Conţinutul capacității de folosință

Noţiuni introductive

Pentru a putea analiza conţinutul capacităţii de folosinţa a persoanei fizice, trebuie să

facem trimitere la definiţia pe care ne-o oferă legiuitorul în cuprinsul art. 34 din NCC, unde
face vorbire despre « aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații ».

Aşadar, capacitatea de folosinţă include în conţinutul său două laturi, una activă, pe
care legiuitorul român o are în vedere atunci când face referire aptitudinea persoanei de a avea
dreptui, respectiv una pasivă, la care legiuitorul se referă când vorbeşte despre obligaţii.

În general, persoanele fizice au aptitudine de a dobândi şi de a-şi asuma orice drept

civil şi orice obligaţie corelativă. Nu vor intra în conţinutul capacităţii de folosinţă, acele
drepturi pe care legiuitorul le-a interzis prin îngrădirile la care vom face referire în continuare
în analiza noastră, precum şi drepturile ce intră în conţinutul altor ramuri de drept.

Îngrădiri aduse capacităţii de folosinţă.

În anumite cazuri expres prevăzute de lege persona fizică poate fi îngrădită în

capacitatea sa de folosinţă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere caracterului său intangibil.
În acest sens sunt şi dispoziţiile NCC, care prevăd că “nimeni nu poate fi îngrădit în capcitatea
de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege”1. Calificare dată de doctrină acestor îngrădiri a fost aceea
de incapacităţi de drept civil.

Putem clasifica aceste îngrădiri în funcţie de mai multe criterii, respectiv:

A. Raportat la finalitatea lor, vorbim de îngrădiri având caracter de sancţiune şi

îngrădiri cu caracter de măsură de protecţie.

B. Raportat la modul de operare, vom avea îngrădiri ce operează de plin drept

sau ope legis şi îngrădiri care operează în baza unei hotărâri judecătoreşti.

C. Raportat la izvorul lor, întâlnim îngrădiri prevăzute de legea civilă şi îngrădiri

prevăzute de legea penală.

Îngrădiri cu caracter de sancţiune. După cum am văzut mai sus, în funcţie de

criteriul finalităţii, îngrădirile pot avea un caracter de sancţiune ori de protecţie. La rândul lor,
1
Art. 29, alin. (1) din NCC.
îngrădirile cu caracter de sancţiune, pot avea caracter penal sau civil, în funcţie de izvorul
acestora.

Îngrădiri cu caracter de sancţiune penală.În categoria îngrădirilor cu caracter de

sancţiune penală ce pot fi aplicate persoanelor fizice intră pedeapsa complimentară a
interzicerii unor drepturi de la 1 la 10, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor
drepturi, pe care le vom enumera în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Codul penal “pedeapsa complimentară a interzicerii

unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o

activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă

interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel”.

Cât priveşte pedeapsa accesorie, o găsim reglementată în cuprinsul art. 71 din Codul
penal, care dispune că aceasta constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 din Codul
penal.
În ceea ce priveşte analiza noastră care are în vedere doar incapacităţile de drept civil,
prezinttă interes doar îngrădirea drepturilor părinteşti, precum şi a dreptului de a fi tutore sau
curator.

Îngrădiri cu caracter de sanţiune civilă.Sunt considerate îngrădiri cu caracter de

sancţiune civilă decăderea din drepturile părinteşti, pe de o parte şi pedepsele civile din
materie succesorală, pe de altă parte.

Dacă anterior intrării în vigoare a NCC, decăderea din drepturile părinteşti era
reglementată în cuprinsul art. 109 din Codul Familiei, în prezent sediul materiei îl constituie
NCC, Cartea a II a, Titlul IV, Capitolul IV.
 În acord cu dispozițiile art. 508, alin. (1) din NCC “instanţa de tutelă, la cererea
autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa
decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea
sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau
stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului”.
Cererea urmează a se judeca în regim de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
raportului de anchetă psihosocial., fiind obligatorie participarea procurorului.
Cu excepţia cazului în care instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la
anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, cu condiţia de a nu fi puse în primejdie
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor, “decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării
hotărârii”2.

În ipoteza în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul

acestora, iar părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului, instanţa
va redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti.

O altă categorie de îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă o reprezintă, după cum

arătam mai sus, pedepsele civile din materie succesorală.

Nedemnitatea succesorală, care în acord cu NCC poate fi atât de drept cât și judiciară
este calificată drept o îngrădire cu caracter de sancțiune civilă.

Nedemnitatea de drept este reglementată de art. 958 NCC care prevede că : ”(1) Este
de drept nedemnă de a moşteni:a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;b) persoana condamnată penal
pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide
pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi
înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului”.

Legiuitorul a stabilit că nedemnitatea de drept poate fi oricând constatată, fie la

cererea oricărei persoane interesate, fie din oficiu de către instanța de judecată sau de notarul
public. În acest sens se pronunță o hotărâre judecătorească ce constată nedemnitatea.

2
Art. 509, alin. (1) din NCC.
 Reglementarea nedemnității judiciare o regăsim în cuprinsul art. 959 NCC, potrivit
căruia “(1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:a) persoana condamnată penal pentru
săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă,
fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;b)
persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea
să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.

Ca efect al nedemnității, cel în cauză va fi înlăturat atât de la moștenirea legală și de la

cea testamentară.

O altă îngrădire cu caracter de sancțiune civilă este și acceptarea forțată a moștenirii,

sens în care se prevede că “(1) succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri
din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este
considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă
niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze
ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. (2) Moştenitorul
aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii
proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”3.

Putem vorbi de pedeapsă civilă în materie succesorală şi în cazul renunţării

frauduloase la moştenire. Astfel, potrivit art. 1122 din NCC “(1) Creditorii succesibilului care
a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi
priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. (2)
Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul
debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia”.

Îngrădiri cu caracter de protecţie. În cele ce urmează vom exemplifica câteva

îngrădiri instituite de legiuitor care au caracter de protecție.

Potrivit art. 147, alin. (1) din NCC „este interzisă, sub sancțiunea nulității relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile
tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte”. Alin. (2) al aceluiasi text de lege vine îin
completarea celor de mai sus, arătând că „oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate

3
Art. 1119 din NCC.
cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun
ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz”.

În ceea ce îl privește pe minorul care a împlinit 14 ani, având așadar capacitate de

exercițiu restrânsă, NCC prevede că „nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite
potrivit stării materiale, și nici să garanteze obligația altuia”4.

O altă incapacitate prevăzută de legiuitor este aceea de a cumpăra drepturi litigioase.

Astfel, în acord cu dispozițiile NCC „sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii,
grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu
pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența
instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea”5.

Totodată “sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și
prin licitație publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă (…);

b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii,

precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează”6.

În caz de încălcare a primelor două categorii de interdicții indicate anterior, sancțiunea

prevăzută de lege este cea a nulității relative, în timp ce ultima categorie de interdicții atrage
sancțiunea nulității absolute.

De asemnea, persoanele la care am făcut referire mai sus “nu pot să vândă bunurile
proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea
bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează,
după caz”7.

Încetarea capacității de folosință

4
Art. 146, alin. (3) din NCC.
5
Art. 1653, alin. (1) din NCC.
6
Art. 1654, alin. (1) din NCC.
7
Art. 1655, alin. (1) din NCC.
 Chestiunea duratei capacității de folosință o găsim reglementată în cuprinsul art. 35
din NCC potrivit căruia “capacitatea de folosință începe la data nașterii persoanei și încetează
odată cu moartea acesteia”. Așadar, în timp ce capacitatea de exercițiu se poate pierde și în
timpul vieții persoanei, capacitatea de folosință încetează doar prin moarte, putând fi doar
îngrădită în timpul vieții, după cum am văzut mai sus.

În concluzie, capacitatea de folosință a persoanelor fizice va înceta numai prin moarte,

care poate fi constatată fizic ori declarată pe cale judecătorească.

Nu vom insista la acest moment asupra chestiunii declarării judecătorești a morții,

întrucât aceasta va face obiectul unei analize distincte, în cadrul unei secțiuni de sine
stătătoare.

Sursa: T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012.