Sunteți pe pagina 1din 5

Etica deontologică și utilitatea

Irimia Ciprian Valentin


Grupa 355
Teorii Etice
2018-2019 sem. I

1. Introducere

Etica deontologică este un alt nume pentru etica lui Kant, care a apărut ca reacție la
etica teleologică; planul etic de discuție tratează acțiunile umane și principiile care
direcționează aceste acțiuni, deci urmărește să răspundă la întrebarea “Cum trebuie să
acționez?”. Voi deschide discuția printr-o comparație a acestor două tipuri de morală.

În cadrul eticii teleologice omul este privit ca aspirant la fericire. Aceasta este
înțeleasă ca binele suprem. În orice caz ideea de bine este definită în raport cu ideea fericii. Pe
de altă parte, la Kant datoria este principiul suprem al acțiunii, demonstrat apriori. Voi urmări
să compar concepția kantiană cu utilitarismul lui Mill. Acesta din urmă reprezintă o variantă
de morală teleologică, având ca fundament principiul utilității care are un caracter
nedemonstrabil și care se impune de la sine. 1 Îmi propun să judec conceptul de “moralitate”
identificând posibilele similarități de principiu dintre deontologia kantiană și utilitarism.
Principiul utilității este nedemonstrabil

Îmi propun să răspund la întrebarea dacă orientarea acțiunii determinate moral către
datorie implică utilitatea și, analog, la întrebarea dacă principiul utilității poate fi înțeles ca
imperativ în sens kantian.

În cazul în care utilitarismul este “conținut” printre rândurile moralei kantiene, atunci
înseamnă că acesta uzează într-un fel de conceptul de ”imperativ”, dar numai subînțeles,
pentru că dacă la Kant avem imperativele ca maxime ale voinței, la Aristotel de exemplu
există un singur pseudo-imperativ: acela al ideii de bine. În cadrul utilitarismului, clasificat
“teleologic”, această idee de bine ia forma utilității. Morala este gândită din perspectiva

1
cf. Mureșan, Utilitarismul lui John Stuart Mill, pag. 84

1
subiectivității transcendentale la Kant și din perspectiva idealului de Bine, care este fericirea
sau utlitatea, la Aristotel, respectiv Mill.

Faptul că morala este gândită din perspectiva Binelui înseamnă că această idee
reclamă într-un fel acțiunea umană bună cu necesitate, pentru că stă în natura umană (sau
adevărata natură umană) faptul de a face binele. Iar omul poate fi fericit numai când se află în
acord cu sine însuși, în ideea că facultatea înțelepciunii practice care creează ego-ul
(direcționat de vectorul voință) se pune în acord cu Binele.

2. Imperativele lui Imm. Kant

Voi porni prin a menționa faptul că deși morala kantiană se află într-un oarecare raport
de adversitate cu teleologia, există unele asemănări. Morala teleologică întemeiază binele pe
finalitatea acțiunii conform cu principiul de ghidare al Binelui, care este principiul fericirii.
Putem spune că Binele îl “ademenește” pe om cu fericirea, acestea două fiind coincidente, în
sensul că direcția acțiunii la Aristotel este către Bine dar și prin acesta, iar dacă acțiunea se
face prin intermediul binelui, atunci trebuie să existe Bine în sine. Analog, utilitarismul lui
Mill calculează consecințele acțiunii conform principiului utilității, stabilind care act este mai
dezirabil din punct de vedere moral, adică care evită cel mai mult suferința în lume.2

Această determinare i s-ar părea lui Kant a fi o determinare prea legată de sfera
sensibilului, adică de sfera “a posteriori”, raportarea la ”lume” în sensul pre-critic fiind
imposibilă ca orizont moral. Omul nu trebuie să fie înclinat spre a face binele după calculul
consecințelor, ci raportându-se la un concept pur (a priori) de voință bună.

Astfel, el distinge între sensibil și suprasensibilul ca orizont transcendental al


manifestării datoriei. Această distincție vine sub forma distincției celor două tipuri de
imperative, distincție făcută după sensul determinării, și astfel avem: imperative categorice și
imperative ipotetice.

Faptele omului prins în sfera sensibilului pot fi bune, în sensul de non-egoiste, dar asta
nu le face valoroase din punct de vedere moral, în sine, pentru că ”maximei îi lipsește
valoarea morală pe care o au numai acțiunile împlinite nu din înclinație, ci din datorie” 3.

2
idem, pag. 152
3
Kant, p.39

2
Valoarea acțiunii morale depinde aici de principiul voinței bune. Kant vorbește despre acest
principiu oferindu-i un caracter obiectiv constrângător și numindu-l imperativ.

3. Tipuri de imperative

Morala kantiană se distinge prin preferința pentru imperative ca structură a


subiectivității. Dacă la Aristotel telos-ul era fericirea și urmărirea fericirii era mijlocul de a
practica Binele, precum la Mill principiul utilității, la Kant datoria definește orice acțiune
făcută din respect pentru lege. Aici cea care se impune este legea și nu ideea de Bine. Putem
spune că din morala lui Kant rezultă un telos al acțiunii umane, sau mai precis, al voinței
umane, și anume respectarea legii.

Imperativul care dă direcția rațiunii practice la Kant este imperativul categoric, acesta
fiind unul singular. Imperativul ipotetic este cel care determină necesitatea practică. Putem
compara acest tip de imperativ cu binele ca mijloc la Aristotel sau cu utilitatea lui Mill, acesta
fiind stabilit a posteriori. Putem observa că ideile sunt aceleași în esență, principiul utilității
nefiind nimic altceva decât imperativul ipotetic a posteriori.

Imperativul categoric, adică determinantul acțiunii ”bune în sine” este următorul:


”acționează întotdeauna conform unei asemenea maxime care să poată deveni, în același timp,
o lege universală”.4

4. Conceptul de voință bună în sine

Important la Kant este conceptul de ”voință bună” pentru că el desemnează un detaliu


de finețe: acțiunea morală nu este bună prin ”legalitate”, deci printr-o conformare la o serie de
prescripiții. ci prin faptul că ea însăși își dă legea. Conceptul voinței este singurul bun în sine,
fără însă a fi bun prin efectele pe care aceasta le cauzează, ci prin faptul că singură acțiunea
umană direcționată de voință are posibilitatea actualizării binelui. Astfel, nu acțiunile făcute
din conformism față de legea morală sunt bune în sine, ci numai cele în cadrul cărora se poate
spune că subiectul gânditor și-a dat legea morală, și nu numai atât, ci a și urmat-o.

4
Kant, p.39

3
Voința sau ”rațiunea practică”, după cum o numește Kant, este autonomă. Autonomia
voinței în sensul moralei kantiene este întemeiată pe presupoziția existenței libertății în
general. Libertatea este acea capacitate a omului de a acționa ”auto-cauzal”, adică în
discordanță cu ideea de necesitate care apare pe cale naturală și este o determinantă a naturii
ne-conștiente de sine.5 Rațiunea este astfel determinată și negativ și pozitiv: ”ea trebuie să
presupună că nu e determinată de influențe exterioare și că e sursa principiilor sale”6

Recapitulând, din conceptul de libertate decurge în mod necesar autonomia voinței, iar
de aici unicul imperativ categoric. Am văzut cum există o strânsă legătură între libertatea
înțeleasă subiectiv și imperativul categoric al datoriei care apare în noi.

3. Concluzie

Raportând etica lui Kant la alte tradiții etice putem observa asemănări de esență în
ceea ce privește conceptele valorice. Conceptele de bine și rău reprezintă fundația moralei
kantiene în aceeași măsură în care ele sunt fundația moralei teleologice sau utilitariste. Ele
pun în joc de fiecare dată un tip de înțelegere a autenticității făptuirii umane.

Întrebarea la care caută să răspundă Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor, dar și


orice teorie morală în genere, este , explicit, ”ce trebuie să fac?”. Punctul de plecare al eticii
kantiene este subiectivitatea transcendentală. Omul se află în situația de ”a asculta” în mod
necesar de principiul obiectiv care decurge din libertate, iar binele este o determinare valorică
a posteriori a acțiunii. Pentru utilitariști, singurul imperativ este principiul utilității, însă acesta
– prin calculul consecințelor acțiunii umane – nu poate să fie unul categoric. La Aristotel
binele este scopul final al acțiunii și pune o anumită presiune pe subiect în sensul virtuții ca
”eudaimonia”, fiind un principiu divin.

Am văzut care sunt principalele caracteristici ale moralei kantiene în raport cu eticile
de tip teleologic. Principala deosebire pe care am identificat-o între acestea două este faptul că
la Kant există o determinare a priori a principiului voinței bune, pe când orice morală
teleologică presupune numai analiza a posteriori a efectelor acțiunii.

În opinia mea, pentru a răspunde la dubla întrebare vehiculată în titlu, morala kantiană
presupune în mod aprioric utilitatea. Dacă imperativul categoric pe care Kant îl extrage ca
5
Mureșan,V – Legea morală la Kant, pag. 31
6
Mureșan, p.32

4
fundamental pentru conceptul de voință bună este respectat ca atare, consecințele faptelor
umane pot doar reprezenta maxima utilitate posibilă.

Astfel, dacă fiecare acționează pentru umanitate, dacă fiecare își proiectează acțiunile
ca definitorii pentru esența umanității (într-un sens sartrean), atunci rezultanta maximelor
acestor vectori compuși ai voinței bune va produce în lume în mod necesar cea mai mare
cantitate de plăcere și cea mai mică cantitate de suferință.

Așadar, se întrevede o opțiune personală certă pentru o morală kantiană, având în


vedere întemeierea apriorică a acesteia. Cu toate că orientarea moralei utilitariste este una
bine-intenționată și ca atare nu poate produce efecte negative în lume, din punct de vedere
filosofic aceasta se întemeiază pe judecăți de contingență, neavând o bază certă așa-zis
absolută, sau conform ideii de subiectivitate transcendentală, apriori.

Bibliografie:

Valentin Mureșan – Legea morală la Kant, ed. Universității din București, 2009

Imm. Kant – Întemeierea metafizicii moravurilor, în Critica Rațiunii Practice, ed. IRI,
București, 1995

Valentin Mureșan – Utilitarismul lui John Stuart Mill, ed. Paideia, București, 2003