UNIVERSITATEA “NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT
STUDENT Zamfir Violeta
Anul III, Forma de învățământ ID
Grupa 2
LUCRARE SCRISĂ
LA DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ II
9 IUNIE 2020
Administrarea probelor în procesul penal

Probele în procesul penal au o deosebita importanță în sfera procesuală,și care includ

în această categorie atât sfera procesual civilă cât și pe cea procesual penală. Potrivit art. 97
din CPP, proba în procesul penal consta, în sensul strict, raportandu-se la sfera procesual
penală, în orice element de fapt care contribuie la aflarea adevărului în cauză; având un rol
important în vederea soluționarii cauzei care a fost dedusă judecățîi, cu scopul că instanța să
poată dispune soluțiile precizate și prevăzute de către lege (renunțare la aplicarea pedepsei,
condamnare, amânarea aplicării pedepsei).
Conform art 100 CPP în cursul urmăririi penale, cu privire la administrarea
probelor, organul de urmărire penală are obligația de a administra și de a strânge probele în
procesul penal, și în favoarea și în defavoarea inculpatului sau a suspectului (în ambele
modalități: din oficiu ori la cerere). În legătură cu faza de judecată, se menționează faptul că
instanța de judecată vă administra probe din oficiu ( dar și la cererea persoanei vătămate, a
procurorului, și a părților ) când vă considera că este necesar pentru formarea propriei
convingeri..
Administrarea probelor consta în activitatea prin intermediul căreia, probele relevante,
legale și utile sunt aduse ori strânse în fața organului judiciar, în vederea stabilirii faptelor ori
a împrejurărilor a căror existență ori inexistență trebuie să se constate pentru aflarea
adevărului în cauză.
Organele de urmărire penală au obligația începerii urmăririi penale „în rem” după ce
au fost sesizate legal. Odată cu prima etapă a urmăririi penale începe și administrarea probelor
în procesul penal. Daca probele administrate duc la concluzia existentei infracțiunii, atunci
organele de urmărire penală continuă atât urmărirea penală cât și administrarea de probe în
vederea stabilirii faptului că o persoană a săvârșit infracțiunea respectiva. Daca, până în

1
momentul când probele administrate sunt apte să poată produce o bănuială rezonabila că
infracțiunea a fost săvârșită de către o persoană și nu există niciunul dintre cazurile prevăzute
în art. 16 CPP, atunci organele de urmărire penală pot trece la următoarea etapă a urmăririi
penale. Administrarea de probe continuă, cu respectarea garanțiilor procesuale care au fost
instituite în favoarea suspectului, în cauză față de acesta. Daca probele administrate sunt apte
pentru a depăși standardul bănuielii rezonabile și pot convinge într-o modalitate obiectiva că
suspectul este cel care a comis infracțiunea cercetată, și constatând că nu există niciunul dintre
cazurile prevăzute în art. 16 CPP, procurorul vă dispune, fata de suspect, punerea în mișcare a
acțiunii penale,acesta din urma dobândind calitatea de inculpat.
Organele de urmărire penală vor continua să administreze probele, și vor dispune
trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor care au fost reținute în
sarcina să, daca se cons tată că acestea sunt apte să duca la concluzia că exista fapta
cercetată, că a fost comisa de inculpat și că acesta vă răspunde penal.
După ce s-a început urmărirea penala în rem, organele de urmărire penală sunt obligate
la o evaluare permanenta și simultana cu activitatea administrării de probe, pe țoață perioada
desfășurării urmăririi penale, dacă din acestea nu au că rezultat niciunul din cazurile
prevăzute în art. 16 CPP, care pot împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale ori
exercitarea acesteia.
În faza camerei preliminare, ținând cont de obiectul acesteia, este nepermisa
administrarea de probe care fac referire la obiectul probațiunii. Însă că urmare a deciziei
Curțîi Constituționale nr. 641 din data de 11 noiembrie 2014 și că urmare a modificărilor
legislative aduse de Legea 75/2016, îi este permis judecătorului de cameră preliminară
administrarea probei cu înscrisuri, la cerere ori din oficiu, cu scopul de a demonstra
nelegalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală.
Pe parcursul judecățîi, instanța administrează probe din oficiu doar într-un mod
subsidiar, adică în momentul când aceasta consideră necesar în vederea formarii convingerii
sale. Însă instanța administrează probe la cererea persoanei vătămate, a procurorului, ori a
părților. Daca probele administrate în timpul desfășurării urmăririi penale nu sunt contestate
de către persoana vătămată și părți, în cazul procedurii obișnuite, atunci acestea nu se mai
readministrează pe perioada cercetării judecătorești. Însă sunt puse în dezbaterea
contradictorie a persoanei vătămate, a părților și a procurorului și instanță tine cont de acestea
la deliberare. Dar procedura aceasta nu împiedică instanța de judecată să administreze o
anumită proba din oficiu, daca apreciază că acest lucru este necesar în vederea justei
soluționari a cauzei și a aflării adevărului.

2
 De altfel, în cercetarea judecătoreasca, se poate dovedi că o anumită probă este utilă
fondului cauzei, astfel că persoana vătămată, procurorul, și părțile pot cere chiar și
administrarea de probe noi, dar acestea au și dreptul de a renunța la unele probe care au fost
administrate în procedurile anterioare, atunci când instanța poate decide că proba să nu mai fie
administrată deoarece nu mai este nevoie de acest lucru.
În cursul judecății în apel, instanța poate administra atât probe noi, din oficiu ori la
cererea părților procurorului, sau a persoanei vătămate, în condițiile în care acestea sunt
concludente, legale, și utile cauzei și avem și posibilitatea materială de administrare, cât și
poate să readministreze probele administrate la prima instanță.
Conform art. 280 al. 2 din Codul penal producerea, ticluirea sau falsificarea de probe
nereale de către un procuror, un organ de urmărire penală ori un judecător, reprezintă
infracțiunea de cercetare abuzivă.
Din dispozițiile cu privire la administrarea probelor în cursul diferitelor faze ale
procesului penal rezulta că această activitate procesuală reprezintă elementul principal al
procesului, deoarece doar după administrarea întregului probatoriu avem certitudinea
existentei unor hotărâri judecătorești, care restabilesc ordinea socială și reflecta adevărul.
Soluția, conform art. 100 CPP ,cu privire la administrarea probelor este dublată prin
admiterea sau respingerea cererii, în mod motivat - „Cererea privitoare la administrarea unor
probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge,
motivat, de către organele judiciare.”, țînându-se cont de relevanta, legalitatea, utilitatea și
posibilitatea materială administrării probei. Organele judiciare nu sunt obligate să admită
toate probele propuse de către părțile și persoana vătămata, în procesul penal.
Acestea sunt prevăzute în mod categoric de art. 100, alin. 4 CPP – atunci când proba
este imposibil de obținut, când o probă nu este necesară, când administrarea probei este
contrară legii, când cererea este formulată de o persoană neîndreptățită, când în raport de
obiectul probațiunii, proba nu este relevantă și în cazul în care se apreciază faptul că în
vederea dovedirii elementului de fapt care face obiectul probei s-au administrat destule
mijloace de probă în cauză respectiva.
Admisibilitatea probelor, conform jurisprudenței constante a CEDO, în materie, întră
mai întăi sub incidența normelor de drept intern și intra în sarcina instanțelor naționale,în
principiu, să evalueze mijloacele de probă strânse de acestea. Daca organele judiciare refuza
în mod nemotivat să administreze o probă care a fost propusă de către una dintre părțile în
procesul penal, acestea pot încălca dreptul parților la un proces echitabil (de exemplu când se

3
încalcă egalitatea armelor),refuz ce poate să înfrânga principiul prezumției de nevinovăție și
care se pedepsește potrivit dispozițiilor CPP.
Principiul loialității administrării probelor-art. 101 CPP
Administrarea probelor în procesul penal trebuie să respecte un principiu de baza,
acela al loialității administrării probelor, principiu care este prezentat în art. 101 CPP,
conform căruia, este oprit de la întrebuințarea de violente, amenințări, sau alte mijloace de
constrângere, promisiuni ori îndemnuri cu scopul obținerii de probe. Încălcarea acestei
interdicții reprezintă conform art. 280 alin. 1 Cod pen. infracțiunea de cercetare abuzivă, sau
potrivit art. 282 Cod pen infracțiunea de tortură. Folosirea torturii nu poate fi justificata prin
nici o împrejurare excepțională, nici prin ordinul superiorului și nici al autorității publice, care
presupune utilizarea unor metode care au scopul să să provoace puternice suferințe psihice sau
fizice. Termenul de „tortură” reprezintă orice act prin intermediul căruia i se provoacă,cu
intenție, unei persoane o durere ori suferințe puternice, fizice sau psihice, în special cu scopul
obținerii de la respectiva persoană ori de la o tertă persoană mărturisiri sau informații, cu
scopul să o intimideze sau să facă presiuni asupra acestei persoane ori aupra unei terțe
persoane, să o pedepsească pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană este bănuită că l-
a comis, ori pentru orice alt motiv care se bazează pe o formă de discriminare, atunci când
aceasta durere ori aceste suferințe sunt puse în pratica de către o persoană sau de către un
agent al autorității publice care acționează la instigarea sau cu consimțământul tacit sau expres
al acestor persoane, sau cu titlu oficial. Termenul de tortura nu face referire și la durerea sau
suferințele care au rezultat în mod exclusiv din sancțiuni legale. Folosirea acestor mijloace cu
scopul de a obține probe, pe de o parte aduce atingere respectului demnității umane, care
reprezintă un principiu în vederea aplicării legii procesual penale, și pe cealaltă parte aduce
atingere, într-un stat de drept, demnității justiției, stat care funcționează după principiul
respectării legilor și al preeminenței dreptului.
În art. 101 alin. 2 CPP este prevăzută interdicția de a utiliza mijloace sau tehnici de
ascultare care afectează capacitatea persoanei ascultate (hipnoza, serul adevărului), de a
mărturisi în mod conștient și voluntar faptele care fac obiectul probei. Chiar daca persoana
ascultată este de acord cu ascultarea să prin folosirea acestor mijloace, interdicția se păstrează
că fiind una validă. O altă interdicție prevăzută în alin 3 din cadrul aceluiași articol este
reprezentata prin imposibilitatea organelor judiciare penale și a persoanelor care acționează în
numele acestora de a provoca o persoană la comiterea ori la continuarea săvârșirii unei fapte
penale, cu scopul obținerii de probe în procesul penal.
Declar că am întocmit personal prezenta lucrare. Student Zamfir Violeta.