I.

Istoric

Poemul Simfonic este o muzică cu program sau cu baze narative ilustrative, care
face parte din genul orchestral și care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al IX
– lea și prima parte asecolului al XX – lea, în general fiind monopartit. Deși este înrudit
cu opera și cu muzica vocal simfonică, prin estetica lui este o formă distinctă prin
excluderea textului. Reprezintă cea mai sofisticată dezvoltare a muzicii programatice
din Istoria Muzicii.
Poemul simfonic ca și madrigalul sau concerto grosso a avut o existență relative
scurtă, de prin anii 1840 până la declinul rapid din anii 1920. El satisface trei dintre
aspirațiile principale ale secolului al XIX-lea, să facă legătura dintre muzica simfonică
și ascultător, să integreze mai multe tipuri de formă în același gen și să ridice muzica
programatică la un nivel mai ridicat decât opera, genul considerat până atunci cel mai
înalt mod de exprimare muzicală.
Poemul simfonic a jucat un rol important în cadrul muzicii din acea perioadă
(1840-1920), fiind un motor pentru unele dintre cele mai importante lucrări romantice.
Muzica programatică din secolul al XIX – lea a făcut un pas important înainte cu lucrări
precum Simfonia a VI – a de Beethoven și Simfonia Fantastică de Berlioz, derivând mai
apoi poemele simfonice din aceste lucrări.
Începutul poemului simfonic se poate observa încă din uverturile lui Beethoven,
care au o putere expresivă caracteristică pentru lucrările cu o singură parte; Uvertura
Egmont și Corilan, care au explicite „legi” ale evenimentelor dramatice, arată o
independență de originile teatrale. (Uverturile Waverley, Rob Ray, Regele Leav de
Berlioz, Visul unei nopți de vară de Mendelsohnn, care este o lucrare programatică cu
referințele clare la caracterele și acțiunile din lucrare). În 1884 Hans von Bülow 1 descrie
aceste lucrări ca pe niște idealuri ale poemului simfonic.
Poem simfonic se numește defapt o compoziție muzicală de proporții mari
pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic, cu caracter narativ, liric sau
dramatic și având, evident, o bază literară. Este genul cel mai împlinit al muzicii
programatice. A apărut în secolul al XIX-lea, datorită lui Franz Liszt, a cărui
lucrare: Ce se aude de pe munte (1849), după Victor Hugo, poate fi considerată drept
piesa inaugurală.

1
Printre puținii compozitori în acest gen se află și Bülow – Nirwana (1866), o adevărată capodoperă.
 Emblematic este poemul simfonic Prélude à l'après-midi d'un faune de Claude
Debussy, creeat între anii 1882 – 1894, inspirat după poemul L’Après - midi d’un
faun de Stéphane Mallarmé.
În general, acest gen constă într-o singură parte și este lipsit de ajutorul
cuvintelor. El caută echivalentul sonor al ideii literare narative și descriptive, punând
toate resursele orchestrei în slujba comentariului, evocării, ilustrației, meditației sau
descrierii.2
O imagine ideală asupra poemului simfonic a avut Liszt, care s-a oprit asupra
aspectului de formă narativă și descriere literară, deși înțelesul pasajelor individuale este
de obicei simplu, imaginația sa deosebită este mai degrabă poetică decât vizuală,
realizând poeme simfonice cu un caracter deschis și subtil.3
Acest gen a fost mai puțin folosit în Germania decât în alte țări, deși Liszt se află
acolo iar Strauss reprezenta începutul și culminația poemului simfonic german, motivul
regăsindu-se în faptul că muzica lui Wagner și Brahms domina în acea perioadă
Germania – nici unul dintre ei nescriind lucrări de acest tip.4
Poemul simfonic a existat și în cadrul școlilor naționale fiind bine reprezentat,
iar cel care a încercat pentru prima oară să introducă mai multe poeme într-un singur
ciclu, asemănător liedurilor este Smetana. Bedřich Smetana a fost cel mai renumit
compozitor ceh, fondator al școlii naționale cehe. În cadrul lucrărilor sale monumentale
se află primele trei poeme simfonice – Richard III, Wallenstein’s Camp și Hakon Jarl.5
Printre puținii compozitori care au scris în acest gen se află și Hugo Wolf –
Penthesilea (1885), lucrarea lui Schönberg Verklärte Nacht (1899), în care există o
clară relație între poem și muzică, fiind un poem simfonic pentru sextet de corzi, fiind
un rar exemplu non-orchestral al acestui gen.
Un alt nivel de complexitate al tehnicilor orchestrale la poemului simfonic este
adus de Richard Strauss, care extinde limitele muzicii cu program sub directa influență
a lui Alexander Ritter – care și el a scris 6 poeme simfonice în manieră lisztiană –
apropiindu-se de caracteristicile acestui gen printr-o simfonie descriptivă – Aus Italien
(1886-1888). Prima încercare a lui Strauss – Machbeth (1888) – este o lucrare
2
Alte exemple de poeme simfonice celebre sunt Finlandia de Jean Sibelius, O noapte pe muntele
pleșuv de Modest Petrovici Musorgski, Penthesilea de Hugo Wolf, Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas,
Vltava de Bedřich Smetana, Don Juan op. 20, Moarte și transfigurație op. 24, O viață de erou op. 40
de Richard Strauss, Didona și Acteon, de Alfred Alessandrescu, Vox Maris de George Enescu, Mama,
după motivul linogravurii lui Aurel David (1965) de Eugen Doga.
3
Mazeppa (1851) este unul dintre cele mai descriptive poeme simfonice, chiar dacă este o versiune
extinsă a unuia dintre Études d’exécution transcendente, ilustrând poemul lui Victor Hugo despre
Mazeppa, csare este izgonit și legat de un cal sălbatic fiind salvat și încoronat de ucrainieni.
4
Wagner era devotat dramei muzicale, iar Brahms simfoniei, amândoi ținându-se departe de acest gen.
Mahler și Bruckner ignorându-l și ei.
5
Aceste poeme simfonice sunt considerate opere naționale prin excelență.
îndrăzneață, cu o formă ciudată, cu sugestii de sonată, dar care a fost umbrită de
capodoperele care au urmat: Don Juan (1888), Tod und Verklärung (1889), Til
Eulenspiegel (1895), Also sprach Zarathustra (1895- 1896), Don Quixote (1896- 1897),
Ein Heldenleben (1898) și Simfonia Domestica (1902-1903). Subiectele folosite sunt
diverse, ca literatura, legenda, filozofia sau autobiografia. Sobritatea muzicii din Tod
und Verklärung contrastează cu spiritul comic din Till Eulenspiegel, în timp ce încearcă
să dea expresivitatea muzicală la 8 pasaje din poemul filozofic a lui Nietzsche. R.
Strauss spune că prin această lucrare a vrut să transmită ideea de evoluție a speciei
umane de la origini până la variate faze de dezvoltare, atât religios precum și ștințific,
după ideea filozofului Nietzsche din Übermensch. Această idee ambițioasă a fost
temperată când propria imagine a reprezentat subiectul în Ein Heldenleben încercând să
dea existenței lui o semnificație mai înaltă, făcându-și autoportretul ca un artist-erou
arhetipal în conflict cu inamicii lui. În Simfonia Domestica, Strauss descrie scene din
viața familială, momentele triviale și universale. El a mai scris o lucrare programatică,
Alpen symphonie (1915), actual considerată poem simfonic. Este o lucrare ce cere o
componentă orchestrală imensă și care descrie imagini și tablouri alpine.
Poemul simfonic ajunge în secolul XX și în Franța, iar compozitorii care
perpetuează acest gen sunt Albert Roussel care compune prima lucrare orchestrală de
referință printre lucrările sale, este vorba despre un poem simfonic după o nuvelă a lui
Lev Tolstoi – Resurrection (1903), care este urmată de Le poém de la forêt (1904-
1906), care este în patru mișcări ciclice. Pour un fête de printemps (1920), original
conceput ca un scherzo din Simfonia a II-a, este o neobișnuită reflecție a primăverii.
Charles Koechlin a scris mai multe poeme simfonice: En mer, la nuit (1899) și
în jurul anilor 1940, La cité nouvelle (1938) – denumit și Vis despre viitor –, Le buison
ardent (1945), scris după nuvela Jean-Christophe de Romain Rolland. Koechlin scrie
apoi un grup de trei poeme simfonice intitulate generic Le livre de la jungle, după
Kipling; cel de-al treilea, Les bandar-log (1939) este o satiră muzicală și probabil cea
mai cunoscută lucrare a sa. n cele 13 poeme simfonice: Preludiile, Tasso, Prometeu,
Mazeppa, Ce se aude pe munte, Orfeu, Omagiu eroilor, Hungaria, Hamlet, Bătălia
Hunilor, Idealurile, Armonii festive, De la leagăn la mormânt şi în cele două simfonii
programatice Faust şi Dante nu-şi propune să prezinte momente de pitoresc exterior sau
de fabulaţii, ci să redea generalizant esenţa poemului literar. Procedeele simfonismului
beethovenian le foloseşte pentru realizarea unor imagini sonore foarte diversificate.
În privinţa arhitecturii muzicale, ideea cardinală a poemului va direcţiona desfăşurarea
muzicală. Întrucât Liszt nu se limitează la amănunte, ci tinde spre expresia
generalizantă, el va folosi frecvent tiparele arhitecturale tradiţionale, tratându-le mai
liber sau îmbinând diferite tipare. În cunoscutul poem simfonic Preludiile, fuzionează
forma de sonată cu tema cu variaţiuni, într-o structură mai puţin utilizată – forma arc
(Bogenform). Cele două teme, a luptei şi a iubirii, vor constitui izvorul unor variaţiuni
pe care se va bizui dezvoltarea, variaţiunile succedându-se potrivit firului literar
conducător. Ca introducere lentă, tema întrebării va fi punctul de plecare al întregii
lucrări, în care îmbină exprimarea generalizatoare cu evocarea pitorească, uneori
onomatopeică, a unor imagini particulare. Alteori, dă poemului caracterul unei naraţiuni
libere, urmărind firul narativ, ca în Prometeu, unde unitatea este realizată prin dese
reluări ale temei, ce personifică curajul şi dârzenia eroului mitologic.