Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Administraţie şi Afaceri

Master “Managementul relaţiilor
publice şi de secretariat”
Pre – BOLOGNA, semestrul II

Disciplina: Teorie şi practică economică

Titular curs: prof. univ. dr. Gheorghe Creţoiu

LOCUL ŞI ROLUL CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Autor: Ungurean (Blidaru) Ionela

Bucureşti
2009

1
 Consideraţii introductive
Tendinţa de expansiune, pe toate planurile, a globalizării şi în special a
mediului economic este în plină afirmare. Noile tehnologii au făcut posibilă
globalizarea, iar firmele transnaţionale au transpus-o în practică. Prin intermediul
deciziilor adoptate de acestea în domeniul achiziţiilor, producţiei şi investiţiilor
s-au creat pieţe globale şi s-a oferit impulsul pentru creşterea interdependenţelor.
       Societăţile transnaţionale nu sunt actori noi ai tabloului economic
internaţional. Încă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea firmele private au
constituit liantul între producătorii şi consumatorii din diferite colţuri ale lumii. Ele
devin un actor principal în lumea afacerilor economice internaţionale în a doua
jumătate a secolului XX. De-a lungul anilor, societăţilor transnaţionale au deţinut
poziţii tot mai importante iar în prezent sunt implicate în cea mai mare parte a
comerţului internaţional şi în majoritatea investiţiilor ce se fac pe plan mondial.
Anii `80 au fost martorii unor schimbări majore survenite în sistemul de
producţie al lumii, în care societăţile transnaţionale au constituit şi constituie
forţele principale care modelează viitorul inovaţiilor tehnologice. În acelaşi timp,
s-a dezvoltat o relaţie mai pragmatică şi mai adaptată relaţiilor de tipul afacerilor
între guvernele-gazdă şi societăţile transnaţionale.
       Multe ţări în curs de dezvoltare, împovărate de datorii şi care se confruntă cu
un proces de stagnare economică, au liberalizat politicile lor faţă de societăţile
transnaţionale, în timp ce aceste firme au arătat o sensibilitate tot mai mare faţă de
scopurile economice şi de dezvoltare ale ţărilor gazdă. Era confruntărilor s-a
încheiat şi a fost înlocuită de o abordare practică, de acomodare, care este benefică
pentru toate interesele.
Nu se preconizează o încetinire a vitezei şi magnitudinii schimbării în
mediul competiţional de astăzi. De fapt, se preconizează o sporire a competiţiei
transnaţionalelor în majoritatea ramurilor industriale în decursul viitorului
previzibil.

Delimitări conceptuale
       Ca şi firmele cu activitate de comerţ exterior, Corporaţiile Transnaţionale
(CTN) întreprind tranzacţii peste frontierele ţărilor lor de origine dar, diferit de
acestea, ele deţin proprietatea şi controlul facilitaţilor lor de producţie din
străinătate.
Pe de altă parte, CTN operează cu doua sau mai multe unităţi de producţie şi
intermediază tranzacţii între aceste unităţi, dintre care cel puţin una din aceste
unităţi de producţie e situată intr-o ţară străină, iar pieţele sunt mai degrabă
transnaţionale decât interne. CTN se pot defini ca “fiind firme care exercită control
managerial asupra operaţiunilor efectuate în mai mult de o piaţă naţională” 1. O
corporaţie poate exercita control managerial efectiv şi asupra firmelor unde deţine
un pachet minoritar de acţiuni sau chiar asupra firmelor străine unde nu deţine nici
o acţiune, dar operează pe baza contractelor de management sau a altor tipuri de
contracte.

1
Voinea, Liviu, Corporatiile transnaţionale şi economiile naţionale, Ed. I.R.L.I., Bucureşti, 2001, p. 5

2
 De exemplu, Departamentul de Comerţ defineşte o firma în SUA,ca fiind
sub control străin dacă cel puţin 10% din acţiunile sale sunt deţinute de un
investitor străin.
În general, CTN sunt definite ca fiind entităţi economice formate din unităţi
legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care operează în doua
sau mai multe ţări, după un sistem de luare a deciziilor (într-unul sau mai multe
centre) permiţând elaborarea unor politici coerente şi a unei strategii comune, în
cadrul cărora una sau mai multe dintre respectivele unităţi exercită o influenţă
importantă asupra activităţii celorlalte, în special pe linia utilizării resurselor, a
asumării responsabilităţilor, a folosirii informaţiilor.
Corporaţia multinaţională se caracterizează prin crearea unei reţele de
societăţi filiale, care acţionează în străinătate, având un ridicat grad de autonomie
şi de descentralizare. Lucrând ca societăţi integrate într-o ţară străină, ele pot fi
administrate de un management intern sau care provine de la societatea "mamă",
care stabileşte strategia de marketing şi acordă sprijin în realizarea obiectivelor
propuse. Filialele au libertatea alegerii metodelor şi a tacticilor, care să permită
operaţionalizarea demersului strategic la nivelul ţării străine. Între societăţile filiale
nu există o relaţie de cooperare, ele având, de regulă, competenţe în cadrul unui
spaţiu teritorial naţional. Specific pentru societăţile multinaţionale este procesul de
standardizare a ofertei, care se comercializează la aproximativ aceeaşi parametri în
întreaga lume şi prin încercarea de utilizare a aceloraşi tehnici de marketing
indiferent de piaţa abordată.
Corporaţia transnaţională reprezintă “cea mai complexă organizaţie, care,
deşi îşi are sediul central într-o ţară, depăşeşte sfera graniţelor naţionale nu numai
prin activitatea desfăşurată cât, mai ales, prin modul de organizare” 2. Deşi ca
dimensiune atinsă ea nu diferă în mod substanţial faţă de o întreprindere
multinaţională, o societate transnaţională se caracterizează prin crearea unor
legături directe, favorizate de procese de diviziunea muncii, obţinere de avantaje
competitive, apropierea de locul consumului final etc. Prin urmare, aceste
întreprinderi beneficiază de o suită de avantaje potenţiale comparative, provenite
din fiecare capacitate de producţie externă, care în final se regăsesc în calitatea şi
costurile produsului final.
Dezvoltarea CTN reprezintă o formă calitativ nouă a expansiunii externe a
monopolurilor, prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de portofoliu,
prin zonele de comerţ liber care sunt, totodată, zone investiţionale, CTN
desfăşurându-şi activitatea pe mari spaţii, intensificând procesul de
internaţionalizare a capitalurilor şi sporind gradul de concentrări şi centralizare a
acestora.
Corporaţiile transnaţionale constituie unul dintre factorii importanţi ai
dezvoltării actuale a economiei mondiale, devenind o putere capabilă să provoace,
conform propriilor interese, schimbări deosebite, atât în cadrul relaţiilor
internaţionale, cat şi în majoritatea sferelor vieţii politice şi sociale.

Tendinţe de expansiune ale economiei mondiale

2
Idem, p. 12

3
 Una dintre cele mai pregnante tendinţe din domeniul economic o reprezintă
internaţionalizarea şi globalizarea afacerilor. Deşi această tendinţă este o
componentă a evoluţiei istorice a societăţii umane, începută cu expansiunea
comerţului mondial, putem argumenta că internaţionalizarea reprezintă o reală
componentă a mediului de afaceri contemporan, deoarece ultimele decenii s-au
caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar şi intensificarea celor
existente, apariţia unor modificari spectaculoase în ierarhizarea puterilor
economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state)
realizate în funcţie de abordarea relaţiei naţional-internaţional. Rezultatul acestei
evoluţii este exprimat şi de creşterea câştigurilor întreprinderilor sau ridicarea
nivelului de bunăstare generală a ţărilor şi a cetăţenilor tocmai prin participarea la
afacerile internaţionale.
Anii '90 au relevat o tendinţă ireversibilă către globalizare, ceea ce face ca,
în prezent, activitatea de marketing să se desfăşoare într-un mediu global foarte
dinamic. Schimbările rapide pot face ca strategiile de succes de ieri să-şi piardă
actualitatea.
Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind
„procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele
naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor multinaţionale în tot mai
largi şi variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având
drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale,
cerând la rândul lor o soluţionare mai curând globală decât naţională” 3. Abordată
din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea poate fi definită drept
întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa globală a
bunurilor, serviciilor şi mai ales a capitalurilor.
O definiţie asemănătoare este prezentată şi într-un raport al Fondului
Monetar Internaţional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale
reprezintă „integrarea internaţională aflată în strânsă creştere, atât a pieţelor de
bunuri şi servicii, cât şi a celor de capital” 4. Rezultatele arata că, tot mai mult din
activitatea realizată în cadrul spaţiului naţional este destinată spaţiului extern,
situaţie diametral opusă secolului precedent, când cele mai multe dintre bunurile
consumate erau produse în interiorul respectivei ţări.

Motivaţiile internaţionalizării afacerilor

Decizia de internaţionalizare este o sarcină de bază la nivel organizaţional.
Afacerile multinaţionale de succes pot cunoaşte creşteri enorme de vânzari sau
profituri. Corporaţii precum McDonald’s, Philips Electronics, IBM, Gillette, Coca-
Cola şi multe firme mari japoneze şi americane raportează că de la 30% la 80% din
veniturile lor vin din producţie, vânzari şi servicii executate în afara graniţelor ţării
mamă.
Studiile indică faptul că investitorii din lumea întreagă apreciază mai mult
firmele globale decât pe cele locale. Din Statele Unite în Europa şi Japonia cele
mai bine cotate firme sunt cele care au câştigat aprecierea internaţională în
3
Idem, p. 22
4
Apud Popa Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 21

4
domeniile tehnologic, de producţie şi de vînzare al bunuri de larg consum.
Deciziile fundamentale privind iniţierea sau extinderea operaţiunilor
multinaţionale, dimensiunea şi viteza extinderii şi modalitatea optimă de a o pune
în practică depind de firma individuală şi de factorii de piaţă.
Volumul afacerilor derulate în străinătate de o serie de întreprinderi
americane, care acţionează la nivel global, este prezentat în următorul tabel, care
cuprinde situaţia încasărilor externe, a profiturilor internaţionale obţinute şi a
activelor deţinute de acestea în afara graniţelor Statelor Unite ale Americii:

Gradul de internaţionalizare pentru cele mai importante grupuri americane

Nr. crt. Denumirea Încasari Profit din Active în
întreprinderii externe străinătate străinătate
(% din total) (% din total) (% din total)
1. Colgate Palmolive 71.6 83.6 60.4
2. Coca Cola 67.1 67,8 37,7
3. Avon Products 65.3 58.9 59
4. Gillette 63.1 41.1 62.6
5. Intel 58.4 38.4 20.2
6. McDonald's 57 49.6 55
7. Procter & Gamble 50.1 36.9 40.5
8. Johnson & 49.6 46.1 45.3
Johnson
9. Compaq 46.5 51.7 31.4
10 Motorola 45 92.4 35.7
     
Sursa: Bartlett, Christopher A.; Ghoshal, Sumantra - "Managing Across Borders.The transnaţional solution", Ed.
HBR, Boston, 20025

       Existenţa elementelor controlabile sau necontrolabile de către întreprindere

reprezintă elementele care favorizează sau nu decizia de internaţionalizare.
Acţiunea acestor factori determină ca motivele internaţionalizării, studiate dintr-o
perspectivă microeconomică, să fie grupate în doua categorii importante:
- motive reactive, ca răspuns al întreprinderii la presiunile care vin din
exteriorul său, incluzând: presiunea concurenţei, scăderea vânzărilor pe piaţa
internă, excesul de capacitate, supraproducţia, apropierea de clienţi;
- motive proactive, care determină întreprinderea să valorifice avantaje
comparative, strategice sau competitive.
       La nivel macroeconomic acţionează o serie de factori de durată, rezultat
cumulat al mai multor elemente, care pot fi consideraţi relevanţi pentru actuala
perioadă:
Procesul de destindere politică consemnat la nivel mondial, caracterizat în 
principal de impunerea liberalismului în faţa economiei de comandă şi de
democratizarea  mediului de afaceri.
5
Idem, p. 33

5
 Reintegrarea la mecanismul economiei de piaţă a unor grupe de ţări (întreaga
Europă Centrală şi de Est), avântul pe care l-au luat o serie de ţări considerate până
nu demult drept ţări slab dezvoltate ca urmare a atragerii investiţiilor străine
stimulate tocmai de „deschiderea graniţelor" dar mai ales acţiunea continuă a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (creată în anul 1994, prin instituţionalizarea
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ - G.A.T.T.) au creat premisele
dezvoltării afacerilor internaţionale.
Impactul tehnologiei asupra activităţii întreprinderilor
       Două obstacole naturale majore au fost depăşite ca urmare a evoluţiei
deosebite a tehnologiei, îndeosebi în domeniul comunicaţiilor şi a informaticii:
timpul şi spaţiul. Ca urmare, profitându-se de celelalte componente ale evoluţiei
tehnologice din domeniul producţiei efective, bunurile au început să fie disponibile
practic în întreaga lume. Influenţa tehnologiei asupra dezvoltării trebuie percepută
însă ca un cumul de subtehnologii, care acţionează împreună în vederea creerii
avantajului concurenţial sub forma lanţului valoric. Este important de menţionat
faptul că simpla îmbunătăţire a tehnologiei nu echivalează cu obţinerea
profitabilităţii, dacă această modificare nu determină obţinerea avantajelor
concurenţiale. Pentru afacerile internaţionale efectele noilor tehnologii se referă la
crearea de noi bariere de intrare pe pieţele externe, tendinţă aflată în strânsă
legatură cu durabilitatea avansului tehnologic, exprimat în perioada de timp în care
concurenţa poate reacţiona la modificarea tehnologică.
Creşterea nivelului concurenţei internaţionale
       O caracterizare a pieţei internaţionale poate fi realizată referindu-ne la
climatul concurenţial care s-a intensificat puternic în ultimul timp şi care, în
legatură directă cu primii doi factori enumeraţi determină o reducere semnificativă
a siguranţei oferite de graniţele naţionale pentru întreprinderile care acţionează în
spaţiu naţional.
Deja negocierile comerciale multilaterale implică perimetre şi valori ale
angajamentelor ce depăşesc cu mult sfera graniţelor naţionale, strategiile
întreprinderilor fiind orientate mai mult către o abordare de cooperare
concurenţială, în scopul păstrării unei poziţii de echilibru într- o economie puternic
influenţată de factori extrem de diferiţi.
Din acest punct de vedere, strategiile întreprinderilor au avut în vedere
realizarea fuziunilor, a parteneriatelor strategice sau chiar a alianţelor strategice.
Rezultatul acestor proceduri este o concentrare puternică a activităţilor, astfel că, la
nivel mondial există un număr limitat de întreprinderi care posedă un avantaj
concurenţial, marea majoritate fiind concentrate în Statele Unite, Uniunea
Europeană şi Asia de Sud Est.
Creşterea gradului de integrare a economiilor naţionale
Integrarea economică nu mai reprezintă o noutate, deoarece forme de
integrare au fost consemnate înca din perioada clasică. Actualul moment se
caracterizează printr-o dinamică fără precedent, care a reuşit să includă practic
toate ţările lumii într-o formă sau alta de integrare economică. Cele două efecte
majore pe care le generează integrarea economică, crearea de comerţ, respectiv

6
deturnarea de comerţ, au determinat modificări majore ale fluxurilor economice
internaţionale tradiţionale.
Cele mai importante forme de integrare economică, privite sub aspectul
volumului de exporturi-importuri realizate sunt: Uniunea Europeană (E.U.),
Asociaţia Americană a Liberului Schimb (N.A.F.T.A.), Asociaţia Naţiunilor din
Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.), Piaţa Comună Sud-Americană (MERCOSUR).
Globalizarea pieţelor lumii în condiţiile reducerii diferenţelor dintre
acestea6.
Accesibilitatea produselor provenite de la întreprinderile cu activitate
globală a determinat modificări radicale în ceea ce priveşte comportamentul
consumatorilor chiar şi în cele mai izolate şi conservatoare ţări. Deşi există înca
diferenţe semnificative între cumpărători de pe diferite meridiane, fenomenele
standardizării adoptate de întreprinderile multinaţionale sau multinaţionale
determină ca piaţa produsului să fie considerată mai importantă decât piaţa
naţională. Astfel, obiectivul strategic al unei întreprinderi cu orientare globală este
cel al satisfacerii cu un produs cât mai puţin diferit, într-un spaţiu geografic sau
altul, a unui număr cât mai mare de consumatori internaţionali.
Acest fapt este real întrucât în lumea întreagă oamenii poarta blue-jeans sau
se îmbracă cu haine produse de designerii vestimentari europeni, manâncă la
McDonald's, şi ascultă muzică la walkman-urile Sony, sau utilizează sisteme de
management şi marketing identice în afacerile lor, deoarece peste tot se manifestă
aceleaşi nevoi ale consumatorilor.
La nivel microeconomic, motivele pentru care o firmă poate decide să se
extindă la nivel internaţional sunt la fel de variate ca şi modurile de a realiza acest
lucru. Supravieţuirea, creşterea vânzărilor, obţinerea de resurse şi expertiză,
reducerea costurilor, diversificarea într-un domeniu de afaceri semnificativ şi în
dezvoltare, deservirea şi extinderea bazei de clienţi sau vânzarea produselor
existente pe noi pieţe sunt câteva din motivele pentru care firmele concurează la
nivel multinaţional.
Un studiu privind comerţul cu amanuntul, de exemplu, a identificat două
tipuri de factori („Push"- Împinge, şi „Pull"- Trage), care influenţează creşterea
multinaţională.
Factorii „Push" includ: saturarea pieţei interne sau supracompetiţia;
recesiunea economică sau dezvoltarea limitată; populaţie în declin sau îmbătrânită;
politici economice rigide; costuri ridicate de operare (forţa de muncă, chirii, taxe,
etc.); presiunea acţionarilor pentru a menţine creşterea profiturilor; sindromul
imitaţiilor în comerţul cu amănuntul.
Factorii „Pull” includ: subdezvoltarea unor pieţe sau competiţia slabă;
creşterea economică puternică sau creşterea standardului de viaţă; explozia
demografică sau grad ridicat de populaţie tânară şi adultă; un mediu legislativ
relaxat; costuri de operare favorabile (forţa de muncă, chirii, impozitare);
răspândirea geografică a riscurilor comerciale; oportunitatea inovarii în noile
condiţii de piaţă.

6
Dumitru Camelia, Management Internaţional şi Relaţii Economice Internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 43

7
 Totodată, potrivit opiniei specialiştilor, pe plan internaţional, se disting cel
puţin cinci grupe de motive principale, pentru care firmele transnaţionale
efectuează investiţii directe în străinătate:
1. pentru a nu-şi pierde furnizorii sau clienţii principali, care au decis să
recurgă la producţie internaţională, firma caută să-i urmeze;
2. nevoia continuă de adaptare a produsului la cerinţele specifice ale unei
anumite pieţe din străinătate şi la unele caracteristici specifice resurselor şi
capacităţilor de producţie locale;
3. pentru a elimina cheltuielile de transport, firmele transnaţionale investesc
în străinătate, înfiinţând filiale;
4. firma consideră necesară investiţia directă în străinătate în condiţiile în
care aceasta se încadrează în strategia globală de producţie şi marketing, astfel
încât să se poată anticipa mişcările concurenţei;
5. depăşirea barierelor vamale impuse de ţările unde, pâna acum, firmele 
transnaţionale îşi exportaseră produsele.
       Fundamental pentru mentalitatea noi companii transnaţionale este un set
diferit de motivaţii şi presupuneri despre rolul operaţiunilor internaţionale ale
companiei. Din punct de vedere transnaţional, subsidiarele naţionale devin
parteneri strategici ale căror cunoştiinţe şi capacităţi sunt vitale pentru abilitatea
companiei de a menţine un avantaj global competitiv pe termen lung (avantaj
competitiv sustenabil).
Internaţionalizarea afacerilor este un proces complex, care generează o serie
de efecte pozitive, dar care are şi o serie de limite care pot fi considerate efecte
negative care activează asupra societăţii umane în ansamblul său. Principala
problemă pe care o generează evoluţia acestui fenomen o reprezintă dezvoltarea
diferenţiată a ţărilor lumii chiar dacă au fost făcute eforturi de către organizaţiile
internaţionale în acest sens. În acelaşi timp, asupra dezvoltării afacerilor la nivel
internaţional şi global acţionează, în mod restrictiv, şi următorii factori:
- relaţiile ambigue dintre puterea publică locală şi conducerea
întreprinderilor multinaţionale şi multinaţionale manifestate prin apariţia unor
tensiuni generate de riscurile politice referitoare la posibila pierdere asupra
controlului afacerii, sau chiar a proprietăţii de către investitorul străin prin
confiscare, naţionalizare, expropriere sau internizare.
- probleme legate de standardizarea produselor şi a serviciilor. Desigur că nu
toate produsele pot fi standardizate: dacă bunurile care încorporează tehnologie
ridicată sunt mult mai pretabile către o astfel de strategie, nu acelaşi lucru se poate
spune despre produsele alimentare.
- creşterea manifestări lor naţionaliste şi de regionalism, care se manifestă
chiar şi în ţări dezvoltate, în ciuda faptului că se consideră că reprezintă o
problemă a ţărilor sărace. Apariţia unor zone locuite preponderent de anumite
categorii de persoane, generează un fenomen de izolare care determină o reducere
considerabilă a dezvoltării afacerilor internaţionale.
- dezvoltarea puternică a tensiunilor provocate de acţiunea factorului
cultural-religios, care poate determina ca ţări întregi să devină riscante pentru
afacerile internaţionale.
8
 - terorismul internaţional a devenit o  problemă reală  pentru afacerile
internaţionale. Momentul dramatic petrecut în septembrie 2001 în Statele Unite ale
Americii a marcat începutul unei perioade marcată de escaladarea riscurilor în
afacerile internaţionale. Cu toate măsurile de siguranţă luate, o întreagă afacere
globală a intrat într-o criză puternică: transporturile aeriene, care au angrenat toate
componentele interconectate, urmată rapid de afacerea asigurărilor internaţionale.
- riscul declanşării unor confruntări militare reprezintă cea mai serioasă
problemă pentru afacerile internaţionale care poate apare la un moment dat. La
nivel mondial tensiunile acumulate în diferite puncte ale lumii au crescut, iar
numărul punctelor vulnerabile a crescut, de asemenea.

Modalităţi de implantare a corporaţiilor transnaţionale

Corporaţiile transnaţionale pătrund pe pieţele mondiale prin diverse
modalităţi. În funcţie de poziţia pe care o au faţă de corporaţiile transnaţionale,
aceste modalităţi pot fi împărţite în două mari categorii:
I. Modalităţi directe de implantare în străinătate
Caracteristica acestei modalităţi este aceea că entităţile prin care are loc
implantarea fac parte din structura corporaţiei, ducând la crearea de noi relaţii
intra-firmă. Principalele moduri de implantare din această categorie sunt:
1. Achiziţiile internaţionale. Cea mai simplă modalitate de extindere a
unei corporaţii o reprezintă achiziţionarea unei firme deja existente. Anii 1980 au
fost marcaţi de o intensificare fără precedent a achiziţiilor internaţionale, deoarece
corporaţiile îşi disputau acerb poziţiile pe pieţele mondiale. Achiziţiile
internaţionale au de multe ori mai multe avantaje faţă de pătrunderea pe piaţă prin
filială proprie. Cel mai important avantaj este acela că achiziţionarea oferă
corporaţiei cumpărătoare experienţă locală, clienţi autohtoni, contacte de afaceri,
care în alte situaţii ar trebui să aştepte ani întregi pentru ale dobândi.
2. Fuziunile. Fuziunile presupun combinarea a două companii într-una
singură, care deţine patrimoniile celor două. Din punct de vedere tehnic acestea
sunt de două tipuri: absorbţii şi consolidări. Absorbţia sau fuziunea prin „înghiţire”
este combinarea a două companii în urma căreia compania achizitoare îşi continuă
activitatea, iar cea achiziţionată îşi încetează existenţa. Astfel patrimoniul
companiei achiziţionate este preluat de cea care supravieţuieşte tranzacţiei.
Absorbţiile cunosc două forme şi anume:
a) Fuziune saturată, constă în faptul că acţiunile companiei achiziţionate
sunt preschimbate direct pe acţiuni ale companiei achizitoare, iar compania
achiziţionată îşi încetează activitatea. Achiziţionarea de active care constă în aceea
că compania achizitoare cumpără activele firmei-ţintă, şi în majoritatea cazurilor
îşi însuşeşte şi datoriile acesteia.
b) Consolidările presupun combinarea a două sau mai multe companii într-o
corporaţie nou creată. Astfel companiile A şi B sunt combinate într-o nouă
corporaţie C. Acest lucru este realizat prin schimbarea acţiunilor şi transferul
patrimoniului celor două companii, corporaţiei C, iar cele două companii A ţi B îşi
încetează activitatea. Consolidarea este o modalitate mai puţin utilizată de realizare
a achiziţiilor internaţionale.
9
 II. Modalităţi indirecte de implantare în străinătate 
Aceste modalităţi constau în realizarea expansiunii în străinătate prin
realizarea unor relaţii externe cu o multitudine de companii. Aranjamentele în care
pot intra companiile din diferite ţări pot fi clasificate astfel:
A. Alianţe strategice. „O alianţă strategică este orice tip de structură care
implică un contract incomplet între firme separate prin care fiecare partener poate
exercita un control limitat”7. Aceste alianţe au apărut şi sau dezvoltat după anii
1980. Motivaţiile care stau la baza deciziei corporaţiilor de a intra în astfel de
alianţe sunt8:
- pătrunderea pe noi pieţe, alianţele strategice reprezintă o modalitate mai
ieftină şi mai eficientă de a pătrunde pe pieţele unde partenerul are o poziţie
puternică. Un exemplu este General Mills şi Nestle, care au creat un parteneriat
denumit Cereal Partnerrs Worldwide, în vederea lansării produselor General Mills
(cereale pentru micul dejun), pe pieţele europene. Compania nou creată beneficiind
de canalele de distribuţie puternice deţinute de Nestle, a devenit unul din
principalii producători de cereale pentru micul dejun din Europa cu vânzări de
peste 31 milioane de dolari în 2001.
- împărţire riscurilor unor investiţii ridicate, reprezintă o motivaţie destul de
puternică pentru formare unei alianţe, în special în sectoarele care necesită un
volum ridicat de resurse financiare, cum ar fi industria aeronautică. Construcţia de
avioane presupune nişte costuri atât de ridicate încât firmele din această ramură
sunt nevoite să încheie astfel de alianţe chiar şi cu firme rivale. Un exemplu ce
astfel de alianţă este cea creată de Boeing cu Fuji, Mitsubishi şi Kawasaki pentru a
reuşi să suporte costul estimat la 4 miliarde de dolari al fabricării unui avion 777.
- împărţirea costurilor şi riscurilor din activitatea de cercetare-dezvoltare 9,
această motivaţie este specifică companiilor din sectoarele tehnologiei de vârf.
Înainte ca alianţele să se răspândească corporaţiile erau obligate să cheltuiască
sume imense pentru achiziţionarea tehnologiilor de care aveau nevoie. În acest
sens General Motors a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru achiziţionarea firmei
Hugles Aircraft cu scopul obţinerii tehnologiei avansate ale acesteia în domeniul
aviatic. Acelaşi lucru ar fi fost obţinut printr-o alianţă strategică, însă fără a se face
vreo investiţie.
- punerea în comun a resurselor globale, de multe ori companii din acelaşi
sector de activitate se aliază pentru a împărţii anumite resurse şi capacităţi. Aceste
alianţe sunt specifice industriei aeronautice. Un exemplu este alianţa dintre United
Airlines şi Britich Airways, în privinţa zborurilor de la Chicago spre Londra.
Scopul alianţei este utilizarea în comun a porţilor de aterizare de pe aeroporturi.
- învăţarea unor aspecte (cum ar fi: modul de abordare al producţiei,
furnizorilor, personalului, metode şi modele manageriale) de la un partener extern,
constituie o motivaţie destul de puternică pentru a constituii o alianţă.
În funcţie de lărgimea domeniului de încheiere al alianţei acestea pot fi:
alianţe totale şi alianţe funcţionale.
7
Steian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002 p. 108
8
Liviu Voinea, op. cit., p. 39 
9
Drăgan Gabriela, Zaharia Rodica, Relaţii Economice Internaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2000, p. 153

10
 B. Aranjamentele contractuale. Sunt relaţii de cooperare între două sau mai
multe firme din ţări diferite. Aceste relaţii presupun închirierea de către corporaţia
transnaţională celeilalte părţi a unui avantaj pentru o perioadă de timp limitată,
stabilită în momentul încheierii contractului. Principalele tipuri de aranjamente
contractuale sunt:
 - Contractul de licenţiere presupune transferul dreptului de utilizare a unei
tehnologii (exploatarea unui brevet de invenţie) pentru realizarea unui anumit bun
sau serviciu, licenţiatul fiind cel care se ocupă de producţia respectivului bun.
Modalitatea de plată utilizată este comisionul sau redevenţa, calculate pe baza
informaţiilor şi cunoştinţelor oferite sau cel mai adesea pe baza profitului obţinut
de licenţiat.
 - Contractul de franchising este frecvent întâlnit în sectorul terţiar şi poate
impune franchiserului condiţii extrem de detaliate referitoare la afacerea care face
obiectul contractului. Spre exemplu, McDonald’s impune, în contractele sale, 35
de etape ce trebuie respectate în pregătirea şi vânzarea unui hamburger. Uneori
contractul poate prevede inspecţii periodice la facilităţile partenerului, sau chiar
dreptul de a se implica în deciziile acestuia, mai ales în domeniul recrutării
personalului. Plata se face sub forma unei sume globale pentru acordarea dreptului
de franchising, la care se adaugă un comision în funcţie de vânzările unităţii. Cele
mai cunoscute corporaţii care practică această formă de expansiune sunt:
McDonald’s, Pizza Hut, Coca-Cola, Sell, etc.
- Contractul de management presupune transferul know-how-ului
managerial al corporaţiei transnaţionale către partener, care are obligaţia să
realizeze funcţiile manageriale în conformitate cu prevederile din contract.
Obligaţiile corporaţiei sunt punerea la dispoziţia partenerului a cunoştinţelor sale
manageriale, de marketing, precum şi numirea echipei manageriale. Plata se face
sub forma unui comision managerial la care se adaugă o redevenţă calculată în
funcţie de cifra de afaceri a beneficiarului.
- Contractul de uzină la cheie constă într-o înţelegere contractuală prin care
o companie străină se angajează să proiecteze, construiască şi echipeze o unitate de
producţie (un combinat petrochimic, o fabrică de automobile, etc.) şi să o predea
unei firme locale. Pe lângă unitatea de producţie compania străină mai oferă:
pregătirea personalului, asistenţă tehnică şi managerială, alegerea surselor de
aprovizionare, ş.a.
- Subcontractarea internaţională este o tehnică de afaceri prin care o firmă
cere unei alte firme, independentă din punct de vedere juridic de ea, să realizeze
prelucrarea unei materii prime, componente sau subansamblu în conformitate cu
specificaţiile oferite. Subcontractarea internaţională este de două tipuri:
a. Subcontractare internaţională direct, în care ordonatorul şi
subcontractantul se află în ţări diferite.
b. Subcontractare internaţională indirectă, caz în care ordonatorul şi
subcontractantul sunt situaţi în aceeaşi ţară, ordonatorul fiind o filială a corporaţiei
transnaţionale.
C. Reţele dinamice. Faţă de alianţele strategice care sunt aranjamente
contractuale, reţele dinamice reprezintă forme de organizare a relaţiilor inter-firme.
11
 Bibliografie selectivă

1. Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie, Editura CH

Beck, Bucureşti, 2008;
2. Dumitru Camelia, Management Internaţional şi Relaţii Economice
Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
3. Drăgan Gabriela, Zaharia Rodica, Relaţii Economice Internaţionale, Editura
A.S.E., Bucureşti, 2000;
4. Popa Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti
1997;
5. Steian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, Editura Economică,
Bucureşti, 2002;
6. Voinea Liviu, Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, Ed.
I.R.L.I., Bucureşti, 2001.

12