. Ogden 1980), (1982a). Aș înțelege
imaginea gramofonului ca fiind echivalentă cu o reprezentare de sine a acestei părți a
personalității.
Grotstein (1980a), (1980b), (1981) a construit, pornind de la teoria lui Bion a funcționării
simultane a părților psihotice și non-psihotice ale personalității, un 'model dual' al minții în
care trăirea nu mai este concepută ca unitară, ci ca fiind suprapunerea a două sau mai multe
trăiri separate, generate de două suborganizări autonome ale personalității. Numai prin
integrarea perspectivelor experiențiale diferite se creează iluzia unei trăiri unitare, cum ar fi
creat un câmp vizual integrat cu profunzime vizuală prin integrarea unor imagini vizuale ușor
diferite, percepute de fiecare ochi. Propunerea lui Grotstein reprezintă o descoperire
importantă a celei mai fundamentale contribuții a lui Freud la psihologie. Freud a propus să
vedem mintea umană ca fiind formată din două părți, mintea conștientă și cea inconștientă.
Deși aceste două aspecte ale minții funcționează în moduri diferite (moduri de procesare
primar și secundar), ele operează simultan și contribuie împreună la generarea trăirii care este
simțită de subiect ca fiind unitară. Acest sens al unității trăirii este obținut în ciuda faptului că
părțile conștiente și inconștiente ale minții operează semiautonom.
Înainte de a prezenta o integrare a contribuțiilor anterioare la teoria obiectului intern, voi
recapitula, pe scurt, punctele critice în dezvoltarea aceste teorii psihanalitice. Melanie Klein a
fost prima care a formulat o concepție a lumii interne a obiectelor organizată în jurul relațiilor
interne de obiect, constând într- o parte clivată inconștientă a eului în relație cu un obiect
intern. Teoria ei nu a fost definit îndeajuns de clar statusul teoretic al obiectelor interne care
erau concepute ca fantasme inconștiente dar, în același timp, capabile să gândească, să simtă,
să perceapă și să reacționeze. Fairbairn clarifică chestiunea afirmând că nici obiectele, nici
reprezentările lor nu sunt internalizate; mai degrabă, ar fi internalizată o relație de obiect care
constă într-o parte clivată a eului aflată în relație cu un obiect care este, la rândul lui, cel puțin
parțial, o structură dinamică. Partea clivată a eului are capacitatea de a funcționa ca
configurație/instanță psihică activă, deși funcționează în mod primitiv datorită relativei sale
izolări de alte părți ale personalității în dezvoltare. Fairbairn, deși a numit obiectele interne
structuri dinamice, nu a explicat cum își capătă dinamismul un obiect intern (presupus a fi la
origine, un gând). Winnicott a extins noțiunea de clivaj al eului pentru a include subdiviziuni
ale experienței sinelui, dar nu a contribuit la clarificarea conceptului de obiecte interne.
Teoria lui Bion despre formarea obiectelor bizare a oferit un insight important la formarea
tuturor obiectelor interne. El a prezentat un clivaj defensiv al minții în părți care includ
suborganizări active ale minții, care se trăiesc pe sine ca fiind lucruri. Prin urmare, formarea
obiectului bizar este un proces prin care o suborganizare a minții se angajează într-o fantasmă
legată de obiect, implicând sentimente de fuziune cu obiectul sau de acaparare de către
obiect.
7
 Pe baza acestor contribuții la teoria relațiilor de obiect voi încerca acum să clarific
statusul teoretic al obiectelor interne astfel încât să facilitez gândirea clinică cu privire la
diverse fenomenele de transfer și rezistență. O relație internă de obiect implică o interacțiune
între două subdiviziuni ale personalității, fiecare capabilă să servească drept
configurație/instanță psihologică activă. Altfel, o teorie trebuie să postuleze ori (1) o relație
directă între nivele diferite de abstractizare non-echivalente, de exemplu, eul (o structură) în
relație cu o reprezentare a obiectului (un gând) sau (2) o relație între două gânduri care, în
mod necesar, ar investi gândurile cu capacitatea de a gândi. Recunoașterea de către Freud a
faptului că sunt necesare două instanțe active pentru o relație de obiect internă, se reflectă în
teoria sa despre formarea supraeului în care eul este conceput ca fiind clivat în două
organizări active, care intră într-o relație internă una cu cealaltă.
Insightul lui Fairbairn că sunt internalizate relațiile de obiect și nu obiectul, a deschis
calea gândirii și asupra sinelui - și a componentelor obiectale ale relației interne ca fiind
instanțe active, ”structuri dinamice”. Componenta-sine a fost înțeleasă ca parte clivată a
eului, ceea ce dă cont de capacitatea de a gândi, percepe, reacționa etc. Totuși, după cum am
spus și mai sus, deși Fairbairn a recunoscut că pentru consistența teoretică era necear ca
componenta-obiect a relației interne de obiect să fie și ea considerată o structură dinamică, el
nu a oferit o explicație pentru sursa acestui dinamism al obiectului intern. Aplicând teoria lui
Bion despre formarea obiectelor bizare patologice la chestiunea formării obiectelor interne, în
general, acestea pot fi conceptualizate ca părți clivate ale eului care au fost ”proiectate în”
reprezentări mentale ale obiectelor. Adică, o parte a eului este clivată pentru că s-a identificat
profund cu o reprezentare de obiect. Deoarece suborganizarea eului este ea însăși capabilă să
genereze semnificații, identificarea sa cu o reprezentare de obiect rezultă datorită unei
schimbări în modul în care acea parte a persoanei gândește depsre sine. Ceea ce a fost la
origini o reprezentare de obiect devine echivalent în trăire/empiric cu o reprezentare de sine a
unei părți clivate a eului.
În această lumină, aș spune că internalizarea unei relații de obiect poate fi gândită ca
implicând, în mod necesar, o subdiviziune duală a eului. O asemnea clivare duală ar duce la
formarea a două noi suborganizări ale eului, una identificată cu sinele în relația externă de
obiect și cealaltă identificată perfect cu obiectul. Această formulare dă cont de natura
dinamică a obiectului intern și, de asemenea, definește relația dintre conceptul de eu și
conceptul de obiecte interne. Pe scurt, obiectele interne sunt subdiviziuni ale eului care sunt
profund identificate cu o reprezentare de obiect în timp ce își mențin capacitățile eului întreg,
de a gândi, percepe, simți etc. Trebuie să reiterăm aici că o asemenea formulare nu merge mai
departe decât a mers Freud în direcția demonologiei, când a descris formarea supraeului.
Extensia logică a noțiunii lui Fairbairn de structură dinamică este ideea că eul este singura
sursă de dinamism și că alte structuri dinamice se formează numai prin intermediul unei
subdivizări a eului. Dinamismul unui obiect intern trebuie, în orice caz, să reflecte faptul că o
parte a eului s-a clivat și se află în centrul noii structuri. Faptul că această structură (obiectul
intern) este trăit ca non-sine se explică prin intermediul profundei identificări cu obiectul.
Internalizarea, care necesită o clivare a eului, apare doar în dezvoltarea timpurie și, ca
urmare, identificarea cu obiectul este de o natură slab diferențiată, respectiv, calitatea trăirii
identificării este cea de ”a deveni obiectul” în contrast cu ”a te simți ca” obiectul.
”Internalizările” adulte se contruiesc pe clivajele existente ale eului și nu implică crearea
altora noi.

TRANSFER, CONTRATRANSFER ȘI IDENTIFICARE PROIECTIVĂ

Din perspectiva relațiilor interne de obiect prezentată mai sus, transferul și

contratransferul pot fi înțelese acum ca externalizarea interpersonală ('actualizare', Ogden,
1980), (1982a) a unei relații interne de obiect. Transferul poate lua una dintre cele două
forme, în funcție de faptul dacă rolul obiectului sau cel al sinelui în relația internă de obiect
8
este atribuit altei persoane în procesul de externalizare. Atunci când este rolul obiectului
intern cel care este proiectat, pacientul simte o altă persoană, așa cum a simțit inconștient acel
obiect intern (o parte clivată inconștientă a eului identificată cu obiectul). Într-un asemenea
caz, contratransferul implică identificarea inconștientă a terapeuților cu o parte a eului
pacientului identificată cu obiectul ('identificarea complementară' a lui Racker, 1957).
Identificarea proiectivă implică, în plus, o presiune interpersonală pe terapeut de a se angaja
într-o identificare de acest fel. ”Recipientul” (adică, terapeutul) este constrâns să se vadă pe
sine numai ca pe obiectul care este reprezentat în relația internă de obiect. Mai exact, este o
încercare de a face trăirea recipientului congruentă cu felul în care obiectul intern (parte a
eului) se trăiește pe sine și percepe componenta-sine a relației interne. La acest lucru se
atașează o fantasmă incoștientă a subiectului de respingere a unei părți din sine și de a intra în
obiect într-un mod aflat sub controlul său.
Această formă de externalizare, în care o altă persoană este tratată ca și cum ar fi
componenta-obiect a unei relații interne de obiect, este procesul psihic la care ne referim, în
general, atunci când vorbim despre transfer. De exemplu, un pacient în vârstă de 20 de ani,
persista într-o relație internă, anxioasă dar și provocatoare, în care o parte a eului era blocată
în luptă cu o altă parte clivată a eului care se identificase cu o reprezentare agresivă a tatălui.
Acest pacient era preocupat de anxietatea sa față un profesor anume pe care îl simțea foarte
intimidant. Cu toate acestea, pacientul se lupta și cu dorințe inconștiente de a-l submina și
de a-l ”provoca” pe profesor în clasă. Asemenea relații transferențiale (bazate pe
externalizarea componentei-obiect a relației interne) devine o indentificare proiectivă pe
măsură ce pacientul începe să-și imagineze că este capabil sa îl ”enerveze” pe profesor de o
manieră omnipotentă și, în realitate, îl provoacă pe profesor să devină la rândul lui, agresiv.
În cealaltă dintre cele două forme de transfer descrise mai sus, pacientul simte cealaltă
persoană (respectiv, terapeutul) în felul în care obiectul intern (partea clivată a eului
identificată cu obiectul), într-o anumită relație internă de obiect, trăiește partea de eu
identificată cu sinele. Contratransferul, în acest caz, constă în identificarea terapeutului cu
componenta-sine a relației interne de obiect a pacientului (' identificarea concordantă' a lui
Racker). În acest caz, identificarea proiectivă ar implica, în plus, o fantasmă inconștientă de
proiectare a componentei-sine în obiectul extern, la care se adaugă presiunea interpersonală
asupra obiectului de a fii compliant la această fantasmă, adică obiectul extern este presat să se
simtă numai cum s-a simțit sinele în relația internă de obiect.
Externalizarea componentei-sine a unei relații interne de obiect se poate exemplifica prin
exemplul unui adolescent psihotic, care era continuu chinuit de gânduri obsesive intruzive,
halucinații auditive acuzatoare și sentimente că mintea sa era controlată de alții. El simțea că
nu putea găsi nici un moment de respiro de la aceaste asalturi interne emoționale. Pacientul a
urmat o psihoterapie individuală intensivă într-un spital psihiatric cu spitalizare de lungă
durată. În cursul acestui travaliu, trăirea curentă a pacientului a fost înțeleasă ca versiune
internă a experienței relaționării sale cu mama care, în mod regulat și în secret, îl observa ore
întregi la creșa școlii, după ce îi administrase medicație placebo pentru ”nervii” săi și
înregistrase pe bandă conversațiile din timpul cinei și crizele de tantrum pentru ca să i le pună
să le asculte apoi pentru a le ”studia”. A fost trimis pentru ”terapie” la un prieten de familie.
După fiecare ședință, ”terapeutul” raporta părinților ce aflase de la el.
Pe timpul psihoterapiei, care a avut loc pe durata spitalizării pacientului, acesta a supus
terapeutul unui bruiaj continuu, atât verbal cât și senzorial. Pe un ton neobosit, tare,
plângăcios, evident forțat, el făcea neîncetat solicitări față de terapeut. Atunci când nu era
gratificat, pacientul îl făcea în tot felul pe terapeut, lucru repetat atât de des încât ședința
aceea de 50 de minute i se părea terapeutului că fusese supus ore întregi la bocănitul unui
ciocan. Terapeutul nu se simțea numai furios dar se simțea și dezorganizat și complet
neajutorat, până la punctul în care avea sentimentul de panică, că se înneacă. Pacientul
descria aceste ședințe ca pe ”jocuri negative de control al minții”, un termen care implica
ideea că eforturile de a i se controla mintea erau ”bruiate” iar bruiajul, în schimb, avea efectul
de a trimite controlul asupra minții înapoi la sursa sa.
9
 În acest exemplu, componenta-sine a unei relații interne de obiect (în care pacientul se
simțea violent intruzat de mama sa) a fost proiectată în terapeut. Fantasma controlului negativ
al minții era însoțită de o interacțiune interpersonală care era menită să inducă în terapeut
trăirea sinelui din relația internă de obiect. Fantasma, presiunea interpersonală, împreună cu
reacția rezonantă a terapeutului au constituit o identificare proiectivă.
Al doilea exemplu care urmează este un exemplu de tip de transfer care se referă la
externalizarea componentei-sine a relației interne de obiect. Robert, un pacient schizofren de
20 de ani, aflat într-o psihoterapie intensivă, s-a angajat inconștient într-o relație internă de
obiect dureroasă, în care se simțea ”contaminat” de către o mamă care se insinua în orice
ungher al corpului și minții sale. Într-o terapie de durată extinsă, pacientul refuza să facă baie
iar terapeutul a început să se simtă deranjat de mirosul pacientului, care umplea cabinetul
mult timp după ce pacientul pleca. Fotoliul din cabinetul terapeutului se îmbibase de mirosul
pacientului și a devenit un simbol al intrării pacientului în viața terapeutului, în afara orelor
de terapie. Astfel, terapeutul s-a simțit ca și cum ar fi fost invadat de pacient, fără nici o
scăpare. În acest caz, terapeutul a fost constrâns, fără să își dea seama, să se simtă precum
componenta-sine din relația internă contaminată de mamă (o parte a eului pacientului
identificată cu reprezentarea mamei) (Consultați Ogden, 1982a, pentru o discuție mai
detaliată a acestui caz.)
Experiența mi-a arătat că identificarea proiectivă este o formă de externalizare universală
a relației interne de obiect, cu alte cuvinte, a transferului. Variabil este gradul în care obiectul
extern participă la externalizarea relației interne de obiect. Cu alte cuvinte, există întotdeauna
o parte a reacției terapetului la transferul pacientului care reprezintă o identificare indusă cu o
parte a eului pacientului care este blocată într-o anumită relație internă de obiect inconștientă.
Această identificare a terapeutului, reprezintă o formă de înțelegere a pacientului care nu
poate fi realizată nicicum, în alt fel. După părerea mea, nu este posibilă analizarea transferului
fără a ne face disponibili la participarea, într-o oarecare măsură, la această formă de
identificare. Totuși, nu este, în nici un caz, suficient să devenim un participant la
externalizarea unei relații interne. În plus, trebuie să putem înțelege care din ele este trăită ca
reflectare a nevoii pacientului de a reduce terapeutul la statutul de surogat al unei părți a eului
pacientului.
Terapeutul trebuie să fie conștient că pacientul exclude selectiv toate aspectele
personalității terapeutului care nu corespund trăsăturilor eului clivat cu care a fost identificat
terapeutul. Este necesar un travaliu psihic considerabil pentru ca terapeutul să poată integra,
conștient și inconștient, rolurile impuse lui cu ajutorul simțului de sine extins, mai bazat pe
realitate (mai ales rolul său de terapeut).

REZISTENȚA

Din perspectiva concepției despre obiectele interne propusă în acest articol, rezistența este
înțeleasă în termenii dificultății pacientului de a renunța la atașamentele patologice implicate
în relațiile sale interne inconștiente de obiect. Fairbairn (1944), (1958) a fost primul care a
înțeles rezistența în acest fel. El a evidențiat în special legătura cu obiectul intern rău. Această
legătură este bazată pe nevoia unei persoane de a schimba obiectul rău în felul de persoană
care ar fi dorit să fie obiectul.
Fairbairn (1944) a descris două forme de atașament față de obiectul intern frustrant. Un
tip de legătură cu obiectul intern rău este atașamentul sinelui intens doritor față de obiectul
chinuitor. Natura acestei legături cu obiectul este cea a dependentului față de agentul adictiv
și este extrem de dificil de renunțat la ea. (Vedeți Ogden, 1974, pentru descrierea unei
psihoterapii în care rezistența centrală a fost derivată din acest tip de legătură cu
obiectul intern.)
A doua categorie de legătură cu obiectul intern rău descrisă de Fairbairn, este legătura
sinelui care a fost nedreptățit și degradat cu obiectul neiubitor, rejectant. Aceasta ia deseori
10
forma unei cruciade pentru a denunța nedreptatea, răceala sau alte forme de greșeală din
partea obiectului intern.
Fairbairn (1940) a prezentat date clinice care demonstrează fenomenul loialității față de
obiectul intern rău, care este alimentată de convingerea inconștientă că un obiect rău este de
preferat decât lipsa totală a obiectului. Gândirea lui Fairbairn se bazează pe ideea că sănătatea
unei ființe umane și supraviețuirea acesteia depind de relaționarea cu obiectul și o persoană se
simte terifiată de anihilarea iminentă pe care o simte atunci când că legăturile cu obiectele
externe și interne sunt tăiate. Prin urmare, se agață disperat de orice legătură cu obiectul
(extern sau intern) chiar și de cele resimțite ca rele, atunci când doar acestea sunt disponibile.
Fairbairn, datorită formulării sale incomplete cu privire la natura obiectului intern, s-a
concentrat exclusiv asupra rezistențelor derivate din experiența componentei-sine a relației
interne de obiect. Așa cum am discutat și mai devreme, Fairbairn a acceptat doar cu ezitare
ideea că obiectele interne sunt structuri dinamice și nu a reușit să delimiteze relația dintre
conceptul de obiecte interne și conceptul de eu. Ca urmare, s-a limitat la studiul modalităților
în care loialitatea sinelui față de obiectul intern funcționează ca rezistență în travaliul
terapeutic.
Alte forme de rezistență au devenit identificabile din perspectiva unei teorii care
recunoștea mai pe larg relațiile interne de obiect ca implicând două instanțe/configurații,
fiecare capabilă să genereze experiență. Nu găsim rezistența doar provenind de la loialitatea
sinelui față de obiectul rău ci o găsim, de obicei, provenind de la nevoia obiectului pentru
sine. Și asta nu pentru a introduce o concepție despre lumea interioară care este ocupată de
obiecte interne care plutesc prin mintea cuiva duse de propriul curent. Din perspectiva
prezentei lucrări, aceste obiecte interne sunt înțelese ca părți ale eului identificate cu
obiectele, și, ca atare, pot intra într-o relație chinuitoare, manipulativă, umilitoare, dependentă
sau orice altă formă de relație, cu alte părți ale eului. Freud însuși a folosit asemenea cuvinte
pentru a descrie relația dintre supraeu și eu. Dificultatea de a renunța la legăturile obiectelor
interne poate fi văzută ca fiind determinată de acele părți ale eului care se trăiesc ca sine și pe
părțile eului identificate cu obiectele. Ultima categorie de rezistențe amintită nu a fost la fel
de bine nici recunoscută, nici elucidată.
Până acum, accentul a fost pus aproape exclusiv pe trăirea sinelui în relație cu obiectele
din relațiile interne de obiect. Aceasta s-a întâmplat, în mare măsură, deoarece componenta
obiect a fost conceptualizată, în principal, ca reprezentare mentală (o idee), și, de aceea, nu ar
fi avut sens să vorbim despre felul în care un gând trăiește o schimbare într-o relație internă
de obiect. Totuși, din perspectiva obiectului ca suborganizare a eului, ne putem gândi la
următoarele aspecte ale rezistenței, care rezidă din refuzul obiectului de a slăbi legăturile cu
alte părți ale eului implicate în relația internă de obiect.
1. Suborganizarea eului identificată cu obiectul se află sub o presiune constantă din
partea componentei-sine din relație, ca să se transforme într-un obiect bun. Unei
asemenea transformări i se opune aprig componenta-obiect, deoarece acest tip de
schimbare masivă a identității ar fi trăită ca anihilarea unei părți a eului.5 Relația
internă de obiect este apărată viguros din două direcții: componenta-sine refuză să
riște anihilarea rezultată din absența relației cu obiectul și, în schimb, se
străduiește să schimbe obiectul rău într-unul bun; în același timp, componenta-
obiect fentează anihilarea care ar rezulta din transformarea sa într-o nouă entitate
(obiectul bun). Motivația ultimei dă cont de des-întâlnitul moment din terapie
când pacientul se uită la terapeut cu solicitudine, spunând: ”Știu că ceea ce fac
este să mă pun în eșec singur dar să mă opresc din a gândi și a acționa astfel ar
însemna să mă transform în altcineva și nu pot face asta. Nu m-aș mai putea
recunoaște atunci când mă uit în oglindă”.

5
Îi sunt recunoscător doctorului Michael Bader pentru discutarea a unor părți din această lucrare
clinică, lucru care mi-a fost de folos în ilustrarea acestui aspect al teoriei relației de obiect.

11
 În lucrul cu pacienții borderline și schizofrenici, această formă de rezistență ascunde
sentimentele intens conflictuale ale pacientului față de acceptarea interpretărilor
terapeutului. Frecvent, în asemenea condiții, relația transferențială implică o
externalizare a relației interne de obiect de următorul tip: analistul este perceput ca
componenta-sine a relației interne în care sinele se angajează la schimbarea
componentei-obiect cu prețul anihilării acelei părți a pacientului.
De exemplu, un pacient schizofren, după mulți ani de terapie, devenea, periodic,
psihotic și regresa profund până la puctul în care intra într-o stare de muțenie și
imobilitate absolută, care dura mai multe luni. Aceste regresii apăreau tocmai
atunci când pacientul părea că ”se face mai bine”. ”Ameliorarea” era trăită de
pacient ca și cum ar fi devenit terapeutul și, în acest fel, se pierdea cu totul pe sine.
Imobilitatea încăpățânată arătată de pacient în asemenea momente era o aserțiune
inconștientă că terapeutul nu ar putea induce, seduce, manipula sau constrânge
pacientul să se schimbe în persoana pe care o ”dorea” sau de care ”avea nevoie”
terapeutul să fie pacientul. ”A se face mai bine” însemna să fie transformat în
alticineva și să nu mai existe ca persoana care se percepea el că este.
De obicei, interpretările sunt percepute de pacienții schizofreni sau borderline ca o
dilemă teribilă pentru ei: să asculte (în fantasma de a ”lua înăuntru”) poartă riscul
să devină terapeutul; să nu asculte (în fantasma de a ”refuza să ia înăuntru”) este
percepută ca purtând riscul de a pierde toate legăturile cu terapeutul și, ca urmare,
să plutească într-o izolare ”ca în afara spațiului pământesc”. În orice caz, existența
pacientului este amenințată. Pericolul de a se pierde pe sine ca rezultat al
transformării într-un ”obiect bun” este pericolul simțit de componenta-obiect a
relației interne; riscul unei izolări absolute rezultate din pierderea conexiunii cu
obiectul intern este pericolul simțit de componenta-sine a relației interne de obiect.
Este la fel de important pentru componenta-obiect a eului din relația internă să
reziste la a fi schimbată de componenta-sine, la fel de mult pe cât este pentru
componenta-sine, să încerce să schimbe obiectul rău într-un obiect bun.
2. Suborganizarea eului identificată cu obiectul simte la fel de multă nevoie pentru
relația cu obiectul ca și componenta-sine a relației interne de obiect. Componenta-
obiect menține deseori legături interne cu obiectul prin intermediul încercării de a
exercita controlul asupra obiectului său (adică, controlând componenta-sine a
relației interne de obiect). Componenta-obiect ar putea să îl chinuie, facă de
rușine, amenințe, domine, învinovățească pe obiectul său (componenta-sine a
relației interne de obiect) în scopul de a menține conexiunea cu componenta-sine.
Aceste eforturi de a controla componenta-sine sunt din ce în ce mai intense atunci
când există pericolul ca legătura să fie amenințată, de exemplu, de o formă de
relaționare mai matură cu terapeutul, care ar face aceste forme interne mai
primitive de relaționare, mai puțin necesare. 6
O pacientă obsesională aflată într-o terapie intensă își întrerupea, de obicei, rarele sale
perioade adevărate de asociere liberă, cu ”crize” de autochinuire obsesionale. De
exemplu, în timpul unei discuții pline de insighturi despre un prieten, ea își
întrerupea asocierile pentru a rumina autocritic referitor la greutatea sa, un subiect
care o preocupa în mod cronic. În timp ce ruminările continuau, devenea apoi
anxioasă în legătură cu faptul că terapeutul va pune punct terapiei datorită gândirii

6
Suborganizările eului, adică sinele inconștient și obiectul inconștient, sunt afectate, într-o oarecare
măsură, de trăirea curentă. Suborganizările eului în ceea ce privește sinele sunt influențate de trăire,
mai ales dacă trăirea curentă implică aspecte motivaționale, ambiția sau autonomia. Suborganizările
eului în ceea ce privește obiectul sunt influențate de relațiile curente cu obiectele externe, mai ales
cele referitoare la aspectele de idealizare, denigrare, gelozie, invidie etc. Un criteriu de măsurare a
sănătății psihice este gradul în care relațiile interne de obiect pot fi modificate în funcție de
experiența din prezent.
12
 sale obsesionale, fără sfârșit și fără rezultat. Pacienta era conștientă, în acest
moment al terapiei, de legătura dintre chinul său și modul în care s-a simțit ea
continuu depreciată și chinuită de mama sa. În afară că îi arăta cu orice ocazie că o
disprețuieste, mama sa o mai și amenința, de obicei, că o va trimite departe, să
locuiască la rude. (Trebuie să subliniez că aceasta era percepția pacientei față de
mama sa iar această percepție a mamei și nu o descriere obiectivă a acesteia este
prezervată în relația internă de obiect).
Relația internă de obiect după care a fost modelat transferul constă într-o relație
mutual-dependentă mamă-copil în care copilul era doritor și nerăbdător să fie
masochist dacă asta ar fi ajutat la solidificarea legăturii cu o mamă sadică care era
percepută ca fiind mereu pe punctul de a o abandona. Obiectul intern
(suborganizare a eului), percepea abilitatea altor părți ale eului pacientei de a se
angaja în asociere liberă în cadrul terapeutic, ca pe niște dovezi periculoase ale
unei capacități mărite ale acestor alte părți ale eului de a se angaja în forme mai
mature de relaționare cu terapeutul decât prevăzuse inițial ca fiind posibile. Teama
de aceste forme mai mature ale legăturii cu obiectul rezultau din convingerea
obiectului că o asemenea relaționare ar face ca componenta-sine a relației interne
de obiect să fie mai puțin dependentă de componenta-obiect. În secvența clinică
descrisă, obiectul (suborganizare a eului) și-a dublat eforturile de a-l supune pe
sine, în mod masochist, suferinței sadice sub forma atacurilor de vinovăție auto-
induse, pentru că avea o greutate mai mare. Fără nici o îndoială că natura
amenințării ultime a componentei-obiect este cea a abandonului componentei-sine
din relația internă. În secvența clinică, amenințarea cu abandonul este proiectată
pe terapeut și este percepută ca o amenințare din partea terapeutului de a abandona
pacienta, dacă nu se comportă așa cum i se cere.
În acest material clinic, rezistența (întreruperea asocierii libere) a apărut din teama de
a renunța la o anumită relație internă de obiect. Această teamă este predominant
cea a obiectului (suborganizare a eului) care atunci când a simțit o diminuare a
dependenței din partea componentei-sine, și-a reintensificat eforturile de a o
controla, punând la bătaie spectrul abandonului. În contextul unei relații interne de
obiect, orice activitate independentă de o parte a relației, este percepută ca o
dizolvare iminentă a relației care se bazează pe dependența reciprocă. Din
perspectiva realității psihice inconștiente a pacientului, este la fel de esențial
pentru componenta-obiect a eului în relația internă de obiect să mențină legăturile
cu componenta-sine, ca și pentru componenta-sine să urmărească neîncetat și să
încerce să rețină obiectul intern.
3. Sentimentele de invidie resimțite de componenta-obiect și direcționate către
componenta-sine a unei relații interne de obiect, constituie un alt tip de relație internă
de obiect care poate servi drept bază pentru rezistență. Nu rareori, auzim cum
pacienții exprimă invidie față de alții, în momente în care nu are neapărat vreo
semnificație care să se lege de situația prezentă a pacientului. De exemplu, o pacientă
borderline care era într-o psihoterapie intensivă de patru ani, a fost capabilă, pentru
prima oară în zece ani, să se întoarcă la școală și să se relaționeze cu cel de al doilea
soț de o manieră de care era mândră. Ea își abandonase copiii aflați la vârsta
pubertății, atunci când l-a părăsit pe primul ei soț, acum 15 ani. În sedințele de terapie
din prezent, în plus față de discutarea sentimentelor sale de valorizare de sine, ea a
vorbit despre faptul că le-a scris o scrisoare plină de furie copiilor ei. Pe măsură ce
vorbea despre acest lucru, a spus că le-a fost o mamă mult mai bună decât a fost
mama ei pentru ea (care s-a sinucis când ea avea 10 ani). A devenit foarte clar pentru
pacientă că era foarte invidioasă pe copiii ei. Din punctul de vedere al sinelui într-o
relație internă de obiect cu o mamă extrem de deprimată și rejectantă, invidia nu este
un sentiment care ar fi de așteptat să apară la momentul la care pacienta simțea o
stimă de sine mai mare. Totuși, din punctul de vedere al obiectului (suborganizarea
13
 eului pacientei identificată cu mama sa) nu numai că controlează componenta-sine
amenințată de sentimentele de stimă de sine mai mare, dar obiectul este invidios pe
self pentru acest nou set de sentimente simțite. Componenta-obiect, pentru a menține
o legătură (bazată pe control) cu componenta-sine, vroia să submineze sentimentele
de bunăstare ale obiectului (sinele) și să și le însușească. Este la fel de vital pentru
obiect să mențină conexiunea cu sinele. Semnele diminuării dependenței sinelui vor fi
atacate cu invidie, pe măsură ce obiectul (suborganizare a eului) începe să se simtă
lăsat deoparte.
Searles (1979) a descris date clinice similare, în care pacientul funcționează inconștient ca
fiind mai multe persoane, care pot deveni geloase una pe alta. El dă numeroase amănunte
privind modul în care o asemenea clivare internă poate fi externalizată ca o trăire
contratransferențială, în care o parte a terapeutului este geloasă pe altă parte a sa care este, la
momentul respectiv, mai dezirabilă pentru pacient. Searles este de acord (1979) cu Fairbairn
că, deși asemenea clivaje interne sunt mai evidente la indivizii borderline și schizoizi,
”trebuie să fii un om foarte curajos pentru a afirma că eul tău este atât de perfect integrat încât
este incapabil să arate vreo urmă de clivare la nivelurile cele mai profunde sau că asemenea
dovezi de clivaj al eului nu ar putea apărea, în nici un caz, la nivelurile mai superficiale, chiar
și în condiții de suferință extremă sau lovituri majore ale sorții sau deprivare excesivă”
(Fairbairn, 1940, p. 8).
Searles se concentrează în întregime pe gelozia sinelui pe altă parte a sinelui. Cadrul
teoretic al prezentei lucrări ne permite să plusăm la ideile lui Searles cu modalitățile de a
gândi despre tipurile de rezistență bazată pe gelozie sau invidie a unui obiect intern față de
sine/self.

REZUMAT

Dezvoltarea conceptului de relații interne de obiect își are rădăcinile în munca lui Freud,
Abraham, Klein, Fairbairn, Winnicott și Bion. Am formulat ideea că stabilirea unei relației
interne de obiect necesită o clivare duală a eului într-o pereche de suborganizări dinamice
inconștiente ale personalității, una identificată cu sinele și cealaltă cu obiectul în relațiile de
obiect originare timpurii. Aceste părți ale eului sunt într-o relație particulară una cu alta, a
cărei natură este determinată de trăirea subiectivă a copilului din relaționarea timpurie.
Deoarece ambele, atât componenta-obiectală cât și componenta-sine ale relației interne de
obiect sunt părți ale eului, fiecare are capacitatea de a genera trăire (de exemplu, să gândești,
să simți și să percepi) în mod semi-autonom dar, în același timp, în conexiune una cu alta.
Rezistența este înțelească ca dificultate a pacientului de a renunța la atașamentele
patologice implicate în relațiile interne de obiect. Perspectiva asupra obiectelor interne
propusă în această lucrare pune accentul pe tipurile de rezistență care până acum au fost
înțelese doar parțial. Aceste tipuri de rezistență se bazează pe nevoia obiectului intern
(suborganizare a eului) să nu fie schimbat de sine (suborganizare a eului), pe dependența
obiectului intern față de sine și pe invidia și gelozia obiectului intern pe componenta-sine a
relației interne de obiect.

14
BIBLIOGRAFIE

ABRAHAM, K. 1924 A short study of the development of the libido, viewed in the light of
mental disorders In Selected Papers on Psycho-Analysis London: Hogarth Press, 1927 pp.
418-507
BETTELHEIM, B. 1981 Presentation at the San Francisco Psychoanalytic Institute, 10
November 1981
BION, W. R. 1952 Group dynamics: a review In Experiences In Groups New York: Basic
Books, 1959 pp. 141-192 [→]
BION, W. R. 1956 Development of schizophrenic thought In Second Thoughts New York:
Jason Arsonson, 1967 pp. 36-42 [→]
BION, W. R. 1957 Differentiation of the psychotic from the non-psychotic personalities In
Second Thoughts New York: Jason Aronson, 1967 pp. 43-64 [→]
BION, W. R. 1962 Learning from Experience. In Seven Servants: Four Works by Wilfred R.
Bion New York: Jason Aronson, 1977 [→]
FAIRBAIRN, W. R. D. 1940 Schizoid factors in the personality In Psychoanalytic Studies of
the Personality London: Routledge and Kegan Paul, 1952 pp. 3-27 [→]
FAIRBAIRN, W. R. D. 1944 Endopsychic structure considered in terms of object-
relationships In Psychoanalytic Studies of the Personality London: Routledge and Kegan
Paul, 1952 pp. 82-136 [→]
FAIRBAIRN, W. R. D. 1946 Object-relationships and dynamic structure In Psychoanalytic
Studies of the Personality London: Routledge and Kegan Paul, 1952 pp. 137-151 [→]
FAIRBAIRN, W. R. D. 1958 On the nature and aims of the psycho-analytical treatment Int.
J. Psychoanal. 39:374-385 [→]
FREUD, S. 1900 The interpretation of dreams S.E. 4/5 [→]
FREUD, S. 1914 On narcissism: An introduction S.E. 14 [→]
FREUD, S. 1917 Mourning and melancholia S.E. 14 [→]
FREUD, S. 1923 The ego and the id. S.E. 19 [→]
FREUD, S. 1927 Fetishism S.E. 21 [→]
FREUD, S. 1933 New introductory lectures XXXI: The dissection of the personality S.E.
22 [→]
FREUD, S. 1940a An outline of psycho-analysis S.E. 23 [→]
FREUD, S. 1940b Splitting of the ego in the process of defence S.E. 23 [→]
GROTSTEIN, J. S. 1980a The significance of Kleinian contributions to psychoanalysis I.
Kleinian instinct theory Int. J. Psychoanal. 8:375-392 [→]
GROTSTEIN, J. S. 1980b The significance of Kleinian contributions to psychoanalysis II.
Freudian and Kleinian conceptions of early mental development Int. J.
Psychoanal. 8:393-428 [→]
GROTSTEIN, J. S. 1981 Splitting and Projective Identification New York: Jason Aronson.
HARTMANN, H. 1964 Essays on Ego Psychology New York: Int. Univ. Press.
ISAACS, S. 1952 The nature and function of phantasy In Developments in Psycho-Analysis
ed. M. Klein., et al. London: Hogarth Press, 1973 pp. 67-121 [→]
JACOBSON, E. 1964 The Self and the Object World New York: Int. Univ. Press.
KLEIN, M. 1946 Notes of some schizoid mechanisms In Envy and Gratitude and Other
Works, 1946-63 New York: Delacorte Press/Seymour Laurence, 1975 pp. 1-24[→]
KLEIN, M. 1958 On the development of mental functioning In Envy and Gratitude and Other
Works, 1946-63 New York: Delacorte Press/Seymour Laurence, 1975 pp. 236-246 [→]
KLEIN, M. 1975 Envy and Gratitude and Other Works, 1946-63 New York: Delacorte
Press/Seymour Laurence. [→]
MACKAY, N. 1981 Melanie Klein's metapsychology: phenomonological and mechanistic
perspectives Int. J. Psychoanal. 62:187-198 [→]
OGDEN, T. H. 1974 A psychoanalytic psychotherapy of a patient with cerebral palsy: the
relationship of aggression to self and body representations Int. J. Psychoanal. 3:419-
433 [→]
15
OGDEN, T. H. 1976 Psychological unevenness in the academically successful student Int. J.
Psychoanal. 5:437-448 [→]
OGDEN, T. H. 1979 On projective identification Int. J. Psychoanal. 60:357-373 [→]
OGDEN, T. H. 1980 On the nature of schizophrenic conflict Int. J. Psychoanal. 61:513-
533 [→]
OGDEN, T. H. 1981 Projective identification in psychiatric hospital treatment Bull
Menninger Clinic 45 317-333
OGDEN, T. H. 1982a Treatment of the schizophrenic state of non-experience In Technical
Factors in the Treatment of the Severely Disturbed Patient ed. L. B. Boyer & P. L.
Giovacchini. New York: Jason Aronson, pp. 217-260
OGDEN, T. H. 1982b Projective Identification and Psychotherapeutic Technique New York:
Jason Aronson.
RACKER, H. 1957 The meanings and uses of countertransference Psychoanal. Q. 26:303-
357 [→]
SANDLER, J. & ROSENBLATT, B. 1962 The concept of the representational
world Psychoanal. Study Child 17:128-145 [→]
SCHAFER, R. 1968 Aspects of Internalization New York: Int. Univ. Press.
SEARLES, H. F. 1979 Jealousy involving an internal object In Advances in Psychotherapy of
the Borderline Patient ed. J. LeBoit & A. Capponi. New York: Jason Aronson, pp. 347-
404
SEGAL, H. 1964 Introduction to the Work of Melanie Klein London: Hogarth Press,
1978 [→]
WINNICOTT, D. W. 1951 Transitional objects and transitional phenomena In Through
Paediatrics to Psycho-Analysis New York: Basic Books, 1975 pp. 229-242 [→]
WINNICOTT, D. W. 1952 Psychoses and child care In Through Paediatrics to Psycho-
Analysis New York: Basic Books, 1975 pp. 219-228 [→]
WINNICOTT, D. W. 1954 Metapsychological and clinical aspects of regression within the
psycho-analytical set-up In Through Paediatrics to Psycho-Analysis New York: Basic
Books, 1975 pp. 278-294 [→]
WINNICOTT, D. W. 1960 Ego distortion in terms of true and false self In Maturational
Processes and the Facilitating Environment New York: Int. Univ. Press, 1965 pp. 140-
152 [→]

16