1.

Aspecte unice în managementul cercetarii și dezvoltarii

Organizațiile de cercetare-dezvoltare sunt diferite de alte organizații datorita oamenilor care
lucrează în astfel de organizații, ideilor care sunt generate, fondurilor de cercetare care sunt
obținute, precum și de cultura organizației. Aceste patru elemente-oameni, idei, fonduri, și
cultura, sunt elementele de bază ale unei organizații de cercetare și dezvoltare.
a.Oamenii
Oamenii din organizații de cercetare și dezvoltare în mod normal ar trebui sa fie absolventi de
specialitate și cu un nivel ridicat de aptitudini. Acestia sunt incurajati in perioada de formare
profesionala de a lucra în mod autonom și de a arata o inițiativă considerabila. Au fost
identificate patru trasaturi de personalitate diferite:
•Tipul creativ. Tipurile creative sunt generatoare de idei, familiarizati cu rezolvarea
problemelor abstracte și au o preferinta pentru a lucra singuri.
•Tipul antreprenorial. Persoanele antreprenoriale pot gestiona bine riscurile dand în acelasi
timp profitabilitate unui produs sau prioritate unui proiect mare.
•Tipul analitic. Oamenii analitici fac totul complex și preferă să aibă ordine și organizare,
evitând totodată riscul.
•Tipul dezvoltator. Persoanele orientate spre dezvoltare, au tendința de a gravita spre
proiecte de echipă și a menține un nivel ridicat de activitate în timp ce coopereaza cu alții.
Problema specializarii este, de asemenea legata atât persoană cat și de mediu. Unii oameni
sunt specializati, în timp ce alții preferă să fie generaliști. Unele medii încurajeaza, iar unele
descurajeaza specializarea. Literatura de specialitate sugerează că personalul de succes din
cercetare-dezvoltare nu este supraspecializat. Ei sunt interesați de mai multe subiecte și sunt
capabili să vorbească cu usurinta despre problemele lor cu alte persoane. Specializarea poate
fi tolerata în fazele incipiente ale unei cariere, dar mai târziu este nevoie de abilitatea de a
vorbi în mod constructiv cu o gamă largă de colegi.
La selectarea membrilor unei echipe de cercetare-dezvoltare, este de dorit să se urmareasca
talentul managerial. Deoarece astfel de talent este în general rar în rândul persoanelor foarte
tehnice, atunci când este descoperit acesta trebuie să primească o atenție specială. În timp ce
competența tehnică este extrem de importanta în randul managerilor organizațiilor de
cercetare-dezvoltare, capacitatea de a lucra cu oamenii este de asemenea deosebit de
importanta. Este de asemenea de dorit de a alege o forță de muncă diversificata. Este nevoie
de antreprenori, lideri de proiect, portari, traineri, oameni de relații publice, etc. Ar trebui să ia
în considerare un mix de oameni, precum și faptul că, condițiile se schimbă și ce este de
actualitate astăzi numai este de actualitate sau finantabil peste 10 ani. Cu un mix suficient de
oameni, organizațiile de cercetare și dezvoltare, ar putea sa supraviețuiască în perioadele de
schimbare radicală. Diversitatea în cadrul organizațiilor de cercetare-dezvoltare este o altă
problemă crucială.
b.Ideile
Ideile într-o organizație de cercetare și dezvoltare sunt generate printr-o rețea de comunicații
unică și facilitată de etosul unei comunități științifice. Pentru idei generatoare, personalul
trebuie să fie competent tehnic într-unul sau mai multe domenii și sa aiba capacitatea de a
conceptualiza. Acestia trebuie să fie obisnuiti cu gândirea abstractă și sa aiba un real interes
pentru cercetare și dezvoltare.
c.Fondurile
Sursele de finanțare pentru organizațiile de cercetare-dezvoltare sunt diferite de cele pentru
orice alta organizatie similara. Sunt necesare fonduri pentru personal, echipamente, birouri si
spatii de laborator, biblioteci, calculatoare, delegatii, consumabile, etc. Pentru a menține
excelența în cercetare, este necesar de a atrage oameni de stiinta talentati si e nevoie de
laboratoare bine echipate. Nimic din toate astea nu este posibil fără sprijin financiar suficient.
Acest sprijin financiar, cuplat cu beneficii de productivitate din cercetare dă organizațiilor de
R & D o caracteristica unica.
d.Cultura
Cultura unei organizații se referă atat la elemente obiective, cat și subiective. Pentru o
organizație de cercetare și dezvoltare, elemente obiective, cum ar fi instalații de laborator de
cercetare si echipamente de birou și clădirile sunt diferite de cele ale altor organizații.
Elementele subiective, cum ar fi reguli, legi, proceduri standard de operare, ipoteze, valori și
norme pentru o organizație de cercetare și dezvoltare sunt, de asemenea, diferite.
Cultura și alte elemente variaza de la o organizație de cercetare și dezvoltare la alta; cu toate
acestea, ca un grup, organizațiile de cercetare-dezvoltare, în general, posedă caracteristici
unice.
Managementul organizațiilor de cercetare-dezvoltare este destul de dificil. Este dificil de a
coordona numeroase persoane care se organizeaza să lucreze autonom. Cu toate acestea nu le
putem lăsa complet singure, deoarece organizația are obiective pe care personalul său trebuie
să le îndeplinească. Este greu sa ai idei, fonduri, climatul potrivit la momentul potrivit și locul
pentru a produce un produs de cercetare de calitate superioara. În sens real, rolul managerului
de C & D este acela de a crea climatul potrivit pentru cercetare. Un cercetător de prim rang, in
mediul corespunzator, cu finanțare adecvată, poate să vină cu idei importante. Asigurarea
unei culturi organizationale adecvate este complexă. Un manager trebuie să selecteze oameni,
sa-i puna pe pozitiile potrivite, sa constitue echipe, sa faca team building, sa contribuie la
dezvoltarea normelor, rolurilor și standardelor de operare, proceduri care vor duce la niveluri
ridicate de inovare. O organizație trebuie să fie dezvoltata, lucru care va permite oamenilor să
fie maxim creativ. Recompensele trebuie să fie furnizate în așa fel încât oamenii vor fi
motivați să lucreze din greu și să caute excelenta. Managerul trebuie să știe cum să conducă,
cum sa reduca conflictele, și cum să obțineți un avantaj maxim cu resursele de care dispune.

2. STRATEGIA ORGANIZATIILOR DE CERCETARE-DEZVOLTARE (C & D)

Definitie strategia organizatiilor de cercetare-dezvoltare

Managementul strategic este un proces de gândire conștient în care indivizii și organizațiile au
stabilit obiective precum și mijloacele prin care ele pot fi atinse.
La nivelul cel mai de bază, strategia constă din:
• Obiective, care descriu ceea ce organizația dorește să realizeze precum si momentul când
doreste să le atingă
• Politici, care sunt liniile directoare generale de organizare ulterioara
• Programe, care sunt pas cu pas secvențe de acțiune care, în liniile directoare, ajută o
organizație să își atingă obiectivele.
În timp ce unele elemente ale strategiei sunt comune tuturor organizațiilor, indiferent dacă
acestea accentuează inovația tehnologică, organizațiile de cercetare și dezvoltare trebuie să
adapteze elementele de strategie-obiective, politici și programe-la situația lor particulara.
O strategie este nimic mai mult decât un angajament la un model de comportament menit să
câștige o competiție. Strategia Apple, de exemplu, este de a dezvolta produse ușor de utilizat,
estetice, plăcute, care se integrează perfect cu un sistem mai larg de dispozitive în lumea
digitală a consumatorului. Această strategie oferă o orientare de ghidare pentru o gamă largă
de decizii de afaceri Apple, cum ar fi selectarea de noi proiecte de C & D, proiectarea
produselor, componența echipelor de proiect, alegerea furnizorilor, accentul campaniilor de
marketing, structura de vânzare cu amănuntul, și chiar angajarea de oameni. Strategia
presupune un model de comportament cu privire la toate aceste decizii.
Există trei scopuri esențiale (și cerințe) pentru o strategie bună. O strategie bună prevede
consistență, coerență, și aliniere.
a. Constistenta: avantajul nu este rezultatul unei singure decizii, ci mai degrabă rezultatul
cumulat a unei serie de decizii, acțiuni și comportamente în timp. O strategie bună oferă un
cadru pentru luarea deciziilor consistente în timp ce se atinge obiectivul dorit.
b. Coerența: Într-o organizație complexă, multe decizii luate în fiecare zi pot modela
capacitățile competitive (cine este angajat si promovat, care proiecte sunt finanțate, care piese
sunt cumpărate, care sunt partenerii angajati pentru colaborare, etc.). Aceste decizii sunt
adesea luate în colțuri îndepărtate ale organizației (și în prezent, în diferite părți ale globului).
Strategia prevede un mecanism de integrare pentru a asigura ca aceste decizii tactice sunt
coerente. Fără o strategie, este imposibil de a realiza coerența. Organizațiile incearca uneori să
compenseze o strategie slaba prin crearea de comisii și altele mecanisme de comunicare
pentru a se asigura ca deciziile sunt respectate. Dar astfel de dispozitive sunt un substitut slab
și ineficient pentru o strategie buna si clară.
c. Alinierea: Organizații prospera atunci când strategiile lor sunt aliniate la realitățile
mediului sau contextului organizațional în care își desfășoară activitatea. O organizație de
cercetare și dezvoltare trebuie să aibă o strategie care este aliniata la strategia mai largă de
afaceri a organizației în care își desfășoară activitatea.
La nivel fundamental, strategia este formulată prin identificarea amenințărilor
și oportunităților în mediul unei organizații, analiza punctelor forte si slabe ale organizatiei, și
apoi prin crearea unei directive strategice (obiective, politici și programe) care folosesc, se
bazează sau perpetueaza aceste puncte forte si slabe. Analiza SWOT a devenit un sprijin de
formulare a strategiei. Aceasta presupune identificarea punctele slabe și forte interne ale unei
organizații, precum și oportunitățile și amenințările din mediul unei organizații. O schimbare
subtilă, dar importantă în această analiză, este recomandată. În cazul în care punctele forte și
slabe sunt identificate înainte de tendințele externe, o organizație este încurajata să definească
mediul său în ceea ce privește abilitățile și deficiențele sale actuale. Astfel, tendințele
importante pot fi neglijate. Prin urmare, în practică, analiza de mediu ar trebui să preceadă
analiza internă (de exemplu, SWOT devine OTSW).
Definirea competențelor de bază este esențială pentru formularea strategiei. Acestea sunt un
set de competențe corporative și seturi de cunoștințe, care creează unic și pe termen lung
valoare pentru client. Aceste competențe ar trebui să fie cele în care organizația poate domina,
sunt adaptabile si, prin urmare, durabile, și sunt încorporate în valoarea și sistemele
manageriale. Competențele de bază duc la maximizarea randamentului resurselor interne,
concentrându-se pe ceea ce compania face cel mai bine, fortificarea barierei împotriva
concurenței prezente și viitoare, precum și atragerea celor mai buni oameni.
1. Elemente ale strategiei de C&D
Strategia de cercetare-dezvoltare, la fel ca toate strategiile, trebuie să înceapă cu întrebarea:
cum putem castiga? " Planul de joc "pentru o organizație de cercetare și dezvoltare poate fi
impartit în 4 nivele strategice: arhitectură, procese, oameni și portofoliu. Împreună, deciziile
adoptate în fiecare din aceste categorii constituie strategia de cercetare și dezvoltare
a. Arhitectura se refera la setul de decizii în jurul modului în care organizatia de C & D este
structurata atât organizatoric și geografic. Această categorie include decizii, cum ar fi
centralizare versus descentralizare a unitatii de C & D, mărimea, localizarea, focusarea pe
unități de cercetare-dezvoltare, dacă organizatiile de cercetare-dezvoltare raportează unități
de afaceri sau sunt autonome, dacă cercetarea este organizatoric separata de dezvoltare, gradul
de cercetare și dezvoltare privind resurse externe și parteneriate. Nu există o arhitectură unică
pentru o organizație de cercetare și dezvoltare.
b. Procesele sunt căi formale și informale prin care care C & D se realizează. Această
categorie include opțiuni cu privire la sistemele de management de proiect, gestionarea
proiectelor, secvența și fluxul de sarcini critice de proiect, calendarul de clienți, precum și
valorile și indicatorii utilizați pentru a urmări proiecte. De prea multe ori, anumite tipuri de
procese de dezvoltare sunt considerate ca "cele mai bune practici", când, de fapt, procesul de
proiectare depinde de strategia generală de cercetare și dezvoltare. Se ia in considerare
posibilitatea de a alege între un proces de cercetare și dezvoltare foarte "structurat" (cu
procedurile bine determinate, puncte de atac, etc.) și un proces mai "flexibil". Care este mai
bun? Aceasta depinde de obiectivele de cercetare și dezvoltare, precum și de alte opțiuni. O
organizație de cercetare și dezvoltare care lucreaza pe tehnologii foarte noi (și extrem de
incerte) poate avea nevoie de mult mai multă flexibilitate in proces, astfel încât să poată avea
posibilitatea de a explora și repeta. În schimb, în cazul în care cercetarea și dezvoltarea trebuie
să fie strâns coordonată cu alte funcții (cum ar fi de fabricație), sunt necesare procese mai
bine specificate.
c. Oamenii sunt în mod evident un aspect extrem de important al unui sistem de cercetare și
dezvoltare. În ciuda utilizarii tot mai mare de instrumente sofisticate, simularii pe calculator,
si automatizarii, cercetarea-dezvoltarea este încă un proces intens de muncă. Astfel, alegerile
de resurse umane - cum ar fi mixul de generaliști vs. specialiști, stilurile de lucru, alegerea
unei cariere, politicile de promovare si concediere, etc.- au un impact semnificativ asupra
performanței cercetarii-dezvoltarii. Nu exista o singura strategie buna de resurse umane
pentru cercetare și dezvoltare.
d. Portofoliul se referă la alocarea resurselor in diferite tipuri de proiecte de cercetare și
dezvoltare, precum și criteriile utilizate pentru a sorta, prioritiza și selecta proiectele.
Portofoliul de cercetare-dezvoltare ar trebui să reflecte prioritățile strategiei de cercetare și
dezvoltare. De exemplu, o companie farmaceutica care "intenționează să câștige" prin
descoperirea propriilor medicamente de primă clasă ar trebui să aibă un portofoliu de alocare
foarte diferit fata o companie care încearcă să câștige prin dezvoltarea de medicamente din
clasele deja existente..
3. CREATIVITATEA

1. Definitia creativitatii. Atributele creativitatii. Definitia si atributele creativitatii.

Creativitatea este privită în mod diferit în diferite discipline: în educație este numita
innovatie, în afaceri spirit antreprenorial, în matematică este adesea echivalată cu rezolvarea
unei probleme, și în muzică, este cunoscuta ca” performanță" sau "compoziție ". Un produs
creativ in diferite domenii se măsoară în raport cu normele din domeniu, cu propriile sale
reguli, abordări și concepții de creativitate
Creativitatea este definita ca fiind capacitatea de a produce idei noi și originale. Cu toate
acestea, noutatea nu este suficienta pentru a clasifica o soluție ca fiind ceva original. Ideea
este de a avea un scop specific și de a rezolva o problemă determinată. Un exemplu foarte bun
de creativitate este dat de Barron (1969), care discută majoritatea testelor ce sunt disponibile
si care pretind ca măsoara creativitatea. Aceste teste nu se concentrează în mod specific
asupra personalului de cercetare-dezvoltare. Cu toate acestea, atributele sunt cele pe care
Barron și alții le-au descoperit în cercetările lor cu oameni creativi. În acest studiu s-au
obținut nominalizări de persoane creative din diferite profesii și s-au studiat aceste persoane.
Ei au descoperit o serie de atribute frecvent asociate cu creativitatea. Din cele peste 30 de
atribute, cele semnificative sunt:
•Fluenta conceptuala (capacitatea de a-și exprime ideile bine și reformularea ideilor)
•Abilitatea de a produce un număr mare de idei rapid
•Capacitatea de a genera idei originale și neobișnuite
•Abilitatea de a separa sursa (cine a spus) de continut (ce a spus) în evaluarea informațiilor
•Capacitatea de a iesi in evidenta si de a fi un pic deviant de alții
•Interesul în fata unei probleme
•Perseverența în probleme ulterioare oriunde s-ar duce
•Dorința de a petrece timpul analizand și explorand
•Valorificarea problemelor intelectuale și cognitive

Studiile de creativitate indică faptul că oamenii de știință cei mai creativi sunt cei care au avut
mentori creativi. De exemplu, cei mai multe laureati ai premiului Nobel au studiat cu laureații
anteriori sau au avut oamenii din jurul lor care i-au inspirat. Inteligență nativă este importantă,
dar trebuie să se potrivească cu lumea socială a savantului. Pentru a fi creativ, trebuie să fii
înconjurat de oameni creativi. Vârsta este legată de creativitate destul de diferit. De exemplu,
matematicieni fac contribuțiile majore la inceputul carierei lor; cercetatorii din stiintele
sociale fac acest lucru mult mai târziu, și filosofi ajung obicei destul de tarziu in vârful
carierei. Persoanele în vârstă nu sunt la fel de creative ca oameni de stiinta mai tineri, dar asta
nu este pentru că ele nu mai sunt capabile să genereze idei noi, ci pentru că sunt distrași de
alte activitati (activități de administrare, scrisori de recomandare, prelegeri publice s.a.) De
asemenea, ei nu sunt dispuși să își asume riscuri în aceeași măsură ca și oameni de știință mai
tineri.

2. Persoana creativa și munca de creație

Atributele persoanei creative includ sa faca ceea ce altii cred ca este imposibil. Persoana
creativa pune sub semnul întrebării principiile de bază la care subscrie toată lumea. Sternberg
și Lubart susțin că există cinci resurse personale necesare pentru munca de creatie:

1. Inteligenta. Un I.Q. f mic nu este de ajutor în generarea de idei noi, dar nu este nevoie de
un IQ urias pentru de a fi creativ. Există multe exemple de persoane cu o inteligenta modesta
care sunt persoane fizice extrem de creative și persoane extrem de inteligente, care nu sunt
creative.

2. Cunoașterea. Unii oameni trebuie să știe ce au făcut alții pe aceiasi temă, dar nu trebuie să
știe totul. De fapt, dacă cineva încearcă să știe totul, o să-și petreacă tot timpul disponibil
citind literatura de specialitate decât de a veni cu noi perspective.

3. Personalitatea. Pentru a fi creativ omul trebuie să fie dispus să riște si de asemenea dispus
să fie ridiculizat, deoarece multe idei creative sunt catalogate de oamenii obișnuiți ca fiind
ridicole. De exemplu, înainte ca teoria cum ca bacteriile provoaca infecții sa fie dezvoltata,
Ignaz Semmelweiss, un medic-cercetător maghiar, a sugerat ca pacientii din maternități ar
putea muri din cauza germenilor de pe mâinile nespălate ale medicilor. Această idee a fost
ridiculizata chiar și după ce s-a demonstrat că prin măsurile sale stricte de igienă el a redus
dramatic rata de mortalitate din maternitati. De asemenea, ajută să nu fii arogant, pentru că
aroganța reduce șansele ca altii vor accepta ideea. Un alt atribut este că oamenilor creativi le
place să-si faca propriile reguli pentru a obține anumite lucruri.
4. Motivarea. Persoanele creative au energie mare și genereaza multe idei. Au sarcini
concentrate și sunt absorbite în ceea ce fac. Acestia iubesc ceea ce fac. Ei nu sunt angajati de
la 8 la 17, ci lucrează zi și noapte pentru problema lor. Din moment ce acestia produc mult, o
parte din ceea ce produc are șansa de a fi valoros. Oamenii care produc puțin au o șansă foarte
mică de a produce ceva valoros.
5. Mediul potrivit. Persoanele creative au nevoie de supervizori, care sa îi ajută să găsească
cele mai bune conditii de munca. De exemplu, unii oameni sunt mai creativi atunci când sunt
cu alte persoane, dar majoritatea sunt mai creativi atunci când sunt singuri. Un supraveghetor
bun poate detecta ce condiții sunt cele mai bune pentru omul de știință și va asigura aceste
condiții.

Aceste cinci atribute trebuie să aibă o valoare minimă pentru ca o persoană să fie creativa. Nu
este necesar ca fiecare dintre ele să fie la un nivel extrem de ridicat. Oamenii pot compensa un
atribut mai redus cu unul mai ridicat.
 3. Fazele creativitatii

Fazele creativitatii sunt urmatoarele:

a. Prepararea sau pregătirea este o etapă complexă şi uneori chiar decisivă, în care au loc:
- observaţia şi sesizarea problemei;
- analiza şi definirea problemei, pentru a clarifica necesitatea creativităţii;
- strângerea materialului informaţional, de preferinţă cât mai variat;
- formularea de ipoteze preliminare, restructurarea materialului şi apariţia primelor soluţii.
Originalitatea are un rol important în căutarea preliminară de soluţii. Trebuie să se renunţe la
modele tradiţionale, la restricţii iluzorii, pentru a nu bloca creativitatea.
b. Incubaţia este etapa de aşteptare, în care activitatea se desfăşoară preponderant în plan
mintal, preconştient, cu grad mai mare de libertate şi flexibilitate. Persoana este aparent
pasivă, dar mintal realizează operaţii de combinare şi sinteză între informaţiile deja stocate şi
cele noi.
c. Iluminarea este momentul central al creaţiei, bazat pe etapele anterioare. Ideea, soluţia la o
problemă apare brusc, fără intervenţia unei persoane, prin asociaţii, analogii între domenii. Se
poate produce în stări conştiente sau mai puţin conştiente (somn, trezire). Este facilitată de
unele condiţii cum sunt: ambianţă plăcută, linişte, singurătate, capacitate de transpoziţie.
d. Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor. Pentru
domeniul tehnico-ştiinţific, verificarea se realizează în trei faze, prin:
- proiectul pentru materializarea ideii într-o soluţie tehnică reală;
- execuţia, sau realizarea fizică la nivel de laborator;
- experimentele pentru confirmarea practică a realizării ideii.
Finalizarea ideilor creatoare necesită eforturi mari spirituale, fizice şi susţinere financiară.
O intelegere care oferă brusc o nouă perspectivă poate veni după incubare. La un moment dat
în această secvență, trebuie să treacă de la ideile generatoare la critica lor. Trebuie să se
selecteze ideea ce va fi vândută la comunitatea științifică. Asta înseamnă că, critica,
îmbunătățirea, extinderea, condensarea, cernerea, combinarea, corectarea, și testarea sunt
toate ingrediente importante ale creativitatii. Acestea trebuie să vină la momentul potrivit,
după ce ideile au fost generate. În timpul fazei de critica, este important să se comunice cu ale
persoane pentru a vedea cum va fi acceptata o perspectivă sau ideile pentru diferite segmente
de public.

4. INOVAREA

1. Definitie
Termenul de inovație este derivat din termenul latin „innovatus”, ceea ce înseamnă a reinoi
sau a schimba. În timp ce noutatea și schimbarea sunt concepte cheie, definițiile
contemporane subliniaza de multe ori aplicarea de idei noi, dar nu întotdeauna, într-un sens
comercial.
Inovația a fost și continuă să fie un subiect important de studiu pentru un număr diferit de
discipline, inclusiv economie, afaceri, inginerie, stiinta, și sociologie. În ciuda faptului că
inovarea a fost studiata într-o varietate de discipline, termenul este de multe ori gresit înțeles
și poate fi uneori confundat cu termeni cum ar fi schimbare, invenție, design, și creativitate.
Majoritatea oamenilor pot oferi exemple de produse inovatoare, cum ar fi iPod-ului sau PC-ul,
dar puțini pot defini în mod clar aspectele inovatoare ale acestor produse. Printre
academicieni există o diferență de opinie cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat inovarea
pe termen lung.
Există multe definiții ale inovării. Una dintre cele mai complexe definiții este următoarea:
Inovarea este aplicarea de tehnici si instrumente practice care duc la schimbări ale produselor,
proceselor și serviciilor si care au ca rezultat introducerea de ceva nou pentru organizatie,
aduc beneficii clienților și contribuie la o mai buna cunoaștere a organizației .

2. Concepte asemanatoare inovarii

Inovarea este adesea folosita în legătură cu termeni cum ar fi invenția, creșterea, creativitatea,
design-ul, exploatarea, schimbarea, esecul, spiritul antreprenorial, clienții, cunoasterea și
societatea.

a. Inovarea și invenția
Inventia este un termen des folosit în contextul inovării. Inventia are definitie separata în
dicționar și este definită după cum urmează (New Oxford Dictionary of English).: Crearea de
ceva nou, care nu a existat niciodată înainte. Inventia nu trebuie să îndeplinească nici o nevoie
utilă clientului și nu trebuie să includă exploatarea conceptului pe piață. Inovarea diferă de
invenție prin aceea că ea este mai mult decât crearea de ceva nou, ea incluzand exploatarea în
beneficiul consumatorului si un plus de valoare pentru consumatori. Inventia este adesea
măsurată ca abilitatea de a breveta o idee. Dacă acest lucru poate fi realizat, atunci este o
invenție. Succesul sau eșecul unei invenții nu depinde doar de ideile alese de organizație, dar
și de cât de bine sunt gestionate si de punere în aplicare a acestora. Inventia este de multe ori
crearea a ceva care nu a fost încă cerut de către un client. Numeroase invenții nu conduc la
inovare, deoarece acestea nu sunt aduse in piata. În cazul în care o invenție pot fi exploatata și
transformata într-un beneficiu pentru consumator, atunci aceasta devine o inovație. Pe de altă
parte, există multe inovații care nu necesită invenție.

a. Inovarea și creșterea
Inovația poate fi privita ca un efort final și concentrat pentru a obține schimbări în potențialul
economic sau social al unei organizații. Creșterea poate apărea într-o serie de moduri, cum ar
fi o mai bună calitate a serviciilor în cadrul organizațiilor non-profit și reducerea costurilor,
precum și creșterea cifrei de afaceri în organizații cu profit.

b. Inovarea și creativitatea
Creativitatea este privita ca un element cheie pentru inovare și este un abilitate specifica
tuturor ființelor umane. Creativitatea este un proces mental care duce la producerea de idei noi
si concepte care sunt utile si practice. Procesul de creație consta din patru faze distincte:
pregătirea, incubare, iluminare, precum și verificarea. Revizuirile ulterioare ale acestui proces
au adăugat-o fază finală, elaborarea, în care ideea este structurata și finalizată într-o formă
care poate fi ușor comunicata altor persoane. Creativitatea presupune un nivel de originalitate
și noutate, care este esențial pentru inovare. Deși creativitatea este o parte fundamentală a
inovării, este greșit să schimbam termenii. Inovarea încurajează prelucrarea (în plus) a
procesului creativ (ideea), astfel încât să permită exploatarea valorii sale potențiale prin
dezvoltare.

c. Inovare si design
Termenul design în contextul inovării este definit ca "procesul prin care o idee se transformă
într-un rezultat tangibil (produs) sau intangibil (serviciu)". Activitatea de proiectare se
bazează foarte mult pe creativitate pentru a rezolva problemele, cum ar fi estetica, forma și
funcționalitatea rezultatul final. În acest fel, în timpul fazei de exploatare a procesului de
inovare, organizațiile se angajeaza în activități de proiectare, care vor da produsele ce se
potrivesc optim cu cerințele pieței. Deși designul este o parte integrantă a etapei de exploatare
a unei inovații, este doar un aspect. Exploatarea poate include alte elemente, cum ar fi
procesul de dezvoltare și pregătire a pieței.

d. Inovare și exploatare
Există numeroase definiții alternative ale inovarii. O alternativă populară este de a prezenta
inovarea ca o invenție care a fost exploatată comercial. În această definiție alternativă,
termenul de invenție are același înțeles ca și cel menționat mai devreme, adica, ceva nou, care
nu a existat niciodată înainte. Crearea de ceva nou deriva din capacitatea creatoare a
organizației și oferă oportunități de a fi exploatat. Această definiție alternativă a inovării a fost
exprimată după cum urmează
Inovarea = Inventie + Exploatare
Prin urmare, inovarea poate fi privit ca abordarea sistematică la crearea unui mediu bazat pe
descoperire, creativitate, invenție și exploatarea comercială a ideilor care răspund unor nevoi
noi. Definiția se potrivește foarte bine cu multe exemple de inovare, cum ar fi inventarea
tranzistorului utilizat în calculatoare, radiofrecvenței (RFID) sau a marcilor utilizate pe cărțile
de identitate. Această definiție alternativă are, de asemenea, un accent puternic tehnologic,
deoarece multe inventii sunt bazate pe tehnologie.
Înlocuirea termenului de invenție cu creativitate a trimis o definiție mai aplicabila
organizațiilor care nu sunt angajate în mod activ în inovare de produs. Prin urmare, o altă
abordare a acestei definiții alternative ar putea fi acesta:
Inovarea = Creativitate + Exploatare

Exemplul: În 1923, Ioan Logie Baird a inventat televiziunea. Exploatarea acestei invenții nu a
fost instantanee; a fost nevoie de zeci de ani pentru invada piața. Companii de radiodifuziune
și de producție au trebuit să fie create pentru a oferi conținutul necesar pentru vizualizare.
Deși televiziunea a luat ceva timp pentru a se implementa, a devenit o inovație care a
schimbat nu numai modul cum ne petrecem timpul liber, dar a influențat, de asemenea, modul
în care trăim. Noul televizor cu ecran plat, pe de altă parte, este o inovație care întrunește
cererea clientului pentru televizorare mai subtiri cu ecran mare, deoarece spatiile mici nu mai
pot „găzdui” tubul catodic tradițional al televizoarelor. Dorința de televizoare cu ecran mare a
dus la dezvoltarea plasmei și a televizoarelor cu cristale lichide. Inovația a avut asa mare
succes ca a dus la o perturbare în industrie, televizoarele cu tub disparand.
 e. Inovare și schimbare
Desi am vedea inovarea ca un rezultat al schimbarii, este incorect să echivalam inovarea cu
toate formele de schimbare. Pentru a considera schimbarea ca si inovație, trebuie să aibă un
anumit grad de dezirabilitate și intenționalitate. Când analizam inovarea și schimbarea, o altă
diferență devine evidenta. Acest lucru este acela că schimbarea poate avea un impact pozitiv
sau negativ asupra organizării, iar inovarea prin definiție trebuie să fie pozitiva, adaugand
valoare pentru consumator. Prin urmare, se poate concluziona că, deși inovarea poate fi
privita ca o schimbare, nu orice schimbare poate fi privita ca inovare.

f. Inovare și esec
Unul dintre primii scriitori care au subliniat importanța inovării a fost Schumpeter (1942),
care a descris inovația ca o "distrugere creatoare" esențială pentru creșterea economică.
Inovația este esențială pentru a ajuta organizațiile să crească. Creșterea este adesea măsurată
în termeni de cifra de afaceri și profit, dar creșterea poate apărea, de asemenea, în cunoștințe,
experiență umană, precum și in eficiența și calitatea produselor, proceselor și serviciilor.
Procesul de inovare va implica in mod natural idei nereușite. Acestea sunt văzute ca un
produs secundar natural a procesului de inovare. Pentru ca unele idei sa reușeasca, mai multe
trebuie să eșueze. Organizațiile pot învăța de la aceste eșecuri și aduce cunoștințe noi (și
uneori tehnologie) pentru a le utiliza în viitoarele actiuni inovatoare de care poate beneficia
organizația. Organizațiile care pot cerne cu succes ideile bune de cele rele vor fi mai
adaptabile decât cele care nu pot face acest lucru. În gestionarea procesului de inovare,
distrugerea ideilor slabe este de multe ori la fel de importantă ca și cultivarea celor bune.
Distrugerea ideilor slabe de timpuriu permite lansarea și reorientate pe idei noi.

g. Inovare și antreprenoriat
Termenii antreprenoriat și inovare sunt adesea folositi interconectat, dar acest lucru nu este
obligatoriu. Inovarea este adesea baza pe care o afacere antreprenorială este construita din
cauza avantajului competitiv oferit. Pe de altă parte, actul de antreprenoriat este doar o
modalitate de a aduce o inovație pe piață. Antreprenorii tehnologici aleg de multe ori sa
construiasca un start-up în jurul unei inovații tehnologice. Acest lucru va oferi resurse
financiare și pe bază de calificare, care vor exploata oportunitatea de a dezvolta si
comercializa inovarea. Odată ce antreprenorul a stabilit o organizație, accentul se mută spre
durabilitatea sa, iar cel mai bun mod prin care acest lucru poate fi realizat este inovarea
organizațională. Cu toate acestea, inovația poate fi adusa pe piață si prin alte mijloace decât
start-up antreprenorial; aceasta poate fi, de asemenea exploatata prin intermediul unor
organizații stabilite și alianțe strategice între organizații.

h. Inovare și clienți
O inovație trebuie să adauge valoare pentru clienții, care achiziționeaza, folosesc produsul
sau serviciul si percep o îmbunătățire. O parte importantă a procesului de exploatare este de a
asigura că inovarea îndeplinește în mod adecvat nevoile potențialilor clienților. Cu cat
inovarea îndeplinește mai bine nevoile clientului, cu atat mai repede clienții o adopta. O
greșeală comună a unor companii tehnologice este aceea ca tind să se concentreze mai mult pe
capacitatea tehnologică, decât la modul in care tehnologia poate satisface nevoile clientilor.
Este important să subliniem faptul că un client este orice persoană care cumpără sau utilizează
un produs sau serviciu. Clienții sunt studenții care cumpără o carte din librăria universitara,
pacienții care folosesc serviciile unui spital, sau membri care folosesc serviciile unei biblioteci
locale. Clienții pot fi, de asemenea, persoane interne din cadrul unei organizații. Profesorii
universitari care oferă un serviciu studenților sunt la randul lor clienți ai bibliotecii. Medicii
care livrează un serviciu pacienților sunt, de asemenea, clienții laboratoarelor din spitale, iar
bibliotecarii sunt clienți ai departamentului de service al calculatoarelor bibliotecii. Când
folosim termenul de organizare ne referim la organizarea în jurul căruia inovarea este
focalizata. Acest lucru poate fi o companie întreaga, un departament in cadrul unei companii
sau o echipă de persoane.

i. Inovarea și cunoașterea
Inovarea construita pe o fundație de creativitate și uneori pe invenție duce la crearea de noi
cunoștințe în cadrul organizației. Chiar și atunci când apar probleme, cunostintele obtinute
pot fi un instrument valoros pentru organizație. Domeniul de aplicare al inovării există atat în
domeniul de cunoastinte individual cat și colectiv al organizației. Acest lucru a devenit tot mai
evident ca si complexitatea tehnologiei și cresterea piețelor. Prin urmare, rezervorul de
cunoaștinte al organizației determină tipul și nivelul de inovație posibil. Daca organizațiile
sunt capabile sa invete din greselile din trecut, atunci in eforturile inovatoare viitoare nu se
vor mai repeta acele greșeli. Organizațiile care dezvoltă astfel de sisteme de cunoștințe sunt
într-o poziție mai bună de a stoca și permite accesul la această cunoaștere, astfel încât se va
îmbunătăți procesul de inovare prin sporirea ideilor, prin luarea de decizii și exploatare mai
eficientă. În acest fel, toate ideile, fie de succes sau nu, pot contribui la succesul pe termen
lung a organizației.

j. Inovarea și societatea
Inovarea este un atribut care este benefic pentru o societate mare, cum ar fi o națiune sau
regiune. Nu numai ca inovarea introduce noi produse și servicii care vor îmbunatati viața
indivizilor, atât la nivel național și internațional, ci contribuie în mod semnificativ la creșterea
economică. Procesul de inovație de asemenea, duce la creștere economică prin asigurarea
competitivității costurilor în cadrul unei națiuni și atragerea de investiții ale unor organizații
care isi stabilesc bazele acolo. Economiile naționale se dezvolta prin inovare, prin procese de
fabricație și vânzarea produsele inovatoare rezultate pe piața mondială. Aceste activități aduc
nu numai profit în economie si creșterea produsului intern brut, dar, de asemenea ofera
oportunități de angajare. Pe de altă parte, inovația poate avea un impact negativ asupra
societății prin indepartarea industriile tradiționale sau prin aparitia unor efecte secundare
nedorite. De exemplu, deși o anumită inovație chimica poate permite agricultorilor să crească
mai multe culturi pe hectar, se poate polua și mediul, sunt ucise animale sălbatice și chiar
poate cauza probleme de sănătate umană afectand alimentele. Pentru a echilibra avantajele și
dezavantajele anumitor inovații, au fost stabilite organismele de reglementare specifice, cum
ar fi Food and Drug Administration. Dacă efectele secundare sunt considerate a fi prea
periculoase, produsul poate fi blocat la a ajunge pe piață. Multe guverne naționale au infiintat
agenții care au rolul de a promova și încuraja o cultură mai inovatoare pentru a crește nivelul
de trai și de a reduce costurile pentru națiune. În acest sens, indicatori de performanță, cum ar
fi produsul intern brut, vânzările la export, investiții străine directe, cercetarea și cheltuielile,
ocuparea forței de muncă, precum și noi start-up de afaceri sugerează potențialul de inovare al
unei societăți mari.

Motoare ale inovarii

1. Anul european al creativităţii şi inovaţiei
Anul 2009 a fost desemnat de Parlamentul European ca fiind "Anul european al creativităţii şi
inovării", prin rezoluţia legislativă adoptată la data de 23 septembrie 2008. Obiectivul global
al Anului european al creativităţii şi inovării a fost sprijinirea eforturilor statelor membre
pentru promovarea creativităţii, prin învăţarea de-a lungul vieţii, drept motor pentru inovare şi
factor-cheie pentru dezvoltarea competenţelor personale, profesionale, antreprenoriale şi
sociale şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii.
Obiectivul specific al Anului european al creativităţii şi inovării a fost de a sublinia factorii
care pot contribui la promovarea creativităţii şi a capacităţii de inovare:
• crearea unui mediu favorabil inovării şi adaptabilităţii într-o lume aflată în continuă
schimbare, inclusiv pe planul social şi antreprenorial;
• evidenţierea deschiderii spre diversitate culturală drept mijloc de încurajare a comunicării
interculturale şi promovarea unei mai strânse legături între arte, precum şi cu şcolile şi
universităţile;
• stimularea sensibilităţii estetice, dezvoltării emoţionale, gândirii creative şi intuiţiei la toţi
copiii, de la vârsta cea mai fragedă, inclusiv în învăţământul preşcolar;
• promovarea educării, în domeniile matematic, ştiinţific şi tehnologic, a aptitudinilor de bază
şi avansate favorabile inovării tehnologice;
• lărgirea accesului la o serie de forme creative de exprimare atât prin
intermediulînvăţământului formal, cât şi prin activităţi neformale şi informale pentru tineret;
• sensibilizarea publicului, atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieţei muncii, în ceea ce
priveşte importanţa creativităţii, cunoaşterii şi flexibilităţii într-o epocă a schimbărilor
tehnologice şi integrării globale rapide pentru o viaţă prosperă şi satisfăcătoare etc.
Pentru ca Europa să devină mai creativă şi mai inovatoare este nevoie de o majorare a
investiţiilor publice şi private în dezvoltarea şi punerea în practică a cunoaşterii. De asemenea,
sunt necesare fonduri suplimentare pentru măsuri care să ajute oamenii să ţină pasul cu
schimbarea (de exemplu prin formare profesională şi programe de învăţare de-a lungul vieţii).

1. Categorii de Inovare

Termenul de inovație este adesea asociat cu noi produse. Când ne gândim la inovație ne
gandim la un produs fizic: un televizor, mașină, sau music player digital. Cu toate acestea,
inovația poate apărea, de asemenea, în procesul de fabricatie a produselor si al serviciilor care
livrează produse tangibile și intangibile. Multe servicii nu implică produse fizice. De
exemplu, un spital sau un departament guvernamental ofera o gama de servicii fără
producerea unor produse. Se detaliaza inovarea în contextul organizațional, și, deși inovarea
de produs este o parte importanta a acestui fapt, este încă doar o parte. Putem spune că
inovarea se referă la produse, procese și servicii.

Inovarea produsului aduce schimbări benefice produselor fizice. Exemplele includ:

 Introducerea unui noi dimensiuni a ecranului pentru televizoare
 Trecerea de la un televizor cu tub la unul cu ecran plat
 Adăugarea de noi functionalitati, cum ar fi accesul la internet prin intermediul
televizoarelor
Termeni asemanatori care sunt adesea folositi alternativ includ design de produs, de cercetare
și dezvoltare, precum și dezvoltarea de noi produse. Fiecare dintre acești termeni oferă o
perspectivă deosebită asupra gradului de modificare aduse produselor. Gradul de schimbare
poate include următoarele:
 Imbunătățiri sporite
 Adaosuri la familiile de produse
 Produse de generație următoare
 Noi produse de bază
Organizații au de obicei un portofoliu de produse care trebuie să fie îmbunătățite sau reglate
treptat ca urmare a problemelor ce sunt identificate sau a cerințelor noi ce apar. Este important
ca ele sa aduca completări familiilor de produse. Una dintre principalele activități ale echipei
de design de produs este ca lucrarea se efectuează pe produse de generație următoare sau pe
noi modele de produse. Aceasta poate lucra de asemenea la proiectarea de noi produse de
bază care extind portofoliul semnificativ și de multe ori implică radical noi procese de creare.
Aceste noi produse de bază oferă posibilitatea de creșteri importante ale veniturilor si de
asemenea a obtinerii unui monopol temporar în piață. Procesul de dezvoltare al produsului
pentru urmatoarea generatie, precum si noile produse, urmează un ciclu familiar în cele mai
multe organizații:

 Ideație
 Anchetă preliminară
 Anchetă detaliată
 Dezvoltarea
 Testarea și validarea
 Lansarea pe piață și producția completa

Fiecare dintre aceste etape implică interacțiunea cu clienții, care pot participa la generarea de
idei. Criteriile cheie de performanță în procesul de proiectare se învârt în jurul
următoarelelor :
• Timp de punere pe piata
• Costul de produs
• Beneficiu catre clienți
 • Costul de dezvoltare

Inovarea procesului face schimbări benefice în procesele care genereaza produse sau
servicii, de exemplu :
• Construirea de noi sisteme care asamblează un televizor mai rapid și mai ieftin
• Reproiectarea liniilor de asamblare, astfel încât televizoarele pot fi fabricate mai fiabil
• Outsourcing-ul producției de plastic ce acoperă televizoarele astfel încât costurile pot fi
reduse și calitatea îmbunătățită
Termenul de proces se referă la un set de activități interdependente menite să transforme
anumite intrări într-un anumit beneficiu pentru client. Procesele se referă la toate activitățile
operaționale prin care se ofera un plus clientului final, cum ar fi achiziționarea de materii
prime, fabricația, logistica, precum și servicii post-vânzare Inovarea de proces le permite
unor organizații să concureze printr-un lanț de valori mai eficient decât au concurenții lor.
Inovarea de proces a dus la îmbunătățiri organizatorice, cum ar fi un nivel mai scazut de
stocuri, rapiditate, procese de fabricare mai agile și logistică imbunatatita. Organizațiile pot
îmbunătăți eficiența și valoarea proceselor lor, cu o gamă largă de diferiti facilitatori. Deși
utilizarea acestor facilitatori este condiționată de contextul organizațional, mulți oferă un
proces de performanță îmbunătățit. Aplicarea tehnologiei, cum ar fi robotica, sistemele de
planificare a resurselor întreprinderii și tehnologiile de detecție pot schimba procesul prin
reducerea costurilor, îmbunătățirea siguranței, sau reducerea timpului procesului. Aplicarea
unor practici de resurse umane poate îmbunătăți calitatea procesului, spori motivația și
permite creșterea complexității prin o mai mare flexibilitate. În mod similar, daca o materie
primă este schimbata, costurile pot fi reduse sau parametrii de performanta imbunatatiti.

Unele diferențe între inovarea de produs și cea de proces includ următoarele :

 Inovarea de produs necesita mai mult timp si investiții mai mari decât inovarea de
proces
 Inovațiile de produs sunt mult mai vizibile pentru piața externă decât inovațiile de
proces
 Inovații de produs sunt văzute ca domeniul cercetarii-dezvoltarii și departamentelor de
proiectare; alternativ, inovarea de proces este privita ca domeniul operațiunilor și
departamentele de calitate

Inovarea serviciilor aduce schimbări benefice pentru serviciile pe care le utilizează clienții.
Exemplele includ :
• Schimbarea modului în care dealerii vând noile televizoare cu scopul de a reduce
costurile
• Schimbarea modului prin care clienți scapa de televizoarele vechi prin introducerea unei
politici de preluare
• Opțiuni de finanțare, pentru a permite clienților să cumpere televizoare
Serviciile sunt adesea asociate cu locul de muncă, joacă și de recreere. Domeniile de acest tip
includ serviciu bancar, spitale, guvern, educație, magazine de vânzare cu amănuntul și
modalitatile de divertisment. În ultimul deceniu un număr mare de servicii bazate pe
cunoaștere au fost oferite prin intermediul site-urilor web. Aceste servicii implică produse
intangibile, au un grad ridicat de interacțiune cu clienții, și sunt de obicei activate la cerere de
către client. Definirea unui serviciu poate fi oarecum problematica. Unii definesc serviciu ca o
secvență de suprapunere de activități cu scopul de a creea beneficiu. Alții definesc serviciu în
termeni de performanță, in care clientul și furnizorul co - produc un beneficiu. Există trei
tipuri de operațiuni de servicii :
• De fabricație (depozite, laboratoare de testare, de reciclare)
• Servicii mixte (băncile, asigurarile, agenții imobiliari)
• Servicii pure (spitalele, școlile, vânzarea cu amănuntul )

Un atribut cheie al unui serviciu este un nivel foarte ridicat de interacțiune cu clientul.
Clientul este de multe ori în imposibilitatea de a separa serviciul de persoana care furnizeaza
și așa va face presupuneri de calitate bazate pe impresii ale serviciului, a oamenilor care
livreaza serviciul respectiv, precum și oricarui alt produs livrat ca parte a serviciului. O altă
caracteristică a unor organizații de prestare servicii este faptul că produsele lor pot fi
perisabile. Prin urmare, produsul trebuie consumat cat mai curand posibil după achiziționare.
Prin urmare, timpul de livrare și percepția de calitate a clientului sunt esențiale pentru succes.

2. Clasificarea Inovarii

Inovarea poate fi clasificata ca inovare radicală si inovare incrementală .

Inovarea radicală este inovarea care face schimbări majore în ceva deja stabilit. O schimbare
poate reprezenta o inovație radicală atunci când este privita la un nivel tehnologic, dar
impactul poate fi doar elementar atunci când sunt privite la nivel organizațional. Termenul
radical de multe ori se referă la nivelul de contribuție, la eficiența sau venitul organizației. De
exemplu, prin introducerea televiziunii cu ecran plat, producătorii au crescut radical cererea
pentru astfel de produse. Cele mai multe organizații se angajeaza într-o formă de inovație
radicală pe toata perioada existentei lor.

Inovația radicală poate aduce beneficii foarte mari pentru o organizație în ceea ce privește
creșterea vânzărilor și a profiturilor, dar este de asemenea extrem de riscanta. Companiile din
industria farmaceutică pot investi mai mult de 400 milioane dolari in dezvoltarea unui nou
medicament și nu au nici o garanție că el va trece vreodată studiile clinice astfel incat sa apara
pe piata. Din cauza turbulențelor de mediul extern, este dificil pentru orice companie să spuna
că un potențial de inovare va duce la un impact radical. Ele pot urmări numai inovația știind
că există posibilitatea de impact radical.

Deși inovarea radicala face de multe ori prima pagină a ziarelor, cele mai multe organizații
cauta inovații mici sau incrementale pentru produsele lor, procese și servicii. De fapt, unele
companii stau departe de inovații radicale, preferând în schimb să investească în inovare
elementara (incrementala). Inovație incrementală este mai puțin ambițioasa în domeniul său
de aplicare și oferă mai puțin potențial, dar, în consecință, riscurile asociate sunt mult mai
mici. Cu toate acestea, o organizație poate să întreprindă mai multe din aceste tipuri de
inovare pentru a realiza creșterea necesara pentru a supraviețui . În cazul în care o organizație
implementează cu succes inovații incrementale, atunci aceasta poate duce uneori la niveluri
similare de creștere ca si cea bazată pe inovații radicale.
Există avantaje și dezavantaje pentru ambele tipuri de inovare, atat incrementală cat și
radicala. Inovarea radicală are avantajul de a crea o schimbare radicală în creșterea
organizatiei. Dezavantajul este nivelul ridicat de risc și costul ridicat in caz de eșec.
Avantajele inovației incrementale sunt risc mai scăzut și posibilitatea de a obține grade mici
de creștere. Cu toate acestea, dezavantajul comparativ cu inovația radicală este faptul ca
pentru a atinge obiectivele de creștere înaintea altor concurenți se face mult mai lent, ceea ce
duce la o pierdere de avantaj competitiv.

5. Echipa. Rolul functional al liderilor de echipa. Motivatia. Tipuri de motivatie.

Echipa.
LEADERSHIP-UL SI FORMAREA ECHIPELELOR IN ORGANIZATIILE DE
CERCETARE-DEZVOLTARE
O echipa este definita ca fiind un număr mic de persoane cu abilități complementare care se
angajeaza sa aiba un scop comun, un set de obiective de performanță și de abordare pentru
care ei înșiși dețin reciproc responsabilitatea. Echipa poate fi temporară sau permanentă, dar
ambele tipuri necesită interacțiune și îndeplinirea misiunii comune. "Echipele virtuale" apar
atunci când membrii grupului interacționează fără a fie situati în același loc, folosind medii
cum ar fi tele- conferinta, poștă electronică și video conferințe.
Angajații din Cercetare și Dezvoltare sunt considerati a fi inovatoari și creativi. Acestia sunt
considerati ca nucleu al resurselor umane, precum și primele noi valori într-o întreprindere.
Echipele din organizațiile de Cercetare și Dezvoltare sunt frecvent utilizate pentru a rezolva
probleme și îndeplini sarcini.
Echipa este formată din oameni care interacționează și lucrează împreună pentru un scop
comun/ obiectiv / misiune. Scopul echipei este să pună în comun resursele / aptitudinile
necesare pentru a îmbunătăți productivitatea. Ca si locuri de muncă, ele sunt din ce în ce mai
interdependente, nemaifiind posibil ca un individ sa lucreze in mod independent sau în
izolare. Schimbarile rapide ale mediului de afaceri cer interacțiune constantă cu ceilalți, astfel
si munca unei persoane este integrata cu munca altor persoane. Ca urmare, abordările
tradiționale privind obtinerea unui job nu mai sunt viabile. Prin urmare, abordarea echipei de
afaceri recunoaște acest lucru prin maximizarea talentul colectiv și a energiei oamenilor în
cadrul unei organizații pentru realizarea obiectivelor. Se creează o cultură orientată spre
oameni, care încurajează responsabilizarea, proprietatea, și responsabilitatea personală.
Echipele sunt frecvent utilizate în organizațiile de astăzi pentru a rezolva probleme și a
îndeplini sarcini creative. Cu toate acestea, puțină atenție a fost acordată variabilelor care
afectează creativitatea la nivel de echipa, condițiilor optime care o promovează, și modul de
alcatuire a unei echipe pentru creativitate optimă și performanțe de înaltă calitate. Cele mai
multe teorii anterioare de cercetare pe creativitate au testat creativitatea individuală subliniind
prelucrarea individuală cognitiva, diferențele individuale stabile, precum și efectele mediului
extern asupra individului. Pentru a fi eficientă, echipa trebuie să lucreze împreună pentru ca
nimeni nu poate sa fie la fel de competent în toate domeniile. Prin urmare, combinația
fiecaruia dintre acești factori este de natură să afecteze procesele de echipe care luptă pentru
producția creativă. Prin urmare, este necesar ca, cercetătorii din domeniu să acorde o mare
atenție la ideea de creativitate, deoarece are multe de oferit atât prin dezvoltarea teoriei cat și
prin aplicarea practică.
Echipele de cercetare și dezvoltare sunt diferite de echipele tipice deoarece sarcinile realizate
sunt în afara rutinei. Există multe avantaje pentru echipele din organizații de cercetare și
dezvoltare. De obicei, proiectele de cercetare-dezvoltare se ocupa de sarcini complexe, care
necesită abilități tehnice în mai multe domenii; prin urmare, există nevoie și sunt beneficii la
lucrul în echipă, deoarece sarcinile sunt o provocare care necesită competențe diverse.
Există, de asemenea, unele dezavantaje pentru munca în echipă în organizatiile de cercetare și
dezvoltare. Problemele pot apărea în stabilirea echipei, pur și simplu pentru că profesionistii
tehnici nu sunt selectati pentru abilitățile lor sociale și de comunicare, ci doar pentru abilitățile
lor științifice și tehnice. Multi profesionisti tehnici caută aceasta carieră, astfel încât acestia nu
vor trebui să lucreze cu alții la un nivel social și cercetările au arătat că profesioniștii tehnici
nu pot avea trăsăturile necesare pentru a funcționa bine într-un mediu de echipa. La un alt
nivel, sistemul de recompensa poate descuraja de asemenea munca în echipă, deoarece mulți
profesioniști din cercetare și dezvoltare vor să fie recompensați pentru câștigurile individuale
de muncă. Evident, munca în echipă nu este o afacere individuală și , prin urmare, acest lucru
poate demotiva persoanele fizice; pe de altă parte, finalizarea cu succes a proiectelor de
cercetare complexe necesită o colaborare și o muncă în echipă, iar acest lucru poate oferi
motivația necesară.

Rolul functional al liderilor de echipa.

Rolul funcțional al liderilor de echipă

Rolul liderilor de echipă pot fi grupate în două categorii de bază :

1. Dezvoltarea și conturarea proceselor de echipă
2. Monitorizarea și gestionarea performanței echipei în curs de desfășurare.

1. Funcțiile de dezvoltare ale liderilor de echipă trebuie să se concentreze asupra orientarii

echipei si pentru stabilirea unei coerențe a echipei. Orientarea echipei include factori
motivaționali cu implicații precum promovarea unui scop comun creand efecte pozitive.
Coerența echipei include dezvoltarea de scopuri individuale legate, a unui repertoriu de
sarcini strategice ale echipei precum si a compatibilitatii rolurilor membrilor echipei. Rolul de
dezvoltare a liderului este de a stabili și menține coerența și integrarea între membrii unității.
Coerența permite apoi membrilor echipei sa se auto- administreze în timpul perioadelor cu
sarcini intense .
2. Un al doilea rol functional important al liderilor de echipă este de a stabili și menține
condiții de performanță favorabile pentru echipa. În această calitate, liderii se angajeze în
două tipuri de comportament: monitorizare și luarea de măsuri. Monitorizarea presupune
obținerea și interpretarea datelor cu privire la condițiile de performanță și evenimentele care
le-ar putea afecta. Funcțiile de monitorizare includ vigilență, diagnosticarea deficiențelor de
grup, abilitățile de colectare a datelor, prognozarea schimbării iminente de mediu, precum și
utilizarea de informații în rezolvarea problemelor. De exemplu, un lider eficient va monitoriza
dacă echipa are resurse materiale adecvate și va prognoza, de asemenea lipsa resurselor.
Liderii de asemenea, pot colecta informații de performanță și să ofere feedback. În acest sens,
ii fac pe membrii echipei conștienți de consecințele comportamentului lor. Când sunt
descoperite probleme, liderii trebuie să adune informații pentru a determina natura problemei
și să ia măsuri pentru a elabora și a implementa soluții eficiente. Acțiunile unui lider pot fi
proiectate pentru a îmbunătăți starea actuală, de a exploata oportunitățile existente, sau de a
preîntâmpina problemele iminente. Acțiuni specifice pot include clarificarea direcția echipei,
consolidarea si proiectarea grupului sau suporturile sale contextuale, pot oferă asistență sau se
asigura ca grupul dispune de resurse adecvate.
Motivatia
Motivația în organizațiile de cercetare și dezvoltare

Motivatia a fost un punct central pentru studii de la inceputul secolului 20 și mulți cercetători
au încercat să identifice ceea ce conduce exact oamenii să facă ceea ce fac. Motivația pentru
atingerea unor obiective este un factor important in performanta cercetătorilor și în
eficacitatea organizațională. Persoanele fizice au obiective și organizațiile au obiective.
Eficacitatea organizațională depinde de
(1) motivația individuală pentru eficacitatea organizațională (de exemplu, obiectivele
individuale, care sunt compatibile cu obiectivele organizației),
(2) de performanța individuală (doar pentru că unul are obiectivele corecte nu duce în mod
automat la performanță eficientă), și
(3) o coordonare adecvată a performanțelor individuale.
Performanțele depind nu numai de motivație. Oamenii trebuie să aibă cunoștințe și abilități
adecvate și pregătire corespunzătoare și trebuie să existe o colaborare buna între individ și
obiectivele organizației. Coordonarea depinde de o comunicare adecvata, iar aceasta poate fi
îmbunătățită atunci când există participare de către angajații la luarea deciziilor care îi
afectează și când obiectivele organizaționale se suprapun cu cele personale.
Oamenii sunt mai motivați dacă au obiective clare și știu cum locul lor de muncă se potrivește
obiectivelor organizației decât în cazul în care nu au această informație. Astfel, structurarea
organizației pentru comunicare optimă poate ajuta motivația individuală.

Tipuri de motivare
Motivația pot fi clasificata în motivația intrinsecă (condusa de un interes profund și
implicare în muncă, de curiozitate, bucurie, sau un sentiment personal de provocare) și
motivația extrinsecă (condusa de dorința de a atinge un scop, care este parte din munca în sine
- cum ar fi atingerea unui recompense promise, un termen limita sau câștigarea unui concurs ).
În cadrul mediului de cercetare care a studiat efectul de motivație intrinsecă pe creativitate,
există o acceptare generală care spune ca motivația intrinsecă duce la capacitatea creatoare
mai mare, decat cea extrinseca.

Motivația intrinsecă provine din percepția individuală de autodeterminare și competență.

Există multe stimulente pentru motivarea intrinsecă și creativitate. Acestea includ încurajarea
de catre organizatie, încurajare de catre sefi, suport in munca de echipa, resurse suficiente,
lucru provocator, libertate. Printre obstacolele de creativitate, s-au găsit: impedimente
organizatorice (de exemplu, critici dure pentru idei noi, evitarea riscului ridicat, și concurența
internă distructiva) si o mare presiune asupra volumului de muncă (de exemplu, termene
finale extreme și distragerea de la locul de muncă de creație).

Deși există o acceptare generală despre relevanța motivației intrinseci pentru creativitate,
oamenii de știință nu au reușit încă să accepte rolul motivatiei extrinseci. Deși există o mare
varietate de motivatori extrinseci disponibili, cercetătorii s-au concentrat în principal pe
funcția de recompense financiare. În lumea de afaceri, recompensele financiare, în afara
salariului obișnuit, pot fi folosite pentru a recompensa pe cineva în funcție de performanțe.
Acest lucru este văzut mai ales foarte mult în vânzări, în cazul în care oamenii sunt plătiti în
funcție de suma de care au vândut. Deși acest lucru poate functiona in vânzări, efectul de
recompense financiare, ca un motivator extrinsec pentru oameni creativi din departamentele
de cercetare si dezvoltare ale unei organizații este foarte dezbătută în rândul cercetătorilor.
Există multe studii care au demonstrat efectul de împiedicare a creativitatii pe baza
motivatorilor extrinseci.
În afară de recompense financiare, există si alti motivatori extrinseci. Acestia includ
recunoașterea, obiective ale proiectului bine definite, feedback-ul frecvent cu privire la
activitatea prestata, progresul în carieră, finanțarea de proiecte interne, precum și autonomia și
responsabilizarea. Autonomia poate fi motivanta pentru personalul de cercetare și dezvoltare,
deoarece acesta are capacitatea de a depăși un obstacol, și nu vrea să fie deranjat de anumite
constrângeri birocratice sau cereri ierarhice.
Feedback-ul de la un manager poate fi favorabil pentru personalul din cercetare-dezvoltare,
deoarece oferă posibilitatea unui schimb liber de informații, care poate duce la generarea de
idei noi. În plus, oferă posibilitatea ca managerul să recunoască angajatului comportamentul,
care, prin urmare, încurajează angajatului să continue comportamentul apreciat. In concluzie,
managerii caută modalități de a motiva angajații lor creativi cu au o serie de motivatori
extrinseci pentru a încuraja personalul lor de cercetare și dezvoltare. Cu toate acestea,
utilizarea de motivatori extrinseci, în special recompense financiare, ar trebui să fie luate în
considerare cu atenție, deoarece acest lucru poate fi perceput ca si control, mai degrabă decât
ca si susținere. Motivatorii de control sunt considerati a fi distructivi pentru motivația
intrinsecă, care este considerata a fi o condiție prealabilă de comportament creativ.

6. CERCETARE STIINTIFICA
1. Clasificarea stiintelor
Cercetarea este un studiu detaliat al unui subiect, în special în scopul de a descoperi (noi)
informații sau ajunge la o (nouă) înțelegere. Etimologic, cuvântul "știință" este derivat din
cuvântul latin scientia care înseamnă cunoștințe. Științele pot fi grupate în două mari
categorii: științe naturale și științe sociale.
Științele naturale sunt stiintele care sudiaza obiecte sau fenomene care apar în mod
natural, cum ar fi lumina, obiectele, materia, pămânult, corpurile cerești, sau corpul uman.
Științele naturii pot fi clasificate în științe fizice, științele pământului, științele vieții, și altele.
Științele sociale studiaza persoane sau colecții de persoane, cum ar fi grupurile, firmele,
societățile, economiile si comportamentele lor individuale sau colective. Științele sociale pot
fi clasificate în discipline precum psihologia (știința comportamente umane), sociologia
(știința grupuri sociale), precum și economia (știința firme, piețe și economii).

2. Tipuri de Cercetare Stiintifica

Stiintele pot fi clasificate în funcție de scopul lor. Științele de bază, numite si științe
pure, sunt cele care explica obiectele cele mai de bază și forțele, relațiile dintre ele, și legile
care le reglementează. Exemplele includ fizica, matematica, și biologia. Științele aplicate,
numite si științe practice, sunt științele care aplică cunoștințele științifice din domeniul
stiintelor de baza intr-un mediu fizic. De exemplu, ingineria este o știință aplicată in care se
aplică legile fizicii și chimiei pentru aplicatii practice, cum ar fi construirea de poduri
puternice sau motoarele cu ardere de combustibil, în timp ce medicina este o știință aplicată in
care se aplică legile biologiei pentru vindecarea bolilor umane. Atât stiintele fundamentale cat
si cele aplicate sunt necesare pentru dezvoltarea umană. Cu toate acestea, științele aplicate nu
pot fi de sine statatoare, în schimb se bazează pe științele de bază pentru progresul lor.
Desigur, industria și întreprinderile private tind să se concentreze mai mult asupra științe
aplicate având în vedere valoarea lor practică, în timp ce universitățile studiaza atât științele
de bază cat și aplicate.
Scopul științei este de a crea cunoștințe științifice. Cunoașterea științifică se referă la
un corp generalizat de legi și teorii pentru a explica un fenomen sau comportament de interes
care sunt achiziționate utilizând metoda științifică. Legile sunt modele de fenomene sau
comportamente observate, în timp ce teoriile sunt explicații sistematice ale fenomenului sau
comportamentul de bază. Scopul cercetării științifice este de a descoperi legi și a postula teorii
prin care pot explica fenomenele naturale sau sociale, sau cu alte cuvinte, a construi
cunoștințe științifice. Este important să înțelegem că această cunoaștere poate fi imperfectă
sau chiar foarte departe de adevăr. Uneori, nu poate fi un singur adevăr universal, ci mai
degrabă un echilibru de "mai multe adevăruri." Trebuie să înțelegem că teoriile, pe care se
bazează cunoașterea științifică, sunt doar explicații ale unui anumit fenomen, așa cum au
sugerat oamenii de știință. Ca atare, pot exista explicații bune sau mai putin bune, în funcție
de măsura în care aceste explicații se potrivesc bine cu realitatea, și, în consecință, pot exista
teorii bune sau mai putin bune. Progresul științei este marcat de progresul nostru de-a lungul
timpului de la teoriile mai sărace la teorii bune, prin observații mai bune folosind instrumente
mai precise și raționament logic mai informat.
Unii oameni de stiinta clasifica cercetarea științifică în trei categorii: de explorare, descriptiva,
și explicativa.
a. Cercetarea exploratorie este definita ca cercetarea inițiala a uneei idee ipotetice sau
teoretice. Acesta este cazul în care un cercetător are o idee sau a observat ceva si cauta sa
inteleaga mai multe despre asta. Un proiect de cercetare exploratorie este o încercare de a
pune bazele unor studii viitoare, sau pentru a determina dacă ceea ce se observă poate fi
explicată printr-o teorie existentă în prezent. Cel mai adesea, cercetare exploratorie pune
bazele inițial pentru cercetare viitoare. Aceasta cercetare nu poate duce la o înțelegere foarte
exactă a problemei țintă, dar poate fi utila în definirea domeniului și amploarea problemei și
să servească drept un precursor util de cercetare în profunzime. De exemplu, în cazul în care
cetățenii unei țări sunt, în general, nemulțumiți de politicile guvernamentale în ceea ce
privește recesiunea economica, cercetarea exploratorie poate măsura gradul de nemulțumire al
cetățenilor, înțelegerea modului în care se manifestă astfel de nemulțumire, cum ar fi
frecvența de proteste publice, și cauzele unei astfel de nemulțumire, cum ar fi politicile
guvernamentale ineficiente care se ocupă cu inflația, ratele dobânzilor, șomaj, sau impozite
mai mari. O astfel de cercetare poate include examinarea cifrelor raportate public, cum ar fi
estimări ale indicatorilor economici, produsul intern brut, șomajul sau indicele prețurilor de
consum.

b. Cercetarea descriptivă este definita ca incercarile de a explora și explica furnizarea de

informații suplimentare cu privire la un subiect. Face observatii atente și documentație
detaliată a unui fenomen de interes. Aceste observații trebuie să se bazeze pe metoda
științifică (de exemplu, trebuie să fie replicabil, precis, etc.), și prin urmare, sunt mai fiabile
decât observațiile ocazionale ale unor persoane neinstruite. Cercetarea descriptiva poate
include rapoarte etnografice de activitate in rândul tinerilor adolescenti din zonele urbane,
persistența sau evoluția practicilor religioase, culturale sau etnice în anumite comunități,
precum și rolul tehnologiilor, cum ar fi Twitter și mesageria instant în răspândirea mișcărilor
democratice în țările din Orientul Mijlociu.
c. Cercetarea explicativă este definita ca o încercare de a se conecta idei pentru a înțelege
cauza si efectul, cercetatorii vrand să explice ce se întâmplă. Cercetarea explicativă analizează
modul în care lucrurile vin și interacționează. Aceasta cercetare nu apare până când nu există
suficiente cunostinte despre ceea ce va urma cu precizie. Cercetarea explicativă caută
explicații ale fenomenelor observate, probleme sau comportamente. In timp ce cercetarea
descriptivă examinează ce , cum si când apare un fenomen , cercetarea explicativa caută
răspunsuri la aceste tipuri de întrebări . Acesta încearcă să "conecteze puncte " în cercetare,
prin identificarea factorilor cauzali și rezultatele fenomenului țintă. Cele mai multe cercetari
academice sau de doctorat fac parte din categoria explicativa, chiar dacă poate fi, de
asemenea, nevoie de o anumită cantitate de cercetare exploratorie și / sau descriptivă în timpul
fazelor inițiale ale cercetării academice. Căutarea explicațiilor pentru aceste evenimente
observate necesită puternice abilități teoretice și de interpretare, intuiție și experiența
personală. Cei care o pot face foarte bine sunt de asemenea, oamenii de stiinta cei mai
apreciati din domeniu.

3. Forme de cercetarea stiințifică

În funcție de formarea și interesul unui cercetător, cercetarea științifică poate lua una din cele
două forme posibile: inductiva sau deductiva. În cercetare inductiva, scopul unui cercetător
este de a deduce concepte teoretice și modele de date observate. În cercetarea deductiva,
scopul cercetătorului este de a testa concepte și modele cunoscute din teorie folosind noi date
empirice. Prin urmare, cercetarea inductivă este numită și cercetare-construire teorie, iar
cercetarea deductiv este de cercetare testare-teorie.
Cercetarea inductiva și deductiva sunt două jumătăți ale ciclului de cercetare care în mod
constant reiterează între teorie și observații. Nu poți face cercetare inductiva sau deductiva
dacă nu suntem familiarizați atât cu teoria cat si cu datele componente de cercetare. Desigur,
un cercetator complet este cel care poate traversa intregul ciclu de cercetare și se poate ocupa
atat de cercetare inductiva cat și deductiva.
Efectuarea de cercetare științifică, prin urmare, are nevoie de două seturi de competențe -
teoretice și metodologice - necesare pentru a opera în nivelurile teoretice și respectiv
empirice. Competențele metodologice sunt relativ standard din mai multe discipline, și ușor
de dobândit prin programe de doctorat. Cu toate acestea, abilitățile teoretice sunt considerabil
mai greu de dobandit, necesită ani de observare și reflecție, și sunt competențe tacite care nu
poate fi "predate", ci mai degrabă învățate prin experiența. Toti dintre cei mai mari oameni de
știință din istoria omenirii, cum ar fi Galileo, Newton, Einstein, Bohr Neils, Adam Smith,
Charles Darwin, și Herbert Simon, au fost teoreticieni, iar acestea sunt amintiti pentru teoriile
pe care le-au postulat si care au transformat cursul stiintei. Abilitățile metodologice sunt
necesare pentru a fi un cercetător obișnuit, dar abilități teoretice sunt necesare pentru a fi un
cercetător extraordinar!
Metoda științifică se referă la un set standardizat de tehnici pentru construirea
cunoștințelor științifice, cum ar fi modul de a face observații valide, cum să se interpreteze
rezultatele, și cum sa generalizezi aceste rezultate. Metoda științifică permite cercetatorilor sa
testeze în mod independent și imparțial teorii preexistente și constatări anterioare, folosindu-le
pentru a deschide dezbateri, modificări sau îmbunătățiri.

4. Etapele cercetării ştiinţifice sunt următoarele:

a. alegerea temei de cercetare;

b. documentarea ştiinţifică;
c. realizarea temei;
d. redactarea lucrării ştiinţifice;
e. valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice

a. Alegerea temei de cercetare

Corespunde etapei de “percepţie a problemei”, “problematizare” sau “definirea şi delimitarea
problemei”. Se urmăresc următoarele considerente (principii):
- temele complexe se realizează în echipe de cercetare, uneori cu componenţă
multidisciplinară;
- temele complexe se pot diviza în subteme, care se distribuie unor echipe, sau unor
cercetători individuali;
- cercetătorii îşi pot alege tema, după specializare, experienţă, resursele de care dispune,
importanţa temei, alte preferinţe, motivare (redactarea tezei de doctorat, a unei lucrări
ştiinţifice ce va fi publicată sau prezentată în ţară sau străinătate etc.), risc minim;
- cercetătorii pot propune teme de cercetare, care să poată participa la licitaţii de proiecte ce
urmează să fie contracte în programe naţionale sau internaţionale, sau să îi ajute la elaborarea
tezelor de doctorat etc.;
- riscul de nereuşită să fie minim (tema să fie fezabilă).
Pentru cercetarea economică, temele se aleg din rândul problemelor economice reieşite din
confruntarea teoriei cu faptele empirice.
 b. Documentarea ştiinţifică
Este realizată pentru a cunoaşte stadiul actual al cercetării în domeniu, la nivel naţional şi
internaţional. De exemplu, pentru cercetătorii din economie este necesar să cunoască
concepte, noţiuni, categorii, teorii, indicatori şi metode de măsură şi analiză.
Se parcurg următoarele etape:
- documentarea bibliografică (învăţarea pentru economişti), etapă obligatorie deoarece orice
cercetare nu apare pe loc gol, în afara cunoştinţelor deja existente în ţară şi la nivel
internaţional. Se consultă literature de specialitate aflată în manuale, tratate, enciclopedii,
reviste de specialitate, diverse studii, volume de manifestări ştiinţifice, publicaţii pe internet
etc.;
- documentarea directă vizează cunoaşterea unor informaţii (date statistice, fapte) legate de o
ţară, regiune geografică, domeniu, firmă etc. Informaţiile trebuie să fie corecte şi bogate în
continut;
- consultarea specialiştilor poate uşura mult munca şi poate scurta durata cercetării.

c. Realizarea temei
Este etapa cea mai importană a cercetării, prin care :
-se analizează critic lucrările de specialitate;
- se observă atent realitatea economică;
- se formulează ipoteze de lucru;
- se fac experimente;
- se interpretează rezultatele experimentale obţinute;
- se formulează concluzii.

d. Redactarea lucrării ştiinţifice

Datele experimentale obţinute se prelucrează sub formă de tabele, grafice, se pun în ecuaţii
sau înecuaţii, pentru care se caută soluţiile ce corespund cu realitatea (deci care se înscriu într-
un domeniu de valori). Se trece la redactarea lucrării ştiinţifice după un plan stabilit anterior.
Se prezintă la început stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, rezultatele experimentale
obţinute, interpretarea lor, concluzii şi propuneri.

e. Valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice

Rezultatele cercetării ştiinţifice se predau ca rapoarte de cercetare ce se trimit la programul de
cercetare care finanţează cercetare, sau se trimit unei edituri pentru publicare sub formă de
monografie, articol în revistă, sau ajung la oficiului pentru invenţii pentru publicare ca brevet
de invenţie, sau la o manifestare ştiintifică. In această situaţie, ca şi în cazul redactării tezelor
de doctorat se face o prezentare publică a cercetării realizate. Rezultatele cercetării pot fi şi
sub formă de consultanţă acordată unor beneficiari, pentru evaluarea performanţelor acestora,
propuneri de îmbunătăţirea activităţii, protecţia mediului ş.a.

7. Managementul Cercetarii Stiintifice

I. MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
 1. Principii generale ale managementului cercetarii stiintifice
Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cu caracter
organizaţional, informaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară
activitatea de cercetare ştiinţifică şi se asigură eficienţa acesteia.
Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice s-au stabilit treptat, ca rezultat al
generalizării aspectelor teoretice şi practice legate de cercetarea ştiinţifică. Acestre principii
sunt:
1. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele de realizare a managementului şi
caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice. Orice incompatibilitate conduce la
disfuncţionalităţi, care afectează eficienţa activităţii, starea de spirit din echipa de cercetare,
activitatea de ansamblu şi chiar beneficiarii.
2. Principiul managementului participativ. Cercetătorii pot să influenţeze eficienţa muncii în
proporţii mai mari decât la alte tipuri de activităţi. Ei pot participa la elaborarea deciziilor
pentru stabilirea direcţiilor dezvoltării ştiinţei, la formularea politicii ştiinţei şi la corelarea cu
strategia de dezvoltare economico-socială.
3. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică.
Atragerea şi stabilizarea personalului valoros în cercetare depind major de motivaţia
personalului, cointeresarea la rezultate, participarea la profit, obţinerea unor procente din
drepturile de brevetare şi de vânzare etc.
4. Principiul eficienţei, care sintetizează principiile precedente, fiind scopul activităţii de
cercetare ştiinţifică. Se realizează în mod particular pentru fiecare tip de cercetare ştiinţifică,
urmărind eficienţa internă (cheltuieli, venituri, beneficii), dar şi eficienţa externă (efecte,
costuri, profit).
Funcţiile managementului cercetării ştiinţifice sunt aceleaşi indiferent de domeniul de
activitate şi nivelul ierarhic al managerului, respectiv:
• Planificarea: stabilirea unui plan de acţiune pentru îndeplinirea obiectivelor;
• Organizarea: stabilirea unui sistem de relaţii de lucru între persoanele implicate, acordarea
de responsabilităţi în vederea îndeplinirii obiectivelor;
• Recrutarea personalului: selectarea şi instruirea personalului pentru anumite posturi din
structura organizaţională;
• Conducerea (antrenarea): crearea unui mediu pentru motivarea personalului;
• Controlul: stabilirea, măsurarea şi evaluarea gradului de performanţă al activităţilor în raport
cu obiectivele planificate

Componentele principale ale managementului cercetarii stiintifice sunt de natură

organizatorică, informaţională, decizională şi de gestiune.
Subsistemul organizatoric este alcătuie din două moduri de organizare: formală şi
informală. Organizarea formală este reprezentată de structurile în care se desfăşoară
cercetarea: ateliere, secţii, departamente, laboratoare, structuri auxiliare şi adminstrativ-
manageriale. Organizarea informală constă în totalitatea interacţiunilor umane şi a
elementelor de natură organozatorică ce apar în procesul muncii.
 Subsistemul informaţional este alcătuit din totalitatea informaţiilor, organizate pe
fluxuri, circuite, proceduri, precum şi modul de operare cu acestea dintr-o unitate de cercetare
ştiinţifică. Joacă un rol decisiv în realizarea unui management eficient.
Subsistemul decizional conţine metodologia de elaborare a deciziilor legate de
cercetarea ştiinţifică, de adoptare a lor, precum şi acţiunile pentru înfăptuitrea acestora.
Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii îndeplineşte trei funcţii:
-asigurarea suportului logistic, metodologic pentru procesul de management;
-apelarea la metode ştiinţifice pentru munca de management;
-perfecţionarea personalului de management şi de execuţie.
Întregul management la cercetării ştiinţifice trebuie să ţină seama de conţinutul procesului de
cercetare ştiinţifică, etapele şi principiile lui, scopul activităţii, obţinerea excelenţei, dar şi a
eficienţei actului de creaţie, de cercetare ştiinţifică.

2. Sistemul de cercetare din Romania

Sistemul national de cercetare dezvoltare este constituit din ansamblul unitatilor si institutiilor
de drept public si de drept privat cu personalitate juridica care au in obiectul de activitate
cercetarea dezvoltarea (institute nationale, centre sau statiuni de cercetare ale Academiei
Romane, institutii de invatamant superior acreditate, institute sau centre organizate in cadrul
societatilor nationale sau regiilor autonome).

Sistemul de cercetare se concentreaza pe trei mari segmente:

a. Cercetarea tehnologica desfasurata mai ales desfasurata mai ales prin intermediul
programelor de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) coordinate de MEC-
Departamentul de cercetare, care acopera aproximativ 85% din activitatea de cercetare
dezvoltare
b. Cercetarea orientata catre stiintele naturale, exacte si umaniste, dezvoltata in
institutiile coordinate de Academia Romana. Acest tip de cercetare reprezinta 10% din
activitatea de cercetare dezvoltare
c. Cercetarea desfasurata in universitati coordonata in special de Consiliul National al
Cercetarii si care reprezinta 5% din totalul activitatilor de cercetare dezvoltare
Sectorul public detine 80% din totalul activitatii de CD, in timp ce sectorul privat
detine 20%. Activitatea scazuta din sectorul privar se datoreaza in special lipsei capitalului si
a antreprenoriatului specific activitatii de cercetare.

3. Publicaţii ştiinţifice
Performanţele ştiinţifice pot fi cuprinse în:
a. Granturi de cercetare câştigate prin competiţie naţională ;
b. Contracte de cercetare internaţionale ;
c. Contracte naţionale;
d. Teze de doctorat finalizate ;
e. Articole publicate în reviste;
f. Cărţi, manuale si monografii publicate în edituri naţionale şi internaţionale;
g. Brevete de invenţie, sau alte produse cu drept de proprietate intelectuală;
h. Proceedings-uri (rezumate şi lucrări publicate în volume) ale conferinţelor etc.
Revistele sunt clasificate după importanţa lor internaţională, naţională şi locală.
Web of Science with Conference Proceedings este o baza de date rezultata prin reunirea
a doua baze de date apartinand editurii Thomson Reuters: Web of Science si ISI
Proceedings, pentru a asigura o mai buna acoperire si centralizare a citarilor. Baza de date
bibliometrica Web of Science ofera acces la rezumatele articolelor a peste 10.000 reviste
importante, majoritatea cu indice de impact ISI din 256 de discipline. Permite efectuarea de
cautari dupa autor, cuvinte cheie, titlu de revista sau articole, tara de origine etc. Prin aceasta
baza de date se ofera acces la ultimele informatii din orice domeniu de interes publicate in
reviste recunoscute international. Web of Science ofera acces la domenii cum ar fi
agricultura, ştiinţe biologice, inginerie, ştiinţe medicale, ştiinţele vieţii, ştiinţe fizice şi
chimice, antropologie, drept, stiinta informarii, arhitectura, dans, muzică, film şi teatru, la
urmatoarele baze de date bibliografice:
a. Science Citation Index Expanded®: contine peste 7,100 reviste din 150 disciplines, de
la 1900 pana in prezent.
b. Social Sciences Citation Index®: contine peste 2,100 reviste din 50 discipline ale
stiintelor sociale, precum si 3,500 importante reviste stiintifice si tehnice, de la 1956
pana in prezent.
c. Arts & Humanities Citation Index®: contine peste 1,200 reviste de arta si stiinte
umaniste, dar si articole selectate din peste 6,000 reviste stiintifice si din domeniul
social.
d. Conference Proceedings Citation Index: contine peste 110,000 conferinte
internationale, simpozioane, seminarii, colocvii, workshop-uri, conventii grupate in 2
editii: Science si Social Science and Humanities, din 256 discipline.
În România, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCSIS) recunoaşte după anul 2008,
pe lângă revistele din categoria A (cotate ISI), reviste de categoriile B+ şi B, cărora li se
acordă un punctaj, utilizat pentru evaluarea activităţii cercetătorilor şi instituţiilor.

4. Controlul activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare

Activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare poate fi controlată prin urmărirea
următoarelor criterii:
a. modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul statului pentru cercetare si
dezvoltare;
b. contribuţia sectorului privat la efortul de cercetare-dezvoltare;
c. dezvoltarea calitativă a infrastructurii de cercetare-dezvoltare;
d. stabilizarea optimă a structurilor de cercetare şi orientarea lor spre competitivitate şi
eficienţă;
e. participarea tinerilor la proiectele de cercetare-dezvoltare.
Politica în domeniul cercetării în România urmăreşte creerea unui cadru organizatoric şi
legislativ asemănător ţărilor avansate.
În acest cadru se vor asigura:
- susţinerea formării centrelor de excelenţă în domenii considerate prioritare;
- evaluarea unitară a performanţelor organizaţiilor de cercetare-dezvoltare;
- programe de dotare a laboratoarelor de cercetare cu echipamente, aparatură, software şi de
finanţare a instalaţiilor de importanţă natională necesare cercetării;
- dezvoltarea infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii în organizaţiile de cercetare-
dezvoltare- inovare;
- stimularea formării reţelelor naţionale de cercetare, în special în domenii relevante pentru
spaţiul european de cercetare şi conectarea acestora cu reţelele din alte ţări europene.
Dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare în plan regional se va putea realiza
prin:
-dezvoltarea la nivel regional a unităţilor şi instituţiilor cu profil de cercetare dezvoltare şi a
infrastructurii de transfer tehnologic şi inovare;
-dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare ale agenţilor economici, în vederea
modernizării, respectiv a restructurării/ reprofilării tehnologice, conform specificului fiecarei
regiuni;
-stimularea creării clusterelor tehnologice specifice, la nivelul fiecarei regiuni, prin lansarea
de programe si proiecte de cercetare-dezvoltare-inovare cu profil regional.
Stimularea si dezvoltarea capacităţii de absorbţie si difuzare a rezultatelor cercetării-
inovării în mediul economic şi social va putea fi asigurată prin:
• stimularea prin programe nationale de cercetare-dezvoltare-inovare a colaborării între
organizaţii de cercetare-dezvoltare şi firme;
• susţinerea cercetării de firmă (în special pentru IMM-uri, cu prioritate pe domenii high-
tech);
• stimularea dezvoltării tehnologiilor autohtone prin transferarea gratuită a unor rezultate din
programele naţionale de cercetare-dezvoltare-inovare către IMM-uri, sau alţi agenţi
economici;
• programe de realizare a reţelei de informare-documentare şi suport tehnologic pentru IMM-
uri;
• dezvoltarea infrastructurii de inovare şi transfer tehnologic prin: centre de informare
tehnologică, oficii de legătură cu industria, incubatoare tehnologice şi de afaceri, centre de
formare pentru auditori, consilieri în drept de proprietate intelectuală şi brokeri în domeniul
tehnologiilor; parcuri tehnologice şi ştiintifice;
• crearea de societăţi de investiţii pentru transfer tehnologic şi dezvoltare.

8. Finantarea activitatii de cercetare stiintifica.

În multe ţări, printre care şi România, creşterea investiţiilor pentru CDI a fost o prioritate a
politicilor guvernamentale. Dezideratul creşterii până la 3% din PIB a nivelului cheltuielilor
pentru CDI până în anul 2020 a rămas rămâne un obiectiv european prioritar, mai ales în
contextul în care majoritatea statelor membre continuă să considere investiţia în CDI ca pe o
provocare cheie a viitorului.

Atingerea obiectivului Agendei Lisabona 2020 de a aloca 3% din PIB pentru cercetare-
dezvoltare constituie o mare provocare pentru România, mai ales în condiţiile crizei şi a
restricţiilor bugetare impuse de finanţatorii externi.
Cercetările de interes periferic, fără rezultate atestate internaţional trebuie să fie sustinute
exclusiv prin iniţiative private.
Nici o tară nu-şi permite sa abordeze toate domeniile de cercetare posibile.
În general sursele de finanţare, din care o parte se direcţioneaza spre cercetare ştiinţifică, pot
fi:
a) la nivel internaţional:
• programe ale Băncii Mondiale;
• programe ale FMI;
• programe ale NATO;
• programe ale unor fundaţii cunoscute (SOROS, ROCKEFELLER etc).
b) programe la nivel european:
• programe ale CEE (CORDIS, TQM, etc.);
• programe ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
c) programe la nivel naţional:
• programe din planul Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare (în România);
• programe ale unor ministere, departamente;
• programe ale unor agenţii de specialitate: pentru România – Agenţia Română pentru
Dezvoltare, (ARD), Agenţia Naţională a drumurilor (AND);
• programe ale unor societăţi sau ale unor fundaţii.
d) programe la nivel local, ale prefecturilor, primăriilor şi ale unor grupuri de
investitori.
O mare parte a resurselor pentru CDI provin din sectorul privat, deoarece firmele având un rol
din ce în ce mai mare în finanţarea cercetării. Având în vedere faptul că beneficiile din C-D-I
diferă semnificativ de la un sector de activitate la altul este de aşteptat ca firmele private să
direcţioneze cheltuielile de CDI mai precis către eficientizarea lor maximă. Multe tari
încurajează CDI în sectorul privat prin intermediul grant-urilor, subvenţiilor, împrumuturilor
şi creditelor fiscale. Autoritatea naţională poate folosi stimulente fiscale, subvenţii, brevete
sau alte instrumente pentru a creşte investiţiile în cercetare.

Alte surse de finanţare

a. Capitalul de risc în general înseamnă investiţia în acţiuni ale companiilor care nu sunt
cotate la bursă. Investiţia este de obicei pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un
nivel înalt de risc. Aceste caracteristici evidenţiează importanţa capitalului de risc pentru
finanţarea cercetării inovatoare, activitate de durată şi cu efecte imprevizibile. În Romania
există doar fonduri de investiţii generale (într-un număr relativ redus şi cu un nivel scăzut al
investiţiilor de portofoliu), fonduri care finanţează doar în mod ocazional întreprinderile
inovatoare. Pe piaţa română există un număr redus de fonduri de capital de risc.
b. Sectorul bancar joacă un rol important in sprijinirea C-D-I prin finanţarea licenţelor,
francizelor, investiţiilor pentru noi tehnologii şi pentru tehnologiile informaţiei şi comunicării
etc. În România, bănci de renume mondial şi-au deschis filiale în ţară, iar un număr de bănci
private mai mici îşi extind activitatea in România, creând un sector bancar mai puternic. Este
probabil ca în viitor sectorul bancar să concureze cu fondurile de capital de risc in domeniul
investiţiilor de portfoliu.

c. Fonduri pentru IMM-uri

Agentia Nationala pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii si Cooperatie în calitate de principală
autoritate guvernamentală însărcinată cu formularea politicilor destinate IMM-urilor,
coordonează un fond public de garantare denumit Fondul Naţional de Garantare al Creditelor
pentru IMM-uri (FNGCIMM). Fondul are însă resurse limitate, sprijind un număr redus de de
garanţii. Fondul deţine două instrumente de acordare a garanţiilor către bănci, în vederea
sprijinirii împrumuturilor acestora către IMM-uri: acordul de împărţire a riscului şi acordul
de garantare.
Acordul de împărţire a riscului permite băncilor să recupereze imediat de la fondul de
garantare 50% din credit, în cazul în care beneficiarul nu l-a returnat. Ulterior se poate acorda
băncii o sumă suplimentară pentru a compensa diferenţa de plată rămasă, după executarea
judecătorească a debitorului. Din păcate pentru bănci, procedura de lichidare poate dura însă
foarte mult şi adeseori se poate prelungi pe o perioadă de mai mult un an pentru reglarea
conturilor cu fondul de garantare.
Acordul de garantare presupune recuperarea imediată 100% a creditului la cerere. Acest acord
este mai atractiv pentru bănci dar în acelaşi timp, conform reglementărilor BNR, necesită
provizioane de 100%. Mai mult decât atât, comisionul pentru această schemă este de până la
3%, ceea ce este semnificativ mai mult decât pentru primul instrument.

d. Finantarea străină.
Un număr de instituţii financiare internaţionale precum BERD, KfW, UE-PHARE, BEI, FEI
etc. furnizează finanţări rambursabile şi nerambursabile, la rate scăzute ale dobânzii şi cu
garanţii. Mare parte din asistenţa străină este intermediată de bănci locale, prin acorduri
speciale. Finanţarea oferită prin schemele de asistenţa străină este condiţionată de unele
criterii de eligibilitate. Aceste criterii definesc tipul de beneficiar, activităţile eligibile pentru
finanţare precum şi fondurile minime/maxime disponibile.

9. Strategia naţională de cercetare, dezvoltare şi inovare 2014-2020

România a încheiat ciclul de politici publice 2007-2013 în domeniul cercetării, dezvoltării şi
inovării (CDI). Noul ciclu începe în 2014 şi se întinde până în 2020. Strategia naţională de
cercetare, dezvoltare şi inovare 2014-2020, denumită în continuare Strategia CDI 2014-2020
(SNCDI 2020) sau Strategia, cuprinde principiile, obiectivele şi un sumar al măsurilor
recomandate pentru perioada amintită. Deciziile şi acţiunile descrise în continuare au la bază
un examen critic al experienţelor strategice acumulate în intervalul 2007-2013, precum şi o
evaluare prospectivă a capacităţii şi perspectivelor de cercetare şi inovare în România. Toate
acestea au fost avansate în cadrul unui exerciţiu anticipativ, bazat pe colaborarea unui număr
mare de experţi, pe validarea propunerilor de către operatorii interesaţi, precum şi pe
proceduri care au permis consultarea “online” cu comunitatea CDI.
Strategia este pusă în practică printr-o serie de instrumente, în principal prin Planul naţional
de cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare 2014-2020 (PNCDI 3) şi prin Programul
operaţional "Competitivitate" - axa prioritară "Cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare
pentru susţinerea afacerilor şi competitivitate", alături de alte politici publice în sectoare
conexe (fiscale, educaţionale etc.), desfăşurate prin instrumente de tipul Program operaţional
regional, Program operaţional "Capacităţi umane", Programul operaţional Dezvoltarea
capacităţii administrative, Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală.
Strategia CDI 2007-2013 a susţinut obiective ambiţioase, orientate mai ales spre creşterea
producţiei ştiinţifice şi a capitalului uman autohton din cercetare. Strategia s-a bazat pe o
creştere substanţială a alocărilor publice pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică, precum şi
investiţii însemnate pentru modernizarea infrastructurilor specifice. Nu în ultimul rând,
Strategia CDI 2007-2013 a susţinut internaţionalizarea şi a contribuit la stabilirea unui sistem
de guvernare şi a unui cadru instituţional prin care s-au simplificat procedurile administrative.
Strategia amintită şi principalele sale instrumente – dar şi alte evoluţii relevante din educaţie
sau politicile de dezvoltare au introdus transformări importante în sistemul românesc de
cercetare şi inovare. Dinamica producţiei ştiinţifice a fost schimbată semnificativ, precum şi
aşteptările individuale şi organizaţionale din spaţiul cercetării. Calitatea şi cantitatea
publicaţiilor ştiinţifice au crescut, iar evaluarea proiectelor CDI a ajuns să aibă o participare
internaţională semnificativă. La momentul elaborării strategiei, cercetarea românească era mai
bine conectată la cercetarea internaţională, comparativ cu ciclul strategic precedent.
Cu toate acestea, judecând după standardele internaţionale, dar şi după nevoile interne,
România nu are destui cercetători. Lipseşte masa critică de resurse umane pentru dezvoltarea
unor domenii promiţătoare şi, în mod special, pentru cercetarea şi inovarea interdisciplinară.
Numărul de cercetători din mediul de afaceri este în scădere, iar marile companii cu filiale în
România se arată reticente în privinţa dezvoltării unor centre de cercetare locale şi a încadrării
activităţilor specifice ca activităţi de cercetare-dezvoltare. Mobilitatea intra- şi intersectorială
este limitată, având un impact nedorit asupra circulaţiei cunoştinţelor tehnice şi inovării.
Accesul sectorului privat la infrastructurile publice de cercetare este dificil, serviciile oferite
sunt limitate şi, în consecinţă, gradul de utilizare al acestor instalaţii este scăzut.
Sectorul CD din ţară este, prin urmare, subdimensionat. Pe de-o parte, aceasta se datorează
finanţării reduse. În cifre absolute, în România se cheltuieşte pentru cercetare şi dezvoltare, pe
cap de locuitor, de aproape 20 de ori mai puţin decât media europeană. Pe de altă parte,
cererea de cercetare şi dezvoltare este scăzută, nu este stimulată suficient şi nici nu stimulează
suficient alte sectoare economice. Sectorul CD se dovedeşte slab conectat, atât cu mediul de
afaceri, cât şi cu publicul în general.
În aceste condiţii, inovarea nu reprezintă un factor central al dezvoltării economice şi sociale
în România.
Noul ciclu strategic ţine seama de împlinirile şi de nerealizările ultimelor două decenii de
reformă a cercetării şi inovării, precum şi de tendinţele internaţionale, care susţin o cercetare
ştiinţifică orientată mai puternic spre rezultate comensurabile, cu impact practic.

Obiectivele generale ale Strategiei naţionale de cercetare, dezvoltare şi inovare 2014-2020

sunt urmatoarele:
 Creşterea competitivităţii economiei româneşti prin inovare. Obiectivul vizează
susţinerea performanţei operatorilor economici pe lanţurile globale de valoare.
Strategia susţine tranziţia de la competitivitatea bazată pe costuri la cea bazată pe
inovare. Aceasta presupune dezvoltarea capacităţii firmelor de a absorbi tehnologie de
ultimă generaţie, de a adapta aceste tehnologii la nevoile pieţelor deservite şi de a
 dezvolta, la rândul lor, tehnologii sau servicii care să le permită progresul pe lanţurile
de valoare.
 Creşterea contribuţiei româneşti la progresul cunoaşterii de frontieră. Strategia susţine
creşterea vizibilităţii internaţionale a cercetării şi dezvoltării experimentale din
România. Activităţile CD la frontiera cunoaşterii presupun formarea unei mase critice
de cercetători în domeniile cele mai promiţătoare, menţinerea avansului în domeniile
de nişă, unde cercetarea românească are deja avantaj comparativ consacrat sau
emergent -, standarde internaţionale de evaluare pentru proiectele de cercetare şi
iniţiative ştiinţifice de anvergură, precum cele dezvoltate în jurul marilor
infrastructuri.
 Creşterea rolului ştiinţei în societate. Ştiinţa şi tehnologia devin relevante pentru
societate atunci când efectele lor se resimt în viaţa cotidiană a cetăţeanului. În acest
scop, cercetarea şi inovarea răspund nevoilor concrete ale mediului economic şi ale
sectorului public, în special celor de creştere a calităţii serviciilor oferite (precum
sănătatea sau securitatea cetăţenilor), şi oferă perspective de angajare atrăgătoare în
sectorul privat unui număr cât mai mare de persoane. Strategia urmăreşte atât
rezolvarea problemelor societale prin soluţii inovatoare, cât şi furnizarea de expertiză
în elaborarea politicilor publice.

Au fost identificate următoarele domenii de prioritate publică pentru actualul ciclu strategic:

•Sănătate. Sănătatea reprezintă un domeniu cu impact critic asupra calităţii vieţii şi a

resurselor publice. Numai impactul economic indirect al stării de sănătate a populaţiei este
estimat la câteva procente din PIB. În acest domeniu, cercetarea şi dezvoltarea experimentală
au o contribuţie esenţială, influenţând dramatic nu numai bunăstarea individuală şi generată,
ci şi perspectivele economice ale unei societăţi.
•Patrimoniu şi identitate culturală. Domeniul este consecvent cu obiectivele esenţiale ale
Uniunii Europene, de promovare a patrimoniului cultural şi lingvistic al fiecărei ţări membre,
de protecţie a limbilor/idiomurilor minoritare şi a celor pe cale de dispariţie, de afirmare a
identităţilor de grup în coordonatele multiculturalităţii. Domeniul vizează o gamă largă de
teme de cercetare ştiinţifică, de la impactul social al ştiinţei şi tehnologiei la dezvoltarea
sistemului de educaţie, înţelegerea trecutului şi anticiparea provocărilor societale, locale ori
globale.
•Tehnologii noi şi emergente. Ştiinţa şi tehnologia pot susţine opţiunile de dezvoltare ale
României indiferent de domeniul acestora. Este important, de aceea, ca dezvoltarea şi
adoptarea de noi tehnologii să aibă şi o componentă deschisă, orientată spre rezolvarea de
probleme specifice şi capabilă să alimenteze nevoia publică indiferent unde apare aceasta.
Componenta este puternic axată pe achiziţia publică precomercială de inovare, susţinând
oportunităţile relevante strategic

9. Proiecte de cercetare
1. Definitie proiecte de cercetare
 Proiectul reprezinta o suma de activitati care conduc la realizarea unui scop comun si
necesita un consum important de resurse (umane, materiale, financiare, echipamente,
informatii documentare si timp).
Managementul de proiect consta în planificarea, organizarea si gestionarea (controlul)
sarcinilor si resurselor ce urmareste atingerea unui anumit obiectiv în conditiile existentei
unor constrângeri referitoare la timp, resurse si costuri.
Din punct de vedere teoretic, exista o distinctie între notiunile de proiect si program, desi de
cele mai multe ori acestea se folosesc cu întelesuri echivalente. În managementul proiectelor
un program include mai multe proiecte; un proiect se poate descompune mai departe în
subproiecte, grupuri de activitati si actiuni.

1. Programe si proiecte
Una din funcţiile principale ale managementului este funcţia de planificare. Această
funcţie se concentrează asupra viitorului în sensul de a se decide ce şi cum se va realiza,
materializându-se în programe şi planuri ca instrumente de transpunere în practică a politicilor
adoptate. Durata acestora este de obicei destul de mare, unele dintre ele neputând fi limitate în
timp, obiectivele finale putând fi reajustate în funcţie de evaluările făcute pe parcurs. Un
program poate acoperi o gamă largă de obiective şi se pot extinde mult în spaţiu şi în timp.
Proiectele sunt părţi integrante ale unui program, reprezintă acţiuni mult mai punctuale cu
obiective bine precizate, resurse (buget) special alocate, activităţi planificate, echipă de lucru,
durată determinată. Chiar dacă există anumite deosebiri între cele două, totuşi ambele sunt
destinate să atingă scopuri clar definite şi stau la baza schimbărilor.

a. Caracteristicile specifice ale proiectelor:

 Scopuri şi obiective clar definite şi formulate astfel încât să producă rezultate clare,
bine determinate.
O metodă larg utilizată pentru stabilirea obiectivelor unui proiect (metoda SMART) implică
identificarea următoarelor caracteristici:

- Specific (specific) – se definesc cu claritate obiectivele proiectului pe baza unor

criterii, în relaţie directă cu scopul obiectivului.
- Measurable (măsurabile) – rezultatul obiectivelor proiectului trebuie să fie
măsurabil.
- Achievable (realizabil) – obiective tangibile, realizabile în concordanţă cu mediul în
care se desfăşoară.
- Realistic (realist) – a nu se încerca imposibilul.
- Time-bound – perioadă definită de timp.
 Realism: obiectivele proiectelor trebuie să fie realizabile, ceea ce înseamnă că trebuie
să ţinem cont nu numai de cerinţe ci şi de disponibilitatea de resurse.
 Limitare în timp şi spaţiu: proiectele au un început şi un final şi se derulează într-un
loc şi într-un context specifice. Constrângerile temporale dau naştere de foarte multe
ori la situaţii de urgenţă, deosebit de incomode pentru echipa de proiect.
  Complexitate: proiectele apelează la diverse abilităţi în materie de planificare şi
implementare, implicând diverşi actori şi parteneri, diverşi deţinători de interese.
 Caracter colectiv: proiectele sunt produsul unui efort colectiv. Ele sunt conduse de o
echipă, implicând diverşi parteneri şi răspunzând la nevoile unui public ţintă.
 Unicitate, irepetabilitate: proiectele se nasc dintr-o idee nouă. Ele aduc un răspuns
specific unei nevoi (probleme) într-un context specific. Proiectele sunt inovative, nu
sunt o munca de rutină, deşi unele activităţi pot avea o structură repetitivă;
 Risc şi incertitudine: fiecare proiect este diferit şi novator, unicitatea sa implicând în
mod obligatoriu incertitudini şi riscuri. Cu cât un proiect poate fi făcut să semene mai
mult cu similar din trecut, cu atât îi scade gradul de risc şi incertitudine. Deci,
reducerea gradului de unicitate al unui proiect reprezintă un ţel ideal.
 Evaluabilitate: proiectele sunt planificate şi organizate, având obiective măsurabile,
care trebuie să poată fi evaluate.
 Multifazic: proiectele se compun din faze distincte, activităţi, ce pot fi identificate cu
oarecare uşurinţă.
 Necesar de resurse – de multe ori din diferite domenii. Resursele includ oameni,
tehnologii, informaţii, fonduri băneşti, resurse fizice. Resursele nu sunt nelimitate, ele
trebuie folosite eficient, pentru a reuşi finalizarea proiectelor şi a atinge obiectivele
organizaţiei.
 Finanţatori şi beneficiari: majoritatea proiectelor au mai mulţi participanţi sau
deţinători de interese implicaţi, însă cineva trebuie să ocupe poziţia principală. De
obicei, finanţatorul principal al proiectului furnizează direcţia şi fondurile pentru
proiect, el putând fi sau nu, beneficiarul proiectului respectiv.

2. Etapele unui proiect

Orice proiect pentru care se solicită finanţarea parcurge următoarele etape:
a. redactarea propunerii de proiect;
b. depunerea şi înregistrarea propunerii de proiect la un program de cercetare pentru
competiţie;
c. evaluarea propunerii;
d. selectarea proiectelor care vor primi finanţare;
e. negocierea;
f. contractarea (moment din care propunerea de proiect devine proiect);
g. derularea proiectului;
h. finalizarea proiectului;
i. valorificarea rezultatelor proiectului.

3. Clasificarea proiectelor
a. După amploarea obiectivelor:
- organizaţionale
- locale
- regionale
- naţionale
- internaţionale
 b. După natura proiectelor:
- proiecte sociale
- proiecte culturale
- proiecte economice (proiecte de construcţii, de inginerie, de C-D)
- proiecte artistice
- proiecte ecologice
- proiecte de management

c. După mărimea proiectelor

- proiecte mici: au termene de maxim un an, au valori reduse, predomină angajările part –
time, au cerinţe tehnologice modeste sau medii si permit o urmărire directă zilnică
- proiecte medii: au termene cuprinse între 2 şi 3 ani, au valori medii, permit angajările
part/full-time, au cerinţe tehnologice medii, urmărirea se realizează prin raportări
- proiecte mari: au termene lungi, mai mult de 3-5 ani, au valoare ridicată, predomină
angajările full-time, au cerinţe tehnologice performante, apelează la instrumente şi programe
specific, urmărirea se realizează prin raportări de control.

d. Din punct de vedere al proiectelor care compun programele de dezvoltare:

- proiecte substituibile, care se exclud reciproc (mutually exclusive projects);
- proiecte contingente sau interdependente (alegerea unuia implică şi alegerea altuia);
- proiecte independente.

4. Categorii de persoane care iau parte la derularea unui proiect sunt:

a. Beneficiarii proiectului sau grupul ţintă (target – group)
Din grupul ţintă fac parte cei care vor beneficia de rezultatele pe care proiectul şi le-a propus,
în mod direct sau indirect. Beneficiarii direcţi reprezintă grupul ţintă respectiv, iar beneficiarii
indirecţi se referă la comunitatea sau comunităţile cărora le aparţin.
Beneficiarii reprezintă un grup de persoane bine definit: persoane cu handicap, copii orfani,
organizaţii nonguvernamentale care doresc sa realizeze proiecte finanţate de Uniunea
Europeană, persoane care suferă de tuberculoză etc. Cu cât un proiect reuşeşte să ofere
soluţii/alternative unui număr cât mai mare de beneficiari, cu atât şansele de a fi realizat şi de
a atrage resurse rambursabile/nerambursabile vor fi mai mari. De asemenea, participarea mai
multor grupuri din categorii diferite (economice, politice, culturale) în cadrul unor consorţii
pentru realizarea unui proiect care exprimă interesul unei comunităţi va avea mai multe şanse
de realizare. În cazul găsiri unor parteneri cu experienţă în managementul proiectelor, aceasta
va constitui un element în plus de realizare a obiectivelor propuse în proiect.

b. Sponsorii/finanţatorii
Sponsorii reprezintă susţinătorii financiari ai unui proiect/programului din care face parte
proiectul respectiv. Pot fi instituţii (Uniunea Europeană, Banca Mondială, Guvernul, diverse
ONG-uri) sau persoane fizice.
Sponsorul poate fi chiar beneficiarul proiectului sau, în cazul finanţărilor nerambursabile
primite de la organismele internaţionale şi instituţiile de stat, acesta va stabili în mod clar cu
realizatorul proiectului obiectivele care trebuie atinse.

c. Promotorii
Promotorul proiectului este fie o persoană care aparţine unui nivel ierarhic superior, fie unei
instituţii care va asigura proiectului o imagine pozitivă (ex. promovarea realizată în depistarea
cancerului de sân).
Participarea acestuia este necesară mai ales în proiecte complexe, care au un impact social
deosebit sau cu un puternic efect de raţionalizare (promovarea unei alimentaţii sănătoase).

d. Deţinătorii de interese (stakeholders)

Această categorie include toate entităţile care au ceva de pierdut sau de câştigat în urma
realizării / nerealizării proiectului. Aceştia pot fi:
interni: angajaţii instituţiei care realizează proiectul; o angajaţii firmelor aflate în parteneriat
cu instituţia respectivă; acţionarii.
externi: organisme de interes public, autorităţi etc., organisme guvernamentale /
neguvernamentale.

e. Echipa de proiect
Membrii echipei de proiect vor fi selecţionaţi în funcţie de sarcinile cerute de proiect, iar
numărul acestora va depinde de mărimea şi complexitatea proiectului. Pe lângă competenţele
de specialitate, este important ca aceştia să aibă aptitudini pentru munca în echipă, pentru o
bună comunicare, să fie creativi. Fiecare membru trebuie să cunoască care sunt atribuţiile şi
să-şi asume responsabilitatea.

f. Realizatorul sau project designer

Realizatorul proiectului este cel care concepe proiectul, putând fi o persoană fizică sau
juridică, un grup de persoane din interiorul sau exteriorul organizaţiei. Se poate apela la
organizaţii specializate în conceperea proiectelor, cum ar fi centrele de consultanţă.

g. Comitetul de coordonare a proiectului

Comitetul de coordonare va decide asupra structurii organizatorice, a personalului,
supervizează îndeplinirea obiectivelor şi planul propus. Este reprezentat de toţi factorii
implicaţi în proiect: stakeholder-i, conducerea organizaţiei care realizează proiectul,
beneficiari, toţi cu putere decizională.

h. Directorul/managerul de proiect (Project Manager)

Coordonatorul de proiect este persoana care răspunde de modul de derulare a proiectului, de
îndeplinirea obiectivelor, calităţii cerute şi a termenelor de proiect. De personalitatea acestuia,
de calificările si capacitatea de a coordona în mod eficient membrii echipei, va depinde în
mare parte succesul unui proiect. Uneori, el este acelaşi cu cel care concepe proiectul.
Acesta trebuie să planifice proiectul, să-l organizeze, să-l coordoneze şi să-l controleze. Lui îi
revine funcţia de moderator şi de motivator al echipei de proiect şi trebuie să asigure, în plus,
o comunicare eficientă între toţi membrii. Stilul de conducere pe care şi-l va alege va depinde
de caracteristicile sale şi de procesele sociale care au loc în cadrul echipei de proiect.

10. Progresul ethnic

1. Definitie progresul tehnic
Progresul tehnic reprezintă aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în practica economică,
fiind rezultatul unei ample activităţi de cercetare-dezvoltare, bazată pe creativitate şi inovare.
Progresul tehnic (după Schumpetter) reprezintă ansamblul activităţilor de inovare a
sectorului productiv, având ca suport cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetarea aplicativă.
Apare ca un asamblu de activităţi, prin care se operaţionalizează şi se transferă în practica
economico-socială, volumul cunoştinţelor din domeniul de cercetare-dezvoltare. Este
considerat forţa motrice a creşterii economice.
Obiectivul progresului tehnic constă în perfecţionarea proceselor de producţie (tehnologic şi
managerial), conform cu cerinţele impuse de evoluţia pieţei. Asigurarea evoluţiei progresului
tehnic este determinată de cercetarea ştiinţifică, care asigură transformarea noutăţilor
ştiinţifice în noutăţi tehnologice.

2. Clasificarea progresului tehnic

După tipul de efort angajat, progresul tehnic poate fi:
a. Intensiv („vertical”), bazat pe o concepţie proprie, care cere eforturi mari şi continue,
implicând riscuri, numeroase reiteraţii, încercări, dezvoltarea de activităţi conexe şi colaterale.
Datorită amplorii şi diversităţii efortului economic şi social pe care îl cere, acest tip de progres
tehnic nu poate fi aplicat decât pentru domenii şi produse de perspectivă, cu interes
economico-social deosebit;
b. Extensiv („orizontal”), bazat pe transferul de tehnologie. Are o pondere importantă în
economia mondială, atât datorită imposibilităţii de a asigura progresul tehnic intensiv în toate
domeniile activităţii practice, cât şi datorită faptului că permite scurtarea timpului de
introducere şi difuzare a noilor produse şi tehnologii.

3. Caracteristicile progresului tehnic

Principalele caracteristici ale progresului tehnic sunt:
a) Multilateralitatea, prin care progresul tehnic influenţează toate elementele forţelor de
producţie.
b) Factor de creştere economică datorită:
- reducerii forţei de muncă şi a cheltuielilor aferente;
- creşterii productivităţii muncii şi a volumului de producţie;
- creşterii eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor de fabricaţie, creşterea profitului;
- creşterii competitivităţii întreprinderii.
c) Caracterul dinamic, evidenţiat prin creşterea vitezei de aplicare şi de perimare a rezultatelor
aplicării practice a progresului tehnic.
d) Modelarea economiilor naţionale prin orientarea către domenii purtătoare de progres
tehnic. Exemplu: Japonia, care şi-a dezvoltat ramuri şi subramuri industriale cu cel mai mare
conţinut de progres tehnic, ca optica, electronica, electrotehnica etc.
e) Instituţionalizarea şi planificarea progresului tehnic. Instituţionalizarea la nivel
guvernamental are rolul de a stimula, orienta, coordona şi controla desfăşurarea progresului
tehnic, ca o componentă a politicii interne de creştere economică şi a politicii externe de
comercializare internaţională a produselor. Planificarea progresului tehnic în strategia de
dezvoltare economică naţională (la nivel micro şi macroeconomic) intră în atenţia
organismelor guvernamentale.
f) Diferenţiază ţările în:
- producătoare şi consumatoare de progres tehnic (ţările dezvoltate, deţinătoare de capital,
ştiinţă, tehnologii, cadre înalt specializate etc.);
- consumatoare de progres etnic (ţările în curs de dezvoltare, cu insuficiente disponibilităţi).

4. Factorii progresului tehnic

a. Factorul uman, a cărui acţiune este îndreptată spre creaţie şi inovare. Influenţează prin:
- numărul şi nivelul de pregătire şi de specializare a indivizilor;
- nivelul general de cultură proprie fiecărei ţări;
- existenţa unui sistem de valori umane unanim recunoscut, cu ierarhizarea după aportul real
la progresul tehnic;
- existenţa motivaţiei individuale şi colective pentru creaţie.
b. Resursele de materii prime, materiale, energetice echipamentele performante. Aceste
resurse depind de politica stimulatoare sau restrictivă în domeniul cercetării ştiinţifice,
orientată spre dezvoltarea tehnologică.
c. Factorul managerial, deci cadrul structural al desfăşurării activităţilor specifice de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Cadrul structural este urmărit prin sistemul
guvernamental, al organismelor care patronează astfel de obiective, unităţilor de profil, sau de
organizarea activităţii de creaţie în cadrul sistemului productiv privat. Depinde de politica de
dezvoltare a firmei şi de interesul competiţional.
4. Factorii economici ce vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate,
stimulentele financiare individuale şi colective.

5. Efectele progresului tehnic

Progresul tehnic îşi difuzează efectele la nivelul întregii economii naţionale, începând cu
unităţile de cercetare-dezvoltare tehnologică, unităţile productive etc. Principalele tipuri de
efecte
rezultate din introducerea progresului tehnic în practică includ efectele economice,
informaţionalştiinţifice, tehnice, sociale, speciale, ecologice. Efectele progresului tehnic pot fi
grupate în :
- cantitative care modifică componenta materială şi pot fi măsurabile;
- calitative care se reflectă în latura spirituală a societăţii.
Evaluarea cantitativă şi calitativă a progresului tehnic este posibilă prin:
• determinarea eforturile cumulate consumate şi prin suma efectelor generate;
• mărimea şi calitatea resurselor şi a efectelor globale dintr-o etapă.
Evaluările de aceste tipuri au implicaţii asupra alegerii metodelor de determinare a resurselor
şi efectelor, în funcţie de nivelul general sau localizat la care se urmăreşte aprecierea
progresului tehnic. Există şi situaţii în care progresul tehnic general antrenează eforturi
inferioare sumei progreselor tehnice localizate şi generează efecte mai mari decât cele
produse de acestea. Cunoaşterea efectelor este importantă pentru fundamentarea deciziilor
macroeconomice referitoare la dezvoltarea economico-socială. Structura şi mărimea
eforturilor şi a efectelor generate de procesul realizării progresului tehnic diferă în situaţia
când acesta se bazează pe creaţia tehnico-ştiinţifică proprie, de cea în care se importă produsul
sau tehnologia.
Materializarea progresului tehnic este evidentiata prin producerea de noi materiale si noi
tehnologii, cu performante deosebite, inclusiv protejarea mediului.

6. Difuzarea progresului tehnic

Produsele inovării (cunoştinţe, tehnologii, produse, servicii noi şi îmbunătăţite) trebuie
diseminate pe scară largă, pentru a-şi atinge scopul. Se apreciază că avantajul concurenţial
poate fi asigurat nu atât prin poziţia de leader în inovaţie, ci prin ritmul şi nivelul difuzării
tehnologiei în economie. Difuzarea tehnologiei se poate realiza rapid în perioada de început a
difuzării şi lent, în perioada a doua, sau cu viteză echilibrată .
Se diferenţiază, după aria de răspândire, difuzări intra-firmă, inter-firme şi la nivel de
economie naţională. Informaţiile tehnico-conomice, sociale, ecologice circulă vertical şi
orizontal, pentru o cât mai riguroasă luare de decizie.
Sursa iniţială pentru declanşarea difuzării o reprezintă stocul de invenţii şi inovaţii.
Difuzarea presupune un proces iterativ, în care se confruntă furnizorii şi cumpărătorii de
tehnologii, pe baza mecanismelor pieţii. Utilizatorii pot fi timpurii, majoritari şi târzii. Există
şi nonadaptori de care trebuie să se ţină seama, deoarece pot deveni posibili cumpărători de
inovare.
Datorită gradului ridicat de risc al activităţii de cercetare – dezvoltare şi costurilor ridicate,
multe ţări acceptă difuzarea unor tehnologii îmbunătăţite ca alternativă mai convenabilă.
Firmele mari au capacitatea de a investi în cercetare şi în industrii scientointensive
(electronică, electrotehnică, chimie, aeronautica) şi cu producţie mare (siderurgie, ciment,
automobile etc.). Firmele mici pot investi în adoptarea şi modificarea de tehnologii din
industriile tradiţionale (textile, încălţăminte, confecţii, construcţii, tipografie etc.).
Analiza difuzării tehnologiilor are în vedere şi nivelul tehnologiilor. Astfel, tehnologiile
de vârf cum sunt: microelectronica, robotica, biotehnologiile, tehnologiile materialelor noi
etc. pun accent pe investiţii şi nu pe difuzare. O categorie aparte o reprezintă tehnologiile de
bază, care pot fi noi sau clasice şi care se confundă uneori cu tehnologiile de vârf. Ele pot
difuza de la o ramură la alta (de exemplu automatizarea se regăseşte astăzi în toate
domeniile).
Difuzarea tehnologică este stimulată de o multitudine de factori:
- nivelul economiei naţionale, în special al industriei;
- gradul de dezvoltare a pieţei libere, concurenţiale;
- sistemul financiar şi de credit;
- calificarea profesională a salariaţilor;
- nivelul de dezvoltare a infrastructurii tehnologiilor (instituţii şi centre de consultanţă,
asistenţă tehnologică);
- politica guvernelor de elaborare a unor programe naţionale speciale, pentru domenii de vârf.

7. Transferul progresului tehnic

Transferul de cunoştinte şi tehnologie de la cercetare spre industrie se realizează pe căi
diverse. În Europa occidentală şi SUA au apărut şi dezvoltat organizaţii specifice denumite:
incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice, parcuri de cercetare, centre de transfer de
tehnologie, spin-off etc. Aceste organizaţii au facilitat încă de la apariţia lor, promovarea
întreprinderilor mici şi mijlocii.
a. Incubatoarele de afaceri (denumire dată de EBN- Europeean Business Network) sunt
organizaţii care ajută întreprinzătorii să-şi valorifice ideile şi chiar să infiinţeze
întreprinderi noi. În Europa occidentală şi SUA există sute de incubatoare de afaceri,
care funcţionează independent, sau sunt susţinute în zonele slab dezvoltate industrial
de Comisia Europeană şi respectiv de NBIA (Asociaţia Naţională a Incubatoarelor de
Afaceri pentru SUA). Comisia Europeană prin programul PHARE şi Banca Mondială
au sprijinit crearea de incubatoare de afaceri şi în ţările fost socialiste. Programul
ONU pentru Dezvolare orientează acest tip de organizare şi spre ţări subdezvoltate,
din Africa, America Latină şi Orientul Îndepărtat. Incubatoarele de afaceri adună într-
un spaţiu limitat mai multe firme nou create, oferindu-le construcţii modulare, unele
facilităţi (telefoane, fax, calculatoare, secretariat etc.), suport managerial ş.a. Firmele
sunt orientate spre aplicarea de tehnologii noi, crearea de locuri de muncă, contribuind
astfel la dezvoltarea locală.
b. Atelierul managerial asigură consultanţă sau finanţare activităţilor cu profil industrial
din firme deja existente, sau nou infiinţate. Prin dezvoltare, multe ateliere manageriale
s-au transformat în incubatoare de afaceri sau centre de inovare.
c. Centrul de inovare oferă facilităţi IMM-urilor şi întreprinderilor noi realizatoare de
produse sau procedee cu nivel tehnologic înalt. Facilităţile create pot fi de tip birotic,
acces la o reţea de cercetare sau de finanţare etc. Aceste centre de inovare pot fi părţi
componente ale parcurilor ştiintifice.
d. Centrul tehnologic ajută la dezvoltarea întreprinderilor care aplică tehnologie de vârf
rezultată din cercetare în centre ce pot diferi de universităţi. Se acordă întreprinderilor
şi o serie de facilităţi, servici, inclusiv desfacerea produselor.
e. Parcul de cercetare este amplasat în incinta unei universităţi sau a unui institut de
cercetare. Se efectuează cercetare ştiintifică fundamentală sau aplicativă de către cadre
didactice şi studenţi.
f. Spin-off –uri sunt afaceri iniţiate de profesori universitari, cercetători din universităţi,
absolvenţi sau persoane din afara universităţilor, care îşi comercializează rezultatele
obţinute din cercetarea efectuată în universităţi.
g. Parcul tehnologic este o organizaţie condusă de specialişti, în scopul dezvoltării
comunităţii prin promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi
organismelor ce o compun. Pentru a realiza toate acestea, un parc tehnologic stabileşte
şi stimulează un transfer de cunoştinţe şi de tehnologie între universităţi, institute de
cercetare-dezvoltare, firme şi pieţe; facilitează crearea si creşterea de firme bazate pe
inovare prin realizarea de incubatoare şi procese de diversificare, oferind totodată
servicii cu valoare adăugată, împreuna cu facilităţi de înaltă calitate.