Sunteți pe pagina 1din 2

Istoria violului

Georges Vigarello

Violul , ca multe alte violenţe era sever condamnat de textele de drept clasic dar nu era urmărit
de către judecătorii vremii. Parlamentele condamnau dar în acelaşi timp şi îi iertau pe infractori,
oscilând între indulgenţă şi reprimare. Răspunsul juridic la viol era asemănător până la un punct
cu acela al violenţei obişnuite.
Procesele din vechiul regim denotă o altfel de sensibilitate , actele sângeroase nu declanşau
întotdeauna urmărirea publică , precum şi duelurile erau considerate o demonstrare a poziţiei
sociale.
Cele mai relevante sunt procesele în care erau judecate mai multe brutalităţi. Ele scot în evidenţă
atitudinea de ansamblu al sistemului juridic. Fapt ilustrat în 1733 , când patru soldaţi au violat o
tănără care se deplasa cu o trasură. Tânăra a încercat să se apere , iar în ajutorul ei au sărit vizitiul
, care a fost omorât şi un marinar care a fost rănit. Soldaţii au fost judecaţi în lipsă, urmărirea
fiind suspendată datorită graţierii regale şi datorită faptului că soldaţii au mituit-o pe tânără să iţi
retragă plângerea. Astfel au rămas nepedepsite trei infracţiuni: omorul, rănirea marinarului şi
violul. Acest exemplu denotă nepăsarea în condamnarea anumitor brutalităţi sexuale, ca şi a
loviturilor de spadă sau cuţit. „Violenţa sexuală se înscrie într-un sistem în care violenţa se
manifestă, ca să spunem aşa, de la sine, pentru nimic (în ochii noştrii) , copii zdrobiţi de
loviturile adulţilor, femeile de cele ale bărbaţilor sau ale altor femei, servitorii de ale stăpânilor.
Uneori agresorul îşi rupe bastonul sau spada de spatele victimei, alteori o ucide. În asemena
condiţii ar părea nefirească izolarea delictului sexual de alte forme de agresivitate constant
prezente sau latente, în viaţa cotidiană a societăţii tradiţionale” , „Aici are loc un proces al
acuzaţilor, nu al violului.” Remarcile preşedintelui curţii cu juri din Aix – Le Proces d’Aix.
Nu orice violenţă rămânea nepedepsită, justiţia stia să se facă temută prin teroare . Aplica
pedepse corporale precum: lanţul strâns în jurul gâtului, biciul , înfierările, tăierea mâinii,
spânzurătoarea , rugul, roata. Totuşi execuţiile capitale erau puţine şi doar pentru a speria
mulţimea, reprezentau 9-10% din deciziile de la Châtelet (fortăreaţă în Paris, sediul jurisdicţiei
criminale şi a tribunalului special) între 1755-1785 şi 5% din deciziile Parlamentului celor doua
Flandre între 1781şi 1790.
Textele existau şi le rezervau violatorilor pedepse exemplare însă ele nu aveau aspectul unei legi
formale , pentru a îi acorda judecătorului indispensabila parte de arbitrariu. Statusul economi atât
al făptuitorului cât şi al victimei conta în mare măsură la stabilirea gravităţii faptei, cel care avea
o condiţie materială mai bună era favorizat idiferent de poziţia sa , acuzat sau acuzator.
La mijlocul secolului XVIII-lea rapoartele de medicină legală câstigă în precizie anatomică,
menţionând mai des şi mai explicit himenul.
Prima prevedere legală concretă apare în Declaraţia drepturilor omului în 20 iulie 1789 :
„ Fiecare om este unicul proprietar al persoanei sale şi această proprietate este inalienabilă”. În
1791 apre un scurt articol şi anume articolul 29 din Codul penal : „Violul va fi pedepsit cu şase
ani de temniţă”