Sunteți pe pagina 1din 11

Perspectivele nationale

ale contabilitatii si controlului


in contextul globalizarii

Student

LAZAR BAJENICA VIORICA

Centrul universitar BRAILA

Lucrare de cercetare
Master sem.II de studiu
Management financiar-contabil,
Constanta
Contabilitate, expertiza si audit
Expertiza contabila - Mijloc de proba in procesul penal

INTRODUCERE

Cadrul normativ privind expertizele judiciare face obiectul unei serii de materiale normative,
între care se disting codurile juridice şi materialele normative specifice.
Codurile juridice sunt: Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură
penală. Codurile de procedură conţin părţi distincte dedicate expertizelor, iar în codurile civil şi
penal se găsesc articole care fac direct sau indirect referire la experţi.

În Codul penal se găsesc reglementări privind: luarea de mită şi primirea de foloase


necuvenite, traficul de influenţă, mărturia mincinoasă şi abuzurile contra experţilor.
Codul de procedură penală conţine cele mai multe reglementări privind expertiza:
incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea; constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-
legală; secţiunea a X-a intitulată „Expertizele“; reglementarea cheltuielilor efectuate de experţi;
amenda judiciară, proceduri premergătoare pentru experţi, dreptul expertului la recurs şi la
revizuire.

Materialele normative specifice se referă la suita de decrete şi legi care au operat şi operează
în domeniu. Actul normativ curent este O.G. nr. 2/2000, aprobat prin Legea nr. 156/2002, act care a
înlocuit Decretul nr. 79/1971 (publicat în M. Of. Nr. 32/1971) privind expertiza contabilă şi
expertiza tehnică, primul document cu referire expresă la expertiza tehnică din legislaţia
românească. Materialele normative anterioare făceau referire la expertiza contabilă (v. Decretul
nr.434/1957 pentru reglementarea efectuării expertizelor contabile judiciare, modificat prin Decretul
nr. 321/1958 si republicat la 31 iulie 1958).

Expertiza contabilă este o activitate depusă de un personal autorizat de lege pentru


constituirea realităţii unei operaţii de natură economică şi/sau financiară, pe baza cercetării
documentelor, datelor şi informaţiilor de contabilitate. Acest personal specializat este reprezentat, în
prezent, în România de experţii contabili, membri activi ai Corpului Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR).
Cuvântul expertiză vine de la latinescul „expertus”, adică priceput, şi se referă la lucrarea unei
persoane experimentate, specializate. Expertiza constituie o noţiune care depăşeşte acţiunea de
control şi pe cea de verificare, încât exprimă în sine ideea de exprimare a punctului de vedere al
expertului, în ceea ce priveşte faptul sau faptele asupra cărora s-a efectuat expertiza. Deci, expertiza
este prin excelenţă o lucrare personală şi critică, cuprinzând numai rezultatul examinării faptelor din
punctul de vedere al exactităţii formale şi materiale şi părerea expertului asupra cauzelor şi efectelor
în legătură cu obiectul supus cercetării sale.

Expertiza constituie mijlocul de probă prin care, pe baza activităţii de cercetare, expertul
aduce concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare
cunoştinţe de specialitate.
Expertiza este: „operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele
fapte, de a controla, de a examina, de a măsura şi de a evalua anumite lucruri” ; „o cercetare care
constă din diferite operaţiuni specifice fiecărei specialităţi” ; ”un mijloc de investigare, prin care se
ajunge fie la obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactă a unei probe existente” ; „operaţia
încredinţată unor persoane pe baza cunoştinţelor lor speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu
le-ar putea aprecia ei înşişi” ; „un mijloc de dovadă, reglementat de codul de procedură civilă, la
care recurge instanţa în caz că, pentru stabilirea adevărului obiectiv, este nevoie de lămurirea unor
împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de specialitate în domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei sau vreunei meserii pe care judecătorul nu o posedă” ; „un mijloc de probă dispus sau
cerut de organul juridic în materie civilă sau penală, efectuat de un specialist în materia litigiului,
care prin cunoştinţele şi experienţa ce o posedă trebuie să aducă lămurirea diferitelor aspecte ce sunt
necesare a fi cunoscute, în vederea soluţionării unor cauze” .

În activitatea lor de apărare a legalităţii şi dreptăţii, instanţele judecătoreşti şi organele de


urmărire penală au sarcina să clarifice situaţiile de fapt care fac obiectul proceselor civile, penale, a
litigiilor de muncă sau arbitrale şi să stabilească adevărul pentru a putea pronunţa hotărâri temeinice
şi legale. În acest scop, acestea, au dreptul să apeleze la sprijinul unor specialişti, care să examineze
faptele şi să-şi spună punctul de vedere, motivat şi fundamentat, prin expertize, respectiv cărora le
solicită un aviz calificat şi competent.

Aceşti specialişti care o pregătire teoretică superioară şi o bogată experienţă practică şi care
sunt recunoscuţi în domeniul respectiv ca persoane cu mare autoritate şi competenţă, poartă
denumirea de experţi Necesitatea expertizei este determinată şi de existenţa unor interpretări diferite
într-o singură problemă care trebuie lămurite de specialişti. Când pentru lămurirea unor împrejurări
de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti, va numi unul sau trei
experţi, stabilind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Când pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui
expert, instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu, hotărăsc
efectuarea unor expertize.

Folosind expresia de „expert” legiuitorul s-a referit la o anumită categorie de persoane care,
prin studiile făcute, cunoştinţele dobândite şi, atunci când legea o prevede, atestarea obţinută în
urma unui examen, sunt experţi într-un anumit domeniu de activitate, iar prin constatările şi
concluziile pe care le formulează, ca urmare a numirii lor într-un anumit dosar de urmărire penală
sau de judecată, ajută organele care au dispus numirea la soluţionarea cauzei.

Prezenta lucrare este structurată în 3 capitole, fiecare capitol cuprinzând mai multe secţiuni în
funcţie de complexitatea tematicii supusă dezbaterii din punct de vedere teoretic şi practic.

CAPITOLUL I:

Mijloacele de probă

Probele sunt faptele şi împrejurările prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate.
Mijloacele legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal,
poartă denumirea de „mijloace de probă”.
Secţiunea 1:

Noţiune şi importanţa acestora:

Potrivit legii, respectiv art.63 alin.1 Cod procedură penală, probele sunt orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei
care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare prin care se constată adevărul şi se
soluţionează cauza penală. Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei,
acestea trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea
de mijloace de probă.
Astfel, art.64 Cod procedură penală stipulează că mijloacele de probă sunt acele mijloace
legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.
Limbajul practicii judiciare foloseşte adeseori cuvântul „probă” atât în înţelesul noţiunii de „probă”,
cât şi în cel al noţiunii de „mijloc de probă”.
Totuşi proba şi mijlocul de probă sunt categorii juridice deosebite, aşa cum reiese fără echivoc din
prevederile Codului de procedură penală, care întrebuinţează termeni corespunzători pentru fiecare
categorie, neexistând nici-o confuzie în acest sens.
În materie penală mijloacele de probă admise sunt prevăzute limitativ în art.64 după cum urmează:

- declaraţiile învinuitului sau inculpatului;


- declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
- declaraţiile martorilor
- înscrisurile, interceptările înregistrările audio sau video, fotografiile;
- mijloacele materiale de probă;
- constatările tehnico-ştiinţifice şi medicale;
- expertizele.

Din această enumerare limitativă, expresă, rezultă aşadar că nu se mai pot adăuga alte mijloace de
probă, aşa cum era prevăzut în art.137 din Codul de procedură penală anterior, în care apărea
sintagma „orice alte mijloace neoprite de lege”.

De asemenea, mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii care


practic sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. De exemplu, declaraţiile
învinuitului sau inculpatului se obţin prin audiere, declaraţie scrisă, interogare, confruntare.
Înscrisurile pot fi cercetate prin traducere, descifrare. Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate
prin examen direct, prin constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.

Trebuie menţionat că mijloacele de probă au o importanţă deosebită deoarece, împreună cu


probele, sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât şi pentru faptul că în
cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi mijloacele de probă.
Pentru aceasta trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de către cine a fost săvârşită, dacă
întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru
fapta sa.

Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.


Secţiunea a 2-a:

Clasificarea mijloacelor de probă:

Cele mai importante criterii care stau la baza clasificării mijloacelor de probă sunt:

1. Clasificarea în raport de criteriul formei de exprimare:

În raport de criteriul formei de exprimare, mijloacele de probă se clasifică în :

- Mijloace de probă orale, cum ar fi: mărturisirea, declaraţiile martorilor, declaraţiile


învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile
civilmente. Aceste mijloace de probă se numesc orale deoarece ajung la cunoştinţa organelor
judiciare pe care orală, dar legea penală prevede consemnarea lor în scris;
- Mijloacele de probă scrise, în care intră probele materiale;
- Mijloacele de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale precum şi expertizele.

2. Clasificarea în raport de criteriul sediului materiei:

În raport de criteriul sediului materiei, mijloacele de probă se clasifică în:

- Mijloacele de probă comune procesului civil şi penal şi anume: proba cu martori


(testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale şi cercetarea la faţa locului;
- Mijloacele de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mijloacele de probă
reglementate de legea civilă, şi anume: mărturisirea şi prezumţiile;
- Mijloacele de probă specifice procesului penal, şi anume: declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente, constatările
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

CAPITOLUL II:

Noţiunea, obiectul şi importanţa expertizei:

Organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru
acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei, etc.
Astfel, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele
judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau
mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să
răspundă. În actele normative, aceste activităţi desfăşurate de specialişti sunt denumite expertize, iar
datorită faptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, sunt reglementate de legiuitor sub
denumirea de expertize judiciare.
Ca o definiţie formulată în literatura juridică din ţara noastră, expertiza ca mijloc de probă
poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii
adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei
specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate
singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.
Obiectul generic al expertizei judiciare reiese chiar din legea procesuală penală unde este
stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: art. 201 Cod procedură penală :
„când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea
unor specialişti…” , art.116 Cod procedură penală: „când pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert…”.
Obiectul expertizei fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor
împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul
expertizei reclamă o anumită competenţă – ştiinţifică, tehnică sau de altă natură – în afară de cea
juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.

Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză
judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele
precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema
stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu:

- obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie, în principal, corpul uman - stabilirea


cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului, etc. - ;
- obiectele expertizei tehnice sunt, în general, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele
finite, construcţiile de toate genurile, etc.;
- obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi
valorilor;
- obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele, obiectele folosite
la săvârşirea infracţiunii, înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele accesorii ale
mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide, gazoase), produse industriale, etc.

Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciară se concentrează în


actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al
expertizei, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul desemnat, întrebări din care
rezultă implicit şi genul de expertiză.

Din punctul de vedere al importanţei expertizelor trebuie menţionat faptul că atât timp cât o
instanţă de judecată este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, în
acest sens a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialişti. Astfel că, în cuprinsul art.64
Cod procedură penală, pe lângă alte mijloace de probă se regăsesc şi expertizele.

CAPITOLUL III:

Expertiza complexă contabilă – mijloc eficient de probă în procesul penal

Această expertiză este folosită la rezolvarea cauzelor penale privind infracţiuni de delapidare,
înşelăciuni, etc., şi constă în cercetarea situaţiei economice a unor societăţi, a concordanţei dintre
documentele primare de evidenţă contabilă şi realitate.
Pentru a se putea stabili cu exactitate valoarea prejudiciului cauzat, organul judiciar poate apela la
cunoştinţele şi constatările experţilor contabili.
Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia acestui nou gen de expertiză, denumită de unii
autori1 „expertiză complexă”.
De menţionat că expertiza complexă nu trebuie confundată cu cea efectuată de către comisia
formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate.

În privinţa temeiului legal al instituţiei, de precizat că prevederile legale care reglementează materia
expertizei se găsesc în Codul de procedură penală, art.64 şi art.116-127.

Potrivit literaturii juridice, această expertiză face parte din categoria mijloacelor de probă şi
contribuie la înfăptuirea justiţiei la fel ca toate celelalte mijloace de probă.

Obiectul expertizei contabile îl formează lămurirea unor împrejurări de fapt a căror


cunoaştere reclamă o competenţă specială, împrejurări de fapt cu privire la care expertul numit va
formula concluzii motivate.
Din prevederile legii reiese evident că nu se poate recurge la expertiza contabilă pentru rezolvarea
problemelor juridice, cel puţin din două motive :
________________________________
1 Dr. Lucian Ionescu – Expertiza complexă, „Revista română de drept”, nr.3/1978
- în privinţa problemelor juridice, organele judiciare sunt ei înşişi specialişti în materie şi nu au
nevoie de experţi iar
- expertiza contabilă poate fi folosită numai pentru dovedirea împrejurărilor de fapt.

Dacă soluţionarea problemei de specialitate revine expertului, formularea obiectivelor expertizei


contabile îi revine organului judiciar.

Trebuie menţionat faptul că atât în soluţionarea dosarului penal părţile îşi pot spune cuvântul atât cu
privire la necesitatea expertizei (cu excepţia cazurilor unde acest gen de expertiză se impune), cât şi
cu privire la obiectivele acesteia.

Potrivit noilor prev. ale art. 94 alin. (4) din Codul de proc. fiscală, începând cu data de 01.01.2008,
în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală este obligatorie efectuarea unei expertize contabile de
către organele de cercetare penală, din oficiu.
Conform art.94 alin.(4) din Codul de procedură fiscală: „Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale
efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire
penala in vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii
Pe cale de consecinţă, doar pe baza concluziilor unui Raport de expertiză contabilă judiciară nu se
poate trece la cercetarea faptelor de evaziune fiscală, Notele de constatare încheiate de către
organele fiscale pot servi doar la sesizarea organelor de urmărire penală, pentru declanşarea
procesului penal, - acestea nefiind probe prin ele însele – şi pot constitui doar indicii temeinice pe
baza cărora se poate începe urmărirea penală.

Din momentul în care au fost stabilite necesitatea şi obiectivele expertizei, experţii


desemnaţi/asistenţi urmează să fie încunoştinţaţi cu privire la cadrul investigaţiilor ce urmează să se
întreprindă.

Cu privire la desemnarea expertului contabil, aşa cum reiese din prevederile Codului de procedură
penală rezultă că cel care îl desemnează este organul judiciar. În acest sens, art. 118 alin.2 Cod
procedură penală dispune: „ Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată cu excepţia expertizei prevăzute în art.119 alin.2”.

Trebuie reţinut şi aspectul privitor la drepturile părţilor în efectuarea acestei expertize, aşa cum
reiese din prevederea art.118 alin.3 Cod procedură penală, potrivit căreia „fiecare dintre părţi are
dreptul să ceară ca un expert recomandat să participe la efectuarea expertizei”, prevedere care oferă
mai multe garanţii pentru părţi. Această prevedere se completează cu disp.art.120 Cod procedură
penală, potrivit căreia : „părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea li a câte unui
expert recomandat de fiecare din ele, care să participe la efectuarea expertizei.”
În materia procesual penală organul judiciar este singurul care are libertatea să stabilească numărul
experţilor după dificultatea obiectului expertizei.

Secţiunea 1:

Procedura de efectuare a expertizei contabile judiciare:

Din punct de vedere procedural, efectuarea expertizei contabile judiciare presupune


examinarea materialului documentar aflat la dosarul cauzei, examinarea unor documente aflate la
părţi sau terţi cum ar fi actele, evidenţele contabile, expertiza la faţa locului, analiza explicaţiilor
părţilor, inclusiv ale martorilor, analiza actelor de control şi de expertiză anterioare în aceeaşi cauză,
etc.

În vederea examinării materialului documentar aflat în dosarul cauzei, expertul judiciar


desemnat se va deplasa la sediul organului beneficiar al expertizei. Daca acesta consideră în urma
analizei dosarului că materialul este insuficient pentru efectuarea unei expertize contabile, expertul
contabil poate solicita, motivat, organului beneficiar completarea acestuia.
În privinţa examinării unor documente aflate la sediul (domiciliul) părţilor sau la terţi, aceasta se
poate realiza cu încuviinţarea în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată.
Analiza explicaţiilor părţilor şi martorilor se face în funcţie de datele expertizate, stabilindu-se
concordanţa sau neconcordanţa dintre explicaţiile date.
În ceea ce priveşte analiza actelor de control şi de expertiză anterioară în aceeaşi cauză, expertul
contabil desemnat în cauză va analiza conţinutul acestora pentru a se convinge dacă au fost
respectate normele legale în vigoare, au foste efectuate corect calculele şi dacă au fost delimitate
just perioadele de gestiune şi răspunderile persoanelor implicate în cauză.

Termenul pentru efectuarea şi depunerea lucrării de expertiză se fixează în scris, prin


ordonanţă, proces-verbal sau încheiere, de către organul care a dispus efectuarea expertizei.
La data când sunt chemate părţile şi expertul, după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi
şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte termenul în care urmează a
se efectua expertiza. O dată cu dispunerea refacerii sau completării expertizei, organul care a dispus
efectuarea expertizei fixează în acest scop termenul corespunzător.

Secţiunea a 2-a:

Raportul de expertiză contabilă:

Sub aspect metodologic şi al procedurii legale, raportul de expertiză contabilă trebuie să constituie o
lucrare de un nivel calitativ ridicat.
Raportul de expertiză contabilă este structurat în trei capitole, cu un conţinut bine definit, şi anume:
primul capitol, denumit Introducere, al doilea capitol denumit Desfăşurarea expertizei contabile şi
cel de al treilea capitol denumit Concluzii.

În primul capitol de numit Introducere se vor trece datele de identificare ale expertului contabil,
inclusiv numărul carnetului, partea din „Tabloul corpului” şi numărul de ordine la care este înscris,
precum şi caracterul expertizei – amiabilă, contabilă judiciară, etc. -. Apoi se continuă cu
împrejurările şi elementele care au determinat dispunerea sau solicitarea expertizei contabile,
obiectul expertizei contabile cu menţionarea obiectivelor de rezolvat, precum şi sursele
documentare analizate în detaliu pentru efectuarea expertizei contabile.

În cel de al doilea capitol denumit „Desfăşurarea expertizei contabile”, acesta fiind şi cel
mai important capitol, se va prezenta în detaliu modalitatea de rezolvare a fiecărui obiectiv al
expertizei contabile. Fiecare constatare şi rezolvare ce se menţionează în această diviziune a
raportului se bazează în exclusivitate pe documente legal întocmite şi pe informaţii contabile fidele
precum şi pe reglementările legale în vigoare care se referă la problema expertizată.
De menţionat că în Raportul de expertiză contabilă este necesară explicarea clară şi bine
argumentată a diferenţelor de prejudiciu sau punctelor de vedere contradictorii faţă de organul de
control sau de expertiză anterioară, precizându-se fiecare document justificativ sau eroare de calcul
ori de evaluare, inclusiv actul normativ interpretat în mod subiectiv care au determinat majorarea
sau diminuarea prejudiciului sau formularea unor concluzii.

În situaţia în care expertiza contabilă nu se poate efectua în mod corespunzător din cauza
unor neajunsuri grave privind organizarea şi conducerea contabilităţii, se va proceda la întocmirea
unui proces-verbal de imposibilitate, în care se va consemna deficienţele existente şi modul de
remediere a lor de către unitatea respectivă.
Raportul de expertiză contabilă este considerat corespunzător numai în măsura în care beneficiarul,
precum şi celelalte persoane fizice şi juridice implicate în asemenea lucrare nu au obiecţii sau
reţineri întemeiate asupra concluziilor formulate de către expert.

În privinţa celui de al treilea capitol denumit Concluzii, se va prezenta de către expertul


contabil care a întocmit raportul, concluziile finale aferente tuturor obiectivelor rezolvate în
capitolul anterior, precum şi concluzia de ansamblu referitoare la întreaga expertiză efectuată, acest
capitol sintetizând toate soluţiile sau rezolvările stabilite prin intermediul expertizei, în ordinea în
care au fost stabilite în capitolul doi.

Trebuie menţionat faptul că Raportul de expertiză contabilă în materie penală se depune în


termenul fixat de organul judiciar conform art.120 alin.4 Cod procedură penală, sub sancţiunea
prev.art.198 lit.d Cod procedură penală.
Pentru examinarea calitativă a lucrării efectuate, Raportul de expertiză contabilă va fi depus la
biroul local de expertize contabile-judiciare, care după examinare va fi vizat de către şeful biroului
de expertize contabile şi înaintat de acesta organului judiciar.

Aprecierea forţei probante a concluziilor expertizei contabile prezintă particularităţi în acele


cazuri în care expertul are numai sarcina să stabilească situaţiile pe care le poate constata personal,
pe teren, din scripte oficiale, şi din probele materiale puse la dispoziţie, iar nu să facă aprecieri.
El nu are dreptul să facă investigaţii, să strângă singur probele şi să completeze actele de la dosar cu
material nou.
PRACTICĂ JUDICIARĂ:

CHELTUIELI JUDICIARE. EXPERT


Sursa: Internet

Secţia penală a Tribunalului Suprem


Decizie nr. 513 din 09/03/1981
În caz de condamnare a inculpatului, costul expertizei dispuse de organul de urmărire penală sau de
către instanţă se include în cheltuielile judiciare la plata cărora inculpatul va fi obligat, indiferent
dacă efectuarea expertizei s-a dispus din oficiu, ori la cererea părţii civile. Într-un atare caz,
obligarea părţii civile la plata costului expertizei este nelegală.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc
prevăzută de art. 208 raportat la art. 224 alin. 1 C. pen., obligându-l, totodată, la plata cheltuielilor
judiciare în sumă de 1.150 lei.
Instanţa a reţinut că inculpatul, îngrijitor la Institutul politehnic Timişoara, a sustras în mod repetat
de la unitatea unde lucra 114 buc. dale marmorate, 160 kg deşeuri menajere şi o ladă din tablă inox
valorând în total 2.788 lei; la percheziţia efectuată la domiciliul inculpatului s-au mai găsit şi alte
materiale, despre care expertul contabil a arătat că nu se poate stabili că aparţin Institutului
politehnic Timişoara.
Tribunalul judeţean a admis recursul inculpatului şi, între altele, a redus de la 1.150 lei la 350 lei
cuantumul cheltuielilor judiciare la plata cărora inculpatul a fost obligat.
De asemenea, a fost admis recursul expertului contabil şi s-a dispus ca Institutul politehnic
Timişoara să plătească suma de 800 lei către Biroul de experţi al judeţului Timiş, pe seama
expertului, pentru expertiza efectuată de acesta.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Obligarea părţii civile Institutul politehnic Timişoara la plata retribuţiei pentru expert este greşită,
iar pe cale de consecinţă este greşită şi diminuarea cuantumului cheltuielilor judiciare pe care
trebuie să le plătească inculpatul condamnat.
Potrivit art. 116 C. proc. pen., când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori
instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Prin urmare, expertiza este un mijloc de probă asupra căruia au dreptul să dispună numai organul de
urmărire penală ori instanţa de judecată, în cadrul procesului penal, nefiind relevantă, din acest
punct de vedere, împrejurarea că efectuarea expertizei a fost dispusă din oficiu sau la cererea uneia
din părţi.
Pe de altă parte, potrivit art. 189 C. proc. pen., cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de
procedură, administrarea probelor, contravaloarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea
apărătorilor precum şi orice alte cheltuieli ocazionale de desfăşurarea procesului penal se acoperă
din sumele avansate de stat sau plătite de părţi, iar potrivit art. 190 alin. 4 şi 5 C. proc. pen. expertul
are dreptul la o retribuţie, pentru îndeplinirea însărcinării date, ce se plăteşte din fondul cheltuielilor
judiciare, special alocat, după ce şi-a îndeplinit însărcinarea.
Aşa fiind, şi cum potrivit art. 191 C. proc. pen., în caz de condamnare, inculpatul este obligat la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, este greşită hotărârea instanţei de recurs prin care s-a
dispus ca retribuţia cuvenită expertului contabil, în sumă de 800 lei, să fie plătită de partea civilă
Institutului politehnic Timişoara pentru considerentul că efectuarea expertizei contabile a fost
dispusă la cererea acesteia.
Este greşită, de asemenea, diminuarea cuantumului cheltuielilor judiciare la plata cărora inculpatul a
fost obligat de prima instanţă, de la 1.150 la 350 lei, în urma deducerii retribuţiei cuvenite
expertului.
BIBLIOGRAFIE:

Legislaţie:

1. Constituţia României
2. Codul penal român din 1969 actualizat
3. Codul de procedură penală actualizat

4. Al. Boroi, „Drept penal, partea generală”, Ed. C.H.Beck,


Bucureşti 2006;
5. Al. Boroi, „Drept penal, partea generală”, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006,
6. Ion Neagu, „Tratat de procedură penală”, Ed. Pro,
Bucureşti, 1997
7. Gh.Mateuţ, „Procedură penală. Partea specială, vol.I şi II,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, 1998,
8. Gr.Theodoru „Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Cugetarea Iaşi, 1998,
9. C.Băbălău, „Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
prev.de art.215 alin.4 Cod penal Revista „Dreptul”
nr.9/1997, pag.71,
10.E.Mihuleac, „Expertiza judiciară”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994,
11.R.Constantin „Expertizele - Mijloc de probă în procesul penal”,
Editura Tehnica, Bucureşti 2000,
12.E.Rădescu, „Expertiza financiar-contabilă în procesul penal”,
13. I.Neagu, „Drept procesual penal.