Sunteți pe pagina 1din 12

“AMIGDALITA CRONICĂ”

Planul prelegerii:

1. Consecinţele amigdalitei cronice pentru tot organism.


2. Etiopatogenie.
3. Simptomatologia.
4. Clasificarea amigdalitelor.
5. Principiile şi metodele de tratament.
6. Profilaxia.
7. Hipertrofia amigdalilor.
8. Adenoidita, vegetaţiile adenoide.
9. Adenoidotomia.
Domniile voastre! La prelegerea precedentă aţi avut posibilitatea să faceţi
cunoştinţă cu tonsilita acută (angina) şi clasificarea amigdalitelor. În această
comunicare va merge vorba despre amigdalita cronică şi vegetaţiile adenoide.

ÎNSEMNĂTATEA STUDIERII ACESTEI AFECŢIUNI.

Problema amigdalitei cronice îi frămîntă atît pe medicii practicieni: ORL,


terapeuţi, pediatri, etc., cît şi pe specialiştii ce se ocupă cu studierea aspectelor teoretice
ale acestei patologii, deoarece încă pînă astăzi multe laturi ale acestei vaste şi foarte
importante probleme nu sunt bine determinate, nu sunt acceptate de specialiştii din toate
ţările. De exemplu să luăm clasificarea amigdalitelor în general şi a amigdalitelor
cronice în special.
Numai în fosta URSS, în 1975 a fost primită clasificarea amigdalitelor cronice
propusă de I. B. Soldatov de care ne folosim noi şi astăzi.
Alt exemplu este morbiditatea mărită prin amigdalita cronică în sînul populaţiei.
Morbiditatea prin amigdalita cronică după diverşi medici şi savanţi este diferită şi
constituie de 4 pînă la 50%.

I. CONSECINŢELE AMIGDALITEI CRONICE PENTRU


TOT ORGANISM.

Amigdalita cronică prezintă un factor cronic infecţios al organismului atacîndu-l


permanent cu diverşi agenţi patogeni: microbi, toxine, alergeni, metaboliţi etc.
Reumatismul, glomeronefrita, tireotoxicoza, poliartrita reumatică şi altele sunt
provocate de amigdalita cronică. Numărul sporit de bolnavi necesită un tratament
adecvat şi la timp, face această problemă să poarte un caracter nu numai medical ci şi
social. Pe de altă parte amigdalitele palatine, ca de altfel întreg ţesut limfoid al
organismului, au funcţii imunobiologice şi cum ne-ar părea paradoxal anume
amigdalitele palatine sunt supuse inflamaţiilor cronice. În unele ţări URSS şi ulterior în
Rusia funcţionează un laborator ştiinţific unde se studiază multilateral această problemă
deoarece pînă în prezent nu se cunoaşte cu precizie care-i factorul principal în
dezvoltarea anginelor şi amigdalitelor, care-i rolul steptococului B-hemolitic. Din grupa
A în aşa caz şi altele.
De asemenea sunt diverse tactice de tratament, indicaţiile şi contraindicaţiile
operatorii. Mai sunt şi multe alte considerente care ne obligă să dăm o lămurire mai
amplă şi mai actuală a acestei probleme.
Deci, pe parcursul prelegerii vom răspunde la toate întrebările abordate. Aşa dar să
le luăm pe rînd.
DEFINIŢIE.

Amigdalita cronică este o boală infecţioasă – alergică nespecifică a întregului


organism condiţionată de un proces inflamator cronic al amigdalelor palatine exprimat
prin modificări patomorfologice: alterare, exudaţie sau poliferare a acestui ţesut limfoid.

II. ETIOPATOGENIE.

Constituirea procesului inflamator cronic la nivelul amigdalelor palatine şi


concomitent dezvoltarea diverselor complicaţii ale inimii, rinichilor, glandei teroide
etc., prezintă un mecanism foarte complicat şi divers de afecţiuni reciproce la nivelul
micro şi macroorganismului.
Un rol deosebit îl are peisajul de microbi care persistă în criptele amigdaliene.
Streptococului B-hemolitic din grupa A, i se incriminează rolul principal în
etiologia bolii: totodată nu pot fi ignoraţi şi alţi germeni: stafilococii, viruşii, ciupercele
şi diverse asociaţii dintre ei. Astăzi un rol deosebit în apariţia amigdalitei îi revine
bacilului Coh, hlamidelor, infecţiilor specifice şi altor factori microbieni, aerobi şi
anaerobi. Însă pentru a înţelege patogenia amigdalitei cronice este nevoe să ne elucidăm
în următoarele momente.
În cavitatea bucală şi în deosebi în faringe persistă un număr de diferiţi agenţi
patogeni, care în majoritatea cazurilor asigură un simbioz biologic indispensabil pentru
a menţine echilibrul necesar dintre organism şi mediul înconjurător. Acţiunea factorilor
nocivi ai mediului înconjurător: răceala, praful, noxe profisionale şi altele precum
avitaminozele, dereglări de metabolism, supraoboseala fizică şi psihică, traumatismele,
bolele infecto-contagioase, procese cronice persistente în organism (sinuzite, faringite
etc.), angine repetate şi altele favorizează apariţia amigdalitei cronice. Aceste procese şi
factori pot fi consecinţa creării stării de imunodeficit secundar ce negativ influenţează
asupra organismului în întregime şi a amigdalelor palatine în particular. Apoi însăşi
amigdalita cronică duce la imunodeficienţa secundară cu toate consecinţele sale.
Formaţiunile limfoide din inelul lui Waldeyer-Pirogov sunt menite să informeze
organismul uman despre compoziţia şi cantitatea agenţilor ce intră în organism.
Aşadar patogeneza amigdalitei cronice poate fi desemnată în felul următor:
Amigdalele palatine (ca şi celelante formaţiuni limfatice) în mod normal, atunci cînd în
organism sunt prezente diferite dereglări ale diverselor sisteme şi funcţii, şi deci în
asemenea condiţii reactivitatea organismului se menţine la nivelul necesar pentru a
asigura funcţionarea organilor şi ale sistemului în mod normal.
În caz de contrar şi concomitent pătrunderii în organism a infecţiilor suplimentare
(ce nu le permite amigdalitelor să le prelucreze şi se le elimene – puterile nu sunt
egale), duce la dereglarea echilibrului existent dintre mediul înconjurător şi organism şi
ca rezultat se dezvoltă – amigdalita cronică.
Deci se poate vorbi despre amigdalita cronică atunci cînd:
1. Egzistă o suprainfecţie mărită.
2. Egzistă o concurenţă microbiană sporită în condiţii de diminuare a imunităţii
locale şi generale. Se crează un cerc vicios unde cauza bolii poate deveni
consecinţa ei, ultima poate deveni cauză.

ANATOMIE PATOLOGICĂ.

La examenul histologic se constată că sistemul vascular din stratul subepitelial este


puternic – dilatat, cu îngroşarea intimei şi tromboza vasculară.
Găsim leziuni la nivelul epiteliului criptelor cu un aflux de leucocite. Conţinutul
criptelor este format din: celule epiteliale descuamate, limfocite dezintegrate, praf de
calcar şi microbi saprofiţi. De asemenea găsim şi leziuni ale ţesutului limfatic, cu
hiperplazie masivă sau din contra cu atrofia a acestuia, ca şi leziuni ale capsulei şi ale
ţesutului celulelor pericapsular, o îngroşare scleroasă neregulată, a septurilor interlobare
şi o bandă de ţesut scleros subepitelial.

TABLOUL CLINIC ŞI EVOLUŢIA BOLII.

Începutul bolii este imposibil de stabilit, în majoritatea cazurilor boala are debut
lent, uneori insidios, fără ca bolnavul să-şi dea seama că aceste simptome, despre care
va fi vorba mai departe, aparţin amigdalitei cronice.

III. SIMPTOMATOLOGIA.

Dintre simptomele subiective pe care le prezintă bolnavul cu amigdalită cronică,


amintim în primul rînd senzaţiile dureroase, discrete cu înţepături, mai ales în timpul
înghiţirii. Aceste senzaţii sînt localizate la nivelul amigdalelor şi în special în regiunea
corespunzătoare lor.
Aceste simptome nu sînt însoţite de temperatură, sau pot prezenta o febră
neînsemnată, pînă la 37,1 – 37,2ºC. În acest caz apare şi o stare de moleşeală, cu dureri
în articulaţii.
Senzaţiile menţionate se declară după o înghiţeală sau un pahar cu apă rece, sau
după eforturi vocale. Alteori, bolnavul prezintă o senzaţie de iritare a faringelui, cu
accese de tuse şi eliminări de grunji alb-gălbui (dopuri de cazeum). Gura lor egală un
miros neplăcut din cauza fermenţilor de la nivelul criptelor.
Acest simptom de valoare în amigdalita cronică poate fi luat în consideraţie numai
atunci cînd bolnavul nu are leziuni dentare sau tulburări digestive.
Simptoamele: senzaţie de uscăciune, de zgîriituri, de asemenea de multe ori impun
pe bolnav să se adreseze la medic.
Simptomele obiective au o mare valoare pentru stabilirea corectă a diagnosticului.
Astfel aceste simptome sunt diferite şi multiple. Le vom examina pe cele mai
importante şi totodată şi cele mai sigure. Le vom descrie în modul însemnătăţii lor.
1. Aderenţele (cicatricile) dintre stîlpii amigdalieni şi amigdale, fapt ce este legat de
procesul inflamator acut şi cronic ce are loc în amigdale (angina, amigdalita
cronică).
2. Hiperemia (roşeaţa) marginelor libere ale stîlpilor amigdalieni, mai ales a celor
anteriori – simptomul Gize.
3. Edemul stîlpilor anteriori, cu o predilecţie în partea lor superioară – simptomul
Zac.
4. Hiperemia, inflamaţia şi edemul atîlpilor amigdalelor palatine – simptomul
B.S.Preobrajenski. Patogenia simptoamelor 2,3 şi 4 este în legătură cu tulburările
de eliminare din cripte, cu stază în vasele sanguine şi limfatice şi cu
microtraumatismul ce are loc în momentul deglutiţiei.
5. Dopuri de cazeum alb-gălbui închistate în cripte, mai ales la nivelul polului
superior.
6. Persistenţa lichidului purulent în cripte şi pe suprafaţa amigdalelor.
7. Cicatricile şi aderenţele pe suprafaţa amigdalelor.
8. Prezenţa unor microabcese, a unui chist incapsulat pe suprafaţa mediană a
amidalei.
9. Suprafaţa amigdalei este de o înfăţişare brăzdată.
10.Adenopatia regională. Ganglionii limfatici submaxilari şi sternocleidomastoidieni
sunt măriţi, uneori dureroşi.
Din cele expuse rezultă că simptomatologia tonzilitei (amigdalitei) cronice este
bogată şi variată.
Totadată, toate simptoamele subiective şi obiective nu sunt patognomotice
amigdalitei cronice. Astfel de simptoame se întîlnesc în cazul cînd bolnavii suferă de o
faringită sau o laringită, sau o sinuzită etc.
Academiceanul Academiei de Ştiinţe Medicale din fosta URSS Igor Boris
Soldatov consideră că diagnosticul de amigdalită cronică poate fi stabilit atunci, cînd
sunt prezente două sau mai multe semne a bolii.
Investigaţiile de laborator la fel nu au o însemnătate patognomonică, necătînd la
aceea că se întîlneşte o leucocitoză, VSH – mărit, procesul imunologic atît de la nivelul
amigdalelor, cît şi din întreg organism este dereglat. Nivelul de limfocite-T scade. Se
stabileşte o hipoimunoglobulinemie, disimunoglobulinemie – A, M, şi G.
IV. CLASIFICAREA AMIGDALITELOR.

Se disting două forme clinice de amigdalită cronică: amigdalita cronică


compensată şi amigdalita cronică decompensată.
Funcţiile de apărare (locale şi generale ale organismului) în caz de amigdalită
cronică compensată nu sunt dereglate. Procesul inflamator se mărgineşte numai la
nivelul amigdalei afectate şi nu sunt prezente careva complicaţii: angine repetate,
abcese periamigdaliene, reumatismul.
Amigdalita cronică decompensată are la baza sa dereglările de reactivitate a
organismului: ce duce la provocarea anginelor repetate şi la apariţia altor boli ale
organismului legate de amigdalita cronică.
Aşa dar, amigdalita cronică compensată se caracterizează printr-o imunitate
normală, procesul patologic atinge numai amigdala palatină, iar în amigdalita cronică
decompensată forţele de apărare ale organismului sunt diminuate, în aşa măsură încît
procesul patologic are tendinţa de a se repeta (angina) şi de a se răspîndi în diverse
organe şi sisteme, dînd naştere la boli noi legate etiologic cu amigdalita acută, sau
cronică – acutizare.
Fiecare formă de amigdalită cronică nu este ceva stabil în decursul întregii veţi.
Forma compensată poate să treacă în ceea decompensată dacă n-a fost aplicat un
tratament adecvat.

DIAGNOSTICUL POZITIV ŞI DIFERENŢIAL.

Diagnosticul se stabileşte studiind corect anamneza, tabloul clinic al bolii. În linii


generale se poate spune că pentru amigdalita cronică sunt caracteristice numai
simptomele subiective şi obiective.
Amigdalita cronică compensată se caracterizează prin faptul prezenţei a semnelor
subiective şi obiective a bolii, iar în amigdalita cronică decompensată, mai există şi
anginele repetate sau o boală a organismului etiopatogenetic legată de amigdalita
cronică. Amigdalita cronică se diferenţiază de hipertrofia amigdalelor palatine, cu
faringitele cronice, cu tumorile amigdalilor palatine. O simplă hipertrofie a amigdalilor
palatine se deosebeşte de amigdalita cronică prin lipsa semnelor obiective caracteristice
amigdalitelor cronice. Faringita cronică se evidenţiază prin schimbările care au loc în
mucoasa peretelui posterior şi lateral al mezofaringelui.
Tumorile faringelui şi mai ales cu localizarea lor în amigdalele palatine se stabilesc
folosind minuţios datele anamnezei, tabloul clinic şi evoluţia bolii precum şi
investigaţiile histologice.
V. PRINCIPIILE ŞI METODELE DE TRATAMENT.

Depinde de forma clinică a amigdalitei cronice. De exemplu, amigdalitele cronice


compensate se supun unui tratament medical, iar cele decompensate se tratează prin
metoda chirurgicală.
Fiecare medic trebuie să ştie bine care sunt indicaţiile tratamentului medical şi
chirurgical. Mă voi opri asupra indicaţiile acestor două metode de tratament.
Indicaţiile tratamentului medical.
1. Amigdalita cronică compensată.
2. Amigdalita cronică decompensată cu 1-2 epizoade de angine pe parcursul unui
an.
3. Amigdalitele cronice decompensate, care nu pot fi tratate prin metode
chirurgicale, din cauza că bolnavii au diverse contraindicaţii (absolute sau
relative); sau bolnavii nu doresc să se trateze cu ajutorul amigdalectomiei.
După spusele marelui specialist, academician I. B. Soldatov în tratamentul
amigdalitelor cronice au fost utilizate majoritatea covîrşitoare a medicamentelor, fapt ce
lămureşte ineficacitatea multor dintre ele, precum şi necesitatea de a cerceta mai
departe acest aspect al acestei problemei. Reişind din cele expuse noi în anii 1984-1987
am efectuat un studiu clinic aplicînd următoarea metodă medicamentoasă de tratament.
1. Lavajul lacunelor amigdaliene cu un antiseptic – doxidină, furacilină, rivanol,
clorhexidină etc., timp de 20-30 de zile. Se efectuiază aceste spălături peste una
sau două zile. În total se utilizează 10-15 proceduri.
2. După eliminarea conţinutului criptal supurat a amigdalelor palatine se
badijonează cu soluţie Lugol.
3. Se administrează acid ascorbic cîte 0,3-3,0 ori pe zi timp de 30 de zile, avînd ca
scop fortificarea organismului şi restabilirea pînă la limitele normale a
metabolismului celular.
4. Se utilizează procedee fizioterapeutice. Unde ultrascurte la proiecţia amigdalelor
palatine sau raze ultraviolete mai ales la copii.
5. Antihistaminice, analgezice şi calmante.
Acest tratament se efectuiază 2-3 ori pe an cu preponderenţă – toamna, iarna şi
primăvara.
Indicaţii operatorii. Amigdalita cronică decompensată (reumatismul, poliartrita,
nefrita etc.).
Pregătirea bolnavilor către amigdalectomie. Amigdalectomia necesită o
pregătire corespunzătoare a bolnavilor pentru prevenirea complicaţiilor postoperatorii şi
pentru a efectua operaţia în condiţii cît mai bune. Deaceea bolnavii se examineză în
condiţii de policlinică sau spital de către terapeut sau pediatru, care stabilesc starea
generală a bolnavului, apreciază necesităţile în consultarea altor specialişti.
În mod obligatoriu se efectuiază:
 Analiza generală a sîngelui şi a urinei;

 Timpul de cuagulare şi sîngerare;


 Numărul de trombocite;
 Indicele de protrombină;

 ECG.

La copiii suplimentar se examinează frotiul din nazofaringe şi mezofaringe pentru


a stabili dacă nu este purtător de bacili difterici, meningococi sau boli infecţioase.
Se efectuiază şi alte investigaţii şi examinări după necesitate.
Complicaţiile amigdalectomiei: hemoragia, paralezia vălului palatin, sepsisul,
meningita, otita etc.

VIII. ADENOIDITA, VEGETAŢIILE ADENOIDE.

Cunoscută încă de pe vremea lui Hippocrate aceeastă afecţiune influenţează


întreaga dezvoltare şi starea de sănătate a copilului, fiind pe drep denumită „pivotul
patologiei infantile” – C. Păunescu.
Descrise de Mayer în 1870 şi Luschka în 1868 ele iată că după 127 de ani,
specialiştii de diverse specialişti şi mai ales ORL, se ocupă de această problemă şi mi se
pare nu se văd orizonturile. Mai mult de atît în ultimul timp au apărut publicaţiile
autorilor români cum ar fi a lui Vasile Muleav în cartea intitulată: „Profilaxia şi
tratamentul ORL”, care scot că cauza vegetaţiilor adenoide este respiraţia orală care
vicios s-a întrodus în viaţa copilului, maturului apoi aşa şi se meţine fără ca să fie vre-o
cauză. Afirmaţiile acestor savanţi sunt bazate pe date clinice cum că 40% din populaţie
respiră prin gură fără ca să fie afectaţi de vegetaţii adenoide. Pe de altă parte,
adenotomia nu întotdeauna rezolvă problema respiraţiei orale. Aşa dar această problemă
atît de dificilă cît şi veche trebuie revăzută în contextul noilor realizări din domeniul
dat. Şi totuşi şi astăzi noi trebuie să constatăm că există două situaţii. Prima, atunci cînd
amigdala Luschka este mărită în volum şi poartă denumirea de vegetaţii adenoide, ceea
mai des întîlnită. A două situaţie este aceea, cînd ţesutul limfoid este supus unei
inflamaţii acute sau cronice numită adenoidită acută sau cronică.
Tabloul clinic al vegetaţiilor adenoide este cunoscut de pe vremea lui Hippocrate.
Luschka (1868) şi Mayer (1870) au demonstrat că acest tablou este o consecinţă a
hipertrofiei mai mult sau mai puţin accentuate a amigdalitei faringiene. Vilgelm Mauer
în anul 1873 a fost acela care a dat denumirea acestei hipertrofii de „vegetaţii
adenoide”.
Etiologia. Vegetaţiile adenoide se întîlnesc cu predelecţie la copii între 3 şi 7 ani.
Însă această boală se poate întîlni la orce vîrstă şi chiar la bătrîni. Frecvenţa vegetaţiilor
adenoide este destul de mare. Procentajul statisticelor variază de la un autor la altul (14-
15 şi chiar 70%) printre copiii de vîrstă şcolară. Factorii care predomină în etiologia
vegetaţiilor adenoide sunt: limfatismul, infecţia (rinitele repetate, adenoiditele,
amigdalitele, bolile infecţioase ale copilăriei, lipsa igienii); dificienţile alimentare;
condiţiile nefavorabile de mediu înconjurător în care este pus organismul copilului,
rahitismul, alimentaţia artificială etc.
Anatomie patologică. Histologic s-au constatat schimbări caracteristice unei
inflamaţii superficiale sau mai profunde (parenchimatoase) ce se apreciază drept
adenoidită cronică.
Microscopic, vegetaţiile adenoide se prezintă ca o masă tumorală ce ocupă
rinofaringele, de mărimi diferite:
 Vegetaţii mari care ocupă epifaringele în totalitate;

 Vegetaţii mijlocii care obstruiază parţial coanele;

 Vegetaţiile mici, ocupă numai bolta nazofaringelui (Ştefan Gîrbea – România).

I. B. Soldatov descrie trei grade de hipertrofii ale vegetaţiilor adenoide: gradul I –


vegetaţiile adenoide acoperă partea superioară a vomerului, gradul II – vegetaţiile
adenoide acoperă 2/3 a vomerului şi vegetaţii adenoide de gradul III – acoperă tot
vomerul. Această clasificare are o mare importanţă în alegerea metodei de tratament.
Simptomatologia. Simptomul principal care se observă la aceşti copii este –
insuficienţa respiratorie nazală. Copiii respiră pe gură mai ales în cursul nopţii avînd un
somn neliniştit şi zgomotos, însoţit uneori de crize de laringită striduloasă şi de accese
de sufocare.
Obstrucţia nazală este consecinţa nu numai a vegetaţiilor adenoide, ci este într-o
măsură oarecare lămurită prin tumifierea, congestia permanentă a mucoasei nazale mai
ales a părţilor posterioare a cornetelor nazale cauzate de aceste procese.
Obstrucţia nazală duce la tumori fonatorii, ca vocea nazonată (rinolalia închisă).
Tulburările auditive sunt cele mai frecvente la adenoidieni din cauza infecţiei şi
obstrucţiei trompei Eustache.
Vegetaţiile adenoide produc tulburări reflexe, ca: cefaleea, tusă reflexă. Adenoidita
cronică produce uneori subfebrilităţi.
Copiii suferă de dureri de cap, insomnie, sunt disperaţi, sunt într-o stare de
amnezie.
Din simptoamele obiective ne impresionează în primul rînd faciesul adenoidian,
caracterizat prin faţa palidă, nasul îngust, gura căscată, dinţii rău implantaţi, descoperiţi
din cauza retracţiei buzei superioare.
Faţa copilului este lipsită de expresie şi are o privire pierdută.
Diagnosticul de vegetaţii adenoide nu se poate face numai pe aspectul faciesului
adenoidian, care poate fi cauzat şi de o rinită hipertrofică sau de deviaţia septului nazal
etc.
Deaceea trebuie să facem un examen otorinolaringologic complet. Rinoscopia
posterioară sau tuşeul cavumului pune în evidenţă aceste formaţiuni limfoide şi gradul
lor de hipertrofie.
La rinoscopia anterioară, fosele nazale apar strîmtate, cu cornetele inferioare
congestinate şi mucozităţi abundente în ambele fose nazale, otoscopia trebuie făcută
sistematic, ştiind că timpanul este oglinda cavumului. Timpanul apare înfundat (coada
ciocanului mai oblică, apofiza externă ieşită înafară, triunghiul luminos neregulat sau
dispărut). Surditatea adenoidiană începe cu perderea sunetelor înalte.
În afară de examenul otorinolaringologic trebuie să se facă şi examenul clinic
general.
Complicaţiile. Un fapt ce ne face să ne oprim în mod special şi deosebit sete acela
că nu există nici un raport direct dintre volumul vegetaţiilor adenoide şi gravitatea
complicaţiilor pe care le pot produce.
Adeseori, vegetaţiile mici ca volum pot produce tulburări accentuate, din cauza
abceselor mici ascunse în masa ţesutului limfoid, unde dezinfecţia este imposibilă.
Copiii cu vegetaţii adenoide suferă de diverse afecţiuni inflamatorii a căiilor
respiratorii superioare şi a celor inferioare.
Obstrucţia nazală oblică pe adenoidieni se respinge pe gură, astfel că aerul
neîncălzit şi uscat irită mucoasa căilor aeriene şi îi scade rezistenţa faţă de agenţii
patogeni.
Copiii cu vegetaţii adenoide răcesc foarte des, mai ales cînd climatul este rece şi
umed, fac mereu tonzilite acute şi cronice.
Rinobronşitele descendente, numeroasele bronhopneumonii, accesele de fals crup
apar foarte des la copii, din cauza supuraţiilor vegetaţiilor adenoide.
Complicaţiile auditive din cauza vegetaţiilor adenoide sunt frecvente.
Copiii adenoidieni pot prezenta şi complicaţii oculare: blefarite, conjuctivite,
ulcere corneene, eczeme, care se vindecă după adenoidotomie.
Vegetaţiile adenoide determină şi infecţii la distanţă (reumatism, nefrite).
Tulburările reflexe: laringospasmul, incontinenţa urinară, enurezisul nocturn
deseori se întîlnesc la aceşti copii. Tulburările de dezvoltare intelectuală şi fizică,
precum şi tulburările endocrine şi gastrointestinale deasemenea sunt prezente la aşa
copii.
Tratamentul. Vegetaţiile adenoide este profilactic şi se face în primul rînd prin
îmbunătăţirea asistenţei medico-sanitare şi prin ridicarea nivelului de trai al întregii
populaţii. Considerînd că procentul cal mai mare de vegetaţii adenoide se întîlneşte la
copiii care igiena şi asistenţa medico-sanitară sunt deficitare.
Tratamentul curativ este chirurgical (adenoidotomie), asociat cu tratamentul
general.

IX. ADENOIDOTOMIA.

Este necesar să facem o deosebire între adenoidotomie şi adenoidectomie.


Adenoidotomia se face sub controlul vederii, cînd se extirpă în mod radical atît
amigdala Luschka cît şi insulele limfoide laterale.
Indicaţii operatorii. Tulburările mecanice respiratorii, se are în vedere toate
consecinţele insuficienţei respiratorii nazale.
Contraindicaţiile operatorii. Inflamaţiile şi bolile acute şi cronice, precum şi
diverse procese patologice ce ne permit efectuarea operaţiei.
Pregătirea preoperatorie. Se efectuiază un control minuţios şi complet al tuturor
sistemelor: pulmonar, cardiovascular, renal, nervos, endocrin. Se consultă copilaşi la
specialiştii corespunzători, sunt necesare examenele de laborator mai ales timpul de
sîngerare şi coagulare, numărul de trombocite, protrombina.
Anestezia. În majoritatea cazurilor se întrebuinţează anestezia locală (picături în
nas sau badijionare cu soluţie cocaină, dicaină).
Operaţia se efectuiază cu chiureta Bekmann (adenotom). Prin intermediul gurii şi a
mezofaringelui se introduce chiureta Bekmann în rinofaringe. Înainte ajungem cu ea
pînă la vomer, iar în sus pînă la bolta rinofaringelui. După aceasta cu o mişcare scurtă şi
alunecătoare cu instrumentul sus numit, chiuretăm de sus în jos şi dinainte înapoi (capul
copilului fiind înclinat înainte) efectuînd – adenoidotomia. După aceea, dacă copilul
respiră liber pe nas şi hemoragia este absentă, el este condus în salon. Peste cîteva ore,
dacă starea bolnavului (copilului) este bună şi lipseşte hemoragia, copilul v-a pleca
acasă. Atunci cînd printr-o tracţiune mediană n-au fost extrase toate formaţiunile (ce se
observă prin o respiraţie nazală insuficientă) se face una sau două tracţiuni pe părţile
laterale ale rinofaringelui. Uneori, vegetaţiile adenoide se asociază cu hipertrofia
amigdalelor palatine, ce îngreunează şi mai mult respiraţia nazală.
Noi recomandăm în aşa cazuri să se efectuieze numai adenoidotomia, după care în
majoritatea cazurilor amigdalele palatine se micşorează şi decade necesitatea de a
efectua amigdalectomia ori amigdalotomia.
Accidente şi greşeli în timpul adenoidotomiei.
 Eliminarea unui dinte de lapte, prin mănuirea deschizătorului de gură, pentru a

învinge un eventual trismus;


 Căderea vegetaţiilor în laringe;

 Operaţia incompletă etc.

Complicaţiile postoperatorii.
 Hemoragia;

 Complicaţiile infecţioase;

 Complicaţiile traumatice (paralizia velo-palatină).

RECAPITULARE.

Astăzi ca şi la prelegerea precedentă au fost lămurite anginele, amigdalita cronică


şi vegetaţiile adenoide. Aceste afecţiuni trebuie să le însuşiască fiecare specialist,
deoarece toţi medicii în practica sa cotidiană consultă şi tratează bolnavii ce suferă de
angină, amigdalită cronică şi vegetaţiile adenoide. Totodată aceste boli pot fi
confundate cu alte afecţiuni, fapt condiţionat de deversitatea simptomelor subiective şi
obiective, precum şi de legăturile anatomo-funcţionale a faringelui cu întreg organism.