Enrico Fermi și Leó Szilárd, ambii de la Universitatea din Chicago, au fost primii

care au construit o pilă nucleară și au prezentat o reacție în lanț controlată, pe

2 decembrie 1942. În 1955 ei și-au împărțit patentul de invenție pentru reactorul
nuclear U.S. Patent 2.708.656. Primul reactor nuclear din SUA a fost utilizat
pentru a produce plutoniu pentru arma nucleară. Alți reactori au fost folosiți în
propulsia navală (submarine, nave militare).

Pe 20 decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric
folosind fisiunea nucleară la reactorul rapid experimental (EBR-1) localizat lângă
Arco, statul Idaho. Pe 26 iunie 1954 a început să genereze curent electric
reactorul nuclear de la Obninsk. Alți reactori de putere au început să funcționeze
la Calder Hall în 1956 și Shippingport - Pennsylvania în 1957. Expresia
optimismului față de energia nucleară a fost celebra sintagma a lui Lewis Strauss,
președintele USAEC „too cheap to matter” (prea ieftin să conteze).

Utilizarea comercială a energeticii nucleare începe cu reactorul prototip (PWR)

Yankee Rowe de 250 MWe pus în funcțiune de Westinghouse în 1960 și cu reactorul
(BWR) Dresden-1 de 250 MWe proiectat de General Electric și pus în funcțiune în tot
în 1960. În Canada a fost dezvoltat reactorul CANDU, prima unitate fiind pusă în
funcțiune în 1962. Franța a început dezvoltarea reactorului cu gaz-grafit și a pus
în funcțiune primul reactor comercial în 1959. Ulterior a adoptat filiera PWR pe
care o dezvoltă și în prezent. Uniunea Sovietică a pus în funcțiune primul prototip
comercial (grafit și apă în fierbere) de 100 MW la Beloyarsk. Ulterior a dezvoltat
filiera cu apă ușară cunoscută sub denumirea VVER. Embargoul petrolier din 1973 a
dat un puternic impuls energeticii nucleare. Cel mai spectaculos program nuclear a
fost cel francez cre totaliza 34 900 MWe. Pe lîngă SUA (20% din producția de
electricitate), programe nucleare importante au fost demarate în multe țări
europene (Germania, Suedia, Spania, Belgia, Italia, Elveția, Finlanda, Cehia) sau
din Asia (Japonia, Coreea de sud).[2]

Stagnarea și declinul energeticii nucleare începe la sfârșitul anilor 70 și sunt

determinate de mai mulți factori:

Descoperirea în Marea Nordului a uriașe cantități de gaze naturale ce au

reprezentat în Europa o alternativă energetică mai ieftină la energia nucleară;
Detonarea armei nucleare de către India în 1964, reprezentând startul
proliferării nucleare în domeniul militar;
Nașterea mișcării ecologiste ce se opunea în general construcției de noi
reactori;
Introducerea în SUA a unui nou regim de autorizare pentru protecția mediului
care a făcut construcția de centrale nucleare neeconomică;
Accidentele de la Three Miles Island (1979) și Cernobîl (1986) cu consecințe
impresionante pentru imaginea publică a energiei nucleare.

În ciuda problemelor din perioada anilor '80 și '90, energetica nucleară nu a

dispărut de pe piață. Dimpotrivă, a treia generație de reactori nucleari a fost
dezvoltată în SUA (ABWR, System +), Franța (EPR), Canada (ACR), Rusia și Coreea de
Sud.

În anul 2001 a fost semnată carta Forumului Internațional pentru Generația IV

(GIF). Scopul acestei asociații este dezvoltarea a șase sisteme energetice nucleare
(reactori cu neutroni termalizați: VHTR, SCWR, MSR și reactori cu neutroni rapizie:
GFR, SFR, LFR) până la nivel comercial pentru a putea fi construite în perioada
2015-2023 sau mai târziu.[3]

Renașterea energeticii nucleare a început să se profileze la începutul mileniului

III fiind determinată de doi factori:

Creșterea economică rapidă din țările mari în curs de dezvoltare (China, India,
Brazilia);
Schimbările climatice generate de gazele cu efect de seră rezultate din arderea
combustibilului fosil.

Cercetarea în domeniul fuziunii nucleare începe prin 1920 când fizicianul F.W.
Aston descoperă că patru atomi de hidrogen sunt mai grei decât un atom de heliu.
Astrofizicianul Edmund Eddington a sesizat imediat că diferența de masă se
convertește în energie prin reacțiile care au loc în Soare. După construirea armei
termonucleare, începând cu Conferința de la Geneva din 1958 fuziunea nucleară
controlată a devenit un domeniu de cercetare susținut de guvernele marilor puteri
(SUA, URSS) cât și de organizații internaționale (EURATOM). Un moment important în
dezvoltarea cercetărilor privind fuziunea nucleară este construirea în URSS (1968)
a instalației TOKAMAK, adoptată ulterior de aproape toate țările. Cel mai mare
experiment de fuziune a fost realizat de instalația JET din Anglia unde reacța de
fuziune a deuteriului și tritiului a produs mai multă energie decât a consumat (16
MW timp de 1 secundă).

Proiectul ITER lansat în 2003 este un experiment științific ce urmărește să

demonstreze fezabilitatea producerii comerciale a energiei din fuziune. Instalația
ITER este proiectată să genereze o putere de netă de 500 MW, adică de zece ori
puterea consumată. Se estimează că instalația ITER va fi operațională în 2020,
urmând ca un prototip comercial de reactor cu fuziune să fie operațional în 2040.
[4]