Sunteți pe pagina 1din 43

Note de seminar. Drept civil.

Teoria generală

Actul juridic civil

Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce


efecte juridice, respectiv a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Elementele definitorii ale actului juridic sunt următoarele: prezenţa unei


manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil, manifestarea de
voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile, iar efectele
juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil
concret.

Într-un prim sens, actul juridic desemnează manifestarea de voinţă făcută cu


intenţia de a produce efecte juridice, pentru acest sens utilizându-se şi expresia negotium
iuris sau negotium.

Al doilea sens al expresiei act juridic desemnează înscrisul constatator al


convenţiei ori suportul material care consemnează manifestarea de voinţă, pentru acest
sens fiind utilizată şi expresia instrumentum probationis sau instrumentum.

Clasificarea actelor juridice civile

În funcţie de numărul părţilor, deosebim între acte unilaterale, bilaterale şi


multilaterale.

Este unilateral actul juridic care este rezultatul voinţei unei singure
părţi(testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui
contract, oferta etc.).
Este bilateral acel act juridic ce reprezintă voinţa concordantă a două
părţi(contractul de vânzare – cumpărare, contractul de mandat, contractul de donaţie,
contractul de împrumut etc.).

Este multilateral actul juridic care este rezultatul acordului de voinţă ce provine
de la trei sau mai multe părţi(contractul civil de societate).

Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile(în funcţie de numărul


părţilor) în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în unilaterale(cele
care dau naştere la obligaţii doar pentru o parte) şi bilaterale sau sinalagmatice(cele care
dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi).

Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii


actului şi în ceea ce priveşte regimul juridic al viciilor de consimţământ.

În funcţie de scopul urmărit la încheierea actului juridic, actele juridice se


clasifică în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

Este cu titlu oneros acel act juridic care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial(în cazul
contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul urmăreşte preţul în schimbul bunului
vândut în timp ce cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în schimbul
preţului).

Actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Este comutativ acel act juridic cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor lor(contractul de vânzare – cumpărare, contractul de
antrepriză etc.)

Este aleatoriu acel act juridic cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile nu cunosc
întinderea obligaţiilor lor, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, datorită unei
împrejurări viitoare incerte(contractul de rentă viageră, contractul de vânzare cu clauză de
întreţinere, jocul sau prinsoarea).

Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos material
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb(donaţia, comodatul,
împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, legatul).

Actele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi acte dezinteresate.

Este liberalitate acel act juridic cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat(donaţia, legatul).

Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără să îşi micşoreze patrimoniul(mandatul gratuit, comodatul
depozitul neremunerat).

În funcţie de efectele actului juridic, deosebim între acte juridice constitutive,


translative şi declarative.

Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept civil care nu a mai
existat anterior(ipoteca convenţională, instituirea unui drept de uzufruct, amanetul/gajul).

Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu(contractul de vânzare – cumpărare, contractul
de donaţie etc.).

Este declarativ actul juridic ce are ca efect consolidarea ori definitivarea unui
drept subiectiv preexistent(partajul).

Actul confirmativ este o specie a actului declarativ prin care o persoană renunţă
la dreptul său de a ataca cu acţiunea în nulitate relativă un act juridic la încheierea căruia
a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal.
Importanţa acestei clasificări: actul constitutiv şi actul translativ îşi produc efecte
numai pentru viitor, în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut; calitatea
de având – cauză o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ sau
constitutiv, nu şi partea dintr-un act declarativ; just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani
poate fi doar un act translativ; în principiu doar actele translative şi constitutive sunt
supuse publicităţii imobiliare;

În raport de importanţa lor, actele juridice pot fi: de conservare, de administrare,


de dispoziţie.

Actul juridic de conservare este acel act prin care se urmăreşte preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Acest act este avantajos întrucât cu o cheltuială mică
se salvează un drept de o valoare mult mai mare(întreruperea unei prescripţii prin acţiune
în justiţie, înscrierea unui privilegiu ori a unei ipoteci, somaţia).

Actul juridic de administrare este acel act juridic prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu(închirierea unui bun,
reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.)

Este act de dispoziţie acel act juridic ce are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală(vânzarea-cumpărarea, donaţia
etc.)

În funcţie de modul de formare, distingem între acte consensuale, solemne şi reale.

Actul juridic consensual este acel act juridic care se încheie prin simpla
manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă.

Actul juridic solemn este actul juridic pentru formarea căruia simpla manifestare
de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de
lege, această formă reprezentând o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic
civil(testamentul, donaţia, contractul de ipotecă).

Actul juridic real este acela care nu se poate forma în mod valabil decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea bunului, acestea luând naştere în mod
valabil în momentul predării bunului(împrumutul, depozitul, darul manual, gajul cu
deposedare etc.).

Acelaşi act juridic poate fi în anumite cazuri consensual iar în anumite cazuri
solemn(vânzarea unui teren).

Importanţa clasificării: în cazul actelor solemne, nerespectarea formei prevăzute


de lege atrage nulitatea absolută a actului; în ce priveşte încheierea actului solemn prin
mandatar, procura trebuie să îmbrace şi ea formă solemnă; modificarea actului solemn se
poate face tot printr-un act solemn; regimul probelor este diferit în cazul celor 3 categorii
de acte juridice.

După criteriul conţinutului lor, deosebim între acte juridice patrimoniale şi acte
juridice nepatrimoniale.

Actul juridic patrimonial este actul juridic ce are un conţinut evaluabil


pecuniar(drepturile reale şi drepturile de creanţă).

Actul juridic nepatrimonial este acel act juridic ce are un conţinut neevaluabil în
bani(înţelegerea părinţilor ca un copil din afara căsătoriei să ia numele tatălui/al
mamei/numele reunite).

În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, distingem între acte juridice
inter vivos şi acte juridice mortis causa.
Actul juridic între vii este actul juridic care îşi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului/autorilor săi.

Actul juridic pentru cauză de moarte este actul juridic de a cărui esenţă este
faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului(testamentul).

În raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic, actele


se clasifică în acte subiective şi acte condiţie.

Este act subiectiv acel act juridic civil al cărui conţinut este determinat prin
voinţa autorului/autorilor lui.

Este act condiţie actul juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în
privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme de la care
părţile nu pot deroga.

După legătura lor cu modalităţile, deosebim acte juridice pure şi simple şi acte
afectate de modalităţi.

Este pur şi simplu actul juridic care nu cuprinde o modalitate(termen, condiţie,


sarcină).

Este afectat de modalităţi actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o


condiţie ori o sarcină.

După raportul dintre ele, actele juridice se clasifică în acte principale şi acte
accesorii.
Actul principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a unui alt act juridic.

Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă depinde de soarta altui act juridic
principal(clauza penală, fidejusiunea, contractul de gaj etc.).

După legătura cu cauza, deosebim între acte cauzale şi acte abstracte.

Este cauzal actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei/scopului său; în
cazul în care scopul este imoral, ilicit sau lipseşte, actul va fi lovit de nulitate.

Este abstract actul juridic care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa
neimplicând analiza acestui element.

În raport de modalitatea încheierii actelor juridice, deosebim între acte juridice


strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentant.

Este strict personal actul care nu poate fi făcut decât personal, fără a putea fi
încheiat prin reprezentare(testamentul).

Majoritatea actelor se pot încheia atât personal cât şi prin reprezentant.

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice se clasifică în acte


civile numite şi acte civile nenumite.

Actele civile numite sunt acele acte care au stabilită o denumire de legea civilă,
având şi o reglementare proprie.

Actele civile nenumite sunt acele acte ce nu se bucură de o reglementare proprie


şi nici de o denumire proprie.
În funcţie de modul de executare a actelor, deosebim între acte cu executare dintr-
o dată şi acte cu executare succesivă.

Este cu executare dintr-o dată -uno ictu - actul juridic a cărui executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului.

Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp.

Importanţă: consecinţele neexecutării culpabile; efectele nulităţii; prescripţia


extinctivă.

Condiţiile actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele din care este alcătuit actul
juridic civil.

Clasificare condiţiilor actului juridic civil

În funcţie de aspectul la care se referă, distingem între condiţii de fond şi condiţii


de formă.

Condiţiile de fond sunt acelea care privesc conţinutul actului juridic civil, în timp
ce condiţiile de formă sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinţei.

După criteriul obligativităţii, condiţiile se împart în condiţii esenţiale, adică


acelea care sunt cerute pentru valabilitatea actului şi neesenţiale, adică acele condiţii care
pot fi prezente sau pot lipsi, fără să se pună în discuţie valabilitatea actului.

În funcţie de sancţiunea nerespectării lor, condiţiile se clasifică în condiţii de


validitate, a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil şi condiţii de
eficacitate, a căror nerespectare atrage, spre exemplu, inopozabilitatea actului juridic
respectiv.

Fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele trei criterii
amintite mai sus.

Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea de a încheia un act juridic reprezintă acea condiţie de fond şi esenţială


care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.

Regula este reprezentată de capacitatea de a încheia acte juridice, incapacitatea


reprezentând excepţia.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, ”nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.

Capacitatea este o stare de drept spre deosebire de discernământ, care este o stare
de fapt, discernământul putând exista, izolat, şi la o persoană incapabilă, după cum o
persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care să nu aibă discernământ.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută


de lege, iar textele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare.

După natura lor, incapacităţile de împart în incapacităţi de folosinţă şi


incapacităţi de exerciţiu.

După conţinutul sau întinderea lor, incapacităţile se clasifică în incapacităţi


generale(se referă la toate actele juridice) şi incapacităţi speciale(se referă doar la
anumite acte juridice).
După izvorul lor, incapacităţile se clasifică în incapacităţi stabilite de legea
civilă şi incapacităţi stabilite de legea penală.

În funcţie de modul în care operează, incapacităţile se împart în incapacităţi care


acţionează de drept şi incapacităţi care operează ca efect al unei hotărâri
judecătoreşti.

În funcţie de opozabilitatea lor, incapacităţile se clasifică în incapacităţi


absolute(împiedică încheierea valabilă a oricărui act juridic de către incapabil cu orice
altă persoană) şi incapacităţi relative(împiedică încheierea valabilă a actului juridic de
către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane.

În funcţie de finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în incapacităţi cu


caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului


juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în
exterior.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;

- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.


Prima condiţie – consimţământul să provină de la o persoană cu
discernământ – decurge din caracterul conştient al actului juridic civil. Subiectul de
drept trebuie să aibă puterea să aprecieze efectele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voinţă.

Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină este prezumată că are


discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu(minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub


interdicţie judecătorească)este prezumată că nu are discernământ fie datorită vârstei
fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.

Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare.

În cazul persoanei juridice nu se ridică probleme întrucât reprezentanţii acesteia


sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.

Pe lângă cazurile de incapacitate legale, există şi cazuri de incapacitate naturală


când persoana are discernământ, însă, în fapt este lipsită temporar de discernământ(beţia,
hipnoza, somnambulismul, mânia puternică).

Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage sancţiunea nulităţii


relative a actului respectiv.

A doua condiţie – consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce


efecte juridice – se desprinde din esenţa actului juridic, care reprezintă o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Această condiţie nu este îndeplinită atunci când:

- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, curtoazie sau pură
complezenţă;

- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă;
- manifestarea de voinţă este prea vagă;

- manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală cunoscută de destinatarul


acesteia.

A treia condiţie – consimţământul trebuie să fie exteriorizat – principiul


aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului – părţile sunt
libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. Simpla manifestare de voinţă este
necesară şi suficientă pentru ca actul juridic să se nască valabil din punct de vedere al
formei sale.

Există şi excepţii de la acest principiu, cum e cazul actelor solemne, când


manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială, de regulă, forma autentică.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit. De menţionat este


faptul că pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei(cazul actelor
solemne).

Se pune problema valorii juridice a tăcerii, în sensul dacă îşi găseşte sau nu
aplicarea în dreptul civil adagiul qui tacit consentire videtur(cine tace este de acord). În
principiu, în dreptul civil, tăcerea nu valorează consimţământ. Prin excepţie, tăcerea
valorează consimţământ în următoarele situaţii: când legea prevede expres acest lucru;
când părţile atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică prin voinţa lor expresă; când
tăcerea valorează consimţământ datorită obiceiului.

A patra condiţie – consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu de


consimţământ – este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa, leziunea.

Eroarea
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic.

După criteriul consecinţelor care intervin, eroare este de trei feluri: eroarea
obstacol, eroarea – viciu de consimţământ şi eroarea indiferentă.

Eroarea obstacol sau eroarea distructivă de voinţă este cea mai gravă formă a
erorii, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului ce urmează să se încheie
(error in negotio)- când o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte
crede că încheie un alt act juridic, fie asupra identităţii obiectului(error in corpore)
când o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în
vedere un alt bun.

În cazul erorii obstacol, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută deoarece
nu se formează acordul de voinţă, nulitatea absolută fiind sancţiunea care intervine în
cazul lipsei totale a consimţământului.

Eroarea – viciu de consimţământ reprezintă falsa reprezentare ce cade fie


asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului(error in substantiam) fie asupra
persoanei cocontractante(error in personam).

Eroarea viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv.

Când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, suntem


în prezenţa unei erori lezionare, care va fi supusă regulilor leziunii ca viciu de
consimţământ şi nu regulilor erorii ca viciu de consimţământ.

Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin


importante la încheierea actului juridic civil şi care nu afectează valabilitatea actului.

Eroarea indiferentă atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, dar poate
rămâne şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de 2 feluri: eroare de
fapt şi eroare de drept.

Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii de fapt la
încheierea actului juridic civil.

Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei


sau conţinutului unei norme juridice.

În ceea ce priveşte eroare de drept ca viciu de consimţământ, s-au format două


teorii: o teorie susţine inadmisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ în timp
ce a doua teorie apreciază că eroare de drept ar trebui să fie primită ca viciu de
consimţământ.

Argumentul invocat în sprijinul inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de


consimţământ este obligaţia cunoaşterii legii, astfel încât nu ar fi îngăduită apărarea
bazată de invocarea necunoaşterii legii – nemo censetur ingnorare legem.

În sprijinul soluţiei admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ pot fi


aduse ca argumente: art. 953 C.civ. care prevede nevalabilitatea consimţământului când
este dat din eroare, nefăcând distincţia între eroarea de fapt şi eroare de drept. Or, ubi lex
non distinguit nec nos distinguere debemus.

Jurisprudenţa şi majoritatea autorilor au apreciat că a doua teorie este susţinută de


dispoziţii legale, astfel încât au considerat că eroare de drept este viciu de consimţământ.

Structura erorii

În alcătuirea erorii intră un singur element, de natură psihologică - falsa


reprezentare a realităţii, probarea erorii ridicând dificultăţi reale. Eroarea poate fi probată
prin orice mijloc de probă, fiind vorba de un fapt juridic în sens restrâns.
Cerinţele erorii – viciu de consimţământ

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realităţii să fi fost hotărâtor


pentru încheierea actului juridic; dacă realitatea ar fi fost cunoscută, actul nu s-
ar fi încheiat;

- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar
ca partea cocontractantă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra
căruia poartă falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic
în cauză.

În cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale nu este necesar toate părţile să
se afle în eroare, fiind suficient ca una dintre părţi să se găsească în eroare.

Dolul

Constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic.

Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante la
încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Dolul incident este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o
reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.

Structura dolului

Dolul este alcătuit din 2 elemente şi anume un element obiectiv(material), care


constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a induce în eroare şi un element subiectiv,
ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un
anumit act juridic.

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ 2


condiţii:

- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

- să provină de la cealaltă parte.

Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care cere anularea actului juridic pe motiv
că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

Dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, fiind un fapt juridic stricto sensu.
Datorită elementului său material, proba dolului este mai uşor de făcut decât proba erorii.

Violenţa

Reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane


cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.

După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.

Violenţa fizică apare atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică
a persoanei ori bunurile sale.

Violenţa morală apare atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea,


cinstea ori sentimentele unei persoane.

În funcţie de caracterul ameninţării, distingem între ameninţare legitimă şi


ameninţare nelegitimă.
Ameninţarea legitimă nu constituie viciu de consimţământ.

Ameninţarea nelegitimă constituie viciu de consimţământ , atrăgând nulitatea


relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Violenţa ca viciu de consimţământ este alcătuită din 2 elemente: un element


subiectiv care constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate şi un element
obiectiv care constă în ameninţarea cu un rău.

Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie îndeplinite


cumulativ 2 cerinţe şi anume:

- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

- ameninţarea să fie injustă.

Leziunea

Reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită între


două prestaţii.

În ce priveşte structura leziunii, aceasta diferă în funcţie de concepţia care stă la


baza reglementării ei.

În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv,


constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii şi unul subiectiv, care constă în
profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte.

În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element, şi anume prejudiciul


material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.

Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă cu privire la structura leziunii.


Pentru anularea actului pentru leziune trebuie întrunite cumulativ următoarele
cerinţe:

- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;

- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;

- disproporţia de valoare să fie vădită.

În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca drept cauză de anulare, leziunea îi
priveşte pe minorii între 14 şi 18 ani. Potrivit art. 1165 C. civ., ”majorul nu poate, pentru
leziune, să exercite acţiunea în resciziune”.

De la regula stabilită în art. 1165 C. civ. există şi o excepţie, în sensul că majorul


va putea exercita acţiunea în resciziune în cazul în care, după ca a acceptat succesiunea,
succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui
testament, necunoscut în momentul acceptării.

Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele
cerinţe:

- să fie acte juridice de administrare;

- să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative;

- să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea


ocrotitorului legal;

- să fie lezionare pentru minor.

Leziunea poate conduce la 2 sancţiuni alternative şi anume:

- nulitatea relativă (acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea unui act
pentru leziune poartă denumirea de acţiune în resciziune);

- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.


Obiectul actului juridic civil

Prin obiectul actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care
sun ţinute.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească


următoarele condiţii generale:

- să existe;

- să fie în circuitul civil;

- să fie determinat sau determinabil;

- să fie posibil;

- să fie licit şi moral.

Există şi condiţii speciale cerute pentru anumite acte juridice:

- cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;

- să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege;

- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

Obiectul să existe.

Această condiţie este primordială pentru valabilitatea actului juridic civil, în sensul
că dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.

În cazul în care obiectul priveşte un bun, în analizarea acestei condiţii trebuie să se


cunoască următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiţia
nu este îndeplinită şi actul nu este valabil;

- bunul prezent în momentul încheierii actului face ca această condiţie să fie


îndeplinită;

- un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu excepţia unei
succesiuni viitoare, nedeschisă încă.

Obiectul să fie în circuitul civil

Bunurile inalienabile nu pot forma obiectul actului juridic civil. Prin bunuri aflate
în circuitul civil înţelegem acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau
despre bunuri care circulă în condiţii restrictive.

Încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor


restrictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului
juridic respectiv.

Obiectul să fie determinat sau determinabil

Această condiţie trebuie respectată indiferent în ce constă obiectul conduitei


părţilor- acţiune, abstenţiune, bun, Când obiectul constă în res certa condiţia este
îndeplinită prin ipoteză. Când obiectul constă în res genera condiţia este îndeplinită ori
prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii ori valorii, fie prin stabilirea unor criterii de
determinare, care se vor folosi la momentul încheierii actului.

Obiectul să fie posibil


Această condiţie este dată de regula nimeni nu poate fi obligat la imposibil- ad
imposibilium, nulla obligatio.

Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută. Dacă
imposibilitatea este relativă(pentru un anumit debitor), atunci obiectul actului juridic este
valabil.

Imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic.

Obiectul trebuie să fie licit şi moral

Acţiunea sau inacţiunea părţilor trebuie să fie în concordanţă cu legea şi morala.


Condiţia nu este îndeplinită şi actul va fi nul pentru obiect ilicit ori imoral când obiectul
este în contradicţie cu legea ori morala.

În actele constitutive sau translative de drepturi, se cere ca cel care se obligă


să fie titularul dreptului.

Această condiţie decurge din principul de drept potrivit căruia nemo plus juris ad
alium transfere potest, quam ipse habet- nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu
are ori la mai mult decât are.

În actele cu caracter personal, intuitu personae- se cere ca obiectul să constea


într-un fapt personal al debitorului.

Această condiţie decurge din caracterul personal al unor acte juridice precum
mandatul, antrepriza, în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere de către
cocontractant la încheierea actului juridic.
Existenţa autorizaţiei administrative

În cazul unor acte juridice care au ca obiect anumite bunuri, sub sancţiunea
nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia
administrativă prevăzută de lege.

Spre exemplu, legea privind regimul armelor şi al muniţiilor prevede că dreptul de


procurare, de deţinere sau, după caz de port sau folosire a armelor letale şi a celor neletale
supuse autorizării se dobândeşte de la data emiterii de către autorităţile competente a
autorizaţiei de procurare a armei şi/sau a permisului de armă.

Cauza actului juridic civil

Cauza sau scopul actului juridic civil reprezintă acel element al actului juridic civil
care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

În structura cauzei actului juridic civil intră scopul mediat şi scopul imediat.

Scopul imediat – causa proxima – numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe


principalele categorii de acte juridice civile, respectiv:

- în contractele sinalagmatice, cauza constă în prefigurarea mentală, de către


fiecare parte, a contraprestaţiei;

- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica;

- în actele reale, scopul imediat este reprezentat de prefigurarea remiterii


bunului;

- în contractele aleatorii, cauza imediată este riscul, adică prefigurarea unei


împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa unui câştig sau riscul unei
pierderi;
Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în cadrul unei anumite
categorii de acte juridice civile.

Scopul mediat – causa remota – numit şi scopul actului juridic, constă în motivul
determinant al încheierii unui act juridic civil, motiv care se referă fie la însuşirile unei
prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

Scopul mediat este un element concret şi variabil de la o categorie la alta, şi chiar


în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice.

Condiţii de valabilitate a cauzei:

- să existe;

- să fie reală;

- să fie licită şi morală.

Prima condiţie – cauza să existe – trebuie analizată raportat la următoarele aspecte:


trebuie deosebit scopul mediat de scopul imediat pe de o parte şi trebuie deosebite
cauzele lipsei de cauză pe de altă parte.

Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale


cauzei, atât scopul mediat cât şi scopul imediat lipsesc, deoarece în structura voinţei
juridice intră consimţământul şi cauza. În această situaţie, lipsa cauzei va atrage nulitatea
relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea care intervine în cazul lipsei de
discernământ.

Când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat, adică lipsei


contraprestaţiei în cazul contractelor sinalagmatice, lipsei predării bunului în cazul
actelor reale, lipsei riscului în contractele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în actele
cu titlu gratuit, sancţiunea aplicabilă va fi nulitatea absolută întrucât lipseşte un element
esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului
mediat.

A doua condiţiei a cauzei – să fie reală – este consacrată de dispoziţiile Codului


civil care dispun că ”obligaţia… fondată pe o cauză falsă… nu poate avea niciun efect”.
Cauza este falsă, deci nu este reală, atunci când există eroare asupra motivului
determinant(scopul mediat). Sancţiunea care intervine în cazul în care cauză este falsă
este nulitatea relativă.

A treia condiţie – să fie licită şi morală – este prevăzută expres de art. 966 C. civ.
care prevede că ”obligaţia nelicită nu poate avea niciun efect”. Cauza este ilictă atunci
când este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.

Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret.

Principiul consensualismului – simpla manifestare de voinţă este nu numai


necesară ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din
punctul de vedere al formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a
produce efecte juridice.

În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă de


împart în:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil – forma cerută ad
validitatem – nerespectarea ei atrage nulitatea actului;

- forma cerută pentru probarea actului juridic civil – forma cerută ad


probationem – nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii actului juridic
cu alt mijloc de probă;

- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi – nerespectarea acestei cerinţe


atrage inopozabilitatea faţă de terţi a actului juridic, în sensul că terţii pot
ignora actul juridic care nu le-a fost adus la cunoştinţă prin îndeplinirea
formalităţilor cerute de lege.

Forma cerută ad validitatem

Se caracterizează prin următoarele însuşiri: este un element constitutiv, esenţial


al actului juridic iar nerespectarea lui atrage nulitatea absolută a actului în cauză; este
incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, presupunând în toate cazurile
manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic
civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă cea autentică.

Pentru asigurarea formei ad validitatem, trebuie respectate anumite condiţii şi


anume:

- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;

- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma


specială;

- actul care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie, în principiu, să
îmbrace şi el forma solemnă.

Fac parte din categoria actelor solemne următoarele acte juridice civile:

- donaţia;
- testamentul;

- revocarea expresă a unui legat;

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;

- renunţarea expresă la succesiune;

- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor;

- convenţia de constituire a unui drept de ipotecă;

- actul de înstrăinare a unui teren, cu sau fără construcţii;

- contractul de arendare scris;

- exprimarea în scris de a dona organe, ţesuturi şi celule umane în scop


terapeutic;

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii;

- contractul de administrare a fondului forestier;

- contractul de constituire a garanţiei reale mobiliare;

- actul constitutiv al societăţilor comerciale;

- contractul de voluntariat;

Forma cerută ad probationem

Este obligatorie, nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii


actului cu alt mijloc de probă, reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o excepţie de
la principiul consensualismului.

Aplicaţii ale formei ad probationem:


- contractul de locaţiune;

- depozitul voluntar;

- tranzacţia;

- contractul de sponsorizare;

- acordul petrolier;

- contractul de asigurare;

- contractul de închiriere a locuinţelor;

- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi contractul de


reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

desemnează acea formalitate care este necesară pentru a face actul juridic opozabil şi
persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi
intereselor acestora.

Dintre principalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi,
sunt de menţionat:

- publicitatea imobiliară;

- publicitatea constituirii gajului;

- notificarea cesiunii de creanţă;

- înregistrarea în materia invenţiilor, inovaţiilor, desenelor şi modelelor


industriale;

- înregistrările şi publicitatea prevăzute de legea societăţilor comerciale;


- înscrierea în cartea funciară a contractelor de închiriere şi a cesiunilor de
venituri pe o perioadă mai mare de 3 ani etc.

Modalităţile actului juridic civil

Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
fie începerea fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor
civile.

După criteriul efectului său, termenul este de 2 feluri: suspensiv şi extinctiv.

Este suspensiv termenul care amână începutul exerciţiul dreptului subiectiv şi


executarea obligaţiei civile până la împlinirea lui.

Termenul extinctiv este acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului
subiectiv civil sau al executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui.

În funcţie de izvorul său, termenul este voluntar sau convenţional, adică stabilit
prin act juridic civil unilateral sau bilateral, legal, adică acel termen stabilit de lege şi care
face parte de drept din actul juridic, judiciar, termenul acordat de instanţa de judecată
debitorului.

În funcţie de titularul beneficiului termenului, deosebim între termen în favoarea


debitorului, termen în favoarea creditorului şi termen în favoarea ambelor părţi,
atât a creditorului cât şi a debitorului.

În funcţie de criteriul cunoaşterii, distingem între termen cert(termenul a cărui


împlinire este cunoscută) şi termen incert(termenul a cărui împlinire nu este cunoscută).

Efectele termenului

Termenul afectează doar executarea actului, nu şi existenţa sa.


Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă afectate de un termen suspensiv, au o existenţă
certă, adică ele există, de aici desprinzându-se următoarele consecinţe:

- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă, el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;

- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de


conservare a dreptului său;

- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat,


termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, în afara cazului în
care s-a prevăzut în mod expres contrariul;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la


debitor;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune


debitorului compensaţia;

- înainte de termen, creditorul nu este îndreptăţit să intenteze acţiunea oblică sau


pauliană;

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului


suspensiv;

Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi obligaţia corelativă.

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa


(naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.

După criteriul efectului, condiţia este de 2 feluri: suspensivă şi rezolutorie.


Condiţia suspensivă este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea
actului juridic.

Condiţia rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea


actului juridic civil.

După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării


evenimentului, condiţia este de trei feluri: cauzală, mixtă şi potestativă.

Este cauzală acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind
independentă de voinţa părţilor.

Condiţia mixtă este acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre
părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată.

Condiţia este potestativă dacă realizarea condiţiei depinde de voinţa uneia dintre
părţi. Condiţia potestativă este de 2 feluri: pură şi simplă.

Este pur potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
unei părţi. Este potestativă simplă acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa unei
părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminată.

Între condiţia pur potestativă şi condiţia potestativă simplă există diferenţă de


regim juridic; condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, iar condiţia pur
potestativă din partea creditorului este valabilă, în timp ce condiţia potestativă simplă este
valabilă atât în privinţa creditorului cât şi în privinţa debitorului, cu excepţia donaţiei.

După modul de formulare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.

Efectele condiţiei

Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil şi condiţia îşi produce
efectele retroactiv.
Pendente conditione – înainte de împlinirea condiţiei, condiţia suspensivă are
următoarele efecte:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

- debitorul nu datorează nimic(dacă ar face plata, poate cere restituirea plăţii);

- nu poate opera compensaţia;

- prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă;

- în actele translative nu se produce efectul translativ;

- creditorul este în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său;

- creditorul poate ceda dreptul său ca drept condiţional.

Eveniente conditione – dacă s-a realizat condiţia suspensivă, se consideră


retroactiv că actul juridic a fost pur şi simplu, decurgând următoarele consecinţe:

- plata făcută de către debitor rămâne valabilă;

- transmisiunile de drepturi condiţionale făcute de către titular se consolidează.

De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive eveniente conditione există şi


anumite excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai de la împlinirea condiţiei;

- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;

- actele de administrare rămân valabile;

- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.

În cazul în care condiţia nu se împlineşte, efectul care se produce constă în faptul


că părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul, adică actul nu
se naşte, de aici decurgând anumite consecinţe:
- prestaţiile efectuate trebuie restituite;

- garanţiile constituite se desfiinţează;

- drepturile constituite de cel care a înstrăinat se consolidează.

Pendente conditione – condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, actul


comportându-se ca fiind pur şi simplu. De aici se desprind următoarele consecinţe:

- creditorul poate cere debitorului să îşi execute obligaţia;

- debitorul sub condiţie rezolutorie al unui bun individual determinat suportă


riscul pieirii bunului;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite tot sub condiţie
rezolutorie.

Eveniente conditone, dacă s-a realizat condiţia rezolutorie, actul juridic se


desfiinţează cu efect retroactiv, intervenind următoarele consecinţe:

- părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate;

- dacă pendente conditione dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire


la bun, acestea se desfiinţează cu efect retroactiv, în timp ce drepturile
constituite de cel care a înstrăinat se consolidează.

De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există şi excepţii:

- riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul proprietar


sub condiţie rezolutorie, astfel încât el va fi ţinut să plătească preţul bunului cu
toate că, în momentul împlinirii condiţiei, dreptul său de proprietate dispare cu
efect retroactiv;

- actele de administrare făcute rămân valabile;

- fructele rămân ale dobânditorului sub condiţie rezolutorie;


- în actele cu executare succesivă, efectele împlinirii condiţiei rezolutorii se
produc doar pentru viitor.

În cazul în care condiţia rezolutorie nu se realizează, actul juridic se consolidează


definitiv, fiind socotit încă de la naştere ca pur şi simplu.

Sarcina reprezintă o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de


dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalităţi.

În funcţie de persoana beneficiarului, există 3 feluri de sarcină:

- sarcină în favoarea dispunătorului;

- sarcină în favoarea gratificatului;

- sarcina în favoarea unei terţe persoane.

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci


numai eficacitatea acestuia.

Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului juridic cu


titlu gratuit prin care a fost instituită.

Neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere


rezoluţiunea(revocarea) actului juridic sau a pretinde la obligarea la executarea în natură
a sarcinii.

Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile
la care actul dă naştere, le modifică ori le stinge.
Prin determinarea efectelor unui act juridic civil înţelegem stabilirea ori fixarea
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un
asemenea act.

O asemenea operaţiune, de determinare a efectelor actului juridic este necesară


deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic este evident, clar, ci dimpotrivă, el este
obscur din cauza unor cauze cum ar fi: neconsemnarea manifestării de voinţă într-un
înscris, greşita exprimarea a părţilor actului, folosirea unor termeni nepotriviţi.

În asemenea cazuri este necesar să se parcurgă anumite etape în cadrul cărora,


folosindu-se anumite reguli, se ajunge la determinarea conţinutului actului juridic civil.

Reguli de determinare a efectelor actului juridic civil

Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului


juridic civil, adică regula dovedirii actului.

Această fază prezintă o foarte mare importanţă practică deoarece dacă nu stabileşte
existenţa actului, nu se mai pune problema stabilirii efectelor sale(idem est non esse et
non probari).

Când există mijloace de probă suficiente şi concludente, odată cu dovedirea


existenţei actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale.

Există situaţii când, deşi existenţa actului juridic este neîndoielnică, efectele sale
nu apar cu claritate, menţinându-se îndoielile cu privire la conţinutul actului.

Într-un asemenea caz intervine a doua etapă, care constă în interpretarea


clauzelor actului.

Interpretare actului poate avea ca obiectiv: calificarea juridică a actului, stabilirea


înţelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii civile.
Calificarea corectă a actului juridic civil este de mare însemnătate în stabilirea
conţinutului său. Ca urmare a calificării se ajunge la una din următoarele concluzii:

- în speţă este vorba de un act juridic numit, astfel încât se vor aplica regulile
edictate special pentru acest tip de act;

- în cazul dat ne aflăm în cazul unui act juridic nenumit, acestuia urmând să i se
aplice regulile generale referitoare la contracte sau convenţii, iar nu regulile de
la actul juridic numit cel mai apropiat, întrucât acestea au caracter special.

În ceea ce priveşte regulile de interpretare a actului juridic civil, Codul civil


stabileşte, cu caracter supletiv, anumite reguli de interpretare, după cum urmează:

- actul juridic se interpretează după voinţa internă, reală, şi nu după sensul literal
al cuvintelor întrebuinţate;

- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, şi
acele efecte pe care legea, echitatea sau obiceiul dau obilgaţiei după natura
acesteia;

- clauzele obişnuite se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în


cuprinsul actului;

- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din
întregul act;

- dacă o clauză este susceptibilă de mai multe înţelesuri, ea se interpretează în


sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce nici
un efect;

- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura actului


juridic;
- clauzele se interpretează în favoarea celui care s-a obligat, adică în favoarea
debitorului – in dubio pro reo;

- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele pot fi doar acelea care pot
fi presupuse că părţile le-au vrut;

- când s-a folosit un exemplu pentru explicarea înţelesului unor clauze,


întinderea efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplul
dat.

Principiile efectelor actului juridic civil

Principiile efectelor actului juridic civil sunt următoarele: principiul forţei


obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii. Prin prisma efectelor sale,
actul juridic se caracterizează prin obligativitate, irevocabilitate şi relativitate.

Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda

Art. 969 alin. 1 C. civ. prevede: ”convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”.

Principiul în discuţie reprezintă acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit
căruia actul juridic civil legal întocmit se impune autorului/autorilor întocmai ca legea,
fiind obligatoriu, iar nu facultativ.

Excepţii

Reprezintă excepţii de la principiul forţei obligatorii cazurile în care efectele


actului juridic nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lui, aceste efecte fiind
ori mai restrânse ori mai întinse, independent de voinţa părţilor.

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic civil:


- cazul prevăzut de art. 1552 C. civ., respectiv: ”contractul de mandat încetează
prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea ori falimentul ori a mandantului ori a
mandatarului”;

- cazul prevăzut de art. 1439 pct. 3 C. civ. – ”contractul de locaţiune se


desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita
întrebuinţare”;

- art. 1563 C. civ. :”încetarea împrumutului de folosinţă din cauza morţii


comodatarului, dacă împrumutul s-a făcut cu luarea în considerare a persoanei
comodatarului” etc.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii:

- actul juridic civil este prelungit prin lege;

- efectele actului sunt amânate de o cauză ce suspendă executarea unui act cu


prestaţii succesive;

- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect
amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită
categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum
crize economice, conflicte militare etc.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Potrivit art. 969 C. civ., ”convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre
părţi, ci numai prin acordul părţilor”.

Principiul analizat poate fi definit ca fiind regula de drept potrivit căreia actului
bilateral nu i se poate pună capăt prin voinţa uneia dintre părţi, iar actului unilateral nu i
se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă din partea autorului actului.
Excepţii

Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil acele cazuri


în care actului bilateral i se pune capăt prin voinţa unei părţi iar actului unilateral prin
voinţa autorului său.

Excepţii în cazul actelor bilaterale

- revocarea donaţiei între soţi;

- denunţarea contractului de locaţiune cu durată nedeterminată;

- revocarea mandatului de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat;

- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;

- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar;

- încetarea acordului petrolier prin renunţarea din partea titularului acestuia etc.

Excepţii în cazul actelor unilaterale

- legatul;

- retractarea renunţării la moştenire, care poate avea loc dacă nu a expirat


termenul de opţiune succesorală;

- revenirea asupra acceptării tacite ori exprese a moştenirii, în cazul în care


succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate prin
descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării;

- revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt;

- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar etc.


Principiul relativităţii efectelor actului juridic

Potrivit art. 973 C. civil, ”convenţiile făcute nu au efect decât între părţile
contractante”.

Acest principiu poate fi definit ca regula potrivit căreia actul produce efecte numai
faţă de autorii/ autorul acestuia, actul neputând să profite sau să dăuneze altor persoane –
res inter alios acta, aliis neque necere, neque prodesse potest.

Noţiunea de parte – partea reprezintă persoana care încheie actul juridic civil, fie
personal, fie prin reprezentant, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele
actului întrucât a exprimat un interes personal în acel act.

Din punct de vedere juridic, parte nu este numai persoana care încheie direct şi
personal actul juridic civil, ci şi aceea care încheie actul prin reprezentantul său.

Părţile reprezintă categoria de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce
efectele în virtutea principiului relativităţii.

Noţiunea de având-cauză – persoana care, deşi nu a participat la încheierea


actului, totuşi suportă efectele acestuia datorită legăturilor sale juridice cu părţile actului.

Există 3 categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu


universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de


avânzi-cauză deoarece diferenţa dintre aceştia este cantitativă şi nu calitativă.

Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc un patrimoniu, adică o


universalitate(moştenitorul legal unic, legatarul universal, persoana juridică dobânditoare
a unui patrimoniu ca efect al comasării).
Succesor cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu(moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică dobânditoare
a unei părţi din patrimoniu în urma divizării.

Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt
continuatori ai personalităţii autorilor lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau
o fracţiune dintr-un patrimoniu.

Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de avânzi-cauză constă în


aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei; în principiu,
aceşti succesori preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului, respectiv o parte din ele.

Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc un anumit drept,


privit individual(cumpărătorul, donatorul, legatarul cu titlu particular etc.)

În cazul succesorului cu titlu particular, calitatea acestuia de având-cauză nu se


apreciază în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept, ci în raport cu actele
anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept ori bun, încheiate cu alte persoane,
respectându-se şi cerinţele de publicitate, dacă legea impune acest lucru.

Dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns
legate de dreptul dobândit; să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui
cu alte persoane; să fi fost respectate formalităţile cerute de lege pentru acel act juridic.

Creditorii chirografari – sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru


creanţa lor, creanţa fiind garantată doar cu un drept de gaj general.

Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză întrucât ei suportă influenţa actelor


juridice patrimoniale încheiate de debitorii lor cu alte persoane, prin care activul
patrimonial sau gajul general se măreşte sau se micşorează.
Calitatea de având-cauză a creditorilor chirografari încetează faţă de actele
încheiate de debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte, creditorii fiind
îndreptăţiţi să exercite acţiunea revocatorie/pauliană ori acţiunea în declararea simulaţiei.

Noţiunea de terţ-terţul este persoana străină de actul juridic.

Excepţii de la principiul relativităţii

Constituie excepţii de la principiul relativităţii acele cazuri în care actul juridic


civil ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului.

Excepţii aparente de la principiul relativităţii

Situaţia avânzilor-cauză

Producerea efectelor actului juridic faţă de avânzii-cauză nu reprezintă excepţie


reală de la acest principiu pentru motivele arătate la analizarea noţiunii de avânzi-cauză.

Promisiunea faptei altuia

Constă în convenţia pe care o parte, promitentul, se obligă faţă de cealaltă


parte,creditorul promisiunii, să determine pe o a treia persoană, terţ, să încheie, să adere
ori să ratifice un act juridic.

Şi promisiunea faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă şi nu una reală de la


principiul relativităţii deoarece promitentul promite propria lui faptă, iar această
promisiune nu îl obligă pe terţ la convenţie, terţul devenind obligat numai prin voinţa sa.

Reprezentarea

Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană încheie un act juridic în


numele şi pe seama unei alte persoane, efectele actului juridic producându-se direct în
persoana celui reprezentat.
Această excepţie nu este reală deoarece în cazul reprezentării convenţionale,
reprezentatul este parte în actul juridic încheiat. În cazul reprezentării legale, dreptul de a
reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul altcuiva, fără voia reprezentantului.

Acţiunile directe

Constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei


persoane cu care reclamantul nu se află în relaţii contractuale, reclamantul fiind în relaţii
contractuale cu o persoană cu care şi pârâtul se află în relaţii contractuale.

Simulaţia

Reprezintă operaţiunea juridică prin care printr-un act juridic public, aparent,
denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un înscris
ascuns, secret, dar adevărat. Actul ascund trebuie să se încheie concomitent sau înainte de
încheierea actului public.

Simulaţia poate îmbrăca trei forme: actul fictiv(actul public e încheiat numai de
formă, fiind contrazis de actul ascuns, numit şi contraînscris), actul deghizat(în actul
public se indică un anumit act, pe când în actul secret se indică adevăratul act) şi
interpunerea de persoane(numai prin actul secret se determină adevăratele părţi, altele
decât cele din actul public.

Excepţia reală de la principiul relativităţii

Stipulaţia pentru altul reprezintă actul bilateral prin care o parte, stipulantul,
convine cu cealaltă parte, promitentul, ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie în
favoarea unei a treia persoane, terţ beneficiar, care nu participă la încheierea actului nici
personal şi nici prin reprezentare.