Sunteți pe pagina 1din 21

“ANATOMIA CLINICĂ ŞI FIZIOLOGIA

ANALIZATORULUI AUDITIV, PRINCIPIILE ŞI


METODELE DE EXAMINARE ÎN OTOLOGIE”.

Planul prelegerii:

1. Anatomia clinică a urechii.


2. Excitantul natural şi adecvat al analizatorului auditiv.
3. Adaptarea.
4. Mascarea.
5. Ototopica.
6. Auzul muzical absolut şi relativ.
7. Analizatorul auditiv în concepţia academiceanului Ivan Petrovici Pavlov.
8. Rolul fiecărui component al analizatorului auditiv în percepţia sunetelor.
9. Teoriile auzului.
10.Principiile şi metodele de examinare în otologie.
11.Recapitulare.

1
Domniile Voastre! Pe parcursul acestor 2 ore veţi face cunoştinţă cu unul din cele
mai importante analizatoare la distanţă - analizatorul auditiv. Noi ne-am obişnuit că
totul în organismul nostru (atunci cînd nu este dereglat) lucrează ca un ceas bun, că
nici nu ne putem închipui, ce tragedie suportă aceea, ce au pierdut auzul. Se socoate că
cel mai inetlectual din simţurile noastre este auzul. Fără audiţie nu există limbaj. Cei
afectaţi de surditate nu sunt în stare să asculte frumosul întregii vieţi omeneşti, cîntecul
iubiţilor cîntăreţi, ciripitul păsărilor, mama nu-şi aude plînsul copilului.
La baza dereglărilor auzului stau totdeauna anumite afecţiuni.
Pentru a înţelege tot cortegiul de mecanisme ale audiţiei este necesar de a face
cunoştinţă în mod succint cu unile aspecte contemporane de anatomie şi fiziologie ale
urechii.

I. ANATOMIA CLINICĂ A URECHII.

Urechea este compusă din 3 compartimente: urechea externă, mijlocie şi internă.


Urechea externă. La rîndul ei este alcătuită din pavilionul urechii şi conductul
auditiv extern. Din punct de vedere a clinicii ORL această parte a urechii capătă o
însemnătate destul de mare în legătură cu anumite afecţiuni specifice, cum ar fi de
exemplu: furunculul, diferiţi corpi străini care pot nimeri în conductul auditiv extern,
otita externă difuză acută şi cronică etc. În afară de afecţiunile ce ţin de urechea
externă, mai avem şi altele, cum ar fi fractura ramurii ascendente a mandibulei, care
poate provoca hemoragie din conductul auditiv extern. Aceasta se lămureşte prin
existenţa legăturilor anatomice dinte conductul auditiv extern (peretele anterior al lui)
şi mandibulă. La aceasta se mai poate adăuga, că peretele inferior al conductul auditiv
extern se găseşte în raport strîns cu glanda parotidă. Şi atunci cînd bolnavul suferă de
un furuncul al conductul auditiv extern, procesul inflamator poate trece prin fantelele
lui Santorini (din peretele inferior al conductul auditiv extern) în glanda parotidă,
provocînd astfel inflamaţia ei cu clinica respectivă şi deci medicii de familie, pediatrii
trebuie să fie familiarizaţi cu aceste date de anatomie. Pe de altă parte inflamaţia
virotică sau banală a glandei parotide poate duce la simularea unei otite externe. Deci,
medicul ORL, este obligat să cunoască temeinic nu numai anatomia urechii dar şi
anatomia organilor vecine. Aceasta se referă în aceeaşi măsură şi la medicii de familie,
terapeuţi, pediatru etc.
Pavilionul urechii, fiind complet exteriorizat este expus acţiunilor mediului
înconjurător cu toţi factorii săi variaţi de temperatură ridicată şi joasă, de umeditate,
uscăciune etc. Deseori atacul acestor factori nocivi se soldează cu arsuri, degerături şi
alte afecţiuni.
Urechea medie. Este compartiment cu particularităţile sale. Cele spuse se referă
atît la anatomie cît şi la fiziologie. Se va avea în vedere şi faptul, că urechea medie este
partea cea mai des atacată de infecţia banală şi virotică. În componenţa ei sunt incluse:
1. Cavitatea timpanică (casa timpanală, căsuţa timpanică, cutia timpanică).

2
2. Trompa Eustache.
3. Antrum-ul.
4. Aditusul ad antrum şi sistemul de celule cu aer ale procesului mastoidean.
Timpanul cu cavitatea sa timpanică are rolul de a recepta, de a transforma şi de a
transmite vibraţia undelor sonore mai departe către urechea internă. Totodată în
cavitatea timpanică deseori se dezvoltă otitele medii acute şi cronice. Vecinătatea
cavităţii timpanice cu cavitatea cerebrală şi cerebeloasă, cu urechea intrnă şi cu alte
formaţiuni anatomice importante – cu procesul mastoidean, trompa Eustache şi cu
bulbusul venei jugulare interne face posibilă propagarea procesului inflamatoriu din
cutia timpanică către aceste organe, dînd naştere la diverse complicaţii. Printre acestea
pot fi şi unele chiar foarte grave: labirintitele şi complivaţiile intracraniene – abcesul
extra şi subdural, abcesul cerebelos şi cerebral, meningita şi sepsisul otogenic. Aceste
complicaţii au o letalitate foarte înaltă pînă la 60%. Pe de altă parte procesele
inflamatorii duc şi la o scădere, uneori chiar considerabilă a auzului. Surditatea are
consecinţe grave atît în plan profisional, cît şi în plan social. Uneori surditatea duce la
surdomutism, cînd copilul nu aude din primele zile ale viţii sale şi la o invaliditate
profesională şi socială, atunci cînd surditatea se dezvoltă în urma unei otite acute sau
cronice intervenite la vîrsta matură. Aşadar, fiecare medic are nevoe de cunoştinţe
aprofundate despre anatomia clinică a urechii externe şi medii pentru a evita diverse
conflicte şi greşeli în viaţa cotidiană de medic.
Urechea internă. Reprezintă al treilea compartiment al porţiunii periferice al
analizatorului auditiv. Importanţa ei deosebită constă în faptul, că aici are loc cel mai
specific fenomen fiziologic al urechii – percepţia sunetelor. Tot în urechea internă îşi
au sediul şi celulele periferice nervoase ale analizatorului statocinetic (vestibular).
Deci, urechea internă, asigură atît percepţia sunetelor, cît şi susţinerea organismului
într-o poziţie permanentă adecvată de echilibru. Atunci cînd urechea internă este
afectată au loc diverse tulburări ale acestor funcţii: surditatea de tip percepţie, vertije,
vîjelii, ameţeli, greţuri, nistagmusul, precum şi tulburări ale echilibrului – sunt
simptome de bază în caz de o labirintită.
Urechea internă este situată în grosimea stîncii temporalului. Ea este alcătuită din:
 Labirintul osos, cu cavităţi osoase mai mari, în comunicare unele cu altele;

 Labirintul membranos, organ senzorial al auzului şi proprioreceptiv al orientării,

situat în interiorul celui osos şi alcătuit din cavităţi membranoase mai mici, în ai
căror pereţi iau naştere fibrele nervului acustico-vestibular.
Cavităţile labirintului membranos sunt umplute cu un lichid numit endolimfă, iar
între pereţii acestuia şi a celuia osos se află perilimfă. Labirintul osos se prezintă sub
forma unei cavităţi situate în treimea mijlocie a stîncii, fiind lăcătuit din două
segmente:
 Labirintul anterior sau melcul osos, sub forma unui tub răsucit în spirală, care

pleacă din vestibul;


 Labirintul posterior, alcătuit din vestibul şi din cele trei canale semicirculare;

organul propriorecepţiei, despre care vom vorbi în lecţia următoare.


Coclea (melcul osos, cohlea) reprezintă un canal osos, care formează două şi
jumătate rotaţii spirale în jurul unei formaţiuni osoase conice – columela (modiolus).
De la modiolus pleacă lama spirală osoasă, care împreună cu rampa spirală
3
membranoasă (membranacee) şi împreună cu membrana bazilară, care prezintă
prelungirea lamei spirale membranoase împarte canalul cohlear în două porţiuni –
rama vestibulară (scala vestibuli) şi rampa timpanică (scala timpani). Rampa
vestibulară comunică cu vestibulul. Rampa timpanică prin intermediul ferestrei
rotunde comunică cu cavitatea timpanică. Ambele rampe sunt umplute cu lichid –
perilimfă şi comunică între ele printr-un orificiu la apexul cohleei – helicotrenă.
Cohlea membranoasă sau canalul cohlear (ductus cohlearis), care este situat în
rampa vestibulară şi are o formă triunghiulară. Peretele inferior este reprezetat de
membrana bazilară: peretele extern este partea externă a cohleei osoase şi peretele al
treilea este alcătuit din membrana Reisner. Canalul cohlear conţine lichidul numit
endolimfă. Pentru a înţelege mecanismul percepţiei auditive este necesar de a ne opri
în cîteva cuvinte asupra membranei bazilare şi asupra organului spiral (Corti).
Membrana bazilară este constituită din fibre elastice cu un aspect de strune şi se
întinde între lama spirală osoasă şi peretele extern al cohleei osoase. Lăţimea
membranei bazilare treptat se măreşte de la spirala inferior către apexul cohleei.
Încordarea fibrelor treptat slăbeşte de la bază către vîrful cohleei. Organul spiral
(Corti) prezintă organul principal al analizatorului auditiv – partea periferică a
analizatorului. El este situat pe membrana bazilară şi este constituit din celule
senzoriale – auditive. Dendriţii celulelor nervoase vin în contact cu celulele senzoriale.
Firele acestor celule vin în contact cu membrana tectoria în momentul vibraţiei
membranei bazilare.

II. EXCITANTUL NATURAL ŞI ADECVAT AL


ANALIZATORULUI AUDITIV.

Excitantul natural şi adecvat al analizatorului auditiv este sunetul.


Proprietăţile fizice ale sunetului. Din punct de vedere fizic, sunetul prezintă
oscilaţiile sau undele periodice ale moleculelor ale mediului elastic gazos, lichid sau
solid. Ştiinţa care se ocupă cu studierea sunetelor se numeşte – acustică. Cel mai
simplu fel de proces oscilatoriu sau ondulatoriu este oscilaţia sau unda sinusoidă. Este
foarte uşor să ne închipuim unda sinusoidă, amintindu-ne de oscilaţiile pendulei, care-
şi porneşte mişcarea din punctul de echilibru într-o direcţie, se întoarce apoi în punctul
de echilibru, după aceea deviază în direcţia opusă, revenind iarăşi în punctul de
echilibru. Prin aceasta pendulul efectuiază o oscilaţie completă.
Desenul №1

Acelaşi lucru se întîmplă cu toate corpurile fizice, care pot ondula sau vibra
(clopotul, diapazonul, corzile vocale). Grafic, fiecare oscilaţie de acest fel are foma
unei sinusoide. Pe linia oritontală sunt marcate diviziunele de timp în decursul căruia
se produce o astfel de oscilaţie sau undă completă.

4
Desenul №2

O oscilaţie completă se numeşte perioadă, ciclu, undă sau flerz (după numele
savantului care a cercetat oscilaţiile de acest fel). Distanţa cuprinsă între începutul şi
sfîrşitul sinusoidei se numeşte – lungime de undă (pe des. №1); pe desenul №2, aceasta
aceasta este distnţa dintre punctele a şi a 1.
Sunetul se caracterizează prin înălţime; înălţimea sunetului depinde de frecvenţa
oscilaţiilor pe secundă şi se înseamnă prin litera „F”. Ştiind, că viteza sunetului în aer
este aproximativ de 340 m/s, iar în apă de 1450 m/s, nu prezintă nici o greutate
calculul lungimii de undă sonoră de orice fecvenţă. Pentru aceasta distanţa în
centimetri, pe care o parcurge sunetul în decursul unei secunde, se împarte la frecvenţa
oscilaţiilor pe secundă şi în rezultat primim lungimea de undă în centimetri.
Spre exemplu: frecvenţa oscilaţiilor pe secundă este egală cu 400 (aceasta este
sunetul „LA” din octava întîia). Distanţa în centimetri pe care o parcurge sunetul într-o
secundă în aer este egală cu 34.000 centimetri. Împărţim 34.000 la 400 şi primim
lungimea de undă aproximativ de 77,27 cm.
Desenul №3
Lungimea de undă. Numărul de Hz pe secundă.

Distanţa în centimetri pe care o parcurge sunetul într-o secundă este 34.000 cm.
Cu cît sunetul este mai înalt, cu atît frecvenţa lui este mai mare şi lungimea de undă
este mai mică. Un alt parametru important al sunetului este amplituda oscilaţiilor, adică
îndepărtarea maximală, să presupunem, a pendulei în stînga şi în dreapta, de la punctul
de echilibru.
Pe desenul 1 oscilaţiile pendulei însemnate prin punctele a şi a1 au amplitudă mai
mică decît oscilaţiile însemnate prin punctele b-b1. Pe desenul 2 ampituda sinusoidei
este însemnată prin b şi b1. Amplituda undei sonore caracterizează puterea sau tăria
sunetului, adică energia de care dispune sunetul, lucrul pe care ea îl poate efectua. În
mod practic puterea sunetului se măsoară prin presiunea pe care unda sonoră o exercită
asupra unei membrane situate perpendicular pe direcţia propagării undei sonore. Sub
aspectul intereselor medicilor ORL, aceasta este presiunea pe care o resimte timpanul.
Drept unitate de măsură a presiunii serveşte microbarul, ceea ce corespunde presiunii
de 1 dină (dina este unitatea de măsură a lucrului) pe o suprafaţă de 1 cm². Aceasta
corespunde aproximativ unei milionimi (z 1/1000000) a presiunii atmosferice.
În condiţii naturale noi putem observa foarte rar corpuri fizice, care vibrează,
oscilează numai cu singură frecvenţă, adică ne dau tonuri absolut pure. Totul constă în
faptul, că, de exemplu, struna oscilează nu numai ca un tot întreg, ci şi cu fiecare
segment al său (jumătatea, treimea, pătrimea, cincimea etc.) şi astfel emite în rezultat
multe oscilaţii de frecvenţă diferită care sumîndu-se ne dau o sinusoidă complicată, pe
care noi o percepem ca un sunet „colorat”, un sunet de un timbru anumit. Prin aceasta
se explică faptul, că noi diferenţiem sunetele de aceiaşi frecvenţă, dar emise de
instrumente diferite (de voce, de vioară, de flaut, de pian etc.). Cele mai rare oscilaţii
(se are în vedere oscilaţiile strunei întregi) corespund tonului de bază, iar oscilaţiile
segmentelor constitue obertonurile sau armonicile (de la cuvîntul nemţesc „ober” –
deasupra şi cuvîntul „sunet”). Dacă corpul fizic emite vibraţii strict periodice, adică cu
5
o lungime de undă şi amplitudă bine determinate, ele sunt percepute de noi drept
sunete muzicale, plăcute pentru ureche. Sunetele, care prezintă o amesticătură de
fecvenţă diferită, cu o amplitudă diferită şi mai ales care se schimbă repede în timp se
numesc – zgomote.
Analizatorul auditiv – urechea – posedă anumite proprietăţi fiziologice care duc la
identificarea prametrilor fizici ale sunetului – înălţimea, puterea sau tăria şi timbrul. Pe
deasupra el dă posibilitatea de a auzi vorbirea articulară şi, deci, este mijlocul principal
de comunicare între fiinţele omeneşti.
Percepţia înălţimii sunetului. Urechea omenească percepe sunetele cu frecvenţă
aproximativ de la 16 pînă la 20000 de Hz. Sunetele cu o frecvenţă mai mică de 16 Hz
pe secundă se numesc – infrasunete, iar cu frecvenţa mai înaltă de 20000 de Hz pe
secundă se numesc – ultrasunete. Caracterul percepţiei sunetelor depinde de înălţimea
lor. Deoarece sunetele sunt purtătoare de informaţie de o însemnătate biologică vitală,
urechea noastră percepe anume acele sunete, care semnalizează în modul cel mai plin
despre evelimentele şi fenomenele din lumea înconlurătoare. Pentru perceperea
frecvenţelor auzite este necesară o condiţie sine qua non şi anume: sunetele trebuie să
aibă o amplitudă suficient de mare, adică puterea, tăria, energia lor să poată pune în
vibraţie timpanul. În acelaşi timp, analizatorul auditiv are o sensibilitate diferită faţă de
sunetele cu frecvenţă diferită. De sensibilitatea cea mai mare se bucură sunetele în
zona cuprinsă între 1000 şi 4000 de Hz, care se numeşte – zona sensibilităţii optime.
Presiunea minimală (corespunzătoare tăriei sunetului), care este necesară pentru ca
timpanul să divină sensibil faţă de sunet, cu alte cuvinte presiunea sonoră, care se
găseşte la pragul sensibilităţii este pur şi simplu fantastic de mică. Ea formează 0,0002
microbari (două de microbar).
Vă amintesc încă o dată, că microbarul constituie o milionime a presiunii
atmosferice. Sub această presiune amplituda timpanului este mai mică decît diametrul
moleculei de hidrogen. Dar deplasîndu-se de la zona optimă în sus sau în jos
sensibilitatea urechii scade vertiginos şi în zona de 200 şi de 10000 Hz constituie doar
1/1000 (o mie) din sensibilitatea de prag a zonei optime. Această idee pote fi exprimată
prin alte cuvinte: pentru sunetele cu frecvenţele de 200 şi 10000 de Hz tăria de prag a
sunetului este de 1000 de ori mai mare. Noi putem să desenăm curba, care va
caracteriza sensibilitatea de prag a urechii pentru diferite frecvenţe. Această curbă se
numeşte – curba sensibilităţii. Cînd sunetele sunt extrem de tari în ureche apar senzaţii
neplăcute de presiune şi de durere. Deci, pentru sunetele de diferite frecvenţe se poate
forma deasemenea o curbă de presiuni şi de durere.
Desenul №3

Intensitatea sunetelor, care se situiază între aceste zone curbe, formează cîmpul
auditiv. Volumul cîmpului auditiv este foarte pronunţat în zona audibilităţii optime. În
normă diferenţa dintre tăria sunetului, ce se găseşte la pragul sensibilităţii şi tăria
sunetului ce se găseşte la graniţa durerei este de dimensiuni astronomice. Această
diferenţă se exprimă prin numărul 10 ridicat la puterea a treisprezecea. Aceasta
înseamnă că tăria sunetului, care provoacă durerea este mai mică decît sunetul de la
pragul sensibilităţii de 10.000.000.000.000 de 10 trilioane de ori. Nu există vre-un
aparat în tehnică, scara căruia ar putea înregiatra mărimi de intensitate atît de diferite.
6
În audiometrie, adică ştiinţa care se ocupă cu determinarea parametrilor auzului,
se obişnueşte a exprima diferenţa dintre două intensităţi cu unităţi de măsură
logaritmice, denumite „bell” (după numele savantului Bell, care a iventat telefonul). În
practică, însă, este folosită o unitate mai mică de 10 ori decît belul – decibelul. Pragul
de sensibilitate a auzului se determină cu 0 (zero) decibeli, chiar într-o încăpere
liniştită nivelul zgomotului atinge aproximativ valoarea de 20 db. Tăria şoaptei este
estimată la 30 db, vorbirea obişnuită la 60 db, zgomotele străzii la 70 db, a vorbirii cu
voce tare la 80 db, strigătul la ureche la 110 db, zgomotele motoarelor de avion la 120
db. Frecvenţele cele mai importante pentru vorbire sunt cele de la 350 pînă la 4000 Hz
cu intensitatea de la 40 pînă la 60 db.
Percepţia tăriei sunetului. Percepţia tăriei sunetului este un fenomen pur
fiziologic şi nu corelează strict cu puterea fizică a sunetului, exprimată în decibeli. Noi
deja cunoaştem că sensibilitatea analizatorului auditiv depinde în mare măsură de
înălţimea sunetului, de frecvenţa lui. Din punct de vedere practic aceasta înseamnă că
două sunete de tărie egală, să presupunem de 40 db, dar avînd frecvenţe diferite, vor fi
percepute de noi în mod cu totul diferit. Dacă unul dintre sunete va fi situat în
domeniul sensibilităţii optime, este natural că noi vom auzi excelent, iar celălant sunet,
dacă el va avea frecvenţa care nu coincide cu zona optimă de audiţie, nu va fi perceput,
mai simplu fie zis, nu va fi auzit. Pentru determinarea acestui fenomen pe plan
fiziologic există termenul „nivelul de senzaţii”. Pentru sunetele de frecvenţe diferite
există noţiunea de „prag al senzaţiei”, care caracterizează tăria sunetului de o frecvenţă
anumită, necesară ca acest sunet să fie auzit. Cercetările efectuate au demonstrat, că
tăria sunetului situat deasupra pragului de senzaţie creşte cu o viteză diferită pentru
diferite frecvenţe. De aici reese, că pentru atingerea unui nivel egal de senzaţie,
sunetele cu frecvenţe diferite vor trebui să aibă o tărie diferită. Deci, pentru comparaţia
tăriei sunetelor de frecvenţă diferită se aplică determinarea „nivelului de tărie”. Drept
etalon pentru aceasta serveşte sunetul cu frecvenţa de 1000 de Hz. În acelaşi timp,
parametrul „nivelul de tărie” nu caracterizează din plin, adică într-o măsură suficientă,
tăria veritabilă a sunetului, ci ne dă doar posibilitatea să comparăm tăria a două sunete
– unul pe frecvenţa de etalon şi altul pe o oarecare altă frecvenţă. Dar, omul poate simţi
uneori nevoia să elaboreze în mod nemijlocit gradul de tărie a 1 sunet.
Într-adevăr o astfel de scară de gradaţie, în care fiecare treaptă este aproximativ de
două ori mai tare decît cea precedentă, se foloseşte pe larg în arta muzicală. Denumirea
marcărilor sunt luate din limba italiană.
Piano-pianissimo – foarte, foarte încet.
Pianissimo – foarte încet.
Piano – încet.
Mezzo-piano – pe jumate încet.
Mezzo-forte – pe jumate tare.
Forte – tare.
Fortissimo – foarte tare.
Forte-fortissimo – foarte, foarte tare.
Deoarece tăria sunetului orchestrei intră în intervalul de 80 db, putem considera că
mărimea tăriei sunării cu 10 db, dublează aproximativ perceperea tăriei.

7
Percepţia timbrului sau a culorii sunetului. După cum am menţionat, pe tonul
de bază al corpului fizic care vibrează se suprapun obertonurile. Ele mai poartă
denumirea de armonice. Bineînţeles, că ele sună cu mult mai slab decît tonul de bază,
dar prezenţa lui colorează sunetul, îi transmite caracterul sunării a unui instrument
muzical anumit. Se ştie, că fiecare instrument muzical are o construcţie aparte, o formă
proprie, care valorizează sunarea mai accentuată a unor obertonuri. Prin aceasta
sunarea instrumentului dat capătă o culoare, un timbru specific irepetabil şi
inconfundabil. Urechea antrenată a muzicianului este capabilă să efectuieze analiza
sunetelor complexe, adică a aunetelor, undele cărora sunt formate din forme de bază
plus obertonurile şi chiar să determine armonicile. Un auz foarte fin în această privinţă
îl posedă acordării de plin.
Un fenomen de mare importanţă în acustică este rezonanţa. Esenţa lui constă în
faptul că orice oscilaţie a mediului ambiant provoacă oscilaţii asemănătoare de răspuns
în orce sistem capabil de a oscila. De exemplu, un alt diapazon, o strună vecină etc. În
cazul cînd frecvenţa oscilaţiilor mediului ambiant coincide cu frecvenţa proprie de
oscilare a sistemului se produce o amplificare a oscilaţiilor – deci sistemul intră în
rezonanţă. Cu cît coicidenţa oscilaţiilor este mai precisă, cu atît rezonanţa este mai
acută, iar oscilaţiile nu se amortizează un timp mai îndelungat. Fenomenul rezonanţei
stă la baza teoriei rezonatorii a auzului.
Orice teorie a auzului este obligată să explice capacitatea urechii de a analiza
sunetele complexe. După cum se va vedea din expunerea ulterioară postulatele teoriei
rezonatorii sunt capabile să elucideze această capacitate.
În afară de problema de percepţie a înălţimii, tăriei şi timbrului sunetului, care au
fost examinate mai sus, auzul mai posedă un şir de proprietăţi. Dintre acestea vom
enumăra şi vom caracteriza în mod lapedar următoarele: adaptarea, mascarea ototopica
şi două tipuri de auz muzical (sau cum se mai numeşte de „ureche muzicală”): auzul
muzical absolut şi auzul muzical relativ.

III. ADAPTAREA.

Adaptarea constă în schimbarea sensibilităţii în dependenţă de tăria semnelor


sonore: sub influenţa unei iritări sonore prea pronunţate sensibilitatea urechii scade, iar
în liniştea înconjurătoare – sensibilitatea se acutizează. La sunetele prea puternice, de
la 70 pînă la 110 db mai sus de prag, intervine o scădere a sensibilităţii într-un ambitus
sau interval mare de frecvenţe. (Ambitus – înseamnă distanţa dintre două sunete
orecare). Nu este cazul să confundăm adaptarea cu surmenarea, care este un proces de
suprairitare de lungă durată a analizatorului auditiv, ce duce la scădere simţitoare a
capacităţii lui de lucru.

8
IV. MASCAREA.

Fiecare dintre noi a suportat şi îşi dă seama de fenomenul mascării, atunci cînd,
sub influenţa unui sunet puternic, auzul nu poate discerne sunetele mai slabe. De pildă
ne este greu să auzim şi să descernăm cuvintele sub zgomotul unui motor. Mascarea se
manifestă cu atît mai clar şi vădit, cu cît sunetul ce maschează este mai tare şi are o
frecvenţă mai joasă. Acest fenomen şi-a găsit aplicarea în – audiometrie.

V. OTOTOPICA.

Analizatorul auditiv este organ geminat, adică un organ care alcătuieşte o pereche.
Urechea dreaptă şi stîngă sunt situate la o distanţă destul de mare una de alta (la 43-
44cm). Anume această particularitate anatomică ne dă posibilitatea să depistăm
direcţia de unde vine sunetul. Mecanismul acestei capacităţi rezidă din faptul că,
urechea care se găseşte de partea unde se află sursa sonoră este atacată de sunet mai
înainte decît cealantă, iar intensitatea acestuia este - ceva mai mare. Unele animale
sunt dotate cu capacitatea de a mişca pavilipnul urechii, ceea ce majorează simţitor
efectivitatea determinării direcţiei sunetului. Omul compensează această capacitate cu
ajutorul unor uşoare întoarceri ale capului.

VI. AUZUL MUZICAL ABSOLUT ŞI RELATIV.

9
Sunetele muzicale sunt organizate în aşa fel, că fiecare sunet se găseşte în anumite
raporturi de acustică şi de armonie cu alte sunete. Aceste raporturi poartă un caractr
foarte complicat şi sunt studiate de către un şir de disciplini muzicale, precum arfă,
solfegio, teoria muzicii, armonia, polifonia etc. Sunetele muzicale se înscriu cu ajutorul
notelor. Deci, nota este doar un simbol al sunetului muzical.
Aici ar fi cazul să amintim, că necătînd la faptul că numărul notelor este foarte
redus, ele fiind doar 12 la număr, combinaţiile posibile ale sunetelor muzicale cuprind
în decursul multor milenii un număr enorm de culturi muzicale ale multor popoare. Şi
trebuie să ne mai dăm seama că în fiecare din aceste culturi există căile sale proprii de
dezvoltare, stilurile diferitor epoci, stilurile persoanelor ale diferitor compozitori,
stilurile diferitor genuri de muzică.
Acum încă cîteva lucruri concrete despre sunetele muzicale: diferite distanţe
dintre ele se numesc – intervale: octava, cvinta, terţa, sexta etc. Oamenii, care posedă
ureche muzicală sunt în stare să discearnă atît intervalele dintre sunetele muzicale, cît
şi alte raporturi în care ele se pot găsi: raporturi armonice (adică cînd sunetele
formează acorduri, ori complexe întregi de mai multe sunete concomitente) şi raporturi
polifonice (cînd sună concomitent şi bine colerat două sau mai multe melodii de
sinestătătoare).
Auzul muzical poate fi de două tipuri: absolut şi relativ.
Auzul muzical absolut – este capacitatea omului, la prezenţa căruia el discerne,
recunoaşte sunetele muzicale după înălţime nemijlocit, fără nici o combinaţie sau în
afară de alte relaţii în care se găsesc sunetul între ele. Dacă persoana este în stare doar
să recunoască sunetele în modul acesta, atunci acest tip de auz se numeşte – auz
muzical absolut pasiv. Dacă la aceasta se adaugă capacitatea de a reproduce orice sunet
după înălţime cu vocea, iarăţi fără nici o pregătire prealabilă, atunci avem de a face cu
auzul muzical absolut activ. Mulţi compozitori posedau un auz muzical absolut. Printre
ei este marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart.
Auzul muzical relativ se deosebeşte de auzul muzical absolut prin faptul că
persoana cu acest tip de auz muzical discerne, recunoaşte sunetele prin relaţiile în care
acestea se află între ele. Nu se poate vorbi că un anumit tip de auz muzical este mai
bun sau mai rău decît altul. Pur şi simplu aceste tipuri se deosebesc prin însăşi
procedeul de a descerna sunetele muzicale. Printre cei, care posedau auzul muzical
relativ pot fi numiţi compozitorii geniali Ceaicovski şi Berlioz.
Prezenţa auzului muzical nu înseamnă implicit şi prezenţa muzicalităţii. Este cert,
că dacă persoana nu posedă auz muzical nu mai poate fi vorba de nici o muzicalitate.
Şi totuşi, posedarea auzului muzical în sensul capacităţii de a descerna sunetele după
înălţimea lor şi intervalele dintre ele cu constituie încă muzicalitate. Muzicalitata este o
foarte complexă şi fină organizaţie a activităţii psihice şi prespune întotdeauna
prezenţa capacităţii creatoare, inclusiv un şir întreg de alte capacităţi, cum ar fi: simţul
ritmului, simţul timbrului, simţul frazei muzicale, emotivitatea, bogăţia de fantezie, de
închipuire şi o multitudine de alte calităţi ale personalităţii. Atît auzul muzical, cît şi
muzicalitatea nu pot fi chemate în viaţă dacă nu sunt înnăscute, dar pot fi îmbogăţite şi
şlefuite în rezultaul unei munci asidue, îndelungate şi serioase în domeniul artei
muzicale.

10
VII. ANALIZATORUL AUDITIV ÎN CONCEPŢIA
ACADEMICEANULUI IVAN PETROVICI PAVLOV.

11
Cercetînd analizatorii omului, academiceanul Ivan Petrovici Pavlov a găsit legile
lui generale. Analizatorul, în cazul de faţă, analizatorul auditiv, este alcătuit din trei
părţi, din trei poţiuni: din porţiunea periferică (urechea externă, urechea mijlocie şi
urechea internă), din căile de conducere a impulsurilor nervoase şi din porţiunea
corticală a analizatorul auditiv, unde se petrece analiza şi sinteza superioară, definitivă
a auzului. Din puct de vedere funcţional, porţiunea periferică a analizatorul auditiv se
împarte în aparatul de trasmisie şi în aparatul de percepţie a sunetului. În componenţa
anatomică a aparatului de trasmisie intră urechea externă, urechea medie şi spaţiul
endolimfatic şi perilimfatic ale urechii interne, membranele (lama) bazilară şi
membrana vestibulară cohlea.
Aparatul de percepţie este prezentat de organul spiral (Corti), care serveşte pentru
transformarea procesului mecanic de vibraţie într-un proces de excitaţie nervoasă.
Aparatul de transmisie serveşte pentru transmiterea sunetelor către celulele de
percepţie auditive. Pavilionul urechii în complexitate cu conductul auditiv extern,
strînge şi concentrează undele sonore, ceea ce duce la creşterea presiunii, şi deci la
ridicarea eficacităţii organului auditiv. Urechea mijlocie este partea cea mai esenţială a
întregului aparat de transmisie a sunetului, deoarece nu numai că transmite vibraţiile
sonore către labirint fără nici o distorsiune, dar şi măreşte cu mult presiunea sonoră
care cade asupra ferestrei ovale. Aceasta se înfăptuieşte datorită raportului dintre
suprafaţa timpanului (55 mm²) şi suprafaţa platinei scăriţei (3,2 mm²) pe de o parte, şi
pe de altă parte prin funcţionarea sistemului de pîrgii a lanţului osicular a urchii
mijlocii. În rezultat presiunea sonoră pe suprafaţa ferestrei ovale este aproximativ de
20 de ori mai mare în comparaţie cu cea de pe timpan. Acest mecanism de mărire a
presiunii sonore este un fenomen de adaptare foarte important, îndreptat spre
asigurarea transmiterii efective a energiei sonore din aer în lichidul urechii interne,
care are o importanţă cu mult mai mare decît impendanţa aerului.
Mai există o condiţie importantă pentru funcţionarea normală a urechii mijlocii:
este vorba de prezenţa unei presiuni egale de ambele părţi a timpanului. Muşchii
cavităţii timpanice, situaţi în cavitatea timpanică – muşchiul tensor timpani şi muşchiul
stapedian îndeplinesc două funcţii: ceea de acomodare şi ceea de protecţie. Prima
asigură condiţii optime pentru sistemul de transmisie şi transformare a sunetelor în
cavitatea timpanică. Funcţia de protecţie se manifestă prin reglarea intensităţii,
selecţiei frecvenţelor, mai ales faţă de sunetele prea intense, în special cele grave. În
caz contrar urechea ar putea fi distrusă.
Rolul ferestrelor. După ce intră în urechea internă prin fereastra ovală, vibraţia
mecanică se propagă ca un val în lichidul perilimfatic, mai întîi în rampa vestibulară
pînă la helicotrenă, apoi coboară prin rampa timpanică, împingînd în afară (rampa
secundară) membrana secundară a ferestrei rotunde. Blocarea ferestrelor ar duce la
scăderea capacităţii de auz.

12
VIII. ROLUL FIECĂRUI COMPONENT AL
ANALIZATORULUI AUDITIV ÎN PERCEPŢIA
SUNETELOR.
În prezent sunt bine precizate două funcţii importante a trompei Eustache: -
funcţia echpresivă, sau de egalare a presiunii (ventilaţie şi protecţie) şi funcţia de
drenaj. Există două mari sindroame funcţionale ce caracterizează patologia tubară.
 Sindromul de hiperpermiabilitate „beance tubaire” descrisă de autorii francezi,

foarte rar întîlnit;


 Sindromul de obstrucţie tubară, mai mult frecvent diagnosticat, cu consecinţe

grave asupra funcţiei auditive.


Deci, pentru transmiterea şi transformarea energiei mecanice a sunetului pînă la
membrana bazilară sunt necesare următoarele condiţii:
 Funcţionarea normală a ferestrelor;

 Existenţa diferenţei de presiune sonoră pe ambele ferestre;

 Funcţionarea normală a trompei Eustache;

 Presiunea din cavitatea timpanică şi conductul auditiv extern trebuie să fie egală.

Prezenţa unei presiuni egale pe ambele părţi ale timpanului.


La baza tuturor investigaţiilor chirurgicale menite să recupereze auzul stă
mecanismul de transmitere a sunetelor prin urechea mijlocie şi prin intermediul
ferestrei ovale către organul spiral (Corti). Undele sonore, trecînd din urechea mijlocie
în urechea internă ajung la membrana bazilară pe care este situat organul spiral (Corti)
cu celulele lui nervoase auditive, care sunt de două tipuri: interne – la număr 3.500 de
celule; externe – aproape 20.000. În aceste celule energia procesului mecanic se
transformă în impuls nervos. Sunetele au două căi de propagare pînă la percepţie prin
aer şi lichidele urechii interne şi prin ţesutul osos (calea osoasă sau corporală). Calea
de transmitere aeriană a fost descrisă detaliat mai înainte. În ce priveşte ceea celulară
osoasă sau corporală este nevoe să ne elucidăm mai aprofundat. În cazul acesta
percepţia sunetelor are loc atunci cînd, sursa sonoră, să presupunem, piciorul
diapazonului intră în contact cu suprafaţa craniului sau cu alte părţi solide ale corpului
omenec. Se pot distinge două tipuri de mecanisme de conductibilitate osoasă: de inerţie
şi de compresiune. Sub influenţa sunetelor grave craniul oscilează ca un tot întreg şi
datorită energiei lanţului osicular apare dislocaţia scăriţei în raport cu capsula
labirintului (tip de inerţie), iar sub influenţa sunetelor înalte craniul oscilează prin
segmentele lui în mod separat: în rezultat apare compresiunea capsulei labirintului şi
presiunea perilimfei asupra ferestrelor laberintului (tip de compresiune).
O însemnătate din punct de vedere a practicii otorinolaringologice îl are faptul, că
atunci cînd orice sunet acţionează asupra ţesutului osos superficial (craniul) au loc
concomitent ambele tipuri de transmisie (conducere) a sunetelor către organul spiral
(Corti) – de inerţie şi de compresiune. Preponderenţa unuia dinte ele determină în
dependenţă de înălţimea şi puterea sunetului starea aparatului de transmisie, mai ales a
ferestrelor. Din cele spuse reesă că conducerea osoasă bună ne vorbeşte despre aceea
că organul spiral este sănătos, însă atunci cînd transmiterea osoasă a sunetului este rea
– nu totdeaunea ne dovedeşte că este alterat organul spiral. Pentru ca sunetul să fie

13
înţeles, priceput şi analizat de om este nevoe ca acest impuls nervos să ajungă la
centrul auditiv.
Căile cohleare. Din ganglionul spiral (Corti) situat în canalul spiral Rosenthal se
îndreaptă către celulele senzoriale ale organului Corti. Axonii acestor celule iese din
osul temporal împreună cu n. vestibularis, n. facialis şi cu n. intermedius Wrisbergi
prin conductul auditiv intern intră în trunchiul creerului în unghiul pontocerebelos şi
prin şanţul bulboprotuberanţial pătrunde în tub. Axonii se termină în I neuron în doi
nuclei ai nervului auditiv: nucleul ventral (situat în partea dorsală a pontului) şi nucleul
dorsal ori tuberculul acusticus situat în partea dorsală a pontului. Trebuie subliniat că
tot la acest nivel se află nucleul corpului trapezoid, oliva superioară şi nucleul
lemniscus lateralis. Aceştea sunt cei de ai II neuroni ai nervului auditiv. Fibrele acestor
neuroni se încep de la nucleii ventral şi dorsal. O parte se încrucişează, trecînd pe
partea opusă, altă parte de fibre nervoase merg mai deperte pe partea sa pe trunchiul
creerului. Această cale se numeşte – lemniscul lateral, care se termină în corpul
geniculat medial, thalami optici homolateral şi în tuberculul cvadrigemen posterior
contralateral. Aceştea sunt cei de ai III neuroni ai nervului auditiv. De la acest nivel din
corpul geniculat ia naştere ultimul neuron auditiv, axonii căruia merg prin capsula
internă şi coroana radiată terminîndu-se în circumvoluţiunile temporale Heschl.
Transmiterea excitaţiilor auditive pe ambele părţi ale trunchiului creerului (pe
partea homolaterală şi ceea contralaterală), precum şi reprezentanţa în fiecare
lemniscus lateral a căii auditive de la ficare ureche explică faptul, că afectarea auzului
(surditatea) unilaterală are loc numai în cazurile de afecţiune ale urechii medii şi
interne, mai bine zis, a nervului cohlear şi a nucleilor lui. Însă în caz de afectare a
lemniscului lateral, a centrilor corticali auditivi şi a capsulei interne nu intervin
tulburări auditive, deoarece excitaţia auditivă de la ambele urechi se va transmite în
centru de partea neafectată.

IX. TEORIILE AUZULUI.

1. Teoria telefonică a lui Rutherford – constă în concepţia că organul spiral


(Corti) are rolul de a înregistra numărul de cicluri pe secundă transmise lui prin
intermediul vibraţiei membranei bazilare şi transformă energia mecanică în
reflux nervos.
2. Teoria rezonatorie a lui Helmholtz, care a întrevăzut posibilitatea analizei
sunetului la nivelul cohleei încă în anul 1863. După Helmholtz cohlea cuprinde
o serie de rezonatori, care intră în vibraţie sub influenţa fiecărui sunet în parte.
Într-adevăr din puct de vedere anatomo-topografic, fibrele membranei bazilare
cresc în lungime de la baza cohleei spre vîrf. Fibrele cele mai scurte şi mai
intense sunt la bază, unde ligamentul spiral este mai gros, iar fibrele cele mai
lungi şi mai puţin întinse sunt la vîrful melcului, unde ligamentul spiral este mai

14
subţire şi mai relaxat. Prin aceste considerente se explică posibilitatea vibraţiei
diferenţiate a fibrelor membranei bazilare în conformitate cu legele fizicii:
capacitatea rezonatorie pentru sunetele înalte a fibrelor bazale şi pentru sunetele
joase a fibrelor apicale. În sprijinul teoriei distribuţiei spaţiale a sunetelor în
cohlee mai vin unele fapte de observaţie şi experienţă ca de pildă: reflexele
condiţionate create pentru sunetele joase de către Ivan Pavlov la cîni au dispărut
după electrocoagularea porţiunii apicale a cohleei. Tot spre completarea teoriei
rezonatorii vine şi fenomenul descoperit de Weber şi Bray în 1930. Schema
experimentului era următoarea: savanţii au format un circuit care cuprinde
nervul auditiv al pisicii, un amplificator şi un difuzor. În difuzor se auzeau
sunetele şi cuvintele care erau emise la nivelul pavilionului urechii animalului de
experienţă. Prin aceasta a fost dăvedit faptul că sunetele rezonează în rezonatorii
urechii interne şi excită nervul auditiv.
3. Teoria lui Bekesi (hidrodinamică) – sunetele cu anumite frecvenţe provoacă pe
membrana bazilară o „undă fugitară”. Cu ocazia aplicării stimulelor sonori se
produc deplasări vibratorii ale membranei bazilare şi a structurilor pe care le
susţine, numite „unde călătoare” sau unde propagate ale autorilor francezi. Unda
călătoare se deplasează foarte încet, fiind asemănătoare cu fluturarea unui drapel
în vînt, amplitudinea sa este variată, în funcţie de frecvenţa stimului sonor.
Pentru sunetele acute amplitudinea maximă se situează la începutul deplasării
undei, adică în dreptul primului tur de spiră al melcului în zona bazală, în timp
ce pentru tonalităţile mai grave, puncrul maxim este mai departe, către
extermitatea cohleei, în zona aplicată.

X. PRINCIPIILE ŞI METODELE DE EXAMINARE ÎN


OTOLOGIE.

Schema examenului clinic al analizatorului auditiv arată în felul următor:


 Anamneza (istoricul bolii, antecedentele personale şi eredocolaterale,
simptomatplogia generală, simptomatplogia otică, subiectivă, locală şi specială);
 Examenul obiectiv (fizic şi funcţional);

 Examenul rino-faringo-laringian;

 Examenul general;

 Examenul de laborator şi radiologic.

Istoricul bolii trebuie să conţină date denspre momentul şi modul de apariţie a


bolii şi despre tratamentele urmate. La un bolnav aparent sănătos, din punct de vedere
otic debutul brusc cu dureri auriculare vii, febră cu frisoane, inapetenţă, insomnie
indică de obicei prezenţa unei otite medii acute. Antecedentele personale au o
importanţă deosebită, deoarece condiţiile de lucru, de mediu şi starea generală şi locală
a organismului influenţează şi explică, de multe ori apariţia afecţiunii otice.

15
Afecţiunile nazofaringiene: vegetaţiile adenoide, rinosinusitele supurate acute şi
cronice sunt factorii favorizanţi în apariţia şi dezvoltarea diverselor afecţiuni otice.
Tulburările de metabolism general, sexul şi vîrsta influenţează deasemenea în mod
frecvent etopatogenia.
Antecedentele eredocolaterale. În otologie sunt frecvente afecţiunile care au o
componentă ereditară importantă, determinată de continuarea aceloraşi condiţii de
mediu şi de trai. Surdomutismul are la baza sa de mai multe ori sifilisul, alcoolizmul
părinţilor.
Simptomatplogia generală. Un surd cronic prin izolarea forţată de mediul
înconjurător, prezintă o comportare dominată de complexul de inferioritate, căzînd
într-o stare depresivă. Un meningo-encefalic are schimbări mai mult sau mai puţin
accentuate, alte stări de conştiinţă, mergînd pînă la obnubilare, însoţite de psihoze,
superexcitaţii.
Simptomele subiective sunt:
 Durerea în regiunea urechii externe sau medii, în regiunea mastoideană poate fi

legată de o afecţiune acută a urechii (otodenie) sau poate apărea în mod


reflectoriu (otalgie);
 Surditatea poate fi de diferite grade, avînd debut brusc insidios. La vîrsta de

peste 50 ani, surditatea este o hipoacuzie de percepţie fiziologică datorită


senescenţei auriculare (presbiacuzie). Surditatea pote fi de transmisie, de
percepţie şi mixtă. În surditatea de transmisie treada lui Bezold va fi: proba
Rinne – negativă, proba Weber lateralizată în urechea bolnavă şi proba
Schwabach – prelungit în urechea bolnavă. Aceste probe în surditatea de
percepţie vor fi inverse;
 Acufenele tinnitus (zgomotele auriculare) sunt de diferite intensităţi, cu caracter

de timbru grav sau înalt;


 Ameţelile se prezintă sub formă de vertij, asociate cu tendinţa la cădere, greaţă,

vărsături. Sindromul Ménière prezintă un astfel de tablou simptomatic


caracteristic;
 Scurgerile auriculare (otorea), care impun bolnavii să se adreseze la medic, pot

fi acuze unice sau însoţite de alte simptoame;


 Febra alături de acuzile auriculare pot aduce, de asemenea, bolnavul în cabinetul

de otorinolaringologie.

EXAMENUL OTIC OBIECTIV.

Examenul obiectiv cuprinde: examenul local fizic şi examenul funcţional al


organului auditiv.
Examenul local fizic se efectuiază pornind de la părţile superficiale spre cele
profunde, în mod normal pînăl la membrana timpanului. Explorarea se începe prin
inspecţia şi palparea directă a regiunii periauriculare şi se continuă prin otoscopie.
Otoscopia. Prin otoscopie se explorează conductul auditiv extern şi membrana
timpanică. Explorarea se face cu ajutorul specului auricular prin care se proectează
lumina de la oglinda frontală sau de la lampa „Clar” sau de la fotofor. Pentru o bună
16
vizualizare se face tracţia pavilionului, ca să redresăm curba conductului auditiv extern
şi să vedem calibrul conductului, petru a alege speculul auricular corespunzător (dintre
cele 3 dimensiuni pe care le prezintă speculele auriculare). Palparea cu stiletul butonat
este practicată pentru diferenţierea formaţiunilor polipoase, exastozelor,
colesteatomului, corpilor străini etc. Membrana timpanică se inspectează apoi din
punctul de vedere al poziţiei, culorii, reperilor şi al integrităţii anatomice. Urmărim
mobilitatea, bombarea sau retracţia, confestia, hiperemia sau atrofia, pierderea de
substanţă şi sediul perforaţiilor. În condiţii normale timpanul este de culoare gri,
srălucitoare.
Examenul trompei lui Estache. Permiabilitatea trompei Eustache se cercetează
prin procedeele: Toynbee, Valsalva şi Politzer.
Procedeul Toynbee constă în închiderea gurii, presarea nasului între degetele
police şi index, după care se recomandă persoanei examinate să înghită în sec.
Procedeul Valsalva se practică închizînd gura, presînd nasul ca la procedeul
Toynbee, făcînd eforturi de suflare a aerului pe gură şi pe nas.
Procedeul Politzer constă în a face pătrunderea aerului sub presiune în
nazofaringe şi prin diferite manevre, acest aer să fie forţat de a lua calea trompei
Eustache. Cateterismul trompei se realizează după procedeul Franc (al septului) şi prin
procedeul fosetei Rosennmiler. Primul constă în aceea că sonda Itard ajungînd peretele
posterior la rinofaringe este rotată cu 90º, spre urechea opusă şi trasă spre examinator
pînă se va opri în septul nazal. După aceasta sonda se roteşte spre urechea de tratat. În
aşa caz sonda uşor pătrunde în orificiul faringian al trompei. Se controlează
pătrunderea aerului în urechea medie cu ajutorul otoscopului.
Al doilea procedeu se înfăptuieşte în felul următor: sonda ajunsă în faringe se
roteşte către urechea bolnavă cu 35'. Cu aşa manevră sonda intră în orificiul faringian
al trompei.

IMPENDANŢA.

Vibraţia acustică trecînd printr-un sistem de transmisie este oprită sau pierde din
intensitatea dorită unei forţe de opunere a mediilor prin care trece. Această forţă se
numeşte – impendenţă şi este în funcţie de parametrii sunetului: frecare, masă,
rigiditate, precum şi de frecvenţa sunetului. Matematic impendenţa unui sistem de
transmisie este exprimată prin ecuaţie:
J = V¯r²+(mf +s/f)²; unde:
J – impendanţa;
r – frecarea;
m – masa;
s – rigiditatea;
f – frecvenţa.
Cu cît impendanţa este mai mare cu atît sunetul ajunge la cohlee cu o intensitate
mai mică, deci pragul auditiv este mai ridicat. În leziunile aparatului de transmisie
impendanţa creşte datorită modificării parametrilor sunetului. De exemplu, frecarea

17
este mărită în orce leziune a urechii medii, masa – este mai importantă pentru sunetele
înalte (mf), este crescută în dopul de cerumen, otitele medii etc.; rigiditatea, mai
importantă pentru sunetele joase (s/f); este crescută în otospongioză, hipertensiune
endolimfatică etc. Practic, toţi aceşti trei factori sunt modificaţi mai mult sau mai puţin
în toate leziunele de transmisie.
Principiul metodei: Se emite intrarea la conductul auditiv extern un sunet
(128,256 Hz) şi se înregistrează nivelul de reflexie a sunetului la nivelul timpanului:
dacă aceasta este foarte rigid (sechele, cicatrice) reflexia sunetului va fi totală: dacă
timpanul vibrează foarte uşor (ruptura lanţului osicular) el va absorbi maximum de
vibraţii reflexia sunetului fiind foarte mică: dacă lanţul osicular este normal, reflexia
sunetului va fi intermediară între aceste două extreme.
Măsurarea reflxei sonore prin impendanţmetrie va permite să stabilim nivelul
impendanţei, adică rezistenţa elementelor timpano-osiculare la trecerea sunetului:
nivelul complianţei, adică uşurinţa cu care este lăsată să treacă prin sistemul de
transmisie timpanoosicular unda sonoră. Înregistrarea grafică a acestui fenomen poartă
numele de timpanometrie.

EXAMENUL FUNCŢIONAL AL AUZULUI.

Se va stabili prezenţa unei surdităţi de transmisie sau de percepţie sau de tip mixt.
După cum am mai vorbit căile de conducere a sunetului sunt: calea aeriană (CA) şi
calea osoasă (CO). Pentru examenul fonetic sunt trei procedee: acumetria fonică,
acumetria instrumentală şi acumetria radio-electronică.

ACUMETRIA FONICĂ.

În mod normal într-un mediu liniştit vocea şoptită este percepută la 6 m; vocea de
conversaţie la 20 m, iar vocea strigată la 200m.

ACUMETRIA INSTRUMENTALĂ.

Poartă un caracter analitic. Fiecare diapazon are timpul său de sunere, maximul
căruia corespunde unei percepţii nomale de 100%. Examenul cantitativ al funcţiei
auditive efectuate cu ajutorul diapazoanelor se referă numai la durata de percepţie a
acestora şi nu la distanţa la care acestea pot fi auzite. Timpul în care bolnavul aude
sunetul respectiv arată în procente păstrarea funcţiei auditive. S-au fabricat diapazoane
care produc sunete din octavă în octavă, constituind astfel o serie discontinuă a lui
Bezold-Edelmann şi care cuprinde registrul de octave între 16 Hz şi 4.096 Hz (16, 32,
128, 256, 512, 1024, 2048, 4086 Hz). Ficare diapazon produce un sunet fundamental
pentru care a fost construit acesta, este însoţit de o serie de armonice, care împiedică
executarea unui examen acumetric corect. Despre aceasta s-a vorbit, cînd s-au analizat

18
proprietăţile fizice ale sunetului. Pentu a susţine rezultatele reale se recomandă ca
diapazonul în monentul examinării să vibreze cu o intensitate constantă, ceea ce
înseamnă realizarea „O” (zero) acumetric. În dependenţă cu forţa cu care a fost pus în
vibraţie diapazonul pentru prima dată.
Metoda mecanică constă în lovirea braţilor diapazoanelor şi se face totdeauna cu
aceeaşi manieră – de genunchiul examinatorului.
Amintim că sunetul va fi perceput pe două căi: calea aeriană şi calea osoasă. În
clinică examinarea căilor aeriană şi osoasă se efectuiază prin următoarele probe:
Probele cu diapazoane:
1. Proba Weber – se stabileşte lateralizarea sunetului.
2. Proba Rinne – se compară conducerea osoasă cu cea aeriană şi invers.
3. Proba Schwabach – se stabileşte durata de percepţie a sunetelor transmise pe
cale osoasă.
4. Proba Gelle – ne permite să stabilim dacă scăriţa este mobilă sau imobilă.
Această probă este caracterizată petru otoscleroză, cînd proba Gelle este
negativă, adică prin schimbarea presiunii în CAE, perceperea sunetului nu se va
schimba.

Tabloul sinoptic, adaptat Saunders.

Weber Rinne Schwabach


Normal Îndifirent Pozitiv CA > CO Egal
Surditate de Lateralizat în
transmise partea urechii Negativ CO > CA Prelungit
bolnave
Surditate de Lateralizat în
percepţie partea urechii Pozitiv CA > CO Prescurtat
sănătoase

1. Rinne pozitiv normal CA / CO = 40"/20".


2. Rinne negativ CA / CO = 0"/30";
3. Rinne negativ prescurtat patologic CA / CO = 10"/10".
În foile de observaţie clinică ORL se înregistrează atît rezultatele investigaţiilor
auzului cu vicea cît şi diapazoanele.
UD TESTUL US
Zgomotul subiectiv
Vocea şoptită
Vocea de conversaţie
Vocea strigată
Proba Rinne (CA / CO)
Proba Weber
Proba Schwabach

19
Permiabilitatea tubei auditive.

În lecţiile practice vă veţi examina unul pe altul funcţia auditivă, precum şi pe


bolnvi cu surditate de transmise (conducere), de percepţie şi mixtă.
Audiometria electrică.

Reprezintă un procedeu perfecţionat de investigare a funcţiei auditive, care


stabileşte cu o precizie majorată pierderile auditive în raport cu vibraţiile acustice
perfect calibrate. Valoarea socială a ei este neîndoelnică, deoarece ea măsoară
capacitatea de înţelegere a cuvîntului, stabilind astfel gradul de invaliditate pe care îl
provoacă o surditate precum şi randamentul practic pe care îl poate furniza o proteză
auditivă. În afara acestui dublu interes, medico-legal şi practic, audiometria vocală
ajută la stabilirea unui diagnostic al leziunilor auditive, deoarece permite
reconsiderarea datelor audiogramei tonale. Admisă totuşi numai de puţină vreme
arsenalul investigaţiilor clinice ea nu a ocupat însă locul pe care îl merită şi care îi va
reveni desigur curînd, în cadrul examenelor percepţiei auditive. Principiul metodei
constă în măsurarea gradului de înţelegere a cuvîntului rostit, a cărui intensitate poate
fi reglată cu ajutorul unui audiometru se practică mai multe procedee de examen
audiometric. Audiometria tonală înregistrează pragul minim al percepţiei auditive a
sunetelor pure este audiometria tonală liminară. Cercetarea distorsiunilor senzaţiilor în
cîmpul auditiv are denumirea de audiometrie supraliminară. Audiometria vocală
înregistreză gradul de inteligibilitate a limbajului. Aceste metode sunt subiective; ele
se bazează pe răspunsurile bolnavului. Metoda de examen funcţional obiectiv se
bazează pe reflexele psihogalvanice, rezultatul fiind independent de cunoştinţa
bolnavului supus examinării.
Dumneavoastră, Domnilor studenţi aţi făcut cunoştinţă cu unul dintre cele mai
principale analizatoare la distanţă analizatorul auditiv – care are o importanţă vitală, ce
se referă atît la o amplă informaţie a persoanei însăşi, cît şi la îndeplinirea rolului
profesional şi socil al veţii.

20
21