Tema 3: Indicatorii de analiză economică a muncii şi eficienţa utilizării

ei
1. Analiza structurii şi dinamicii resurselor umane
2. Indicatorii utilizării timpului de muncă
3. Eficienţa utilizării resurselor umane
4. Formele de remunerare a muncii
1. Analiza structurii şi dinamicii resurselor
umane
Resursele umane reprezintă unul dintre factorii de bază de producţie.
Orice activitate economică este imposibilă fără participarea resurselor
umane.
Personalul fiecărei întreprinderi după funcţiile pe care le îndeplineşte
poate fi clasificat în următoarele grupe:
1. Personal productiv (muncitorii, conducătorii şi specialiştii,
funcţionarii)
2. Personal neproductiv (paznicii, pompierii şi alţii)
Salariaţii întreprinderii pot fi de asemenea grupaţi în funcţie de vechime de
muncă, după tipul şi nivelul calificării, nivelul de studii primite, după
vârstă, sex etc.
Structura salariaţilor întreprinderii după diferite criterii oferă informaţii
necesare perfecţionării managementului şi asigurării utilizării lor eficiente.
La calcularea numărului de personal se folosesc următorii indicatori:
1. numărul scriptic al lucrătorilor (Ns) care se stabileşte în corespundere
cu lista personalului angajat la întreprindere la data respectivă;
2. numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns) care se calculează prin
împărţirea sumei numărului scriptic pe toate zilele calendaristice la
1
numărul total al zilelor calendaristice în intervalul respectiv.
3. numărul efectiv al lucrătorilor (Nef) se determină ca numărul celor
prezenţi la serviciu în fiecare zi.
4. numărul mediu efectiv al lucrătorilor (Nef) se calculează prin
împărţirea sumei numărului lucrătorilor prezentaţi zilnic la serviciu la
numărul zilelor lucrătoare.

5. coeficientul prezentării personalului la lucru (Kp) reprezintă gradul

de utilizare a personalului scriptic: Kp = Nef / Ns

6. coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul nou-angajaţilor

(Ka) care se determină ca raportul dintre numărul persoanelor angajate (Na)
şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): Ka = Na / Ns

7. coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor concediaţi

(Kc) care se determină ca raportul dintre numărul lucrătorilor concediaţi
(Nc) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor (N s): Kc = Nc / Ns
8. coeficientul fluctuaţiei lucrătorilor (Kf) care se determină ca raportul
dintre numărul persoanelor concediate fără pricini motivate (nerespectarea
disciplinei de muncă) (Ncn) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor ( Ns):
Kf = Ncn / Ns
9. coeficientul stabilităţii personalului (Kst) care se determină ca
raportul dintre numărul angajaţilor incluşi în listele personalului pe
parcursul tuturor zilelor per. examinate (Nst ) şi numărul mediu scriptic al
lucrătorilor (Ns): Kst = Nst / Ns
2. Indicatorii utilizării timpului de muncă

2
 Funcţionarea eficientă a unei întreprinderi depinde în mare măsură de
gradul de utilizare a forţei de muncă. De aceea, întreprinderile urmăresc
minuţios evidenţa utilizării forţei de muncă disponibilă. În acest scop este
necesar să se calculeze fondul de timp disponibil pentru fiecare firmă şi
gradul de utilizare a acestuia.
Fondul de timp calculat pentru muncitori se exprimă în zile - om sau în
ore - om. Ziua - om exprimă o zi de prezenţă la serviciu a unui muncitor,
indiferent de numărul de ore lucrate în ziua respectivă. În unele cazuri, un
număr oarecare de muncitori poate activa numai o parte din ziua lucrătoare.
Prin om - oră se înţelege o oră lucrată de un muncitor.
În scopul elaborării bilanţului utilizării timpului de muncă, în cadrul
întreprinderii pot fi calculaţi următorii indicatori:
1. fondul de timp calendaristic (Ftc) care se determină ca produsul
numărului mediu scriptic al muncitorilor (Ns) şi numărului de zile
calendaristice (Zc) din perioada respectivă: Ftc = Ns * Zc
2. fondul de timp tabelar (Ftt) care se determină ca diferenţa dintre
fondul de timp calendaristic (Ftc) şi numărul total de zile - om de repaus şi de
sărbători legale (Zrs):
Ftt = Ftc - Zrs
3. fondul de timp maxim disponibil (Ftmd) care se determină ca diferenţa
dintre fondul de timp tabelar (Ftt) şi numărul total al zilelor - om de
concediu legal al lucrătorilor în perioada de calcul (Zcl): Ftmd = Ftt – Zcl
4. timpul de muncă efectiv lucrat (Fef) care se determină ca produsul
numărului mediu efectiv al muncitorilor (Nef) şi numărului de zile
3
lucrătoare în perioada respectivă (Zl): Fef = Nef * Zl
Din cei trei indicatori ce caracterizează fondul de timp al unei
întreprinderi, însemnătate practică are fondul de timp maximum disponibil
(Ftmd). Anume faţă de acest indicator se evidenţiază gradul utilizării timpului
de muncă. În acest scop se calculează coeficientul utilizării fondului de
timp maxim disponibil (Ktmd) ca raportul dintre timpul de muncă efectiv lucrat
(Fef ) şi fondul de timp maxim disponibil (Fmd):
Ktmd = Fef / Ftmd
Cu cât acest indicator e mai aproape de 1, cu atât gradul utilizării timpului
de muncă este mai înalt.
3. Eficienţa utilizării resurselor umane
Utilizarea eficientă a forţei de muncă înseamnă sporirea rezultatelor
obţinute şi poate fi determinată prin aşa indicator ca – productivitatea
muncii.
Productivitatea muncii exprimă utilizarea intensivă a resurselor umane.
Productivitatea unui factor de producţie este exprimată de raportul dintre
producţia obţinută şi cantitatea factorului utilizat. Astfel, şi productivitatea
muncii este exprimată de raportul dintre producţia obţinută şi cantitatea de
muncă utilizată în acest scop.
Pentru determinarea nivelului şi dinamicii productivităţii se foloseşte un
sistem de indicatori: în unităţi naturale, natural – convenţionale, unităţi de
timp de muncă, unităţi valorice.
1. productivitatea muncii în expresie naturală (W) se calculează ca raportul
dintre volumul producţiei (q) exprimată în unităţi naturale şi cheltuielile de
4
muncă (T) pentru obţinerea acestui volum de producţie: W = q / T
2. productivitatea muncii în unităţi natural – convenţionale se determină
ca raportul dintre volumul de producţie exprimat în unităţile unui produs
convenţional şi cheltuielile de muncă pentru obţinerea acestui volum de
producţie.
3. productivitatea muncii în unităţi de timp de muncă se determină ca
raportul dintre cheltuielile de muncă şi volumul de producţie obţinut: W =
T/q
4. productivitatea muncii în expresie valorică se determină ca raportul
dintre volumul producţiei în expresie valorică şi cheltuielile de muncă
pentru obţinerea volumului respectiv de producţie. În acest caz, cu ajutorul
preţurilor se calculează volumele totale de producţie în baza cărora se
determină nivelul productivităţii muncii: W = ( ∑ qi * pi ) / T
unde: i - este indicele tipului de producţie (i = l,2....n); n - numărul de tipuri
de produse; qi - volumul producţiei de tipul i; pi - preţul unei unităţi de
producţie de tipul i.
Productivitatea muncii poate fi determinată şi ca raportul vânzărilor totale
(VP) către numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): W = VP/ Ns ; care
exprimă volumul mediu al vânzărilor ce – i revine unui lucrător.
Eficienţa muncii exprimă incidenţa factorului uman asupra rezultatului
financiar al activităţii întreprinderii (profit obţinut sau pierderi). El este
evaluat prin raportarea acestui rezultat financiar la valoarea factorului
uman utilizat.
4. Formele de remunerare a muncii

5
 Întreprinderile sunt interesate în folosirea cât mai eficientă a tuturor
resurselor, în primul rând a resurselor umane. Esenţială pentru asigurarea
folosirii eficiente a resurselor umane este motivaţia personalului. Motivaţie
înseamnă stimularea activităţii fiecărui individ pentru realizarea scopurilor
firmei. Eficienţa sistemului stimulării materiale este determinată de mai mulţi
factori, dintre care rolul principal îi aparţine sistemului de plată a muncii -
salarizării personalului.
Salariul are o dublă natură:
1. pentru firmă el este una din componentele costului de producţie
2. iar pentru angajaţi - sursa principală de venit.
Se cunos două forme principale de salarizare:
1. în regie - se face în funcţie de timpul lucrat, fără a se preciza, în
contractul de muncă, cantitatea de muncă care trebuie efectuată.
2. în acord este forma de plată în funcţie de rezultatele muncii, de
cantitatea de producţie obţinută, de numărul de operaţii executate etc.
Salariul angajatului include: salariul de bază, salariul suplimentar şi alte
plăţi de stimulare şi compensare. Salariile de bază pentru muncitori pot fi
stabilite pe baza reţelelor tarifare unice de salarizare, diferenţiate pe categorii
în funcţie de calificarea lor şi de complexitatea lucrărilor efectuate.
Salariile suplimentare reprezintă o recompensă pentru munca eficientă şi
pentru munca depusă în condiţii deosebite. Ele includ adaosuri şi sporuri la
salariul de bază.
Suma totală de plată a salariilor constituie fondul de salarizare al
întreprinderii. Fondul de salarizare include suma de bani necesară pentru

6
acordarea salariilor de bază, primelor şi diferitelor sporuri şi altor plăţi.
În analiza activităţii economice, în Republica Moldova, se utilizează
următorii indicatori:
1. salariul mediu lunar unui lucrător (Z l) care se determină ca raportul
dintre fondul lunar de salarizare (Fzl) şi numărul mediu scriptic al
lucrătorilor în această lună (Ns): Z l = Fzl / Ns
2. salariul mediu anual (Z ) care se determină ca raportul dintre
fondului anual de salarizare (Fz) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor
(Ns): Z = Fz / Ns
3. indicele dinamicii salariului (iz) între două perioade care se determină
astfel:
iz = Z1 / Z0
unde:
Z0 - salariul mediu în perioada de bază
Z1 - salariul mediu în perioada curentă
Indicele dinamicii salariului mediu determină schimbarea mărimii
salariului mediu nominal între două perioade.

7
 Tema: Clasificarea cheltuielilor întreprinderii şi formarea rezultatelor
financiare
1. Noţiuni generale privind componenţa cheltuielilor şi a indicatorilor
economici dependenţi
2. Modalităţi analitice de clasificare a cheltuielilor întreprinderii

1. Noţiuni generale privind componenţa cheltuielilor şi a indicatorilor

economici dependenţi
În evidenţa curentă a cheltuielilor întreprinderii, precum şi în procesul
de analiză economică a acestora un rol deosebit de important joacă
atribuţia acestora la preţul de cost al producţiei. Procedura respectivă este
reglementată de stat prin diverse acte legislative emise de organele
împuternicite.
Clasificarea cheltuielilor în scop de evidenţă curentă se face reieşind
din următoarele criterii:
1. Clasificarea cheltuielilor pe elemente în funcţie de conţinutul lor:
a. cheltuieli materiale, inclusiv combustibilul şi energia - includ în afara
celor din denumire şi piesele de completare şi semifabricatele
cumpărate, lucrările şi serviciile prestate de alte întreprinderi,
pierderile din procesul efectuării operaţiilor tehnologice, cheltuielile
pentru transport şi ambalaj, etc. Costul acestora se formează din
preţurile la care au fost procurate, comisioanele plătite, costurile
serviciilor de broker, taxele vamale, plăţile pentru transportarea,
păstrarea şi aducerea la destinaţie a materialelor.
b. cheltuieli pentru retribuirea muncii - reflectă cheltuieli de remunerare
8
 a personalului de bază şi a lucrătorilor care nu figurează în statele de
personal, şi anume salariul calculat conform tarifelor pentru plata în
acord, salariilor tarifare şi de funcţie, onorariile, etc., inclusiv
primele, plăţi ie de stimulare şi acele de compensare fie pentru
indexarea veniturilor, fie în legătură cu ridicarea preţurilor, ş.a.
c. cotizaţii pentru asigurarea socială de stat - reflectă transferurile
obligatorii îndeplinite, conform legislaţiei în vigoare, în fondul
special al asigurărilor sociale, in fondul special de pensii. în fondul
special al utilizării braţelor de muncă, etc.
d. uzura (amortizarea) mijloacelor fixe - reflectă suma cotelor de
amortizare destinate restabilirii depline atât a mijloacelor fixe proprii,
cât şi a celor arendate. Amortizarea economică numită în literatura
economică şi amortizare tehnică este utilizată m analiza economică.
Valoarea ei se calculează în funcţie de durata "vieţii reale"(sau
considerate ca reală) a activelor întreprinderii pentru care se
raportează. Amortizarea economică diferă de amortizarea fiscală care
decurge din regulile stricte contabile, Urmare evoluţiilor tehnologice
şi necesităţii de reînnoire continuă amortizarea economică este în
general superioară amortizării fiscale.
e. alte cheltuieli - la acest element în componenţa costurilor se includ
impozitele, taxele şi defalcările în fondurile extrabugetare, decontări
pentru asigurarea obligatorie, plata dobânzilor pentru creditele
bancare obţinute pentru acoperirea necesităţii de mijloace circulante
(pentru stocuri etc.), cheltuieli de delegare, etc.

9
 2. Cheltuielile impuse de fabricarea şi desfacerea producţiei
(lucrărilor, serviciilor) în timpul planificării, evidenţei şi calculului
preţului de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) se calculează
conform următoarelor articole de calculaţie:
a. Materii prime şi materiale de bază
b. Articole cumpărate, semifabricate şi servicii cu caracter de
producţie
c. Materiale auxiliare consumate în scopuri tehnologice
d. Combustibil şi energie
e. Salariul de bază şi suplimentar
f. Cotizaţiile pentru asigurarea socială de stat
g. Cheltuieli pentru pregătirea şi însuşirea producţiei
h. Cheltuieli generale de producţie
i. Cheltuieli generale gospodăreşti
j. Pierderi de pe urma rebutului
k. Cheltuieli comerciale.
Relaţia dintre cheltuieli, cifra de afaceri şi rezultat poate fi
reprezentată schematic în felul următor:
Cifra de afaceri
Cheltuieli fixe Cheltuieli variabile Rezultat
Cheltuieli totale

Preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) reprezintă

valoarea estimativă a resurselor naturale, materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, fondurilor fixe, activelor nemateriale şi a

10
resurselor de muncă, folosite în procesul fabricării şi desfacerii producţiei
(lucrărilor, serviciilor) în cauză.
Rezultatul financiar final (profitul sau pierderile) se constituie din
rezultatul financiar obţinut din vânzările:
– producţiei (lucrărilor, serviciilor), mărfurilor,
– fondurilor fixe şi altor bunuri ale întreprinderii şi
– veniturile de la alte operaţiuni decât cele de desfacere,
– micşorate cu suma cheltuielilor legate de aceste operaţiuni.
Profitul (pierderile) de la desfacerea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
reprezintă diferenţa dintre:
– suma încasată de la desfacerea producţiei (lucrărilor, serviciilor) la
preţurile în vigoare,
– impozitul pe valoarea adăugată, accize, alte impozite şi cheltuieli,
necesare pentru fabricarea şi desfacerea acestora
2. Modalităţi analitice de clasificare a cheltuielilor întreprinderii
În scopuri de analiză şi de planificare posibilităţile de clasificare a
cheltuielilor sunt multiple.
1. După modul de cuprindere în cost, şi legătura lor cu produsul
cheltuielile se împart în
– Cheltuieli de fabricaţie (cheltuieli cu forţa de muncă, cheltuieli
cu capitalul circulant, cheltuieli cu capitalul fix)
– Cheltuieli de desfacere (cheltuieli cu ambalaje, cheltuieli de
depozitare, cheltuieli cu transportul)
– Amenzi şi penalităţi

11
 – Alte cheltuieli (impozite, taxe şi alte cheltuieli, ajutor de şomaj)
2. După modul de individualizare şi repartizare pe obiectele de
calculaţie
cheltuielile pot fi :
- Directe (materii prime şi materiale directe, salarii directe, etc.)
- Indirecte (cheltuieli comune de secţie, cheltuieli generale de
întreprindere, etc.)
3. După raportul lor cu volumul producţiei cheltuielile pot fi:
- Convenţional variabile (care depind direct proporţional de
nivelul de
activitate a întreprinderii - volumul vânzărilor sau volumul
produs):
cheltuieli cu materiile prime, materiale şi energie, salarii
directe.
- Convenţional constante (fixe) - elementele constitutive ale
acestor cheltuieli nu depind direct de nivelul de activitate a
întreprinderii : amortizarea capitalului fix, salarii personalului
administrativ, cheltuieli administrative, gospodăreşti
4. în funcţie de momentul efectuării şi includerii în cost există :
- Cheltuieli curente
- Cheltuieli anticipate
- Cheltuieli preliminare

12
 Tema 3. Planificarea aprovizionării.

Procesul de planificare a activităţii de aprovizionare a unităţii economice constă din

următoarele etape:
1. Planificarea programei de producţie, luând în consideraţie capacitatea de producţie şi
volumul comenzilor precedente de resurse materiale şi materii prime. Această etapă reprezintă o
activitate complexă, deoarece cuprinde elaborarea programei de producţie calendaristic, pe
subdiviziuni ale întreprinderii şi în cadrul acestora.
Planificarea calendaristică a producţiei presupune defalcarea sarcinilor din programa de
producţie anulă a întreprinderii pe luni în concordanţă cu capacitatea de producţie a subunităţii
conducătoare şi termenele de livrare a resurselor. Această desfăşurarea se concretizează sub forma
unui program coordonator. Defalcarea sarcinilor pe subunităţi se efectuează în raport cu capacităţile
de producţie ale acestora şi relaţiile tehnologice dintre ele.
2. Calcularea necesarului de resurse materiale pentru perioada planificată bazată pe
programa de producţie. Aceasta se pot determina după formula:
Nrmp  Nc  VPM
, unde
Nrmp - necesarul de resurse materiale în perioada planificată,
Nc - norma de consum,
VPM - volumul producţiei marfă.
3. Căutarea surselor de acoperire a necesităţilor de aprovizionat, alegerea furnizorilor, ce
se poate face în funcţie de nivelul preţurilor la resursele corespunzătoare, condiţiile oferite de aceştia
şi alţi factori.
4. Încheierea contractelor cu furnizorii pentru livrarea resurselor materiale, luându-se în
consideraţie, aşa factori:
 formele de achiziţionare a resurselor materiale şi materiilor prime necesare;
 transportarea partidelor achiziţionate;
 cantitatea şi calitatea resurselor materiale şi a materiilor prime livrate;
 periodicitatea livrărilor;
 siguranţa în afaceri;
 penalităţi în caz de neîndeplinire a condiţiilor contractului.
5. Furnizarea resurselor materiale.
3.1. Nomenclatorul de materiale
Pentru asigurarea bazei materiale necesare desfăşurării în condiţii normale a activităţii se
porneşte în mod logic de la identificarea structurii şi volumului necesităţilor, în general, structura
acestor necesităţi fiind foarte extinsă, iar evidenţa, urmărirea şi controlul acesteia implicând un
volum extraordinar de mare de informaţii şi de muncă pentru prelucrarea operativă a acestor
informaţii, este mai mult decât necesar ca toate acestea să ă prin utilizarea sistemelor computerizate.
În acest sens, un rol important revine nomenclatorului de materiale, care reprezintă de fapt, o
listă centralizatoare a tuturor resurselor materiale, ordonate după diferite criterii şi individualizate
prin toţi parametrii fizico-chimici, dimensionali şi de calitate, precum şi sursele de furnizare,
condiţiile de livrare şi preţurile de ofertare cute ale acestora.
La elaborarea nomenclatorului de materiale participă sau sunt antrenate aproape toate
compartimentele firmei, pentru identificarea reală a tuturor necesităţilor de resurse materiale,
definindu-se în detaliu fiecare articol, în baza informaţiilor disponibile. Purtătorii de informaţii care
stau la baza întocmirii nomenclatorului sunt, în principal, următorii:
 reţetele de fabricaţie;
 documentaţiile de execuţie;
13
  specificaţiile de materiale întocmite de compartimentele tehnice;
 necesarele de materiale emise de compartimentele funcţionale şi de execuţie;
 fişele de depozit;
 cataloagele de STAS-uri;
 ofertele, prospectele, pliantele furnizorilor, etc.
Pe aceste baze, pentru o informare completă asupra fiecărui material, se pot întocmi fişe de
material care să cuprindă: denumirea, calitatea, dimensiunile, STAS-ul, furnizorii acceptaţi şi cei
potenţiali, condiţiile de livrare solicitate, lotul optim de livrare, consumul programat nivelul stocului
curent şi de siguranţă , produsele la care se utilizează, materialele înlocuitoare, etc.
Datele din nomenclator asigură, de fapt, vehicularea informaţiilor şi asigurarea comunicării
într-un limbaj comun atât între utilizatorii interni, din cadrul firmei, cât şi între beneficiar şi
furnizori.
Pentru prelucrarea automată a datelor structura materialelor cuprinse în nomenclator trebuie
codificată, prin clasificarea şi gruparea resurselor în subdiviziuni distincte (grupă, subgrupă, familie,
clasă, tip, sortiment, dimensiune, marcă). Principalul criteriu de clasificare îl constituie natura
resurselor, din acest punct de vedere, putându-se evidenţia grupele mari de: metale feroase,
neferoase, materiale de construcţii, materiale şi se din lemn, produse petroliere; componente
electronice şi electrotehnice, etc.
Sintetizând cele arătate anterior, elaborarea nomenclatorului de materiale presupune două etape:
1. pregătirea acţiunii, respectiv strângerea, culegerea datelor din purtătorii de informaţii şi
stabilirea formei de realizare a nomenclatorului;
2. elaborarea propriu-zisă, prin parcurgerea următorilor paşi:
a) întocmirea listei centralizatoare a resurselor;
b) structurarea şi aranjarea articolelor pe subdiviziuni, stabilindu-se poziţia reală a
fiecăruia. Practic aceasta se realizează prin mai multe iteraţii succesive de grupare şi regrupare şi
prezintă o mare importanţă, operaţiunea fiind într-un raport de condiţionare reciprocă cu sistemul
de codificare ales;
c) codificarea (indexarea articolelor) - reprezintă operaţiunea de atribuire a simbolurilor
pentru substituirea denumirii materialelor (articolelor) printr-un anumit sistem de indexare. Prin
codificare se asigură: denumirea prescurtată a articolelor din nomenclator, creşterea operativităţii în
vehicularea informaţiilor şi prelucrarea automată a datelor. Ca sisteme de indexare, cele mai utilizate
la ora actuală în ţara noastră sunt cel alfanumeric şi cel numeric, in diferitele sale variante (zecimal,
centizecimal, milenar şi combinat).
d) nominalizarea furnizorilor cunoscuţi şi a preţurilor de ofertă pentru fiecare articol.
De menţionat, că în cazul în care se doreşte o cunoaştere mai aprofundata a furnizorilor şi
condiţiilor specifice de satisfacere a unor comenzi, în afara celor două informaţii (furnizor-preţ) se
pot include şi condiţiile de plată, de livrare, datele de identificare a furnizorilor, etc., sau se poate
face trimiterea ia fişierul furnizorilor, alcătuit din fişa informativă completă a fiecărui furnizor.
Pentru ca nomenclatorul de materiale să aibă utilitate practică, trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- să fie relativ complet, adică să cuprindă toate articolele necesare firmei, pe subsisteme
componente şi pe toată perioada de gestiune;
- să prevadă poziţii de rezervă pentru eventualitatea apariţiei de noi articole necesare;
- sa cuprindă fiecare articol distinct, la o singură poziţie, cu un singur cod;
- să fie completat cu noile informaţii care impun acţiunea.
3.2. Etape de elaborare a programului de aprovizionare

14
 Programul de aprovizionare a unităţii economice reprezintă totalitatea cererilor de resurse
materiale ale întreprinderii pe o anumită perioadă, pe categorii de resurse (materii prime, diferite
materiale, piese de schimb, echipamente tehnice etc.), nivelul acestora şi sursele de acoperire.
În activitatea de elaborare a planului de aprovizionare se evidenţiază două etape:
1) etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare;
2) etapa de elaborare propriu-zisă a planului;
În cadrul primei etape se culeg şi se prelucrează toate datele necesare pentru întocmirea
planului, se precizează nomenclatura de materiale şi se definitivează normele de consum de materii
prime şi materiale pentru toate produsele prevăzute în plan. Pentru fiecare categorie de resursă
materială urmează a se determina norma de consum.
Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru
consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite
condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.
Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:
 consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi regăsită
în produsul finit sau a participat efectiv la realizarea lui;
 pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de materială ce se pierde în mod firesc ca
urmare a desfăşurării procesului tehnologic;
 pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-organizatorice
Deci, Nc= Cu+Pt+Pnt;
În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori:
a) coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează proporţia în care materialul
Cu
Ku=
consumat se regăseşte în produsul finit. Nc
b) coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se consumă mai mult material faţă
Nc
Kc=
de consumul util al produsului. Cu
c) coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea din materialul croit
se regăseşte în produs şi se determină luând în consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi
suprafaţa materialului de croit (Sm), în cazul materialului cu grosime uniformă sau volumele
respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului:
Sn Vu
Kcr= =
Sm Vm în care;
Vu - volumul materialului util.
Vm - volumul materialului de croit.
Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot folosi o serie de
metode, dintre care cele mai utilizate sunt:
1. Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se
pe caicule privind fiecare element component al consumului, cu luarea în consideraţie a
condiţiilor în care au loc aceste consumuri. La baza elaborării normelor prin această metodă se
află o serie de metodologii aprobate şi o serie de indicatori normativi.
2. Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele necesitate de
folosirea metodei analitice de calcul. În acest caz se recurge la cuantificarea consumului util şi a
pierderilor luând în consideraţie experienţa acumulată.
3. Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri
asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente.
3.3. Structura programelor de aprovizionare
15
 Pentru fundamentarea planurilor şi programelor de aprovizionare pentru o perioadă de
gestiune următoare este necesară nominalizarea cererilor de resurse materiale pe categorii şi pe
perioada dată, stabilirea nivelului (volumului) acestora, precum şi precizarea surselor de acoperire a
lor. Prima componentă, respectiv, structura materială a resurselor necesare pe perioada considerată,
se diferenţiază în funcţie de anumite criterii, astfel încât să permită conturarea strategiei şi realizarea
efectivă a procesului de aprovizionare în condiţiile cele mai potrivite respectivei categorii de resurse.
Principalele criterii de clasificare şi grupele de resurse rezultate sunt următoarele:
 după rolul pe care îl au în desfăşurarea activităţii, resursele materiale se pot împărţi în
materii prime de bază şi materii prime auxiliare;
 după destinaţia de consum, sunt materiale pentru producţia de bază şi materiale pentru
producţia auxiliară (de servire, întreţinere);
 după natura lor, diferenţierea se face în: materiale metalurgice (feroase şi neferoase),
materiale şi produse lemnoase, materiale şi produse chimice, textile, etc.,
 după sursa de provenienţă, sunt resurse materiale indigene şi din import;
 după forma de aprovizionare, se diferenţiază categoriile de resurse aprovizionate direct de la
producători şi cele aprovizionate prin intermediari;
 după forma de prezentare, se deosebesc resurse materiale în fazele prime prelucrare şi
resurse materiale cu grad avansat de prelucrare.
Cea de-a doua componentă, volumul resurselor materiale necesare, trebuie să fie real şi
judicios dimensionat, fundamentat pe programele de fabricaţie şi pe consumurile specifice
programate, astfel încât să se asigure permanent corelarea, echilibrul, dintre acestea şi cea de-a
treia componentă – sursele de acoperire a necesităţilor. În acest context indicatorii specifici ai
planurilor şi programelor de aprovizionare se pot împărţi în două categorii, astfel:
 indicatori care reflectă necesităţile de resurse materiale destinate realizării activităţii de
ansamblu a unităţii;
 indicatori care evidenţiază sursele şi potenţialul de acoperire cantitativă şi structurală cu
resurse materiale a necesităţilor de consum.
Reieşind din cele expuse mai sus programul de aprovizionare al unei întreprinderi trebuie să
aibă următoarele obiective:
 aprovizionarea la timp, în cantităţile şi calitatea necesară a întreprinderii cu resurse;
 îmbunătăţirea folosirii resurselor: sporirea productivităţii muncii, reducerea duratei
ciclului de producţie, asigurarea ritmicităţii procesului de producţie, utilizarea completă şi complexă
a materiilor prime şi materialelor, micşorarea duratei de circulaţie a mijloacelor circulante, sporirea
eficienţei investiţiilor şi a altor indicatori;
 analiza nivelului tehnico-organizatoric al producţiei şi calităţii produselor fabricate de
către concurenţii furnizorilor întreprinderii şi pregătirea propunerilor pentru sporirea nivelului
concurenţial al produselor, sau schimbarea furnizorilor pentru anumite tipuri de resurse.
Pentru a realizarea aceste scopuri în cadrul unităţii economice permanent se efectuează
următoarele activităţi:
 elaborarea normativelor de rezerve ale materiilor prime şi resurselor materiale folosite în
procesul de producţie;
 planificarea necesarului de materii prime, materiale, energie, combustibil şi alte resurse;
 planificarea necesarului de materii prime şi resurse materiale şi coordonarea cu planurile
de producţie şi normativele specifice de consum;
 elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice pentru micşorarea normelor şi normativelor
de consum a resurselor;
 căutarea canalelor şi formelor de aprovizionare tehnico-materială a producţiei;
 încheierea contractelor de furnizare;
16
  supravegherea îndeplinirii contractelor de furnizare;
 elaborarea bilanţului de necesităţi şi consum a materialelor;
 planificarea aprovizionării tehnico-materiale;
 organizarea transportării, recepţiei, depozitării şi pregătirea resurselor pentru procesul de
producţie;
 organizarea aprovizionării cu resurse a locurilor de muncă din cadrul secţiilor
întreprinderii;
 evidenţa şi controlul consumului resurselor în cadrul unităţii economice;
 analiza eficienţei folosirii resurselor la întreprindere;
 stimularea îmbunătăţirii folosirii resurselor de către personalul unităţii economice;
 cercetări de marketing pe fiecare tip de resurse;
Necesitatea elaborării programului de aprovizionare a unităţilor economice constă în aceea,
că anume în el se concentrează politica globală în asigurarea bazei materiale şi cu echipamente
tehnice necesare unei întreprinderi pentru o anumită perioadă de timp (an, trimestru, semestru).
Acest program reprezintă baza orientativă pentru delimitarea cadrului în care conducerea unităţii
economice îşi organizează întreaga activitate de aprovizionare.
În definirea conţinutului programului de aprovizionare a întreprinderii se au în vedere atât
obiectivele strategice specifice acestui domeniu de activitate, cât şi modalităţile de acţiune care
asigură îndeplinirea lor.
Programul de aprovizionare se elaborează în conformitate cu:
 programul de producţie al întreprinderii;
 normativele rezervelor de resurse materiale;
 normele de consum a materiilor prime, materialelor, semifabricatelor,
combustibilului, energiei, etc.;
 planul construcţiilor capitale, reconstrucţiilor, pregătirii producerii noilor produse,
lucrărilor de reparaţie şi exploatarea utilajului, clădirilor, obiectelor de menire social-culturală, etc.;
 stocurile de resurse materiale la începutul şi sfârşitul perioadei planificate;
 întărirea legăturilor cu furnizorii existenţi şi stabilirea relaţiilor cu furnizorii
potenţiali;
 preţurile la toate resursele tehnico-materiale.
Programul de aprovizionare cuprinde două părţi:
1. necesarul de resurse;
2. sursele de acoperire a necesarului de resurse.
Necesarul de resurse este determinat de cheltuielile legate de:
 producţia de bază, inclusiv producerea semifabricatelor;
 necesităţile de introducere a utilajului nou, modernizarea sau repararea utilajului
existent;
 reconstrucţia secţiilor, sectoarelor de lucru din cadrul întreprinderii;
 construcţiile capitale;
 lucrările de menire social-culturală;
 crearea stocurilor.
Necesarul de resurse al unei întreprinderi include următoarele elemente:
a) necesarul pentru realizarea planului şi a programelor de producţie, desfăşurarea
activităţii de ansamblu a unităţii economice;
b) stocul de resurse materiale la sfârşitul perioadei de gestiune;
c) necesar total de resurse materiale pentru realizarea planului de producţie specifică a
întreprinderii, a activităţii generale a acesteia [ a) + b) ].
Sursele de acoperire a necesarului de resurse a unei unităţi economice cuprinde:
17
 a) surse interne (proprii) ale întreprinderii:
 stocul preliminat de resurse materiale pentru începutul perioadei de gestiune;
 alte resurse interne;
b) surse din afara unităţii economice:
 necesar de aprovizionat cu resurse materiale de pe piaţa internă şi externă de materii
prime şi produse.
Conţinutul şi structura planului de aprovizionare materială a unităţii economice se prezintă în
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Conţinutul şi structura planului de aprovizionare
Sursele pentru acoperirea necesităţilor de consum
Necesităţile de resurse materiale pentru consum
(pe surse de provenienţă) - resurse
1. Necesar pentru realizarea planului şi programelor 1. Surse interne (proprii) ale întreprinderii:
de producţie, desfăşurarea activităţii de ansamblu a a) Stocul preliminar de resurse materiale pentru
întreprinderii – Np începutul perioadei de gestiune – Si,
b) Alte resurse – Ri.
2. Necesar pentru formarea stocului de resurse 2. Surse din afara întreprinderii
materiale la sfârşitul perioadei de gestiune – Sf a) Necesar de aprovizionat cu resurse materiale de
3. Necesar total de resurse materiale pentru pe piaţa internă şi internaţională de materii prime
realizarea planului de producţie specifică al şi produse – Na
întreprinderii (rdl+rd2), a activităţii generale a
acesteia - Ntp
TOTAL NECESITĂŢI de resurse materiale şi TOTAL RESURSE materiale şi energetice de
energetice pentru desfăşurarea activităţii de acoperire a necesităţilor de consum ale
ansamblu a întreprinderii întreprinderii
Ntp = Si + Ri + Na ↔ Np + Sf = Si + Ri + Na→ Na = Np +Sf – Si - Ri.
(relaţia fundamentală a aprovizionării)

Pentru ca activitatea generală a firmei să se desfăşoare în bune condiţii este necesară

asigurarea unui echilibru perfect şi stabil între necesităţi şi resurse pe întreaga perioadă de gestiune.
Orice abatere de la această egalitate determină, fie imobilizări de resurse materiale sub forma
stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia la un moment dat a lipsei de materiale.
3.4. Metode de calcul a necesarului de aprovizionat.
Necesarul de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază poate fi determinat prin
diverse metode. Metodologia concretă de calcul este influenţată de specificul ramurii, subramuri,
grupelor de produse, precum şi de natura resurselor materiale, de sursa de provenienţă etc.
Metodele cele mai aplicabile sunt:
1. Metoda de calcul direct, care presupune determinarea necesarului propriu-zis, cu ajutorul
următoarei relaţii:
n
Na=∑ Qi⋅Nc i
i =1 , în care:
Na - necesarul dintr-un anumit timp de materiale;
Qi - cantitatea de produse programată din produsul de tip „i”;
Nci - norma de consum specific de aprovizionare la materialul ce se consumă dintr-un
produs de tip „i”;
18
 i=1...n - reprezintă tipuri de produse ce folosesc materialul respectiv.
Această metodă duce la determinarea mărimii reale pentru indicatorul calculat.
2 Metoda calculului prin analogie - se utilizează atunci când nu se cunosc normele de
consum de materiale la produsele respective, din acest motiv utilizându-se normele de consum
specific de la alte produse asemănătoare, analoge conform următoarei relaţii.
Na=Q⋅Nca⋅K , în care:
Q - reprezintă volumul de producţie programat dintr-un anumit tip de produs
K - coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri de
produse
Nca - norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la produsul analog.
Această metodă conduce la determinarea unor necesităţi de materiale mai mari sau mai
mici decât cele reale. Din această cauză metoda respectivă se aplică foarte rar.
3 Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Este utilizată în cazurile în care în
programul de producţie este prevăzut un număr mare de sortiment din acelaşi produs. Este folosită
aceasta metodă în unităţile din industria textilă, a confecţiilor, din industria alimentară, care
înregistrează variaţii mari de structură a producţie pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor
determinate de modă de anotimp, comenzi neprevăzute. Se determină mai întâi sortimentul tip, adică
acel sortiment, a cărui normă de consum este cea mai apropiată de norma de consum medie
ponderată, calculat pentru întreaga gamă de sortimente. Necesarul propriu-zis de material se
determină astfel:
n
Na=∑ Qi⋅Ncst
i =1 , în care:
Qi - reprezintă volumul de producţie din sortimentul de tipul i (i=1...n, sortimente);
Ncst - norma de consum la sortimentul tip.
4 Metoda coeficienţilor dinamici. Are un pronunţat caracter statistic şi presupune
extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor,
folosind relaţia:
100−pr
Na=Cr⋅K⋅
100 , în care:
Cr - consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază
K - coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare
(Qpl) faţă de cea de bază (Qro)
Qpl
K=
Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei: Qro , unde:
pr - procentul estimat de reducerea consumului de materiale pe fiecare tip de produs ca
urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi organizatorice prevăzute pentru aplicare în perioada
următoare.
Această metodă poate fi utilizată numai cu condiţia respectării următoarelor cerinţe:
1. menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în raport cu cea
fabricată în anul de bază.
2. creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărui tip de produs din nomenclatorul de
fabricaţie a unităţii economice.
3. determinarea procentului reducerii în etapa următoare a consumului pentru fiecare
material şi produs pe baza analizei dinamicii consumurilor efective înregistrate pe anii anteriori, a
influenţei generate de noile condiţii de producţie prevăzute pentru asigurare în perioada respectivă.

19
 Drept instrument de fundamentare a utilizării resurselor materiale de control şi urmărire a
gospodăririi raţionale a materiilor prime şi materialelor constituie "bilanţurile materiale". Ele
cuprind cantităţile de materii prime şi materiale care se prevăd a fi introduse în procesele de
producţii, pe cele care se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe structură, a resurselor
materiale refolosibile şi a eventualelor pierderi.

20
 Tema 4: Mijloacele fixe ale întreprinderii
1. Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura.

2. Evaluarea mijloacelor fixe.

3. Uzura mijloacelor fixe.

4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor fixe.

1.Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura

Mijloacele fixe ale întreprinderii - mijloacele de muncă, care participă la procesul de
producţie de multe ori, treptat îşi transferă valoarea iniţială pe măsura uzurii asupra produsului finit
şi nu-şi schimbă sau îşi schimbă neesenţial forma sa natural - substanţială.

Clasificarea mijloacelor fixe ale întreprinderii:

I. În dependenţă de modul de participare la procesul de producţie:

1. mijloace fixe productive;

2. mijloace fixe neproductive.

Mijloace fixe productive participă nemijlocit la procesul de producţie sau creează condiţii
pentru realizarea procesului de producţie (strunguri, clădiri, maşini, instrumente).

Mijloace fixe neproductive sunt destinate pentru satisfacerea necesităţilor sociale a

lucrătorilor întreprinderii (spital, profilatorii, săli sportive, grădiniţe, ospătării ect.).

II. În dependenţă de forma naturală – substanţială – după grupe (această clasificare

determină şi componenţa mijloacelor fixe)

1. clădiri - blocuri ale secţiilor de producţie,birourile întreprinderii şi altor

subdiviziuni;

2. construcţii speciale - sonde de petrol, poduri, drumuri speciale,

îngrădituri, fântâni arteziene;

3. instalaţii de transmisie - reţele electrice, telecomunicaţii, conducte;

4. maşini şi utilaje:

a. maşini şi utilaje de forţă – generatoare, transformatore;

b. maşini şi utilaje de lucru - liniile tehnologice automate;

c. aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;

d. tehnica de calcul - computere, calculatoare;

21
 e. alte maşini şi utilaje - maşini şi utilaje care nu întră în grupele
enumerate

5. mijloace de transport - transportul auto, căile ferate, aerian, nave maritime;unelte şi

scule, inventar de producţie şi gospodăresc,

6. alte mijloace fixe - fondurile de bibliotecă, valorile muzeale;

III. mijloacele fixe productive în dependenţă de rolul în procesul de producţie se împart

în:

1. mijloace fixe active - mijloace fixe participă nemijlocit la procesul de

producţie, transformând obiectul muncii în produs finit (maşini, utilaje);

2. mijloace fixe pasive – creează condiţii pentru realizarea procesului de

producţie (clădiri, mijloace de transmisie)

Divizarea mijloace fixe productive pe grupe (pe elemente) permite de a determina structura
mijloace fixe şi de a analiza nivelul sau gradul de progresivitate al acestei structuri.

Structura mijloace fixe (d) este ponderea (%) fiecărei din grupele sau elementele
mijloacelor fixe către valoarea totală a lor. Divizăm structura: generală; productivă, tehnologică.

2. Evaluarea mijloace fixe

Deosebim următoarele metode de evaluare a mijloace fixe :

1. valoarea iniţială - valoarea mijloace fixe la momentul introducerii în funcţiune.

Mijloace fixe la valoarea iniţială (MFvi) se determină:

MFvi = Pc + Cht + Chm, unde

Pc - preţul unitar de cumpărare a mijloacelor fixe;

Cht - cheltuielile de transport;

Chm - cheltuielile de montare.

2. valoarea de bilanţ - este egală cu valoarea iniţială diminuată cu uzura acumulată;

valoarea mijloacelor fixe la finele anului:

MFvb = MFvi - Uac

MFvb - mijloacele fixe după valoare de bilanţ;

Uac - uzura acumulată.

3. valoarea reevaluată - valoarea activelor determinată ca urmare a reevaluării acestora

MFvrv.

22
4. valoarea venală - suma cu care un activ ar putea fi schimbat în procesul operaţiei
comerciale între părţile independente MFvv.

5. valoarea rămasă (MFvr) - suma netă, pe care întreprinderea prevede să o obţină la

expirarea duratei de utilizare a activului.

6. valoarea uzurabilă - este egală cu valoarea iniţială diminuată cu valoarea rămasă

MFvuz:

MFvuz = MFvi – MFvr

7. valoarea medie anuală iniţială (MFma) - este valoarea iniţială reală, ce exprimă
utilizarea reală a mijloacelor fixe:

MFma = MFîa + (MFînt x n1/12) - (MFexl x n2/12), unde

MFîa exprimă valoarea iniţială a mijloacelor fixe la începutul anului curent,

(MFînt x n1/12) - valoarea medie a mijloacelor fixe introduse (MFînt) în anul curent;

(MFexl x n2/12) - valoarea medie a mijloacelor fixe excluse din funcţiune (MFexl) în anul curent;

n1(2) – numărul de luni întregi de funcţionare (ne funcţionare) a mijloacelor fixe introduse (excluse)
din momentul introducerii (excluderii) până la finele anului.

12 – lunile anului.

3. Uzura mijloacelor fixe.

Uzura mijloacelor fixe - este pierderea parţială sau totală de către mijloacele fixe a proprietăţilor
de consum şi a valorii în procesul exploatării sub acţiunea (influenţa) factorilor naturali, sub
influenţa progresului tehnic şi creşterii productivităţii muncii.

Deosebim 2 forme de uzură:

1. uzura fizică - are loc în procesul exploatării şi sub influenţa factorilor

naturali;

2. uzura morală - ieftinirea valorii este legată de creşterea productivităţii muncii sociale
sau creşterea progresului tehnic.

În procesul utilizării mijloacelor fixe valoarea iniţială a activului se micşorează treptat pe

măsura calculării uzurii şi raportării acesteia la consumuri sau cheltuieli.

Reflectarea uzurii la consumuri sau cheltuieli se exercită în baza defalcărilor anuale de uzură.

Defalcările anuale de uzură sau uzura anuală – Uan – este expresia bănească a uzurii anuale
a mijloacelor fixe; este parte a valorii iniţiale ce se recuperă anual de către întreprindere.

La calcularea defalcărilor anuale de uzură a activului pot fi aplicate diverse metode:

23
 I. uzură regulată;

1. metoda casării liniare;

2. proporţional volumului produselor (serviciilor);

II. uzura accelerată.

3. metoda degresivă cu rata descrescătoare (metoda cumulativă);

4. metoda soldului degresiv.

Notă: Metoda aplicată se alege de întreprindere în mod independent, în baza modelului

presupus de obţinere a avantajului economic.

Notă: Uzura mijloacelor fixe se determină şi se contabilizează de către toate

întreprinderile indiferent de forma de proprietate, asupra tuturor mijloacelor fixe aflate în
exploatare, reparaţie, rezervă sau în timpul modernizării, chiar şi în timpul staţionării.

Metodica calculării uzurii anuale:

1. metoda liniară:

Uan = MFvuz / Tn sau Uan = MFvuz x nuz /100%

Uan – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe:

MFvuz = MFvi - MFvr

Mai des se întâlneşte MFvr = 0.

Tn - durata de funcţionare utilă exprimată prin perioada de ani în decursul cărora întreprinderea
prevede utilizarea activului, ani;

nuz - norma uzurii – este mărimea procentuală a valorii iniţiale a mijloacelor fixe care anual se
transferă în costul producţiei fabricate, %:

nuz = 1 / Tn x 100% = 100% / Tn

2. metoda proporţional volumului produselor (serviciilor):

Uani = (MFvuz / Tn ) * Ti , unde

Uani – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe;

24
Tn - durata de funcţionare utilă, exprimată ca cantitatea totală (Q T) de unităţi de producţie, de lucrări,
servicii pe care întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului pe parcursul perioadei
utile de funcţionare.

Ti - durata de funcţionare utilă reală, exprimată ca cantitatea anuală (Qi) de unităţi de producţie, de
lucrări, servicii pe care întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului în perioada „i”.

3. metoda degresivă cu rata descrescătoare (metoda cumulativă:

Uani = MFvuz ( Tni↓ / ∑Tn ), unde

Uani – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe;

Tni↓ - durata de funcţionare utilă, exprimată prin numărul de ani (în ordine descrescătoare), ani;

De exemplu: Dacă Tn = 5 ani, atunci reiese că, pentru primul an - T ni↓= 5; pentru al patrulea
an - Tni↓= 2.

∑Tn - suma anilor duratei de funcţionare utilă (numărul cumulativ).

De exemplu: Numărul cumulativ al anilor: Tn = 5 ani, atunci 1+2+3+4+5 =15.

4. metoda soldului degresiv:

Uani = (MFvbn-1 x nuz x Kp) /100%, unde

MFvbn-1 – valoarea de bilanţ la finele anului precedent, cu excepţia ultimului an;

nuz - norma uzurii anuale, determinată după metoda liniară;

Kp – coeficientul productivităţii, ce planifică în limitele 1,5 ÷ 2.

Notă: pentru primul an de funcţionare MFvbn-1 = MFvi

Notă: Uzura anuală a ultimului an se calculează:

- dacă este planificată valoare rămasă, atunci uzura anuală este diferenţa dintre valoarea de
bilanţ la finele penultimului an şi valoarea rămasă;

- dacă nu este prevăzută valoare rămasă, atunci uzura anuală este egală cu valoarea de bilanţ la
finele penultimului an.

4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor fixe

Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe poate fi determinat în baza anumitor
indicatori prin metoda comparaţiei, grupaţi în patru grupe de indicatori.

25
I. indicatorii generalizatori:

1. randamentul mijloacelor fixe (RMF) - este unul dintre indicatorii economici

generalizatori, care caracterizează nivelul eficienţii utilizării mijloacelor fixe. Randamentul se
determină în formă de coeficient, ca raportul dintre volumul anual a producţiei şi valoarea
medie anuală a tuturor mijloacelor fixe. El ne arată cantitatea de producţie (lei) ce revine la
1 lei de mijloace fixe.

RMF = PM (VN) / MFma

PM (VN) – producţia marfă sau vânzările nete, lei;

MFma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.

2. capacitatea mijloacelor fixe (CMF) - indicator generalizator invers randamentului,

care indică ce volum de mijloace fixe (lei) revine la un leu de vânzări sau de producţie:

CMF = MFma / VN (PM) sau CMF = 1 / RMF

3. capacitatea de înzestrare cu mijloace fixe Cînz – caracterizează gradul de

înzestrare a muncii cu mijloace fixe şi se calculă ca raportul dintre valoarea medie anuală a
activelor fixe (MFma) şi numărul de lucrători Nl sau PIP (personalul industrial productiv):

Cînz = MFma / Nl

II. indicatorii utilizării mijloacelor fixe - pentru aprecierea utilizării părţii active a activelor
fixe:

1. coeficientul extensiv al folosirii a mijloacelor fixe (Kex) – caracterizează folosirea

mijloacelor de producţie în timp şi se determină ca raportul dintre fondul de timp real de folosire a
lor (Fn1) şi fondul de timp calendaristic maxim posibil (Fn0)

Kex = Fn1 / Fn0

2. coeficientul intensiv de folosire a mijloacelor fixe (Kin) – caracterizează utilizarea

activelor după productivitatea lor de producţie şi se determină ca raportul dintre productivitatea
reală a mijloacelor fixe (P1) şi productivitatea nominală de proiect (P0)

Kin = P1 / P0

3. coeficientul integral (Kint) - caracterizează folosirea mijloacelor fixe după capacitatea

lor de producţie şi se calculă după următoarea expresie:

Kint = Kex x Kint

III. Indicatorii dinamicii mijloacelor fixe:

1. coeficientul de înnoire (Cîn) – se determină ca raportul dintre mijloacele introduse

(MFînt) şi mijloacelor fixe la sfârşitul anului (MFsa):

Cîn = MFînt / MFsa, unde

26
 MFsa = MFîa + MFint – Mfexl.

2. coeficientul excluderii (Cex) – se determină ca raportul dintre mijloacele fixe excluse

(MFex) şi mijloace fixe la începutul anului (MFîa):

Cex = MFex / MFîa.

IV. Indicatorii stării mijloacelor fixe:

1. coeficientul de uzură (Cuz) – caracterizează gradul de uzură a mijloacelor fixe şi se

determină ca raportul dintre uzura acumulată (Uac) şi valoarea iniţială a mijloacelor
fixe (MFvi):

Cuz = Uac / MFvi

2. coeficientul utilizării (Cut) – caracterizează gradul de utilizare a mijloacelor fixe şi

se determină ca raportul dintre valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe (MF VB) şi
valoarea iniţială a mijloacelor fixe (MFvi):

Cut = MFVB / MFvi.

Tema 5 : Mijloacele circulante ale întreprinderii

1. Mijloacele circulante: esenţa economică şi clasificarea lor.

2. Ciclul de exploatare

3. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante.

4. Gestiunea Activelor Curente

5. Surse de finanţare a activelor curente

1. Mijloacele circulante: esenţa economică şi clasificarea lor.

Mijloacele circulante - mijloace băneşti necesare pentru crearea stocurilor de mărfuri şi

materiale şi asigurarea continuităţii procesului de producţie.

Mijloacele circulante – MC – capital circulant – fonduri circulante – active circulante – active

curente – active de termen scurt.

Mijloacele circulante se clasifică după anumite criterii.

I. Conform sferei pe care o deserveşte:

 Fonduri circulante de producţie;

 Fonduri de circulaţie.

27
 Fondurile circulante de producţie sunt obiectele de muncă care participă o singură
dată în procesul de producţie, îşi transferă valoarea integral în costul producţiei fabricate şi
îşi schimbă forma iniţială natural-materială. Fondurile circulante de producţie - deservesc sfera
producerii.

Fondurile de circulaţie - sunt fondurile care deservesc sfera circulaţiei şi asigură întoarcerea
valorii în întreprindere. Fondurile de circulaţie - deservesc sferele circulaţiei.

Notă: Sfera de producere - începe cu recepţionarea materii prime de către secţiile de

producere şi se finisează cu obţinerea produsului finit în secţiile de producere.

Notă: Sferele circulaţiei cuprinde:

1. cuprinde perioada necesară pentru formarea tuturor felurilor de stocuri şi se foloseşte

sub formă de bani pentru procurarea materiei prime, materialelor, tuturor felurilor de energie etc.

2. începe cu recepţionarea produsului finit de către depozit şi se termină cu

mijloacelor băneşti pe contul de decontare a producătorilor.

Notă: Referitor mijloacele circulante deserveşte 3 stadii în circuit continuu şi anume

activele circulante asigură continuitatea procesului de producţie:

Sfera circulaţiei I - Sfera de producere - Sfera circulaţiei II

B-M - PP - M¹B¹

B - mijloace băneşti B¹ - producţia realizată

M - mijloace de producere M¹ - producţia finită

PP - producerea

II. După componenţă (după tipuri şi elemente )

I. Fondurile circulante:

1. Stocurile de producţie:

a. Materia primă;

b. Materiale principale şi auxiliare;

c. Semifabricate;

d. Combustibil şi carburanţi;

e. Ambalaje şi materiale pentru ambalaje;

f. Piese de schimb şi materiale pentru reparaţii;

28
 g. Inventar şi instrumente de mică valoare şi scurtă durată (de uzură
rapidă);

2. Producţia neterminată;

3. Cheltuieli avansate.

II. Fonduri ale circulaţiei:

a. Producţia finită:

 producţia finită la depozit,

 producţia finită în cursul de expediere;

b. Creanţele sau datorii debitoare,

c. Mijloace băneşti în calcule.

Stocurile de producţie - obiectele de muncă neintrate încă în procesul de producţie şi

aflate sub formă de rezerve în depozit.

Cheltuielile avansate sunt cheltuielile care s-au efectuat în prezent, dar care se vor include
în costul producţiei în perioadele următoare. Acestea pot fi: cheltuielile pentru pregătirea şi
însuşirea producţiei noi, tehnologiilor noi; plata pentru arendă; reparaţiile în perioadele
intersezonieră etc.

Producţia neterminată – include producţia, în expresie bănească, al cărui proces de

fabricare sau de montaj nu a fost terminat, având o situaţie intermediară între materia primă
şi semifabricate sau între semifabricat şi produs finit şi care se află în curs de prelucrare.

Mijloacele băneşti sunt necesare pentru achitarea cu furnizorii; remunerarea muncii;

achitarea cu bugetul şi alte organizaţii; datorii de plată şi includ:

- mijloace băneşti în casă;

- mijloace în decontări;

- mijloace băneşti în contul de decontare în bancă.

Creanţe - datoriile altor întreprinderi (organizaţii), întreprinderii date (pentru producţia

cumpărată sau prestarea serviciilor).

Producţia finită - producţia a cărei prelucrare a fost terminată în una din secţiile de
bază ale întreprinderii respective şi sunt destinate livrării în afară, precum şi producţia terminată
a secţiilor secundare.

III. După modul de planificare:

- Mijloace circulante normate;

29
 - Mijloace circulante nenormate.

Mijloacele circulante normate – sunt acele mijloace, mărimea cărei poate fi calculată
(planificată) şi se referă fondurile (capitalul) circulante de producţie şi producţia finită la depozit.

Mijloacele circulante nenormate – aceste mijloace circulante nu se planifică şi la ele se

referă mijloacele băneşti şi producţia finită în cursul de expediere.

IV. După sursa de finanţare (formare)

1. mijloace circulante proprii;

2. mijloace circulante împrumutate.

Componenţa şi raportul procentual al anumitor părţi şi elemente structurale a mijloacelor

circulante faţă de valoarea lor totală formează structura mijloacelor circulante.

2 Ciclul de exploatare
Ciclul de expoatare reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate pentru atingerea obiectivului
întreprinderii, ce constă în producerea de bunuri şi servicii.
Ciclul de exploatare cuprinde mai multe faze şi anume:
1. faza aprovizionării – achiziţionarea de bunuri şi servicii;
2. faza producţiei – transformarea bunurilor şi serviciilor în produs finit;
3. faza comercializării – vînzarea produselor.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu pentru a asigura o folosire deplină a mijloacelor
puse în mişcare, adică a muncii şi capitalului.
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa
stocurilor care reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund din punct de
vedere financiar nişte fonduri.
Fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este discontinuu, astfel apar stocurile:
 de materii prime şi materiale;
 în curs de fabricaţie;
 de produse finite.
În sfera aprovizionării se au în vedere mai multe forme de formare şi finanţare a stocurilor,
luîndu-se în considerare metoda stocului zero, care ar presupune o funcţionare ideală a proceselor de
transformare şi a celor de comercializare. Aceasta înseamnă că, la sfîrşitul zilei, în sfera
aprovizionării nu trebuie să existe imobilizări. În acelaşi timp, este luată în consideraţie şi noţiunea

30
de stoc global, noţiune ce include rezervele de producţie (aprovizionările), resursele din sfera de
producţie (cheltuieli avansate în procesul de producţie) şi stocurile de produse finite.
Stocul global trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe, dintre care:
 să fie complet, să cuprindă toate felurile de resurse materiale;
 să fie suficient în orice moment, luînd în consideraţie înlăturarea blocării de fonduri în
stocuri supranecesare;
 să fie completat în mod sistematic, luînd în consideraţie minimizarea cheltuielilor de
aprovizionare şi stocare.

31
 3. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante

Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor circulante se determină în baza anumitor

indicatori.

1. coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante – Cr sau coeficientul

direct de utilizare a mijloacelor circulante - Kd:

Cr = PR / MCma , unde

PR (VN) exprimă vânzările nete pe parcursul unei anumite perioade de timp (formularul 2);

MCma - mijloace circulante medii anuale (se determină după formularul 1):

MCma = (MCîa + MCsa) / 2

Coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante indică ce volum de vânzări se

obţine la fiecare leu de mijloace circulante utilizate sau numărul rotaţiilor efectuate de mijloacele
circulante într-o anumită perioadă de timp (an, trimestru). Cu cât e mai mare numărul rotaţiilor cu
atât mai eficient se folosesc mijloacele circulante.

2. capacitatea mijloacelor circulante - Cmc sau coeficientul indirect – Kid :

Cmc = MCma / PR sau Cmc = 1 / Cr

Capacitatea mijloacelor circulante indică gradul de implicare a mijloacelor circulante în producere

sau câţi lei de mijloace circulante revine la 1 leu de vânzări.

3. durata unei rotaţii - Dr:

Dr = T / Cr sau Dr = T x MCma / PR, unde

T – perioada de timp – an, trimestru, semestru şi poate fi primit respectiv – 360 zile, 90
sau 180 zile.

Acest indicator ne arată în câte zile se petrece un circuit. Cu cât e mai scurtă
durata, cu atât e mai bine.

Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante poate să accelereze şi să se micşoreze. Prin

accelerarea mijloacelor circulante, în urma îmbunătăţirii utilizării mijloacelor circulante, se
minimizează necesitatea în aceste mijloace şi ele se eliberează din circulaţie. Micşorarea vitezei
de rotaţie necesită introducerea în circuit a mijloacelor circulante suplimentare.

Suma mijloacelor circulante eliberate din circuit, cu alte cuvinte economia mijloacelor
circulante (ΔMC) se determină:

- eliberarea absolută:
32
 ΔMCab = MC0 - MC1

- eliberarea relativă:

ΔMCrel =( PR1 / Cr0) - ( PR1 / CR0)

PR1 – volumul producţiei realizate în anul curent, lei;

MC0, MC1 – mijloace circulante medii anuale a perioadei precedente (de bază) şi curentă, lei;

Cr0, Cr1 - numărul de rotaţii a mijloacelor circulante în perioada precedentă (de bază) şi curentă.

4. Gestiunea Activelor Curente

4.1 Stocuri şi gestiunea lor
Între ritmicitatea producţiei, a vînzării mărfurilor şi ritmicitatea aprovizionării unităţilor este
necesar să existe o permanentă sincronizare.

Aprovizionarea cu materii prime şi materiale are un caracter intermitent din cauza volumului
şi diversităţii resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii întreprinderii, răspîndirii teritoriale
a furnizorilor, în timp ce procesul de producţie are un caracter continuu. Astfel, asigurarea
concordanţei între aprovizionare şi producţie se realizează prin constituirea în întreprindere a
stocurilor de mărime şi asortiment determinat la nivelul capacităţii de prelucrare şi al cererii pe
piaţă.
Stocurile – active circulante materiale destinate utilizării în procesul de producţie, fabricate
în cadrul acestui proces sau cumpărate în vederea revînzării.
Stocurile de mărfuri şi materiale cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispoziţia
întreprinderii şi destinate:
 Pentru a fi consumate la prima lor utilizare;
 Pentru a fi înregistrate ca producţie în curs de execuţie;
 Pentru a fi vîndute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate la întreprindere, stocurile se
caracterizează prin faptul că se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi trebuie
înlocuite cu exemplare noi. În cadrul ciclului de exploatare stocurile îşi schimbă atît forma, cît şi
conţinutul lor material.
Într-o întreprindere, stocurile se regrupează în trei categorii de bunuri:
1. materii prime;
2. producţie neterminată;

33
 3. produse finite.
Iar într-o întreprindere comercială stocurile sunt constituite din mărfuri.
Nivelul stocurilor de materii prime depinde de:
 previziunile producţiei întreprinderii;
 posibilităţile de aprovizionare şi fiabilitatea ţărilor producătoare (atunci cînd e vorba
de produse precum petrolul sau alte produse importate);
 de preţul materiei prime.
Nivelul stocului de producţie neterminată depinde de durata proceselor de producţie, iar
nivelul stocului de produse finite depinde de coordonarea între producţie şi vînzări.
Obiectivul unei bune gestionări a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezultă din
deţinerea de stocuri.
Modelul clasic de gestionare a stocurilor are drept scop determinarea cantităţii pentru fiecare
din comenzi, ţinînd cont de:
 costuri fixe de trimitere şi recepţia comenzii;
 cifra de afaceri;
 costul de imobilizare a stocurilor.
Stocurile implică două categorii de costuri:
1. costuri de depozitare – care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul
staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:
 de stocaj;
 de asigurare;
 de depreciere;
 de deteriorare;
 costul capitalului imobilizat, care trebuie de asemenea luat în consideraţie
deoarece dacă capitalurile nu erau imobilizate în stocuri, ele ar fi putut fi
investite în alte active mai productive;
2. costuri de aprovizionare – livrare – acestea sunt costurile de reaprovizionare şi
livrare, fiind numite şi de comandă. Ele sunt egale cu produsul dintre suma fiecărei
comenzi şi costul unitar al comenzii.
Există unele cheltuieli care sunt determinate de aprovizionare sau de mărimea comenzii de
producţie şi alte cheltuieli care cresc o dată cu nivelul stocului. Primele costuri duc la aprovizionări
masive şi loturi mari în producţie în scopul reducerii la un nivel acceptabil a costurilor unitare de

34
emitere a comenzii şi a costurilor de pregătire. A doua categorie de cheltuieli duce la loturi mici, în
scopul menţinerii costului stocurilor la nivele acceptabile.
Principalele probleme care se pun în faţa agenţilor economici sunt “cînd?” şi “cu cît?”
trebuie să se aprovizioneze o întreprindere astfel încît costul să fie cît mai mic, iar producţia să se
desfăşoare în condiţii bune. Opţiunile pentru constituirea şi mărimea stocurilor sunt influenţate de
raspunsul la întrebarea “ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau
mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”
Teoria matematică a stocurilor permite stabilirea momentului şi volumului aprovizionării
astfel încît politica urmarită să fie optimă. Ea utilizează modele matematice pentru determinarea
regulilor de gestiune optimă a materiilor prime, materialelor şi produselor finite, cu scopul
minimizării cheltuielilor de aprovizionare-stocare în condiţiile în care să se asigure realizarea
continuă, eficientă a procesului de producţie.
Gestiunea stocurilor poate fi privită în doua accepţiuni:
a) în sens restrîns, de evidenţă propriu-zisă, în care se urmareşte mişcarea materiilor prime,
materialelor ( intrările, ieşirile, stocul iniţial, stocul final );
b) în sens larg, de modelare şi optimizare a proceselor de stocare prin luarea în considerare a
costurilor implicate de existenţa stocurilor în întreprinderi.
Gestionarea eficientă a stocurilor depinde de:
1. Relaţii directe şi de durată cu furnizorii;
2. Stabilirea şi urmărirea graficilor de aprovizionare;
3. Lichidarea întîrzierilor în aprovizionare;
4. Reducerea cheltuielilor de transport;
5. Reducerea blocării de monedă în stocuri inutile;
6. Îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi gestionare a resurselor;
7. Reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.
4.2 Gestionarea mijloacelor băneşti
În activitatea oricărei întreprinderi o importanţă majoră revine existenţei şi mişcării
mijloacelor băneşti. Nici o întreprindere nu poate să desfăşoare activitatea fără fluxuri băneşti. Pe de
o parte, pentru fabricarea produselor, prestarea serviciilor este necesar de achiziţionat materii prime,
materiale, ambalaj, de angajat lucrători etc. şi aceasta condiţionează plăţile de mijloace băneşti. Pe
de altă parte, pentru producţia vândută sau serviciile prestate întreprinderea primeşte mijloace
băneşti. În afară de aceasta, întreprinderea are nevoie de mijloace băneşti pentru achitarea
impozitelor, taxelor la buget, achitarea cheltuielilor generale, comerciale, plata dividendelor etc.
35
 Importanţa acestui tip de active, cum sunt mijloacele băneşti este determinată de trei cauze
principale:

caracter de rutină – mijloacele băneşti sunt utilizate pentru efectuarea operaţiilor

curente, întreprinderea este nevoită să ţină permanent mijloacele băneşti disponibile în
contul de decontare;

prudenţă – activitatea întreprinderii nu are un caracter strict determinat, de aceea

mijloacele băneşti sunt necesare pentru efectuarea plăţilor neprevăzute.

caracter speculativ – mijloacele băneşti sunt necesare din considerente speculative,

deoarece întotdeauna există probabilitatea că va apărea pe neaşteptate posibilitatea unei
investiri avantajoase.

Disponibilitatea mijloacelor băneşti ale unei întreprinderi deseori este legată de faptul dacă
activitatea acesteia este rentabilă sau nu. Astfel, în baza datelor contabilităţii întreprinderea poate
avea profit net, care este reflectat în raportul privind rezultatele financiare şi poate fi calculat după
relaţia:

Profit = Venituri – (Consumuri + Cheltuieli)

şi totodată poate avea deficit de mijloace băneşti (MB):
Fluxul net de MB = Încasări de mijloace băneşti – Plăţi de mijloace băneşti
Perfecţionarea gestiunii mijloacelor băneşti trebuie să fie îndreptată în următoarele direcţii:

 Prognozarea fluxurilor băneşti;

 Determinarea nivelului optim al mijloacelor băneşti;

 Analiza mişcării mijloacelor băneşti.

Necesitatea prognozării fluxurilor mijloacelor băneşti devine o problemă deosebit de actuală.

În special, aceste calcule sunt necesare la elaborarea planului de afaceri, la argumentarea proiectelor
de investiţii, creditelor solicitate etc. Prognoza se efectuează pentru o perioadă anumită împărţită în
subperioade: anul pe trimestre, anul pe luni, trimestrul pe luni etc.

Necesitatea analizei fluxului mijloacelor băneşti este determinată de următoarele împrejurări:

A. De pe poziţia activităţii curente (operaţionale) mijloacele băneşti joacă un rol foarte

important, deoarece ele pot fi folosite pentru lichidarea oricăror lacune şi întreruperi în
procesele financiare şi de producţie;

36
 B. Profitul şi mijloacele băneşti – nu este una şi aceeaşi; în activitatea curentă întreprinderea
lucrează cu bani şi nu cu profitul;

C. Pentru aprecierea eficienţei activităţii întreprinderii este important a cunoaşte ce tipuri de

activităţi generează volumul principal de încasări şi plăţi băneşti.

În ultimii 30 de ani raportul privind fluxul mijloacelor băneşti se consideră unul din
principalele rapoarte financiare ale fiecărei întreprinderi occidentale. În Republica Moldova acest
raport financiar a apărut prima dată în anul 1998. Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti se
întocmeşte şi se prezintă în conformitate cu S.N.C.7 “Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”
pe tipuri de activităţi.

4.3 Gestionarea creanţelor

Activitatea oricărei întreprinderi generează un sistem complex şi variat de relaţii economice
şi juridice cu cumpărătorii de produse şi mărfuri livrate, beneficiarii de servicii prestate, personalul
angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor şi taxelor, alte persoane juridice şi fizice.
Creanţele – reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii ca creditor de a primi la scadenţa
stabilită de contractele întocmite, cambiile primite sau de alte documente o sumă de bani, bunuri
materiale ori alte valori de la persoane juridice sau fizice numite debitori.
Creanţele întreprinderii se înregistrează în contabilitate la valoarea nominală. Creanţele în
valută străină se reflectă în rapoartele financiare în valuta naţonală, prin aplicarea cursului de schimb
valutar la data întocmirii documentelor justificative, la finele perioadei de gestiune (data întocmirii
Bilanţului contabil) şi la data achitării acestora.
În funcţie de provenienţa sau conţinutul economic deosebim:
Creanţele comerciale reprezintă acea parte a creanţelor care apare în cazul cînd momentul
transmiterii către cumpărător a drepturilor de proprietate asupra produselor, mărfurilor şi alte active
livrate, precum şi cel al prestării de servicii nu coincide cu momentul achitării acestora. Evidenţa
analitică a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale se ţine pe fiecare debitor, pe
termene de formare şi de achitare ale acestora.
Creanţele bugetului faţă de întreprindere apar ca urmare a diferenţelor dintre sumele
calculate şi achitate la buget ale impozitelor şi taxelor. Situaţiile de apariţie a creanţelor sunt în
dependenţă de specificul operaţiunilor economice şi tipul impozitului.
Creanţele personalului reprezintă datorii ale angajaţilor faţă de întreprindere şi apar în urma:
 Acordării avansurilor spre decontare (titularilor de avans);
37
  Procurarea de către angajaţi a mărfurilor cu achitare în rate;
 Recuperării de către gestionari a daunei materiale cauzate;
 Altor datorii (privind pensiile alimentare şi alte titluri executorii);
Titulari de avans sunt angajaţii întreprinder , cărora li se eliberează mijloace băneşti spre
decontare. Avansul eliberat este destinat acoperirii cheltuielilor care urmează a fi suportate de către
angajatul respectiv, cum sunt cheltuielile de deplasare şi cele gospodăreşti.
Întreprinderile pot să presteze angajaţilor săi servicii de intermediere (în calitate de garant) în
vederea achitării mărfurilor procurate de către aceştia în rate. Achitarea în astfel de cazuri poate fi
efectuată:
 pe seama creditelor bancare acordate angajaţilor întreprinderii;
 prin reţinerea din salariile calculate angajaţilor a sumelor spre achitare.
Creanţele privind recuperarea daunei materiele apar în cazurile în care întreprinderii i-au fost
cauzate prejudicii, cum ar fi lipsurile de bunuri materiale din vina gestionarilor constatate cu ocazia
inventarierii, rebuturile în producţie etc.
Creanţele privind veniturile calculate reprezintă sume datorate întreprinderii aferente
veniturilor care sunt determinate în baza contractelor încheiate sau legislaţiei în vigoare. Veniturile
calculate ale întreprinderii cuprind:
1. venituri privind arenda;
2. venituri privind dobînzile şi redevenţele calculate;
3. veniturile privind dividendele calculate;
4. alte venituri.
În afară de creanţele comerciale, creanţele personalului, părţilor legate, bugetului, în procesul
activităţii economice a întreprinderii apar alte creanţe:
 privind recuperarea pierderilor – suma despăgubirilor calculate de la companiile de
asigurări ca urmare a apariţiei cazului de risc asigurat de întreprindere sau suma recompenselor
calculate de la organele de stat sau alţi agenţi economici.
 ale organelor de asigurări sociale – apar în urma depăşirii sumelor virate CNAS
asupra sumelor calculate, precum şi în cazul plăţilor excedentare a sumelor cuvenite din bugetul
asigurărilor sociale, efectuate de întreprindere salariaţilor proprii;
 privind reclamaţiile înaintate şi recunoscute – unde se include suma daunei materiale
provocate, precum şi suma veniturilor ratate şi amenzilor. Reclamaţiile se prezintă împreună cu
documentele care justificăîncălcarea condiţiilor contractuale şi mărimea daunei produse;

38
  ale băncilor comerciale – pot apărea în cazul virării greşite a mijloacelor băneşti din
conturile curente ale întreprinder, ca urmare a unei erori bancare;
 privind alte operaţiuni.

5. Surse de finanţare a activelor curente

În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii vînzărilor, este necesară înnoirea
permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În acest context,
se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor permanente. Pentru
cunoaşterea situaţiei patrimoniale la un moment dat, cea mai simplă expresie este redată de Activul
Net Contabil (ANC) – care reflectă mărimea patrimoniului format numai pe seama surselor proprii
şi nu este împovărat cu datorii:
ANC =TOTAL⋅ACTIV −DATOTII⋅TOTALE=CAPITAL⋅PROPRIU
Partea din surse financiare ce asigură finanţarea permanentă a activelor curente reprezintă
fondul de rulment – care se formează din capitaluri proprii şi din împrumuturi pe termen mediu şi
lung. Fondul de rulment se determină în două variante:
1. Capital permanent – Active imobilizate;
2. Active curente – Resuse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în active curente,
iar a doua metodă caracterizează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt
privind nevoile şi resursele de finanţare.
Fondul de rulment poate fi:
1. fond de rulment brut sau total, care desemnează toate elementele de active curente
posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de un an. El se compune din
stocuri diverse, creanţe – clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti
în casă şi în cont;
FRB=TOTAL⋅ACTIVE⋅CURENTE
2. fondul de rulment net (FRN) sau permanent, reprezintă o parte din capitalul
permanent care finanţează activele curente. El se calculează prin două metode:

a)
FRN =C p− ATL , unde C - capital permanent; ATL – active imobilizate;
p

b) FRN =AC−DTS , unde AC – active curente; DTS – datorii pe termen

scurt.

39
 3. fondul de rulment propriu - reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi arată autonomia de care dispune o întreprindere în finanţarea
investiţiilor în active curente, calculîndu-se după relaţia:
FRP=CP− ATL , unde CP – capital propriu.
4. fondul de rulment străin – reprezintă datoriile la termen şi se calculează după
relaţiile:

a)
FRS=C p −CP ;

b) FRS=FRN −FRP .
În condiţii normale, fondul de rulment trebuie sa acopere NFR.
O altă sursă de finanţare este necesarul fondului de rulment (NFR), care reprezintă
necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului de exploatare,
fiind dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul fondului de rulment apare ca
diferenţa între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ.
Necesarului permanent de finanţare îi corespund capitaluri permanente, iar nevoilor
temporare le corespund creditele pe termen scurt.
Necesarul fondului de rulment la rîndul său se calculează după relaţia:
NFR=AC⋅( exclusiv⋅MB )−DTS unde MB – mijloace băneşti.
Următoarea sursă de finanţare a activelor curente sunt creditele pe termen scurt, care sunt
formate din:
. credite furnizor – care apar atunci cînd furnizorii acceptă să nu fie plătiţi
odată cu livrarea mărfurilor;
. credite bancare pe termen scurt – este acordat pînă la 12 luni, şi în acest caz banca va
lua drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate a întreprinderii;
3. datorii faţă de diverşi creanţieri, care reprezintă sumele datorate şi neplătite, şi
cuprind:
 salarii datorate personalului;
 impozite datorate bugetului statului;
 sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în
domeniul protecţiei sociale;
 dividende de plătit asociaţiilor şi organizaţiilor.
Rotaţia activelor curente

40
 Trecerea continuă a fondurilor băneşti dintr-o formă în alta, dintr-un proces economic în altul
sub aspectul componenţei materiale defineşte caracterul de rotaţie sau circulaţie a acestora.
Reînnoirea activelor circulante pe seama cifrei de afaceri reprezintă durata de rotaţie a
acestora. Cuantificarea duratei de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată prin
intermediulunor mărimi concrete, funadamentate fie pe date de planificar financiară, fie pe baza
datelor efective preluate din bilanţul contabil.
Într-o anume durată de timp, ca urmare a operaţiunilor economico-financiare, pe seama cifrei
de afaceri – în cea mai mare proporţie – se reînnoiesc elementele de activ şi, totodată, se achită
datoriile scadente.
Durata de timp sau viteza de rotaţie necesară reînnoirii activelor circulante respectiv plăţii
datoriilor scadente reprezintă durata de rotaţie a capitalurilor pe seama cifrei de afaceri, şi este
exprimat sub forma:
 Numărului de rotaţii;
 Durata unei rotaţii în zile (viteza de rotaţie în zile).
I. Numărul de rotaţii a capitalurilor plasate în active este dat de raportul:
CA
NR=
S̄ AC ,

unde NR – număr de rotaţii a AC; CA – cifra de afaceri; S̄ AC - soldul mediu al AC din

perioada de referinţă (care poate fi calculat cu ajutorul mediei aritmetice simple sau
ponderate);

 Cu media aritmetică simplă:

AC 1 + AC 2 + AC 3 + AC 4
S̄ AC=
4 ,
unde AC1,2,3,4 – soldurile AC trimestriale; 4 – numărul trimestrelor.

 Cu media aritmetică ponderată:

Si I S f IV
+ AC 2 + AC 3 + AC 4 +
2 2
S̄ AC =
4 ,
unde SiI/2 – soldurile de la începutul anului în proporţie de ½; SfIV/2 – stocul de la
sfîrşitul anului în proporţie de ½; AC2,3,4 – sldurile AC la începutul trimestrelor II,
III şi IV.

41
 Această rată exprimă – global – cîte cicluri complete parcurg activele circulante, într-o
perioadă de timp (într-o lună, trimestru, an), pentru a se obţine cifra de afaceri (scontată sau
realizată).
II. Durata în zile a unei rotaţii evidenţiază numărul de zile în care se înfăptuieşte o rotaţie
completă a capitalurilor plasate în active circulante.
Pot fi utilizate următoarele relaţii pentru determinarea acestui indicator:
T
Dzr =
NR ,
unde Dzr – durata în zile a unei rotaţii; T – timpul exprimat în 90 zile (pentru trimestru) sau în
360 de zile; NR – număr de rotaţii în perioada considerată.

S̄ AC
Dzr = ∗T
sau: CA ,
unde S̄ AC - soldul mediu al AC din cadrul trimestruui sau anului; CA – cifra de afaceripe
trimestru sau pe an; Tnumăr de zile din trimestru (90) sau pe an (360).
Tema: 6 Costul de producţie. Metode și tehnici de stabilire a
prețurilor

1. Noţiunea costului de producţie. Consumul factorilor de producţie.

2. Nivelul costului de producţie
3. Clasificarea cheltuielilor după elementele economice.
4. Clasificarea cheltuielilor după articole ale calculaţiei.
5. Reducerea costului de producţie
6. Preţurile şi tarifele

1. Noţiunea costului de producţie. Consumul factorilor de producţie

Pentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac anumite

cheltuieli cu factorii de producţie.
Costul de producţie- reprezintă totalitatea cheltuielilor întreprinderii in expresie
bănească pentru producerea şi desfacerea producţiei.
Cheltuielile trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al bunului economic
respectiv pentru a fi recuperate.
Factorii de producţie se consumă în mod specific, participând diferit la costuri.
1. Consumul factorului capital diferă pe cele două componente astfel:

42
 a. consumul capitalului fix - este reprezentat prin amortizare (expresia
bănească a uzurii capitalului fix).
Amortizarea capitalului fix se exprimă numai valoric, ca suma inclusă în costul
de fabricaţie al bunului, şi se urmăreşte:
-pe produs;
-pe întreaga producţie.
b. consumul capitalului circulant presupune includerea integrală, în formă
materială sau bănească, a bunurilor din care este format, în rezultatele
producţiei.
Capitalul circulant se regăseşte într-o forma transformată în bunurile rezultate
(exemplu: lâna dintr-un covor) sau distrusă din forma fizica iniţială (exemplu:
zahărul din compot).
Consumul capitalului circulant se exprimă atât fizic (cantitatea de lână dintr-un
covor) cât şi valoric (preţul cantităţii de lână dintr-un covor).
Cantitatea de capital circulant consumată, în expresie fizică, pentru obţinerea
unui bun economic se numeşte consum specific sau tehnologic.
2. Consumul factorului munca poate fi exprimat:
- fizic, prin timpul de muncă ce se cheltuie;
- valoric, prin suma plătită sub formă de salarii de către întreprinzător.
3. Consumul factorului natură (pământ) se poate releva numai valoric, prin ceia
ce plăteşte întreprinzătorul pentru a-l dobândi şi utiliza.

Toate cheltuielile întreprinderii se clasifică:

1. După conţinutul economic (după elementele economice a cheltuielilor)
2. După articole ale calculaţiei sau după locul apariţii lor la întreprindere şi
destinaţiei în procesul de producţie.
3. După caracterul dependenţei de volumul producţiei (fixe, variabile).
4. După criteriul reflectării (introducerii) în costul producţiei (directe şi indirecte).
5. După componenţă (omogene, complexe)

2. Nivelul costului de producţie

În teoria şi practica economică se operează cu trei tipuri de cost:

1) cost global
2) cost marginal
3) cost mediu
1. Costul global, generat de consumurile globale, reprezintă ansamblul costurilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat.
Ca elemente structurale, acesta cuprinde costul fix, costul variabil şi costul total.
a) Costul fix (CF), determinat de consumurile fixe, desemnează acele cheltuieli
(consumuri) care pe termen scurt rămân relativ neschimbate, independente de
modificarea volumului producţiei (chirii, asigurări sociale, amortizarea
43
 capitalului fix, dobânda, cheltuieli de întreţinere, iluminat şi încălzit, salariile
personalului administrativ).
b) Costul variabil (Cv), determinat de consumuri variabile, care se modifică în
raport de modificarea producţiei (cresc sau scad o data cu creşterea sau
diminuarea acesteia, dar nu întotdeauna direct proporţional). Aici se includ
consumurile de materii prime, combustibil, energie pentru producţie, salariile
directe ale personalului productiv.
c) Costul total (CT), generat de consumurile aferente întregii producţii. El
reprezintă suma costurilor fixe si variabile:
CT=CF+CV
2. Costul marginal (CM), reprezintă sporul de cheltuieli totale (ΔC T) necesare
pentru a spori producţia cu o unitate (ΔQ)
CM=ΔCT/ΔQ
Evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.
3. Costul mediu (unitar) (Cm), reprezintă costul pe unitate de produs, adică costul
global raportat la volumul producţiei reprezentat în unităţi fizice.
El poate fi fix, variabil şi total.
CFM=CF/Q ; CVM=CV/Q ; CTM=CT/Q
CTM=(CV+CF)/Q ; CTm=CFm+CVm .
Costul fix mediu depinde îndeosebi de evoluţia volumului producţiei.
Costul variabil mediu depinde atât de cheltuielile variabile cât şi de evoluţia
producţiei.
Costul total mediu depinde de:
a) costurile variabile
b) evoluţia producţiei.

3. Clasificarea cheltuielilor după elementele economice.

În corespundere cu conţinutul economic cheltuielile ce formează costul producţiei

se grupează astfel:
I element - Cheltuielile materiale (minus costul deşeurilor recuperabile), inclusiv
combustibilul şi energia livrate din altă parte. În acest element se include
valoarea materiei prime, materialelor de bază, auxiliare, semifabricatelor,
combustibil, energie, ambalaj şi materiale de ambalaj, valoare resurselor naturale
utilizate (apa), uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată. Valoarea
resurselor materiale se include în cheltuieli după preţul real de cumpărare şi se
introduc în costul producţiei fără impozitul pe valoarea adăugată.
II element - Cheltuielile pentru retribuirea muncii, reflecta cheltuielile pentru
remunerarea muncii, calculată după tarife, adaosuri, premii, plata concediilor
(salariul suplimentar)

44
 III element - Cotizaţiile pentru asigurările sociale de stat şi medicale, reflecta
defalcările organelor asigurării sociale.
IV element - Uzura mijloacelor fixe, arată suma cotelor de uzură (amortizare)
(pentru restabilirea totală a mijloacelor fixe).
V element - Alte cheltuieli, reprezintă cheltuielile de reclamă, reparaţia
mijloacelor fixe , de deplasări, reprezentative (servirea străinilor, traducătorii),
pentru pregătirea cadrelor, pentru plata % creditelor bancare
Clasificarea cheltuielilor după elementele economice este necesară pentru
calcularea cheltuielilor pe întreprindere în total.
Ea se oglindeşte în planul cheltuielilor a producţiei (se mai numeşte „Deviza
planului de cheltuieli”).
Pentru a urmări tendinţa schimbărilor cheltuielilor în întregime pe întreprindere se
foloseşte indicatorul generalizator – cheltuielile la 1 leu producţie marfă (produsă)
Ch1l PM= CP/PM, bani
CP- costul producţiei, lei
PM- producţia marfă, lei

4. Clasificarea cheltuielilor după articole ale calculaţiei.

În acele cazuri când este necesar de determinat consumurile şi cheltuielile pentru

anumite tipuri de produse, atunci se foloseşte clasificarea după articole ale calculaţiei.
Determinarea costului de producţie a unei unităţi de producţie obţinută de
întreprindere se numeşte calcularea costului de producţie.
Articolele de calculare sunt următoarele:
1. Consumuri directe de materiale
a) Materii prime şi materiale
b) Articole de completare, semifabricate şi servicii cu caracter de
producţie
c) Combustibil şi energie de toate felurile, consumate în scopuri
tehnologice.
2. Consumuri directe privind retribuirea muncii
a) Salariul de bază şi suplimentar al muncitorilor de bază
b) Contribuţia pentru asigurări
3. Consumuri indirecte de producţie
a) Materiale
b) Retribuţii
c) Uzura mijloacelor fixe
d) Amortizarea activelor nemateriale
e) Chiria
f) Deplasări
g) Cheltuieli de întreţinere şi reparaţie a mijloacelor fixe
45
 h) Asigurări obligatorii
4. Cheltuielile perioadei de gestiune
a) Cheltuieli comerciale
b) Cheltuieli generale şi administrative
c) Alte cheltuieli operaţionale
Notă:
- Articolele 1 şi 2 sunt articole de cheltuieli omogene şi directe:
Omogene - după componenţă, Directe – după metoda introducerii în cost.
- Articolele 3 şi 4 sunt :
Complexe - după componenţă, Indirecte - după metoda introducerii în cost pe o
unitate de producţie.
- Suma articolelor 1- 3 constituie consumurile de producţie sau costul de producţie a
secţiei.
- Dacă la consumurile de producţie se adaugă producţia în curs de execuţie la
începutul perioadei de gestiune şi se scade producţia în curs de execuţie la finele
perioadei de gestiune, atunci acest indicator se numeşte costul produselor fabricate.
- Suma articolelor 1 – 4 formează costul de producţie total (complet) - cheltuielile
activităţii operaţionale (cheltuielile aferente desfăşurării activităţii de bază a
întreprinderii).
Notă:- Activitatea operaţionala – activitatea de bază a întreprinderii în vederea
obţinerii de venit, precum şi de alte tipuri de activităţi care nu constituie nici activitate
de investiţii, nici financiară.
- Activitatea de investiţii – procurarea şi ieşirea activelor pe termen lung.
- Activitatea financiară – activitate, în urma căreia se modifică mărimea şi
componenţa capitalului propriu şi a împrumuturilor întreprinderii.
Notă: Repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie în diferite ramuri diferă - în
cele mai multe cazuri consumurile indirecte de producţie şi cheltuielile generale şi
administrative se repartizează pe tipurile de producţie proporţional salariului
muncitorilor de bază, iar
cheltuielile comerciale se repartizează proporţional costului de producere de fabrică,
unde costul de producere de fabrică este diferenţa dintre costul total şi chetuielile
comerciale.

5. Reducerea costului de producţie.

Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cît mai mici,
pentru a dobândi un câştig (diferenţa preţ - cost) cât mai mare.
Căile de reducere a costurilor sunt:
a. Cumpărarea factorilor de producţie necesari cu preţuri cît mai mici
b. Reducerea stocurilor
c. Reducerea consumului de materii prime si materiale (economisirea lor)

46
 d. Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitate de produs, prin creşterea
mai rapida a productivităţii faţă de salarii
e. Micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor
f. Reducerea cheltuielilor administrative
g. Reducerea cheltuielilor de desfacere
h. Diminuarea cheltuielilor de publicitate
Concurenţa pe piaţă impune ca bunurile economice:
a) Să încorporeze în costurile lor
-Materii prime cît mai puţine
-Muncă înalt calificată.
b) Sa fie obţinute cu cele mai moderne tehnologii
Costul de producţie este limita inferioară până la care poate coborî preţul de
vânzare (pv) fără să ducă la faliment (pv = c).
c - costul unitar de producţie.
Suma de economisire (în lei) se calculă după formula:
E = (С0 – Сn) Qn, (8.3)
unde E – economisirea cheltuielilor curente directe; С0 – cheltuielile curente
directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului; Сn – cheltuielile curente
directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii noi; Qn –producţia în unităţi
naturale de la aplicarea tehnicii noi sau careva procedeu până la sfârşitul perioadei
analizate.
Ca rezultat al realizării factorilor “folosirea rafională a materiei prime,
materialelor, combustibilului şi energiei” poate fi opţinută economisirea de la
reducerea cheltuielilor materiale. Ea poate fi calculată după formula:
Em = (N0P – N1 P)Q1 (8.4)
unde Em – economisirea cheltuielilor materiale, lei; N0 şi N1 – norma de consum a
materiei prime; materialelor la unitatea de producţie până şi după aplicarea măsurilor;
P – preţul la unitatea de materie primă, materiale, combustibil; energie; Q 1 - volumul
producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei
analizate.
Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul
reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi determinată aplicând
formula:
Es = (T0 S0 – Т1S1) . (1+ β/100) . (1 + ή/100) Q1, (8.5)
unde Es – reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în
rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie, lei; Т0 и Т1 –
cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până şi după aplicarea
măsurilor; S0 şi S1 – tariful de salariu al muncitorilor până şi după aplicarea măsurilor;
β – procentul mediu de salariu adăugător pentru categoria dată de muncitori; ή – cota
stabilită de defalcări în fondul de asigurare socială; Q – volumul producţiei în unităţi
naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.

47
 Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii producţiei
(Ec) se determină aplicând formula:
Ec = (Ch1 – Ch0) Q1, (8.6)
unde Ch0 şi Ch1 – cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la sporirea
calităţii producţiei; Q1 – volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea
tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.
Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul
îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe poate fi calculată aplicând formula
Eа = (А0/ Тп0 – А1 / Тп1) Еп1 (8.7)
unde Eа – economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în
rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei; А 0 şi А1 – suma totală de
defalcări în fondul de amortizare concomitent în perioada de bază şi termenului de
prognozare, mii lei; Pm0 şi Pm1 – volumul producţiei marfă amortizare concomitent în
perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:
E =  Q0 С0 -  QnС0  Qn P0, (8.8)
 Q0 P0  Qn P 0
unde Q0 şi Qн – volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în perioada de
bază şi perioada de prognozare; С0 - costul unitar al producţiei (după cheltuielile
variabile) în perioada de bază; P0 – preţul unitar al producţiei în perioada de bază.
Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi) se determină
aplicând formula:
Ep = Q [ (С1 - С0) / 100 ], (8.9)
unde Ep – economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în exploatare a
întreprinderii sau secţiei noi; Q – volumul producţiei fabricate în întreprinderea
(secţia) nouă în perioada prognozată; С0 şi С1 – cheltuielile la un leu a producţiei
marfă concomitent în perioada de bază şi perioada de prognoză.
6. Preţurile şi tarifele
Preţul – este categoria fundamentală prin intermediul căreia se apreciază
necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la
care vânzătorul este de acord să vândă (preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este
gata să procure (preţul de cumpărare) unitatea de produse.
Legile mecanismului de formare a preţurilor
Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă cererea creşte,
iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte oferta, iar cererea rămîne
neschimbată, preţurile vor fi în scădere.
Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să scadă şi
oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie diferită de cea prezentată
anterior.
48
 A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci cînd preţul
creşte, cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere
şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la
preţuri ridicate.
A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc
atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Acest preţ este
unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi producătorul şi cumpărătorul şi
asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacţii.
Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată graphic. Dacă în
sistemul de coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii – P, iar pe orizontală –
volumul producţiei (oferta) – Q, atunci cererea concomitent va creşte odată cu
reducerea preţului,iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului. Intersecţia
curbelor cererii şi a ofertei în punctul Е corespunde preţului de echilibru – P1, caruia
îi corespunde cantitatea de echilibru a bunului – Q1.

Functiile preturilor:
Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii
economice care reflectă costul la marfa corespunzătoare.
Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra creşterii ori deducerii
producţiei şi costului ei.
Funcţia de redistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură
redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite
categorii de agenţi economici şi între diferite pături sociale.
Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca
cererea şi oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor economice se
formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul
unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în producerea lui, şi invers.
Tipuri de preţuri:
preţurile cu ridicata; preţurile de achiziţie a producţiei agricole; preţurile cu
amănuntul; tarifele de transport; tarifele serviciilor; preţurile de export; preţurile de
import; preţurile producţiei de construcţie şi altele.
Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele) care vând
produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor intermediare. Ele trebuie
să acopere cheltuielile de producţie ale întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar
permite să funcţioneze şi să se dezvolte în continuare în condiţiile pieţei. Conform
legislaţiei în vigoare preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea adăugată şi
accizele.

49
 Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să acopere
chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.
Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănutul în
sistemul de comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu ridicata, adaosul firmelor
intermediare şi impozitul pe valoarea adăugată.

Tariful – înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii prestate

populaţiei de către întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a muncii; 3) tarifele vamale
ş.a.
Aşa, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a
pasagerilor. Aceste tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor (firmelor)
de transport, profitul şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi structură o au şi
tarifele serviciilor.
Preţurile de export sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa mondială.
Aceste preţuri se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în
vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe valoare adăugată.
Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include valoarea
mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele
şi taxa pe valoare adăugată.
Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor
de construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în conformitate cu cataloagele
preţurilor în vigoare ori cu preţurile contractuale.
Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei deschise,
libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau decide în mod
unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele respectă în mod fidel
condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul dintre
modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica necesităţilor
sociale.
Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află sub
influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa. Majoritatea
preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la bunurile de capital, credite
(dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară (cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii
(salariul) sînt preţuri administrate. În toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol
activ în formarea şi evoluţia preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice:
achiziţii de stat, subvenţii acordate unor producători, politica de comerţ exterior,
sistemul stocurilor strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice
etc.

50
 Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura preţurilor,
coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi pe această bază să
prognozeze nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată trebuie să se aibă în vedere, în
temei, următorii factori:
 influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea calităţii,
viteza de înnoire a sortimentelor);
 influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în structura
materialelor, evoluţia productivităţii muncii);
 influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe piaţa internă şi
externă, evoluţia preţurilor);
 influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor băneşti ale
populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a posibilităţilor de utilizare a
veniturilor).
Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza masa profitului.
Dar maximizarea profitului nu înseamnă stabilirea preţurilor ridicate. Profitul poate fi
maximizat şi pe baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte,
ceea ce va duce la reducerea costurilor de producţie, deci la maximizarea profitului.

Sistemul de prețuri și metode de formare a lor

Sitemul prețurilor reprezintă totalitatea prețurilor care reglează raporturile
economice între participanții a activitatea economică. Sistemul prețurilor
incluce:
Prețurile cu ridicata – sunt prețurile stabilite de forme care vând în
cantități mari altor firme. Ele acoperă cheltuielile de producție a
întreprinderii și le asigură un anumit profit, includ TVA, accize prevăzute
de legislație;
Prețurile cu amănuntul - includ prețul cu ridicata, adaos comercial, TVA.
Prețul mărfurilor care se vând cu amănuntul in sistemul de comert
Adaos comercial – diferenșa dintre prețul de vânzare cu amănuntul și
prețul de cumpărarea cu ridicata.
În adaosul comercial se includ toate cheltuielile firmei comerciale: arenda,
salariile angajaților, cheltuielile de reclamă etc. și asigură firmei un anumit
profit care de regulă se stabilește în procente față de prețul de vânzare.
Adaosul comercial poate fi o mărime standart (fixă sau lexibilă).
51
Formarea și structura prețului cu amănuntul
Cheltuilei porfit TVA accize
Prețul cu ridicata Cheltuieli profit TVA
Prețul firmei intermediare de livrare cheltuilei profit TVA
Prețul cu amănuntul
Prețurile de export sunt prețurile producției comercializate pe piața
mondială. Ele se formează la fel ca prețurile cu ridicata și nu includ TVA
Prețurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală și includ:
- valoarea mărfii procurate;
- cheltuielile de transport și de asigurare;
- impzitul prevazut de legilație: TVA, accize taxe vamale.
5. Tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor și
pasagerilor. Ele includ cheltuielile firmei de transport, profit, TVA.
6. tarifele de servicii au aceiași structură ca și tarifele de transport.
Între toate tipurile de prețuri există o interdependență, un rol deosebit în
formarea sitemului de prețuri îi revine prețurilor la resursele energetice
modificarea cărora va determina modificarea prețurilor la majoritatea
bunurilor și serviciilor.
În practica economică există prețuri libere și prețuri administrative.
Prețuri libere – sunt acelea care se formează în condițiile concurenței
libere fără ca agenții economici sa le influențeze, nivelu lor fiind în funcție
de cerere și ofertă.
Prețurile administrative - sun cele stabilite de către firmele care au un
anumit control asupra pieței, precum și prețurile aflate în sfera intervenției
statului.

52
Ele sunt predominante într-o economie de piață modernă, deaorece
predomină concurența imperfectă pe diferite strucuturi.
Statu intervin în formarea prețurilor atât prin pârghii indirecte: subvenții
acordate unor categorii de produse, credite avantajoase în scopul stimulării
anumitor produse, achizțiile de stat la prețuri convenabile a unor cantități
mari din unele produse (cereale, materii prime, materii stratgice și punerea
lor pe piață pentru a micșora sau a anula creșetrea prețurilor acestora atunci
cind se manifetă).
Pârghii directe – fixarea nivelul prețuui la anumite categorii de mărfuri,
stabilirea limetelor maximale și minimale ale prețurilor la unele categorii
de bunuri având ca scop fie protejarea consumatorilor sau a producătorilor
(niv. max. pentru consumator; niv. min. pentru producător) și metodele de
folosire eficientă a resurselor, macanismul de folosire a pârghiilor pentru
creșterea eficienții activității ramurilor economice, modalităților de alocare
a resurselor, a metodelor de calcul, măsurare și analiză a rezultatelor.

3. politici ale preţurilor

Firmele pot folosi diferite politici de stabilire a preturilor la produsele si
serviciile sale. Cea mai raspandita metoda este metoda costurilor.
Metoda costurilor:
P=Cu+Pr.u+TVA
Cu - costul unitar
Pr.u - profitul unitar dorit sau marja de profit
Marja de profit poate fi stabilita ca 1% (ponderea) fata de costul total. In
acest caz pretul produsului se determina astfel: P=Cu+αCu +TVA
α - ponderea profitului dorit in costul total al unei unitati de produs.
O alta metoda de stabilire a preturilor se bazeaza pe determinaea profitului
critic; pentru care profitul=0

53
Dupa determinarea pretului critic intreprinderea isi propune obtinerea unui
anumit profit pentru volumul respective de productie sip e aceasta baza
determina pretul produsului.
Volumul critic al productiei se determina dupa relatia:
q=CF / (p-CMV), pentru care profitul =0 p-pret unitar
P= (CF+q * CMV) / q P-pretul critic
La acest pret pentru a obtine profitul dorit la volumul respective al
productiei pretul poate fi determinat astfel:
Pc= (CF+q*CMV+profitul dorit) / q Pc-pret de
comercializare
Pretul produsului poate fi determinat dupa aceasta formula pentru un nivel
minim si maxim al productiei.

54