Sunteți pe pagina 1din 21

Medicina energetică

Medicina energetică reprezintă o “filozofie a vindecării” ce se bazează pe ideea


esenţială că omul este un sistem dinamic de energie (complex corp/minte/suflet).
Principiile sale includ următoarele:
1. Sănătatea şi boala îşi au originea în sistemul subtil de energie,
2. Acest sistem coordonează forţa vitală şi corpul fizic,
3. Emoţiile, gândurile, factorii nutriţionali şi de mediu afectează acest sistem.
Medicina energetică este o “tehnologie” ce foloseşte drept mediu de vindecare
fluxurile bio-electro-magnetice ale corpului uman.
Ea se bazează pe conceptul de “energie” în timp ce medicina obişnuită se bazează, în
cea mai mare parte, pe conceptul de “materie”, prin folosirea medicamentelor.
Energia este “cărămida de bază” a întregului univers, unitatea componentă esenţiala a
fiecărui lucru şi a fiecărei fiinţe de pretutindeni. Este un lucru afirmat încă din
vechime de înţelepţi, iar în prezent fizica cuantică a demonstrat că materia înseamnă
mult mai puţin de 4% din univers (după unele studii, chiar mai puţin de 1%). Restul
reprezintă interacţiunea unor câmpuri informaţionale de energie pură, manifestată prin
rezonanţă şi diferite fenomene.
Trupul se poate vindeca prin activarea energiilor sale naturale de vindecare şi
prin regenerarea energiilor ce au devenit slabe, sau dezechilibrate. În acest scop,
medicina energetică adună la un loc o serie de tehnici derivate din tradiţiile istorice de
vindecare, precum medicina tradiţionala chinezească, Chi Kung, Nei Kung,
acupunctură, Yoga, terapie cranio-sacrală, ReiKi, bioterapie, cristaloterapie,
suplimente herbale şi nutriţionale, homeopatie, consiliere spirituală şi multe altele.
Tehnicile medicinei energetice se pot utiliza pentru a uşura durerea; pentru a opri
evoluţia unei boli încă din fazele de început, stimularea sistemului imunitar, eliberarea
de stress, îmbunătăţirea memoriei, digestiei, etc. În general, nu există contraindicaţii,
putând fi folosite practic pentru tratarea oricăror boli, chiar şi a celor grave precum
scleroza multiplă, boli psihice, cancer, SIDA. Rezultatele pozitive depind însă de o
combinaţie de factori specifici fiecărui individ şi fiecărui terapeut.

Medicina energetică lucrează cu conexiunile subtile care se realizează între minte,


trup şi spirit, toate menite să menţină un echilibru dinamic. De exemplu, homeopatia
şi esenţele florale sunt două forme de medicină energetică ce acţionează asupra
câmpului energetic al corpului şi au particularitatea de a acţiona asupra sistemului
nervos şi asupra psihicului uman.
Simptomele pshice care au drept substrat perturbarea subtilă a câmpului energetic
sunt adesea ignorate. O viaţă sănătoasă poate regla aceste tulburări acţionând direct
asupra capacităţii organismului de a-şi menţine echilibrul şi se compensează în faţa
stresului, de exemplu. Simptomele dereglării acestui mecanism de autoreglare se simt
când este canicula: oamenii mănâncă în grabă, se suferă un accident sau o boală ce
obligă la a se sta la pat mai multă vreme.
Aura este un câmp energetic aflat împrejurul şi chiar pătrunzând în interiorul corpului
uman. Clarvăzătorii şi tămăduitorii descriu aura ca fiind de forma unui ou de lumină
şi culoare. Aura se întinde peste corpul material şi poate avea o grosime de la câţiva
zeci de centimetri până la câţiva metri. În ultimii ani însă foarte mulţi oameni spun ca
văd aura în culori pe care le radiază cu siguranţă diferitele forme de energie din corp,
transformând acest lucru într-un fenomen de masă. Mai intai, stiinta a fost cea care
ne-a dat aceasta informatie, dar ceea ce se intampla de cativa ani incoace este un
adevarat fenomen mai ales de cand aura a putut fi si fotografiata. Lideri in domeniu
sunt cercetarile facute de savantii rusi.
Fizicienii au cunostinta despre acest lucru atunci cand vorbesc despre curgerea
energiei si despre materialele conductoare cum este firul electric, sau despre
conductibilitatea campului electromagnetic si despre conductori. Acest curent poate fi
masurat cu un instrument electric numit galvanometru si care este elementul de baza
dintr-un generator electric.

Procedeul fotografic numit Kirilian este singurul capabil să surprindă aura şi să o


imortalizeze. S-a văzut atunci că aceasta este alcătuita din mai multe straturi de
energie, fiecare având o altă vibraţie.

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este un conductor pentru impulsurile
nervoase, curgerea acestora semănând foarte bine cu ceea ce numit curent electric.
Impulsul este transmis de la fibră nervoasă asemeni impulsului electric care poate fi
măsurat cu instrumente cum este electrocardiograful sau electroencefalograful (undele
alfa şi beta ale creierului sunt unde electrice, de aceea epilepsia poate fi detectată cu
ajutorul EEG-ului, pentru că în esenţă, epilepsia este o boală rezultată în urma
perturbării transmisiei impulsurilor nervoase).
Se ştie că atunci când curentul nervos trece prin conduct creează un câmp magnetic şi
în ce îl priveşte pe om, aceasta este aura pe care mulţi susţin că o văd. Este o
chestiune controversată această vedere a aurei, deoarece este impropriu spus, de fapt,
se pare că este vorba de impulsurile electrice ce se percep ca venind de la o altă
persoană. Majoritatea fizicienilor şi biofizicienilor spun că de fapt, aura nu se poate
vedea, cum nu se vede nici câmpul electrostatic dar care se poate simţi, şi că este
vorba tot despre un câmp static, de această dată cel uman. Că pare colorata, este
rezultatul percepţiei umane, mesajului care ajunge în creier, unde este decodificat la
nivelul acestuia apoi retransmis sub forma imaginii de culoare.
Când se trece pe lângă un generator electric, se intră în câmpul magnetic al acestuia;
la fel când se iese, dar şi la intrare şi la ieşire se produce o scurgere de energie. La fel
se întâmplă şi când se intersectează una din numeroasele linii magnetice care leagă
Polul Nord de Polul Sud. Ce să se mai spună de organismul uman, de impulsurile
electrice care voiajează în sus şi în jos, datorită sistemului nervos? La fel se poate
întâmpla când se asistă la un experiment cosmic, deoarece câmpurile energetice
galactice influenţează într-un fel sau altul, câmpul magnetic al pământului, la fel cum
energia planetelor din galaxia noastră interferează atât cu câmpul magnetic al
pământului cât şi cu câmpul magnetic al oamenilor aflaţi în acel punct de intersecţie şi
influenţează transmiterea impulsului nervos – fiori, stări inexplicabile de energie
debordantă, stări de bine sau stări de rău ş.a. Iată deci, cauze şi efecte, rezultat al
relaţiei care se poate stabili ştiintific între ceea ce este sus şi ceea ce este jos, conform
Legii Universale a Polarităţii.

Vămile Cerului. Continuitatea vieţilor

Din cele scrise în articolele Vămile văzduhului [1-8], se înţelege fără prea multă
osârdie, faptul că există viaţă după moarte. Deşi ideea este împotriva teoriei
evoluţioniste dar şi a filozofiei materialiste, sunt suficiente motive ca ideea vieţii ce
nu are un sfârşit decât în forma actuală, pământeană, să fie demnă de luat în seamă.
Căci de se porneşte de la simpla observaţie că în tot acest Univers nimic nu se pierde,
totul se conservă, întrebările legate de ceea ce ar însemna moartea, dispariţia corpului
biologic, văzută din punct de vedere energetic, încep să curgă.
Din punct de vedere biologic, totul stă conform celor ce se pot cuprinde în real:
energia corpului biologic (ce se poate măsura prin greutate, forţă fizică) este într-o
continuă creştere, în anii copilăriei, apoi se acumulează şi se consumă în timpul
maturităţii şi mai apoi, la bătrâneţe, aceasta se epuizează, urmând ca ceea ce rămâne,
după moarte, să se descompună (din pâmânt ai fost făcut, în pământ te întorci).
Dar dacă este să se discute aspectul energetic al omului, nu se poate să se facă oprire
definitivă la corpul biologic. Chiar dacă s-ar ţine cont de ideea filozofiei materialiste
că până şi procesele cognitive şi intelectuale sunt doar nişte reacţii chimice sau curenţi
la nivel neurotic, care automat dispar când omul trece în nefiinţă, rămâne totuşi un
aspect ce azi nu mai poate fi neglijat: enegia informaţiilor acumulate. Această energie
nu are unde, nu are cum să se piardă. Iar de-ar fi să se transforme, în cazul unor
oameni cu foarte multă informaţie, în ce ar trebui oare să sublimeze?
 Tocmai această imposibilitate de a demonstra “sublimarea” energiei de tip
informaţie, acumulată de om, conduce, volens-nolens, la ideea transcenderii
sufletului, trecerii din viaţa de dinainte de naştere, în viaţa pământeană spre viaţa de
dincolo de moarte. Ideea vieţii de după moarte este mereu menţionată de Biserica
Creştină, fiind chiar unul dintre motiv de existenţă a sa în relaţionarea cu omul. Ideea
că înainte de a fi om pe pământ, sufletul există, este însă blamată, pusă sub anatemă,
fără însă a arăta şi motivul pentru care nu poate exista. Faptul că omul are totuşi unele
amintiri străine de existenţa actuală, la vârste foarte mici, sub formă de informaţii,
imagini, ori deprinderi doar pe un ignorant îl poate lăsa pasiv. O aplecare mai atentă
asupra copiilor care s-au manifestat în acest sens, ar face mai multă lumină chiar în
înţelegerea mai multor idei existenţiale.
Lăsând la o parte, în primă instanţă, ideea vieţii de dinainte de naştere, scrierile
religioase privind aceste vămi ale văzduhului, pe care din anumite motive prefer să le
spun Vămile Cerului, aduc în discuţie analogia cu viaţa în dimensiunea actuală, a
Pământului. Precum în Cer aşa si pre Pământ este spusa de la care pornind, se poate
ridica o cortină pentru a privi un relevant spectacol al adevărului. De multe ori se face
referire la cercetarea, judecarea, condamnarea şi ispăşirea pedepsei de către sufletul,
în Iad, corespunzător cu faptele din viaţă. Din modul în care sunt relatate judecăţile,
se poate constata şi evidenţiera circumstanţelor atenuante, a celor agravante, a
cauţiunii şi garanţiei, dată de alte suflete. Pe Pământ este aidoma: pentru faptele sale
omul este cercetat, judecat, condamnat şi pus în a-şi ispăşi pedeapsa în instituţii
specializate; şi pe Pământ, în toate sistemele de drept circumstanţele nu sunt de
neglijat, aşa cum şi cauţiunea şi garanţia altor persoane există. Dacă unii sunt tentaţi
să spună că scrierile religioase sunt doar nişte transpuneri în alte forme sau
dimensiuni ale vieţii de pe Pământ, cu destulă cunoaştere a sistemului de drept roman,
cel mai vechi totuşi din cele ce sunt actuale, fac afirmaţia că pe Pământ s-a transpus
ceea ce se ştia, adus de cei care aveau acces la acea cunoaştere, a ceea ce acolo este
dintotdeauna.
La urma urmelor, de ce ar trebui să se facă această cercetare, această judecare, această
ispăşire de pedeapsă? De ce până şi faptele ce sunt luate ca şi posibile acuzaţii sunt
aceleaşi ce şi pe Pământ sunt considerate fapte grave, fapte rele, împotriva altora,
individual sau colectiv? Ce ar fi un om care face lucruri nepotrivite cu elementele
realităţii vieţii, dacă nu ar fi eliminat pentru o perioadă din viaţa comunităţii? Nu s-ar
perpetua ideea că ceea ce a făcut el e bine să fie urmat şi de alţii, şi aşa societatea s-ar
confrunta cu o dezordine ce nu ar mai putea fi stăvilită?
Pentru corpul biologic, este evident că agenţii patogeni sunt un rău, pentru că ei
îmbolnăvesc. Corpul biologic suferă din interacţia cu aceste mici “vieţuitoare” ale
răului. Corpul energetic, la rândul lui are de înfruntat interacţia cu “agenţii patogeni
energetici”, reprezentaţi de faptele ce sunt împotriva firescului existenţial. Aceste
fapte, în mare parte, pot fi evidenţiate ca fiind rele tocmai prin destinatarul lor:
niciodată propria persoană. Cele ce rămân neacoperite de acest criteriu sunt
identificabile prin elocvenţele faptelor ce produc efecte propriului corp, propriei
persoane.
Asociera cuvântului vamă este legat de controlul ce şi astăzi se face la trecerea
graniţelor dintre entităţi statale; poate fi, de asemenea, asociat cu desinfecţia la care
sunt supuse persoanele sau mijloacele de transport la intrarea într-un teritoriu, după ce
există suspiciunea că s-a trecut printr-un teritoriu contaminat cu agenţi patogeni, ce ar
afecta populaţia din acel teritoriu. Prin vamă se mai poate înţelege, totodată şi ideea
de filtru, pentru identificarea elementelor ce pot afecta populaţia acelui teritoriu.
Cum în scrierile nu se face o referire strictă la numărul şi ordinea acestor vămi, îmi
asum a spune, din considerente destul de bine înţelese de cei ce au acces la
cunoaştere, că sunt douăzeci şi unu de vămi. Ordinea lor însă nu poate fi stabilită ca
general valabilă, fiind dependentă de condiţii strict personale căci, în esenţă, sufletul
este o entitate cu individualitate particulară, aşa cum, ca orice om este o personalitate
individuală.
Cele douăzeci şi unu de Vămi ale Cerului sunt:
Prima vamă - păcatele sufletului prin cuvânt: vorbe deşarte, glume sau vorbire fără
rost, vorbe murdare, fără socoteala şi neruşinate, toate cuvintele nebuneşti şi necurate,
toate cântecele referitoare la fapte lumeşti prin care se smintesc multe suflete, glume
păcătoase, prosteşti şi vorbe deşarte ce fac pe unii să râdă nebuneşte.
A doua vamă a doua - vama minciunii. În păcatul minciunii se cuprinde: cuvântul
mincinos, călcarea jurămintelor, luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu, mărturiile
mincinoase, spovedaniile neadevărate sau mincinoase.
A treia vamă - vama clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii
aproapelui, defăimarea, hula, batjocura, râsului pe seama păcatele altuia.
A patra vamă - vama lăcomiei sau îmbuibării pântecelui: a mânca pe ascuns şi fără
măsură, fără trebuinţă, sau dis-de-dimineaţă, beţiile.
A cincea vamă - vama lenevirii, trândăvirii şi neglijenţei, a nerespectării învoielii
pentru munca plătită.
 A şasea vamă - vama furtişagului: furturile, răpirile şi înşelătoriile, pe ascuns sau pe
faţă.
A şaptea vamă - vama avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, a agonisirii de averi, a
zgârgeniei.
A opta vamă - vama cametei, a dobânzii necurate şi lacome, a păstrării în casă de
lucruri străine.
A noua vamă -  vama nedreptăţii: judecată nedreaptă, părtinirea celor vinovaţi şi
osândirea celor nevinovaţi, toate cele făcute nedrept.
A zecea vamă - vama înşelătoriei, a neguţătoriei cu cântare şi măsuri măsluite, oprirea
plăţii lucrătorilor.
A unsprezecea vamă - vama zavistiei şi a duşmăniei, vrăjmaşiiei, urâciunii, neiubirea
aproapelui cu feluritele rautăţi ce izvorăsc din aceste păcate ucigătoare de suflet.
A douăsprezecea vamă - vama mândriei cu toate derivatele ei: slava deşartă, lauda,
iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa încredere în sine decât în
Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele
sau neamul bogat.
A treisprezecea vamă - vama mâniei, a iuţimii şi a lipsei de milă, amărârii, bătăii,
pornirea asupra cuiva cu mânie de vrajbă şi ocără.
A paisprezecea vamă - vama ţinerii de minte şi amintirii răului, a răzbunării (plata cu
rău pentru răul făcut), a învrăjbirii cu alţii.
A cincisprezecea vamă - vama uciderii: ucideri de oameni, sinuciderile, gândurile şi
sfătuirile demonice pentru săvârşirea acestui groaznic păcat, avorturi şi sfătuirea spre
avort.
A şaisprezecea vamă - vama descântecelor, vrăjitoriilor, ghicirilor, fermecătoriilor, a
otrăvitorilor şi chemătorilor de diavoli.
 A şaptesprezecea vamă - vama desfrânării, curviei, nălucirea păcatului curviei cu
mintea sau zăbovirea gândului în acel păcat, învoirea cu atingerile pătimaşe şi
spurcate, căderile în desfrânare, porniri şi priviri cu gând spurcat, curvia între rude.
A optsprezecea vamă - vama preacurviei, a cercetării feţelor bisericeşti afierosite lui
Dumnezeu, care după ce şi-au făgăduit fecioria ori curăţia lor lui Hristos.
A nouăsprezecea vamă - vama nelegiuitelor împreunări barbăteşti şi femeieşti în afara
firii, a sodomiilor.
A douăzecea vamă - vama ereziilor, a mincinoaselor cugetări, a lepădării de dreapta
credinţă a hulirilor şi blasfemiilor. gândurile necuvenite şi socotinţa strâmbă faţă de
dreapta credinţă, depărtările de dreptcredincioasa mărturisire a adevăratei credinţe,
neîndeplinirea făgăduinţelor şi îndatoririlor, îndoirea în credinţă, hulele asupra
sfinţeniei şi altele asemenea acestora.
A douazeci şi una vamă -  vama nemilostivirii, cruzimii şi învârtoşării inimii, a fricii,
a singurătăţii voite.
***
Se poate ca omul, cât încă este în viaţa pământeană, să plătească într-atât încât să se
poată spune că va trece una sau chiar toate vamele? Cei ce ajung la rangul de sfinţi,
au trecut de vame înainte de a trece în viaţa de apoi? Există clemenţa divină?
Acum câţiva ani nu m-aş fi hazardat într-o asemenea discuţie. Acum însă ştiu că
trebuie să spun ceea ce-mi este cunoscut, să afirm chiar riscând a primi spuse şi
ziceri din cele mai diferite, de a intra în conflict cu percepte religioase ce se vor
perpetue şi intangibilă. Totuşi, nu pot să nu fac referire la Maria Magdalena şi
iertarea tuturor păcatelor ce le avea...
Afirm fără rezerve: Da! Acest răspuns este legat de actualitatea în care trăim, de
toate cele ce se întâmplă, de toate cele ce vor urma, în scurt timp.
 Toate cele de sus arată cât de multe şi diversificate pot fi faptele oamenilor ce duc la
decădere, ce duc la pierderea verticalităţii şi posturii sale reale. De cele mai multe ori
omul conştientizează faptele pe care le ştie ca fiind, oricum ar fi privite, negative în
esenţă şi în conţinut şi, ca atare, nu le face niciodată. Acelea sunt faptele care nu pot fi
iertate, oricâte alte fapte bune vor fi făcute: uciderea, sinuciderea, îndemnul către
aceste două fapte a altora, siluirea directă sau indirectă a cuiva spre fapte lumeşti de
desfrânare, pentru sine sau pentru alţii, cu forţa, cu vorba sau prin efectul unui statut
social (şantajarea subalternului, a soţiei sau rudelor), incestul, vrăjitoriile,
fermecătoriile, otrăviriile şi chemarea de diavoli. Faptele acestea se plătesc şi aici, în
timpul vieţii, şi după moarte, dar plătesc şi neamurile până spre a şaptea generaţie.
Faptele celelalte se judecă, pentru cei aleşi a face ceva ce trebuie să fie făcut – şi omul
nu e deloc necunoscător al menirii sale, chiar dacă, împilat de cele trăite nu ştie, nu
vede, nu vrea să ştie sau să vadă, ori vrea să se convingă pe sine că nu e el merituos
pentru asta – în timpul vieţii, în somn, când sufletul pleacă singur spre judecată, în
momente de cumpănă când sufletul cere judecată pentru a fi uşurat. Judecat fiind o
dată, dacă omul cu gândul mai face ceva împotriva a ceea ce a fost judecat, îi este dat
să i se arate că iar alunecă spre păcat. Tot prin judecată i se dă omului ajutor, prin cei
ce înţeleg semnul judecăţii, să lase să se vadă că răul pentru care a primit pedeapsa
încă stăruieşte asupra lui, asupra gândului sau faptelor sale. Că apar boli, că apar
accidente din senin, că apare urâţirea prin slăbire ori îngrăşare, că de lângă ei se
depărtează oamenii cei dragi (pleacă, le întorc spatele, sau mor), ori că oamenii cei
mai apropiaţi le îngrădesc viaţa, traiul, trăirile, faptele sau vorbele, sunt acele semne
ce se arată că trebuie să se cureţe, să se lase de cele din urmă urme de păcate, că ei
înşişi se împotrivesc lor şi destinului lor, judecăţii prin care au fost iertaţi. Văd alţii
ceea ce sunt ei, văd alţii ce le este lor dat să fie, doar ei, trăind cu gândul
îmbrăcaminţile ce nu încă nu le-au aruncat de pe ei, se tem de clipele în care se vor
şti, vor trăi, viaţa ca un Rai.
De cele mai rele omul se leapădă uşor, după ce a trecut în somn vămile: clevetirii,
ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii aproapelui, defăimării, hulei,
batjocurei, râsului pe seama păcatele altuia, lăcomiei sau îmbuibării pântecelui,
lenevirii, trândăviei, neglijenţei, avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, agonisirii de
averi, zgârgeniei, cametei, înşelătoriei, mâniei, desfrânării, curviei, ereziei,
nemilostiveniei, însă greu îşi lasă depărtate păcatele ce-i stau în gânduri din trecut, de
frică să nu fie văzut, împins de la spate fiind de acei ce-şi arată chip schimbător, sau,
cum se zice în scrierile religioase, de îngerii decăzuţi: păcatele sufletului prin cuvânt,
slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa
încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa,
dregătoria, viţa, hainele sau neamul bogat, minciuna, ghicitul, frica, îndoirea în
credinţă şi însingurarea.
Fiind împins tocmai de cei care asemenea fapte au făcut şi pentru care chiar ei, în loc
de recunoaşterii vinovăţiei şi întoarcerii la smerenie, au plecat în lumea întunericului,
omul îşi lasă ochii închişi înspre ceruri şi priveşte mai degrabă spre viaţa pământeană.
Acolo i se lasă la îndemână toate uneltele spre a râmâne captiv judecăţii de apoi, de a
nu se lăsa de voie pe sine, spre a răspunde chemării lui Dumnezeu. Din suflet îi
răzbate adevărul a ceea ce este dar prin cuvânt se dedă a se lăuda, arătându-se iubitor
de sine; pe ceilalţi îi ştie, îi recunoaşte, dar îi împarte după dregătorii şi haine,
preferând a se arăta lumii mai degrabă cu ei şi pe lângă ei, decât împrejurul celor ce
ochilor lumii i-ar face de ruşine, ţinând cont de părerea lumii care judecă după avuţia
bogăţiilor lumeşti. Îi este mai greu să înţeleagă sensibilitatea, tristeţea şi privirea
atentă a celor ce lumii se arată prin cuvânt şi faptă, ferindu-se ca lumea să vadă că nu-
i este străină şi indiferentă simplitatea acestora, ascunzându-şi până şi trăirile,
ascunzând ideile pe care le-a cules din discuţiile cu aceştia. Se îndoieşte de puterea lui
Dumnezeu şi de faptele Lui pentru facerea de bine către el, se face pe sine răspunzător
de vinovăţiile altora, crezând că greşelile ce îi sunt aruncate de cei neînvredniciţi în a
iubi apropele şi pe sine, nu se acceptă ca lucrător al Luminii, trimis al lui Dumnezeu,
pentru a dezlega şi cheie pentru a deschide porţile drumurilor închise ale celor ce
tocmai El i-a adus în cale, ca ajutor spre mântuire şi iertare de păcate.
 Celor mai uşoare păcate, pe lângă faptul că le dă esenţă de adevăr al vieţii, omul ales
spre mântuirea în timpul vieţii, se lasă duşi de înţelesuri obscure, ireale, deduse din
nevăzute sau neobservate gesturi, în a privi pe cei asemenea lor, pe cei trimişi înspre
ei pentru împlinirea misiunii, reamintite în timpul judecăţii sau judecăţilor, ca pe
potrivnici, ca pe cei care li se împotrivesc, cei care vor să îi subjuge.
Ultimul păcat la care se renunţă, de către toţi cei aleşi întru sfinţenie în viaţa dată
trăirii omeneşte, este singurătatea. Nesingurătatea este ultima împotrivire poruncii şi
chemării ce o au, este ultima neînţelegere a cuvântului divin, lăsat omului chiar de
când a fost adus să trăiască pe Pământ. În toată construcţia Universului, există
perechea, totul este făcut în aşa fel încât echilibrul să se menţină, echilibrul să se
refacă, orice s-ar întâmpla. Perechea, împerecherea este esenţa rezistenţei la oricare
dintre lovituri, la orice atac, din orice parte ar veni. Omul, prins între cele două
extreme, Lumină şi Întuneric, este apăsat mereu de cei cărora le este convenabilă acea
existenţă fără de sprijin. Singurătatea omului îl face vulnerabil în faţa oricărui pericol,
îl lasă pradă faptelor ce i se par convenabile pentru că nu poate fi văzut şi nu-i poate
nimeni spune de e rău sau bine. Aşa ajunge uşor sclav al mândriei – în cuvinte noi al
ego-ului – este catalizatorul pe care se pot prinde toate cele grele şi toate cele uşoare.
El, omul, nu crede că este o greşeală, că este un păcat, pentru că i s-au dat, în trecut a i
se arăta faţa grea, faţa neomeniei, iar urmele lăsate de suferinţă este o însăilătură greu
de desfăcut. Însă ales fiind, prin schimbări de idei, prin fapte ale altora, prin cele ce se
vor întâmpla, omul alege să se rupă de acest ultim şi nemotivat păcat.
Tot ei, aleşii, suportă şi toate cele făcute de cei îndatoraţi întunericului, mai mult decât
oricare alţii. Aceste făcute se aseamănă până în detalii cu supunerea pe care o vor cei
decăzuţi din Lumină, pentru a-i opri din drumul lor. E alegerea lor de a se gudura pe
lângă stăpânii aleşi, cei care le cer mereu şi mereu alte suflete îngenuncheate, şi mai
ales îngenuncherea sufletelor ce-şi au menirea dată şi preabine cunoscută.
Se cunosc acum cei aleşi. Sunt cei care îndură. Sunt Marii Preoţi ai Luminii şi cei
aleşi a fi Cei la care vor veni primii Copii ai Luminii. Sunt femei, sunt bărbaţi, ce
poartă în ei însemnul prevestitor. Ei sunt veniţi din Lumină, pentru a face Lumină şi a
da lumii Lumina!
Se fac acum cunoscuţi şi acei ce ultima şansă de a se desface de malurile ce vor fi
înghiţite de potopul ce şi-a pornit venirea, ce şi-a poornit urcarea apelor nestăvilite. Ei
sunt cei care vor fi arătaţi spre învăţătură celor ce vor mai avea şansa de a privi
Cerurile...
***
De ce ar avea nevoie sufletul omului de curăţirea judecăţii? Dacă lumea, dimensiunea,
în care merge este una a veşniciei, câte suflete s-au adunat în acea lume? Cei ce vin
aici plin de resurse, cei ce vin şi revoluţionează viaţa, nu sunt tocmai cei care au mers
acolo? Biserica Creştină nu răspunde. Eu îmi asum a da un răspuns: Da, ei sunt!
(c) Daniel-Dumitru Darie

Călătoria astrală (2)

Universul astral si lumile sale


Planul astral nu are nici o legătura cu astrele cunoscute sub numele de corpuri cereşti,
stele, planete sau meteori. Denumirea sa, dată de ezoteriştii antichităţii greceşti,
trimite cu gândul la sferele celeste care adăpostesc multitudinea de lumi cuprinse în
ele. Planul astral este prezent în apropierea fiecărei planete, înconjurând-o precum o
atmosferă vie, fremătătoare dar invizibilă pentru orice aparat de detecţie. Mai mult
decât atât, planul astral este omniprezent oriunde. Cu ochii minţii deschişi, unii pot
vedea multitudinea de spirite şi entităţi bune sau rele care îi înconjoară...
În epoca modernă, învăţăturile străvechi cu privire la investigarea “Lumilor de
Dincolo” au fost intens cercetate în egală măsură de către o serie de cercetători,
iniţiaţi şi oameni de ştiinţă. În perioada Renaşterii, personaje precum Paracelsus,
Contele de Saint Germain sau Servetus au continuat eperimenţele şi cercetările cu
privire la descoperirea unei căi de acces între om şi realitatea invizibilă. Mai aproape
de zilele actuale, ezoterişti precum Franz Anton Mesmer, Elena Blavatsky, Eliphas
Levi, Alice Bailey, C.W. Leadbeater sau Gurdjieff au descifrat în continuare secretele
călătoriilor astrale, studiind vechi tradiţii, hinduse, ebraice, greceşti, islamice,
rozicruciene şi alchimice. Totul pentru a avea o imagine cât mai clară a planului astral
şi a imensităţii sale fără sfârsit. Aceasta deoarece, aşa cum Universul galaxiilor şi
planetelor este infinit, tot aşa se poate afirma şi despre planul astral că este,
deopotrivă, invizibil şi infinit. Şi, mai departe, nu sunt de neglijat cercetările
fizicienilor de alura lui Albert Einstein sau Nikola Tesla...
În linii mari, planul astral este o dimensiune unde spiritualitatea atinge culmi de
neînchipuit pentru lumea de azi, dar inferioare totuşi, nivelurilor indescriptibile ale
spiritualităţii totale din Universul Cauzal. Subdimensiunile planului astral au o
varietate incredibilă, aici întâlnindu-se cele mai elevate paradisuri despărţite definitiv
de cele mai negre iaduri. Scripturile hinduse vorbesc despre extreme incredibile,
existând milioane de paradisuri în functie de nivelul de vibraţie al fiinţelor care le
populează. Milioanele de lumi paradisiace se confruntă însă cu contraponderea
milioanelor de infernuri, cumplitele Maharaurava, pe langă care iadul din concepţia
religioasă iudeo-islamico-creştină, pare un loc absolut banal.
Tot în planul astral există “Cronica Akashă”, o formă de stocare a informaţiilor cu
toate existenţele şi faptele fiinţelor din planul terestru şi cel astral. Cunoscută în
creştinism sub numele de Cartea faptelor fiecărui om, Cronica Akashă serveşte ca
bază de informaţii şi punct de reper despre nivelul de evoluţie sau involuţie al fiecărui
spirit. Această Cronică este mai mult sau mai puţin accesibilă spiritelor umane.
Spiritele neevoluate au acces limitat sau foarte limitat, cele evoluate au acces aproape
total, cele involuate au accesul interzis. Spiritele în ascensiune evolutivă au un
acces mai mare tocmai pentru a li se accentua dorinţa de evoluţie iar celor în
involuţie nu li se mai permite accesul tocmai pentru a stopa calea distructivă pe
care au apucat-o!

Pasi spre cealalta lume…


Mesmeriştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea menţionau deseori cazuri de
“clarviziune călătoare” dar într-un sens incomplet şi nelămurit. Ei rugau un subiect
hipnotizat să viziteze o altă încăpere în aceeaşi clădire sau o casă din alt oraş, pentru a
o descrie în detaliu. Odată cu crearea Societăţii pentru Cercetări Metapsihice în
preajma anilor 1880, a urmat o perioadă de experimente febrile în cadrul cărora sute
de cercetători metapsihici (mulţi amatori, dar şi mulţi şarlatani printre ei…), încercau
să călătorească prin intermediul corpului astral pentru a-şi vizita rude decedate sau
mari personalităţi din istorie. Aşa a intrat omenirea în contact cu ceea ce astăzi se
cunoaşte a fi dedublarea astrală, momentul în care conştiinţa părăseşte la comandă
corpul fizic, pentru a călători mai apoi prin multitudinea de “uşi” care dau spre lumile
planului astral.
Într-un studiu din anul 1954 asupra proiecţiei astrale, Hornell Hart, profesor de
sociologie la universitatea Duke, a făcut distincţia din punct de vedere ştiinţific, între
experienţele simple de evadare accidentală sau în joacă, în afara trupului şi cazurile
serioase care prezentau dovezi că persoanele în cauza au călătorit mai departe de
propriul dormitor sau camera de experiment în care şi-au contemplat pentru prima
dată trupul fizic. Însă prima relatare amănunţită referitoare la folosirea călătoriilor
astrale aparţine lui Robert Monroe, un om de afaceri american care a publicat in anul
1971, “Journeys Out of the Body”, lucrare care şi astăzi este considerată de mulţi
pasionaţi ai fenomenului drept un veritabil vârf de lance în domeniu. Monroe a fost la
început înfricoşat de călătoriile în afara corpului, dar apoi a ajuns aproape dependent
de extracorporalizari. Odată, de exemplu, si-a propus să afle ce face un angajat al său
care motivase că era bolnav şi a fost surprins să îşi vadă angajatul bine sănătos, în
timp ce îşi cheltuia fericit banii într-un club de streap-tease. Experienţele sale au fost
reluate şi de Karlis Osis care a studiat îndeosebi legătura între relatările pesoanelor cu
capacitate de medium şi cele expuse de persoanele iniţiate care cunosc paşii
dedublărilor şi călătoriilor astrale conştiente.
Orice iniţiat provenit din orice cale spirituală autentică avertizează împotriva
riscurilor mari la care se supune un neofit în momentul în care se lansează în prima sa
experienţă de dedublare conştientă. Există bineînţeles şi excepţii reprezentate de
persoane care se nasc cu această capacitate şi cărora dedublarea li se pare un act fluent
şi natural. În general s-a constatat că femeile au aptitudini mai pronunţate pentru
călătoriile astrale, fapt pus pe seama naturii feminine Yin, receptivă prin definiţie.
Însă, ca în orice domeniu, există şi excepţiile care întăresc regula: călătoriile lungi,
riscante, chiar periculoare, de mare amploare, sunt apanajul barbaţilor. Însă, excepţii
fiind, sunt puţini deşi, este de subliniat, sunt foarte puternici şi imposibil de deturnat
de pe drumul lor.
În final, relatările celor care călătoresc frecvent în afara corpului descriu cu o precizie
uimitoare aceleaşi etape înainte de a părăsi trupul. În primul rând omul intră într-o
stare indermediară celei de somn, vis sau veghe, în care îşi observă sistemul chakrelor
şi corpul astral de consistenţă eteric-străvezie, care se ridică începand cu regiunea
picioarelor pentru a ieşi prin chakrele din zona frunţii sau a creştetului capului. În
momentul în care se iese din trup la propriu, se resimte o uşoara senzaţie de răceală
concomitent cu observarea propriului corp aşezat inert pe pat. Una dintre primele
observaţii ale celui proaspăt ieşit din trup este cea a aşa numitului “cordon de argint”
o legătura de lumină argintie care pâlpâie uşor. Cordonul de argint este permanent
legat între ombilicul corpului astral şi cel al corpului aflat în planul fizic. Dacă acest
cordon de argint este rupt, conştiinţa nu se mai poate întoarce niciodată în trup, trup
care rămâne în stare de comă, spiritul nesăbuitului călător astral rămânand prins “între
lumi” cum se zice popular.

Vânătorii de vise
Discutând despre un astfel de procedeu este de remarcat faptul că, în lumea
contemporană – adică de după ultima glaciaţiune, călătoria astrală (ca activitate
conştientă) a rămas condiţionată de o pregătire specială, destinată conştientizării
scopului sau de cercetare. Însă călătoria astrală devine, chiar în aceste condiţii, pentru
orice călător=cercetator astral, şi somn profund în care are loc recuperarea vibraţiei
personale.
Lumea intuitivă de după glaciaţiune era împărţită în societăţi retrase şi societăţi
deschise tututor formelor de manifestare a spiritelor umane, indiferent dacă ele erau
sau nu morale pentru desfăşurarea vieţii şi creaţiei umane. Deoarece, la asemenea
nivele foarte joase de vibraţie, multe spirite nu au încă experienţa de manifestare de
înaltă calitate: o astfel de înălţare se capătă încet, treptat, pe parcursul mai multor
reveniri în această zonă a universului. În societăţile retrase, organizate şi îndrumate
(coordonate) de oameni străvechi, buni cunoscători ai oamenilor şi ai manifestărilor,
precum şi ai intuiţiilor umane, călătoria astrală era deschisă oricui avea înclinaţia
naturală de a o folosi, indiferent dacă era coordonator, învăţător sau maestru al unor
meserii în aşezările locale. Fiecare om putea practica şi oferea rezultatele cercetărilor
proprii după puterile de manifestare proprii, dar toţi oamenii erau încurajaţi să-şi
păstreze intuiţiile, viziunile şi încredinţările apărute spontan încă din primii ani de
viaţă, continuând de-a lungul vieţii să folosească metode de cercetare mentală sau
astrală, sau să folosească rezultatele celor întreprinse de cercetătorii consacraţi astfel
ai aşezării lor.
Practic, toată viaţa comunităţilor umane se desfăşura pe principiile unor astfel de
căutari şi aplicaţii.
În lumea deschisă, locul îndrumătorilor stravechi (în prima parte a vremurilor, după
glaciaţiune, toate comunităţile umane s-au refăcut sub îndrumarea unor spirite
străvechi) a fost luat treptat de spirite întrupate din rândurile unor grupuri special
venite pentru a învăţa să coordoneze comunităţi umane. Dar ele nu au încă formată
experienţa de acest fel în aglomeraţii spirituale planetare, având numai experienţa de
trăire în propriile lor grupuri spirituale. Cei care au ajuns astfel conducători de
societăţi au fost (şi sunt) spirite puternice în propriul lor grup, remarcându-se în
decursul evoluţiilor ca lideri pe diferite nivele, şi experimentând astfel diverse feluri
de coordonări, în diferite feluri de trăiri ale evoluţiilor lor. Treptat ele însă învaţă, din
propriile lor uriaşe greşeli, din egoismele formate în timpul evoluţiilor lungi sub
formă de tot felul de vieţuitoare inconştiente de lumea exterioară percepţiilor lor, cum
să-şi deturneze atenţia şi lucrările de tot felul de la scopuri înguste – de turmă, de grup
propriu, de castă, de individ rupt de semenii săi – către idealuri extinse, ajutorări
oferite unor segmente populaţionale din ce în ce mai largi, cu ţeluri mai înalte, cu
misiuni mai cuprinzătoare...
În zorii istoriei antice (prima forma a istoriei noastre contemporane, de fapt, din epoca
pe care am numit-o intuitivă) cei care au fost primii moştenitori ai procedeelor
străvechi au fost babilonienii. Ei au folosit călătoria astrală în cercetare, pentru
realizarea unor procedee înaintate de creaţie materială manuală, punând bazele
creaţiei comunitare în lumea lor. Au încurajat fiecare mebru al comunităţilor locale
să-şi desfăşoare priceperea, talentul, cunoaşterile – preluate din familie sau intuite din
vieţile anterioare puternic lucrative (chiar dacă ele fuseseră în plan mental). Şi, ceea
ce este mai important să fie cunoscute primele practici conştiente prin care s-a
încercat influenţarea de la distanţă a oamenilor, în cadrul contactelor politice locale,
au apărut în sânul societăţii babiloniene şi au fost îndreptate către îmbunarea
oamenilor, către liniştirea sufletelor (corpurilor lor astrale) în relaţiile dintre
formaţiunile statale nou formate; către deturnarea intenţiilor lor negative spre
găsirea unor căi amiabile în relaţiile inter-statale.
Cu timpul, astfel de practici au fost preluate de partenerii lor de trai, pe căi intuitive,
ajutate de înţelegerea unor informaţii moştenite de la generaţiile anterioare: inscripţii
pe suport solid (piatra), construcţii (fresce) sau piele prelucrată, papirus etc. sau
moşteniri prea putin înţelese, transmise pe cale orală.
Dar nu toate grupurile spirituale din astfel de conjuncturi planetare au avut un grad
înaintat de echilibru social, astfel încât asemenea practici superioare au decăzut în
moralitatea lor, devenind perverse, imorale. S-a ajuns astfel în epoca primelor
dinastii egiptene, în care asemenea practici perverse au devenit meseria de bază a
preoţilor egipteni. Ceea ce se folosea nu era numai intrarea în starea undelor cerebrale
numită acum "alfa" – stare în care se poate influenţa de la distanţă participanţii la
discuţii, în acelaşi timp cu susţinerea unor protecţii personale, individuale, prin care
posesorul se ascunde în activitatea sa de percepţiile intuitive ale omului. Călătoria
astrală a început să fie folosita şi şi-a dezvoltat noi valenţe, din ce în ce mai complexe
şi mai perverse în acelasi timp. Practic, perversul „lucrător” se afla în stare de lucru
asupra participanţilor la discuţii, dar ascuns în spatele unor asemenea protectii
(perdele energetice de aceeaşi vibraţie ca şi aceea a mediului înconjurător, care nu
lăsau detectarea unei activităţi în spatele lor).
Influenţarea practicată la început în sensul diminuării vibraţiei participanţilor, care se
manifestau prin oboseală, scăderea concentrării şi chiar enervarea lor, ducând la
conflictele dorite de preoţii egipteni, a fost ulterior adâncită prin atacarea cordoanelor
astrale ale conducătorilor popoarelor "duşmane" sau ale descendenţilor lor,
distrugerea treptată a corpurilor plăpânde ale descendenţilor proaspăt născuţi, slăbind
vitalitatea neamului de conducător. O asemenea înfăptuire avea loc şi la oamenii
maturi, în momentul trecerii de la trezie la somn, atunci când corpul astral se
detaşează şi derulează cordonul de stabilizare al legăturii cu restul sistemului corporal.
În popor asemenea operatori se numeau "vânătorii de vise" sau "vânătorii de
visători".

Povestea lor este lungă şi amplă. Multe popoare au preluat de la ei – sub diferite
forme – o asemenea grea moştenire. Religia, societăţile secrete, mai mult sau mai
puţin desecretizate azi, au folosit şi folosesc şi în prezent asemenea practici, sau se
folosesc din plin de rezultatele celor create în mileniile trecute. Referitor la unele
fapte descrise în Biblie, în Vechiul Testament, nu e cazul unei amăgiri cu
încredinţarea că Dumnezeu a dat acele pedepse poporului egiptean, pentru a lăsa să
iasă evreii din mijlocul lui, nici cu ideea că Moise a fost un simplu cioban care a văzut
un stâlp de foc pe o pajişte, în timp ce îşi creştea oile... Este bine a se citi cu atenţie
Biblia; se va înţelege clar că Moise a fost crescut ca un urmaş de tron egiptean, ceea
ce însemnă pentru acele timpuri o învăţătură uriaşă în direcţia celor de mai sus.
Cunoscând bine "tainele" preoţeşti (inclusiv astronomie, geografie, specificităţi ale
funcţionărilor climatice şi fenomenologii locale) Moise a dăscălit preoţii iudei, mai
mult sau mai putin inocenţi şi, împreuna, şi-au unit puterile pentru a-i invinge – într-o
luptă mental-astrală extrem de dură – şi pentru a-şi recupera libertatea. Ar fi bine să se
înteleagă acest lucru doar şi pentru a salva de la măcelul înfiorător din fiecare an bieţii
miei, al căror sânge a fost folosit pentru a delimita casele iudeilor de cele ale
egiptenilor, de parcă Dumnezeu nu ar fi ştiut cine erau iudei şi cine erau de alt neam;
dar atunci când lucrurile erau realizate de începători – cum erau atunci preoţii iudei, o
asemenea delimitare se impunea de la sine în lupta astrală care nu putea să dea greş în
acel moment.
Din fericire, Dumnezeu nu face ceea ce face omul, dar îl lasă pe om să facă ceea
ce poate, pentru ca apoi să-l înveţe să nu mai facă acel lucru niciodata, dacă se
ridică împotriva semenilor săi...
Religia a fost impusă treptat popoarelor prin influenţe sau cu biciul, deşi este bine să
se recunoască faptul că fiecare formă de religie în parte împarte darul de moştenire
spirituală pe care îl poartă, din practica îndelungata a poporului local. De multe
ori el este un dar, cadou cu caracter ştiinţific pur, pe care îl poartă, care este azi
descoperit, de la cei care au lăsat moştenire inocentă sau au încercat să mlădieze
legătura dintre popor şi religie, atunci când devierile erau prea mari pentru ca oamenii
să mai ajungă să creadă în forţe coordonatoare dumnezeieşti, de bună credinţă – chiar
dacă sunt prezentate ca fiind pedepsitoare.
De aici au rezultat mai multe şi trebuiesc discutate: influenţele colosale pe care
asemenea practici le-au avut de-a lungul mileniilor, protecţiile care s-au format de-a
lungul timpurilor, ca forme de apărare pentru cei care s-au aflat în mijlocul unor
asemenea practici imorale etc.

Călătoria astrală (1)

Despre călătoria astrală se prea poate ca mulţi să fi auzit, citit, învăţat şi chiar aplicat
de-a lungul vieţii. Alţii  doar au auzit şi poate nu cunosc anumite subtilităţi care
delimitează aceasta noţiune din noianul noutăţilor cu care omul se  confruntă zi de zi.
Calatoria astrală era folosita înainte de glaciaţiune de către populaţiile umane
lemuriene şi atlante, în scop de cercetare detaliată şi profundă a lucrurilor de o
complexitate cu totul deosebită pe care ei le percepeau în acel moment al evoluţiilor
planetare. Condiţiile planetare de atunci permiteau oamenilor (ca spirite creatoare
conştiente înaintate pe drumurile evoluţiilor, întrupate pe Pământ) să desfăşoare
adaptări complexe la realitatea pământeana şi să-şi cunoască toate forţele cu care pot
desfăşura orice fel de manifestări pe Pământ. Astfel de condiţii se refereau în primul
rând la un nivel foarte mare al vibraţiei medii planetare – de până la 400 – 500%
(comparativ cu ceea ce se cunoaste azi, în preajma glaciaţiunii, chiar mult mai înalte,
înspre timpurile stravechi). În al doilea rând, astfel de condiţii se refereau la o
dinamică a funcţiilor corporale care permiteau un trai mult mai simplu:
– hrănirea şi întreţinerea generală a corpului: prin osmoză, energizare şi
autostabilizare vibraţională individuală (adica: păstrarea vibraţiei corporale la nivele
optime desfăşurării vieţii curente, cu diferenţele ei de usurinţă sau greutate);
– desfăşurarea unei forme de creaţii materiale mentale, mult mai usor de realizat
în acele condiţii, care presupunea cunoaşterea întregii fenomenologii galactice la
incidenţa cu planeta, aplicaţiile de înaltă ţinută calitativă şi morală, ca activitate de cea
mai mare importanţă pe care oamenii o derulau permanent.
Înainte de a detalia cele de mai sus spuse, pentru înţelegerea mai clară a noţiunilor,
este de pecizat că o astfel de călătorie nu îşi are scopul său bine conştientizat în
perioadele planetare de joasă vibraţie, când şi corpurile vieţuitoarelor îşi restrâng mult
activităţile energetice, determinând spiritele să lupte efectiv pentru supravieţuire în
medii destul de ostile, comparativ cu viaţa de dinainte. De aceea există mecanisme
automate – din funcţionarea normală a corpurilor şi, prin inteligenţa specială,
înaintată, a Făuritorilor (a coordonatorilor-lucrători din galaxie), planeta şi steaua care
o guvernează desfăşoara mecanisme îndreptate spre întreţinerea vieţii şi a desfăşurarii
forţelor spirituale ale tuturor vietăţilor planetare.
În astfel de condiţii, călătoria astrală devine stare natural-fiziologică în care, atunci
când se instalează oboseala (adică scăderea în valoare medie a vibraţiei individuale)
automat corpul astral se detaşează de restul sistemului corporal, creîndu-se, prin
mecanisme în a caror detaliere nu e cazula acum a se intra, această autostabilizare
vibraţională: prin care corpurile îşi recuperează vibraţia, fiind apte să permită
spiritului să-şi desfăşoare în continuare, zi de zi, activităţile cu care el este obişnuit,
adică se instalează starea de somn, de regulă pentru toate vieţuitoarele planetare prin
formarea unui mecanism de condiţionare naturală: lăsarea nopţii – pentru unele
vieţuitoare, sosirea dimineţii – pentru altele, în functie de sarcinile de destin specifice
treptei de evolutie pe care o parcurg ca spirite întrupate.
În etapa contemporană, de joasă vibraţie medie planetară (cu referire unilaterală, la
evoluţiile umane) se delimitează noţiunea de somn de aceea de călătorie astrala în
sine, în care călatoria astrală rămâne ca noţiune conştientizată (în general, nu şi în
particular), de cercetare specific astrală: aprofundată, detaliată, extinsă dincolo de
"marginile" locului de desfăşurare a vieţii cercetatorului.
Sintetic, cele de mai sus, se exprimă astfel: călătoria astrală a spiritului, prin detaşarea
corpului astral de restul sistemului corporal (de care rămâne însă legat printr-o
structură aflată în prelungirea unui plex central, structură care, popular, poartă
numirea de cordon) are un dublu scop:
– autostabilizarea vibraţională proprie, acţiune automată care se desfăşoară numai
prin intermediul acestui corp – care de altfel este cel dintâi care pierde vibraţia optimă
desfăşurării activităţilor necesare conform destinului. Iar acest lucru se petrece
datorită variaţiei stărilor emoţionale (exteriorizate sau nu), modificate de la starea de
echilibru, în urma impulsurilor primite (interioare şi exterioare deopotrivă). O astfel
de activitate a corpului astral (de autostabilizare vibraţională) este automată, în sensul
că acesta este atras cu putere de o bandă de stabilizare vibraţională planetară: o
structura planetara, adică din componenta elementelor matriceale eterice planetare,
care se află la o distanţă relativ redusă faţă de Pământ. O astfel de structură are o
valoare vibraţională optimă pentru fiecare grup spiritual care desfaşoară evoluţii pe o
planetă. În continuare, corpul astral, ajuns la o vibraţie optimă pentru individualitatea
sa, se reîntoarce în sistemul corporal, sistem care împrumută vibraţia astfel înălţată de
la corpul astral, stabilizându-se vibraţional pe fiecare treaptă de vibraţie interioară.
Procesul este mult mai complex, implicând şi alte structuri, dar deocamdata este
suflicient acest segment de detaliere.
– desfăşurarea de călătorii astrale cu scop informativ-lucrativ, în cadrul cărora
fiecare spirit în parte derulează acţiuni individuale sub ocrotirea entităţilor astrale
însoţitoare: proprii şi de grup spiritual propriu; desfăşoara activităţi îndreptate către
cunoaşterea şi aprofundarea cunoaşterii mediului universic local, îndreptate către
ajutor (de învătătură) oferit şi primit în cursul unor astfel de cunoaşteri, precum şi
aplicaţii de natură astrală: cunoşterea, întreţinerea şi folosirea structurilor planetare, a
desfăşurărilor de biosistem planetar, a desfăşurării vieţii şi activităţii vieţuitoarelor
întrupate în corp astral sau fizic-solid.

Cea mai importantă întrebare pe care şi-a pus-o omenirea de-a lungul existenţei sale
nu este aceea dacă există sau nu Dumnezeu. Întrebarea care fascinează, înspăimântă şi
macină pe orice om, indiferent de rasă credinţă, vârsta, nivel financiar sau intelectual,
este o una implacabilă:-Există ceva “Dincolo”? Pentru a răspunde, oamenii au cercetat
din cele mai vechi timpuri “lumile nevăzute” care ne înconjoară. Iar una dintre cele
mai folosite metode a fost aceea a dedublărilor, a călătoriilor astrale, cele mai sus
amintite.

Omul, fiinta cu mai multe corpuri


Pentru a înţelege mai bine controversatul fenomen şi experienţele ultime care însoţesc
procesul dedublării fizice şi al călătoriilor astrale, fiinţa umană trebuie înţeleasă în
toată complexitatea ei. Cel ce se uită în oglindă, se vede cu un singur trup. Foarte
adevărat, atât poate arăta orice oglindă. Când se simte fericit sau trist, se resimte totul
în suflet. Când omul se roagă sau meditează, spiritul este acela care rezonează cu
Divinul. Este deci îndreptăţit, aşadar, să sa creadă că omul, în deplinătatea lui, este
alcătuit din trup material, suflet şi spirit? Da şi nu, s-ar putea spune. Asta pentru că
fiinţa omenească are mai multe straturi invizibile ochiului neiniţiat, nerezumându-se
triadei clasice existenţiale.
Încă din cele mai vechi timpuri, şamanismul, spiritualitatea yoghină, daoismul,
tantrismul tibetan şi hindus au descris mai multe învelişuri subtile sub care
sălăşluieşte spiritul. Cunoscute în sanscrită sub numele de Kosha, acestea reprezintă
cele 6 învelişuri ale lui Atman, sinele divin din concepţia vedică. Dintre cele 6,
Manomaya Kosha corespunde perfect cu acea parte invizibilă a omului descris la
rându-i de ezoterismul occidental sub denumirea de corp astral. În ultimele secole,
aceste corpuri invizibile au fost consacrate în literatura de specialitate prin denumiri
specifice, unii dintre termeni fiind preluaţi din vechile scrieri sancrite. Există, prin
urmare, corpul eteric - denumit uneori dublura eterică a omului, corpul astral, corpul
mental inferior, corpul mental superior, corpul cauzal, corpul budic şi corpul atomic.
În multe religii, iniţiaţii şi maeştrii spirituali, cad de acord asupra faptului că trupul
astral este intermediar între trupul fizic şi conştiinţa spirituală a fiecărui om. Potrivit
acestora, corpul astral nu trebuie confundat cu sufletul decedatului care părăseşte
pentru totdeauna trupul lipsit de viaţă. Corpul astral este uneori vizibil sub forma aurei
colorate în diverse nuanţe, aura care este vizibilă doar pentru iniţiaţi sau oameni care
în urma meritelor din alte vieţi, s-au născut cu Ajna, chakra minţii, sau cel de-al
treilea ochi deschis. În urma acestei capacităţi, anumite persoane, foarte rare ca
număr, pot vedea uneori nu doar corpul astral al celorlalţi omeni ci şi crampeie din
Universul Astral, dimensiunea imediat urmatoare celei vizibile, materiale sau terestre.
Universul astral este cel de-al doilea plan al Existenţei, desupra sa fiind dimensiunea
supremă, sau Planul Cauzal, de unde îşi au originea fiinţele divine şi zeităţile. Planul
astral este survolat de fiecare om, noapte de noapte, când visează şi conştiinţa este
decuplată. Ca rezultat direct, se călătoreşte în multitudinea de lumi cuprinsă de planul
astral.

Solomonarii [1]

Ordinul Solomonarilor. O enigmă sau un adevăr istoric?


Tradiţia
Solomonarii, personaje enigmatice ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în
legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Sunt personaje
semidivine, investiţi cu puteri magice, cunoscuţi în credinţele populare sub diferite
nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.
Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri
precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei
asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Numele se pare, se crede, că îşi are originea în numele regelui biblic Solomon, el
însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.
Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească; este văzut ca un bărbat
uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină
albă ce atârnă peste 7 pieptare.
Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care, în credinţele
populare, acesta fabrică grindina dar care are şi un rol de paratrăznet când este
împlântat în pămant sau în pragul casei, după aflăm scrie lui Ion Creangă, un frâu din
coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea
Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o
toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În
unele părţi din recuzita solomonarului mai adună şi nişte legături din cârpe ce poartă
numele de „moime” nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul „moine”
adică „vreme grea”, furtună.
Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă
care, la o vârstă fragedă, este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau
Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau
într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Uniilă şi că din 7 sau 9
ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de
pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte
dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ,
toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-
o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.
Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se
înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază
valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă
prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc
grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc
solomonarii (deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de
nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate, spre a nu ajunge la
oameni.
Poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care
ar putea îndreptăţi ideea că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate
istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva, pe pământ, acestă şcoală a
solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea?

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe


E bine să se înceapă cu cercetarea cu atenţie a câteva dintre numele tradiţionale ale
solomonarilor. Solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume
dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi.
Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important
deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar


proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa
să fie oare? Îndoielnică idee căci nimic din legendele legate de solomonari nu dă
dreptul la a se crede că ar fi aşa. Dar, numele de salmani mai degrabă duce la a se
crede că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice
atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest
nume se poate afla că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este
cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din
Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele
de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează
cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula
„man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om)
„mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei,
iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si
privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de
onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.  Prin urmare, numele
salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi
nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio
etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică
infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la
acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de
solomonari.
 Privind asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare:
Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau
pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este
vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului. Cel mai
exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce
desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et
cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a
suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor
să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor
atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu-l puteau
invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce
grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li
se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa”
este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a
striga tare şi de multe ori (numele cuiva).
Interesant ar fi încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei
călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei
lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un
balaur(dragon)?. Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur
este fiul lui Uther Pendragon... dar despre aceasta mai târziu.

 Trebuie zăbovit, totuşi, puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din


legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele
greceşti. Densuşianu spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte
oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei (ci numai într-unul singur).
Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în
jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri
auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual
ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în
perioada clasică). Tot el spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de
giganţi că ţara lor era Dacia, ori, dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, este
clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada
pelasgă. Este de amintit, de asemenea, că preoţii daci aveau straie albe atunci cand
oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie


Există aşa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Legendele spun că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o
peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o
groapă adâncă în interiorul muntelui! Se spune, de asemenea, că în această şcoală
viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc
explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici lansează ideea că de
fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin
aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Zamolxe este identificat, de către cercetătorii în domeniu cu Ler Împărat şi cu


Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un
palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place
lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce se spune despre
rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de
aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi, ori în unele legende solomonarii sunt
socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se
spune că ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii;
rohmanii sunt sihaştri ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci
numai în peşteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel
al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, deşi nu au nevoie de
nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt
(aici este vorba de un tabu). De Paştele lor care se sărbătoreşte la o săptămană după
cel omenesc, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca
păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-şi
desăvârşesc stagiul se retrag într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg)
unde scriu într-o cartea toată învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc
sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi
de Dumnezeu pe pământ (de aici se vede caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul
pămantului despre care se vorbeşte în aceste legende este lămurit din legendele
greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia! 

 Solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de


vedere, par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe
care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor
care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această
supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune
Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se
consacrau regii şi preoţii”. Kogaion-ul era muntele sacrul al dacilor, pe care se
oficiau treptele iniţierii zamolxiene iar sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi;
ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în
cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful
Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari
se poate deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele şcolii prima dată
într-o peşteră, ce se poate echivala cu Peştera Ialomiciorei (care are şi azi taine bine
păzite), ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine ce s-arputea numi
„Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina
manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din
întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu
solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul
solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Se poate spune că da,
pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de
Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase
călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă se are în vedere că
ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat
cu referire la schitul călugăresc. Se poate vorbi de un ordin al solomonarilor organizat
pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii
sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează
întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii se poate


constata, cu uimire, că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire
asemănătoare, fiind dată de megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu
sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Este necesară această precizare întrucât sumerienii
au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului
Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul


timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de
solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care se poate bănui că a făcut
parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de
aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Este
şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a
cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul
personaj despre care se poate afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă
a ordinului solomonarilor/salmanilor.

 Este însă ciudat altceva: tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag
într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa
lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a
cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu
atunci când se află, din unele legende din ciclul arthurian şi graalian şi identifică Sf.
Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii
globale! Legenda arthuriană mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur
Uther Pendragon. De asemenea, este de mirare, şi mai mult, atunci când se vede că
masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în
vedere sacralitatea Sf Graal, se găseşte şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori,
atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul
circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.
O ultimă constatare: Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi
apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de
critică. Făcând o paralelă cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la
sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, apare întrebarea: nu erau
aceştia parte din acei Sarabos despre care era vorba ceva mai devreme? Poate da,
poate nu…
Totuşi, nu trebuie uitat că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor
solomonari!