Sunteți pe pagina 1din 6

Acte de vorbire

Irimia Ciprian, 355

Filosofia Limbajului sem. II 

1
În acest eseu voi discuta pe marginea temei actelor de vorbire, confruntând opiniile
filosofilor J.L. Austin, sistematizate în articolul Cum să acționăm cu ajutorul cuvintelor, și
Jonathan Cohen, care îl critică pe Austin în Do illocutionary forces exist?, mai precis critică
distincția lui dintre conținut locuționar și forță ilocuționară, pe care acesta le descoperise ca fiind
componentele principale ale unui act de vorbire.

În multe dintre momentele pe care le petrecem comunicând ceva, avem atașate de ceea ce
rostim diferite acte de vorbire, legate strâns de semnificația cuvintelor, dar folosite pentru a
îndeplini anumite acțiuni. Noi folosim limbajul de zi cu zi pentru a face cereri, avertismente,
invitații, și în multe alte feluri1, iar această varietate de feluri vom vedea că trebuie clasificată,
conform cu distincția dintre din punctul de vedere al forței ilocuționare a actelor de vorbire.

Pe de altă parte, Cohen susține că nu avem nevoie de un concept de forță ilocuționară,


acesta fiind unul vid2, pentru a interpreta un act de vorbire (de exemplu, o rugăminte), pentru că
semnificația propoziției ne spune deja cu ce fel de propoziție avem de-a face. Îl voi susține pe
Austin în acest eseu, și voi argumenta teza că distincția dintre conținutul propoziției, adică actele
locuționarel și forța ilocuționară, este necesară.

Voi începe prin a prezenta distincțiile lui Austin și argumentele oferite de el, apoi voi
expune cel mai puternic contraargument la această teorie, folosind ideile lui Cohen, iar în
concluzie voi răspunde contraargumentului din secțiunea anterioară.

Partea I

1
https://plato.stanford.edu/entries/speech-acts/
2
Cohen, p. 118

2
Austin începe prin a diferenția între enunțuri constatative (de constatare a unui fapt) și
enunțuri performative (care sunt strâns legate de o acțiune, de exemplu „Ești concediat!” sau
3
„Demisionez. Contribuția lui este separarea clară a planului semantic de planul pragmatic al
limbajului, cel pragmatic fiind manifestat cel mai clar în enunțurile de tip performativ, care nu au
valoare de adevăr, și care nu pot fi luate drept „simple ziceri a ceva” 4. Mai târziu în textul său,
Austin înlocuiește această distincție cu cea dintre acte locuționare și ilocuționare, la care se mai
adaugă cele perlocuționare, care reprezintă o clasă suplimentară.

În primul rând, actele locuționare corespund enunțurilor constatative, care se îndepărtează


de forța ilocuționară a vorbirii, concentrându-se mai mult pe corespondența cu faptele. 5 Când ne
susținem punctul de vedere sau răspundem explicit la o întrebare utilizăm acte de vorbire
locuționare.

În al doilea rând, la polul opus se află actele ilocuționare, în care sunt incluse toate
rostirile performative de felul rugăminților, predicțiilor, scuzelor, cu mențiunea că „ele nu trebuie
să fie rostite explicit – nu trebuie să spui „Sugerez că...” pentru a face o sugestie sau „Mă scuz
pentru...” pentru a-ți cere iertare.”6

În al treilea rând, actele perlocuționare sunt cele care produc anumite efecte asupra
interlocutorului. („m-a convins de..”)7 Toate aceste trei tipuri de acte de vorbire corespund celor
trei nivele ale unei rostiri, actul de a spune ceva, ceva-ul spus prin actul de vorbire și efectul
produs de rostirea ceva-ului asupra cuiva.8

Aici ne interesează mai ales actele ilocuționare, pentru că ele însoțesc propozițiile care
sunt rostite cu o anumită forță ilocuționară.9 Un alt aspect al acestor tipuri de acte de vorbire este
că, deoarece ele sunt mai degrabă rostiri performative, ele sunt guvernate de anumite convenții 10,
de regulile, practicile sociale și obiceiurile comunității care le folosesc.

3
Bach, Meaning, Speech Acts, and Communication, pag. 6
4
Austin, pag. 193
5
Austin, pag. 199
6
Bach, Pragmatics and the Philosophy of Language, pag. 4
7
Bach, pag, 5
8
idem
9
Austin, p. 197
10
Austin, p. 195-196

3
Searle oferă un exemplu care explică foarte bine teoria lui Austin. Să presupunem că o
persoană rostește propoziția „O s-o fac!”; în funcție de ton, această propoziție poate îmbrăca mai
multe forme: avertisment, amenințare, promisiune, etc.11 Dar asta nu înseamnă că semnificația
propoziției variază în funcție de aceste tipuri de forță ilocuționară. De fapt, spune Austin, este
rostită aceeași propoziție dar în cadrul unor acte ilocuționare diferite, care nu au la fel ca
propozițiile valoare de adevăr, dar pot fi îndeplinite cu succes sau eșua în funcție de respectarea
anumitor convenții sociale.

Teza mai generală pe care o afirmă Austin și pe care o susțin și eu în acest eseu este că
dacă privim limbajul numai potrvit conținutului său propozițional, pierdem din vedere mare parte
din fenomenul cuprinzător. În această viziune, limbajul nu mai este văzut doar ca o unealtă de
transmisie a informațiilor, ci îi este conștientizată și posibilitatea de a face lucruri cu el.12

Partea a II–a

Cohen critică teoria lui Austin pentru că aceasta are un concept prea neclar de
„semnificație”. Chiar dacă Austin definește semnificația ca fiind „sens și referință”, el nu
explicitează pe larg ce înțelege prin aceste concepte 13. Cohen susține că conținutul propozițional
și forța ilocuționară nu ar trebui gândite ca fiind diferite.

El afirmă că noțiunea de semnificație a propoziției este îndeajuns, conceptul de forță


ilocuționară fiind unul redundant.14 Exemplul lui decurge astfel: să presupunem că avem
propoziția performativă „Ți-a luat foc hambarul!”. Explicată după teoria lui Searle, ea ar mai
avea în plus specificația forței ilocuționare, adică „Te avertizez că ți-a luat foc hambarul!” Însă
această specificație este inutilă, pentru că, după Cohen avertismentul este deja conținut neexplicit
în prima propoziție. Dacă o persoană n-ar înțelege avertismentul acesta, ea ar putea cere lămuriri,
iar vorbitorul inițial s-ar face înțeles recurgând din nou la descripții definite pentru a indica
sensul și referința.15

11
Searle,p. 406
12
Austin, p. 200
13
Cohen, p. 120
14
Cohen, p. 123
15
Cohen, p. 123

4
Acest argument îl determină pe autor să concluzioneze că atunci când ar fi pus în situația
de a se face explicit, vorbitorul ar explicita nu forța ilocuționară a propoziției sale, ci semnificația
ei.

Searle ridică și el o problemă teoriei lui Austin și îl acuză că definiția pe care o dă actului
locuționar (rostire a anumitor cuvinte având un anumit sens și o referință 16) este incompletă.
Teoria lui nu este destul de cuprinzătoare, pentru că ea nu poate explica propozițiile în care
semnificația poate determina mai multe acte ilocuționare, în funcție de context, cum era cea de
mai sus, „O s-o fac!”17, care putea fi ori promisiune, ori amenințare, etc.

Concluzie

Chiar dacă teoria lui Austin nu suportă anumite exemple, cum este cel al lui Searle, ceea
ce rămâne comună amândurora este distincția dintre conținutul semantic al propoziției și
diversele utilizări la care poate fi întrebuințat acesta. Austin menționează destul de clar că el nu
vede ca două componente distincte ale actului vorbirii cele trei elemente discutate în acest eseu
(actele locuționare, ilocuționare și perlocuționare). Numai procesul de abstractizare al actului de
folosire a limbajului ne dă această clasificare18.

Într-adevăr, ele aparțin aceluiași fenomen, și de multe ori unul îl determină pe celălalt,
dar pentru a le analiza cu succes trebuie să le despărțim conform criteriului forței ilocuționare.
Exemplul lui Searle demonstrează numai că uneori semnificația locuționară determină forța
ilocuționară19, dar nu că cele două trebuiesc confundate într-o singură noțiune, cum crede Cohen.

16
Searle, 408
17
Exemplu preluat din Searle, 407
18
Searle, 407
19
https://plato.stanford.edu/entries/speech-acts/#Int

5
Bibliografie

John Searle – Austin on Locutionary and Illocutionary Acts, The Philosophical Review, Vol. 77,
No. 4 (Oct., 1968), pp. 405-424, http://www.jstor.org/stable/2183008

Kent Bach – Meaning, Speech Acts, and Communication,

http://online.sfsu.edu/kbach/oldies/MSAC.pdf

Kent Bach – Pragmatics and the Philosophy of Language,

https://msu.edu/course/lin/837/Bachprag&phil.pdf

https://plato.stanford.edu/entries/speech-acts/#Int

Jonathan Cohen – Do Illocutionary Forces Exist?,

https://academic.oup.com/pq/article-abstract/14/55/118/1487035?redirectedFrom=fulltext