Sunteți pe pagina 1din 23

STIINTA

Principalele noţiuni privitoare la cercetarea ştiinţifică


 ansamblul de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire
 factorul primordial al progresului
 urmăreşte să prevadă desfăşurarea fenomenelor
Ştiinţa
 Reproducerea
Realitatii
Ştiinţa
 Reflectarea
generalizată
a realităţii
Ştiinţa
 Reflectarea
abstractiva
a realităţii
Ştiinţa este ceea ce înţelegem suficient de bine pentru a-i explica unui computer.
Donald Knuth
Ştiinţa este magie care funcţionează.
Kurt Vonnegut
O ştiinţă este orice disciplină în care prostul din această generaţie poate merge mai
departe decât geniul din generaţia precedentă.
Se consideră ştiinţă:
 un ansamblu de cunoştinţe sistematice referitoare la un anumit
domeniu,
 dobândite prin metode obiective,
 prin activitatea unor specialişti,
 aplicate în practică,
 servind progresul.
Elementele care compun ştiinţa:
 Ipotezele
 Teoria generală
 Metodologia
 Specialiştii
 Practica
 Rezultatele
Cercetarea domeniului EFS
 Se pot cerceta următoarele fenomene:
 mişcarea corporală
 adaptarea la efort
 dezvoltarea şi perfecţionarea anatomo-funcţională
 învăţarea tehnicii şi tacticii, etc.
Tipuri de cercetări în EFS
 a) cercetări unidisciplinare, d.p.d.v. al unei ştiinţe
 b) cercetări multidisciplinare/pluridiscipinare în care fenomenul este
cercetat simultan, dar paralel de către reprezentanţi ai mai multor ştiinţe
 c) cercetări interdisciplinare, în care investigaţia se adresează unor aspecte
variate, (prin metode complexe), în final realizându-se o sinteză de cunoştinţe
în care fiecare ramură ştiinţifică contribuie cu specificul său.
Exemple de cercetări interdisciplinare:
 Sistem şi metodologie pentru analiza biodinamicii şi controlului neuromuscular
al deplasărilor prin locomoție
 Evaluarea energiei nervoase consumată în activitatea motrică
 Studiu de tip corelativ complex privind dinamica  relaţiei: cauze-procese-
monitorizare a condiţiilor de stres în sportul de performanţă
 Influenţa practicării sistematice a exerciţiilor fizice  asupra dezvoltării morale a
copilului instituţionalizat
 Aportul exerciţiilor fizice efectuate în apă pentru recuperarea traumatismelor
minore la nivelul articulaţiilor membrelor
Concluzie
 Prin natura domeniului pe care îl slujeşte, specialistul în EFS trebuie să
adopte un punct de vedere multilateral în investigaţia ştiinţifică.
CLASIFICAREA ŞTIINŢELOR
 Ştiintele vieţii
 Matematică, fizică şi astronomie
 Chimie
 Stiinţele Pământului
 Stiinţele mediului
 Inginerie şi ştiinţe aplicative
 Ştiinţe sociale şi comportamentale
Sectoare profesionale legate de ştiinţa activităţilor fizice:
Predarea activităţilor fizice în înv. primar şi preprimar
2. Predarea activităţilor fizice în înv. gimnazial
3. Predarea activităţilor fizice în înv. liceal
4. Specialişti în sectorul antrenamentului pt. sportul de performanţă
5. Conducerea sportului (administratori, manageri)
6. Dans şi expresie corporală
7. Activităţi fizice pt. persoane cu nevoi speciale
8. Reabilitare fizică (reeducare fizică şi motrică)
9. Medicina sportului
10. Ergonomie
11. Educaţie sanitară
12. Educaţie în aer liber
13. Altele: jurnalism sportiv, nutriţie, etc.
LUCRARE DE LICENTA
• Primul pas – alegerea temei
Criterii în alegerea temei:
- Se poate lucra?
- Merită efortul?
- Interesul / Tema să răspundă intereselor cercetătorului (studentului,
profesorului)
- Metodologia necesară cercetării să fie accesibilă experienţei studentului
- Valoarea teoretică şi practică
- Sursele bibliografice
1. Condiţii metodologice ale cercetării
• Al doilea pas - fundamentarea teoretică
referitoare la (conţinutul filozofic al domeniului) la realităţile sociale, economice şi
de valoare a tezelor fundamentale ale activităţilor corporale.
- trecerea de la general la particular şi de la particular la mai puţin
general pentru a permite extragerea a ceea ce este cu adevărat
semnificativ
- cunoaşterea şi respectarea regulillor cercetării
- îmbinarea permanentă dintre teorie şi practică
Al treilea pas – documentarea
– permite cercetătorului să se informeze temeinic şi să fie la curent cu
toate noutăţile din domeniu
– îl ajută să prevadă direcţiile de interes şi necesitate ale evoluţiei
cercetării
ideile cele mai semnificative vor fi reţinute prin înregistrarea lor pe fişe.
2. Etapele cercetării
• Orice cercetare se concretizează într-o lucrare, prin care se fac cunoscute:
– rezultatul cercetării
– etapele parcurse
– subiecţii
– metodele de cercetare folosite
Planul de cercetare
1. Denumirea temei care urmează a fi cercetată:
- caracteristica gradului ei de actualitate, scop, ipoteze;
2. Formularea judicioasă a ipotezei care urmează a fi verificată
3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;
4. Indicarea grupei (lor) (subiecţilor) cuprinsă în cercetare;
5. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării;
6. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale,
înregistrări);
7. Efectuarea experimentului, anchetei, etc.;
8. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor;
9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control (facultativ);
10. Redactarea lucrării
Capitolul 1. Introducere
• Capitol obligatoriu – prin sinteza informaţiilor, studentul dovedeşte
cunoaşterea aprofundată a temei studiate, atât d.p.d.v. teoretic, cât şi
metodologic.
• Capitol în care se precizează:
– importanţa teoretică şi practică a temei cercetate
– motivele alegerii ei
– istoricul temei
– se explică cuvintele cheie cuprinse în titlu
– se arată stadiul în care se află cunoştinţele privind tema cercetată
– aportul cercetării la clarificarea unor aspecte teoretice şi metodologice
a temei studiate
Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a temei
• cuprinde date din literatura de specialitate referitoare la tema cercetată şi
definirea conceptelor incluse în lucrare – (vezi termenii cheie din titlu)
• aceasta parte este obligatorie numai pentru lucrările de licenţă
• pentru cele de masterat este opţională şi NU are întinderea dintr-o lucrare de
licenţă
Capitolul 3. Organizarea cercetării
• Este capitolul în care se formulează:
- scopul şi obiectivele cercetării
– ipoteza de lucru
– cadrul general de desfăşurare a cercetării
• Conţine condiţiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare
• Se arată modul de organizare a cercetării (adică: cercetare de constatare;
de verificare experimentală; anchetă etc.)
– locul unde s-a efectuat cercetarea
– durata şi periodicitatea efectuării măsurătorilor (experimente,
observaţii, etc.)
– toate datele care pot oferi o imagine compactă şi reală a organizării
cercetării.
Referitor la subiecţi
• se va arăta vârsta, genul, nivelul de pregătire,
• condiţiile solicitării pentru cercetare, modul de organizare al grupelor în planul
experimental.
De regulă, aceste date sunt cuprinse într-un tabel centralizator.
Metodele de cercetare
• Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, ca să poată fi
înţelese de către cititor.
• În cazul aplicării chestionarelor, acestea pot fi inserate la anexe, iar în text se
precizează condiţiile administrării chestionarelor.
• Pentru tehnicile observaţiei, “protocolul de observaţie” utilizat se poate trece
la anexe.
• Aceste "anexe" pot fi incluse în text (lucrarea propriu-zisă) sau într-un capitol
special "Anexe", aflat la sfârşitul lucrării.
Capitolul 4. Rezultate obţinute
• Capitolul cel mai extins al lucrării
• Capitolul care poate conferi originalitate
• Rezultatele sunt cuprinse în tabele (tabele cumulative, comparative, statistice)
• Discuţiile asupra rezultatelor asigură includerea contribuţiilor personale în
sistemul cunoştinţelor anterioare
• Trebuie puse în discuţie şi problemele rămase nerezolvate
Capitolul 5. Concluziile lucrării
• au aspect general şi decurg din sinteza datelor fiecărui subcapitol;
• unele concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic cu
aplicabilitate practică.
• vor fi prezentate sintetic şi sistematic
Bibliografia
• Este capitolul în care sunt notate lucrările consultate;
• Indicarea surselor de informare în text se face între paranteze rotunde, prin
indicarea autorului (autorilor) şi anul de apariţie.
• În cazul citărilor, acestea se trec între ghilimele, se indică sursa bibliografică
(autor/autori, anul apariţiei publicaţiei şi pagina).
De exemplu:
“În educaţia fizică şi în activitatea sportivă sunt solicitate particularităţile din
domeniul activităţii motrice, a intelectului, afectivităţii şi însuşirilor personalităţii."
(Epuran M., Horghidan V., 1979, p.156).
METODA CERCETARII

SISTEMUL OPERAŢIILOR FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII- operaţii aparent


antagonice, dar care se completează reciproc:

GENERALIZARE

Abstractizarea:
 operație fundamentală a gândirii
 asimilată atenției selective
 constă în:
 a reţine pe plan mintal ceea ce este esenţial
 a înlătura pe plan mintal ceea ce NU este esenţial
 Exemplu: am reţinut forma şi am făcut abstracţie de
mărime.
 exprimare (prea) generală, teoretică, ruptă de realitate;
 gândit separat de contextul real din care face parte entitatea.
 despre un proces de gândire: greu de înțeles;
 o însușire sau o calitate, nu un obiect/fenomen concret:
« frumusețe », « curaj », « înțelepciune »
Concretizarea
 Concret = ceea ce poate fi perceput cu simţurile; precis, bine determinat.
 Concretizare = materializare; a se realiza practic.
- în procesul pedagogic – exemplificarea
- se lămurește un concept cu ajutorul unui exemplu
Exemplu:
Probele atletice de semifond sunt cele de 800 și 1500m
Generalizarea
 Operaţia fundamentală a gândirii
 de extindere - pe plan mental - a unei însuşiri de la un obiect/fenomen, la
toate de acelaşi fel
 Însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării şi generalizării sunt extinse la o
întreagă clasă de obiecte, fenomene
 Rezultatele abstractizării şi generalizării sunt cuprinse în legi, teorii şi modele
explicative.
Exemplu din antrenament sportiv: toate tipurile de alergare în pantă au ca rezultat
dezvoltarea forței m.inf.
• GENERALIZARE = operaţie mintală prin care se grupează în acelaşi
gen/speţă, obiecte, concepte, fapte, etc., cu caracteristici esenţiale comune.
• A GENERALIZA = a desprinde şi reţine mintal însuşirile fundamentale
comune ale unei clase de obiecte.
• De exemplu: când se fac clasificări (după un anumit criteriu)
• Caracteristici comportamentale ale tuturor actorilor implicaţi în fenomenul
sportiv (care pot fi grupate în funcţie de gen, ramură de sport sau nivel de
specializare sportivă, mediu de provenienţă, etc.);
• GENERALIZAREA se poate asocia cu raţionamentul INDUCTIV şi cu
capacitatea de SINTEZĂ.
Particularizarea
• opusă generalizării
• a individualiza,
• a spune (ceva) cu amănunte,
• a restrânge la un singur caz
• Particularizare: metodele de dezvoltare a forței se vor aplica diferențiat pe
niveluri de vârstă, în funcție de etapa de pregătire
• Concretizare: exercițiile specifice de forță se vor efectua în funcție de vârstă
sau gradul de pregătire, de disciplina sportivă practicată

Planul de cercetare (sub aspect general)


1. Denumirea temei care urmează a fi cercetată:
- caracteristica gradului ei de actualitate, scop, ipoteze;
2. Formularea judicioasă a ipotezei care urmează a fi verificată
3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;
4. Indicarea grupei (lor) (subiecţilor) cuprinsă în cercetare;
5. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării;
6. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale,
înregistrări);
7. Efectuarea experimentului, anchetei, etc.;
8. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor;
9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control (facultativ);
10. Redactarea lucrării
 Raţionamentul deductiv (de la general la particular) = PARTICULARIZARE
 Raţionamentul inductiv (de la particular la general) = GENERALIZARE
pe baza unor reguli stabilite se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe
- separarea între inducţie şi deducţie e oarecum artificială, una fiind completarea
celeilalte
Cercetarea
 proces sistematic – nu se face la întâmplare, ci după un protocol de
cercetare
 proces logic – respectă regulile logicii
 proces de colectare şi analiză a informaţiilor (rezultatelor)
cu scopul îmbunătăţirii înţelegerii noastre asupra unor fenomene, aspecte, etc.
Cunoasterea :
- procesul complex de reflectare a realităţii obiective, în conştiinţa oamenilor
Cunoaşterea umană implică
 două trepte de cunoaştere
 senzorială
 raţională
 două tipuri de cunoaştere:
 empirică
 teoretică
1. Cunoaşterea empirică
bazată (numai) pe experienţa practică, pe cercetări aplicative repetate
avantaj: siguranţă în dovezi
limitată la datele senzoriale, fără prelucrarea lor teoretică
se depărteză de prevederile metodologice - abateri
- Metodele specifice implicate sunt:
observaţia directă, descrierea
- pe această treaptă are loc culegerea datelor şi înregistrarea faptelor
2. Cunoaşterea teoretică
 este adâncirea/aprofundarea cunoaşterii prin intermediul gândirii
 pătrunderea în esenţa lucrurilor
 sesizarea legăturilor interne, a cauzelor şi legilor lor
 are loc pe baza prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, prin
procese ca: analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia
Metoda
De la grecescul methodos = drum, cale
 mod de cercetare
 mod de cunoaştere
mod de transformare a realităţii obiective
În domeniul EFS
 se folosesc metode de cercetare din ştiinţele biologice şi sociale
într-o unitate caracteristică numită metodă complexă
Tipuri de cercetări în EFS (recapitulare):
 a) cercetări unidisciplinare - d.p.d.v. al unei ştiinţe
 b) cercetări multidisciplinare/pluridiscipinare în care fenomenul este cercetat
simultan, dar paralel de către reprezentanţi ai mai multor ştiinţe
 c) cercetări interdisciplinare, în care investigaţia se adresează unor aspecte
variate, prin metoda complexă, în final realizându-se o sinteză de cunoştinţe în
care fiecare ramură ştiinţifică contribuie cu specificul său
Cele mai cunoscute metode de cercetare:
 observaţia , experimentul , ancheta , modelarea , statistic
IPOTEZĂ
METODA OBSERVATIEI
 cuprinde ansamblu de metode şi procedee de culegere de informaţii
referitoare la problema cercetată şi care pot contribui la soluţionarea acesteia
 cea mai veche metodă de cunoaştere
 constă în urmărirea sistematică şi intenţionată a unui fenomen aflat în condiţii
naturale de existenţă sau desfăşurare,
 cu scopul de a înţelege, explica şi ameliora fenomenul educaţional respectiv.
Percepţia - procesul psihic pe care se bazează observaţia;
 prin senzaţii luăm cunoştintă despre însuşiri izolate ale obiectului;
 prin percepţie avem imaginea integrală a obiectului/fenomenului.
 în observaţie sunt implicate:
 memoria,
 inteligenţa,
 atenţia,
 imaginaţia,
 receptivitatea emoţională - capacitatea de a recepta, înţelege, gestiona,
folosi şi provoca/transmite emoţii
Acuitatea simțurilor conferă o capacitate sporită de receptare și analiză.
 principalul analizator implicat în observaţie este cel vizual
 cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt
obţinute cu ajutorul văzului
 analizatorul auditiv
 analizatorul tactil
 analizatorul vestibular şi cel kinestezic (în autoobservaţie)
Observatia
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la
 activizare (a stimula desfășurarea obs.)
 conştientizare,
 raţionalizare,
 organizarea observaţiei.
Caracteristici ale observaţiei
 provine din ştiinţele naturii;
 în urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi;
 este urmată de înregistrare/consemnare;
 ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri;
 este prima etapă într-o cercetare mai amplă

TIPURI DE OBSERVAŢII
1. Observaţia spontană/naturală/directă
Observaţia spontană (întâmplătoare) este ocazională - observaţie pasivă
când e făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi
interesante.
Observaţia spontană/naturală/directă/întâmplătoare/pasivă
făcută în condiţii obişnuite, fără intervenţia cercetătorului

2. Observaţia organizată/experimentală sau provocată


are caracter intenţionat, activ şi sistematic
- porneşte de la o anumită idee care anticipează
rezultatele şi efectele lor
- cercetătorul intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificând
reacţiile şi conduita celor observate.
OBSERVAŢIA OBSERVAŢIA
spontană/naturală/directă/ organizată/experimentală/provocată/
pasivă activă
- întâmplătoare, neselectivă - intenţionată, ţintită
- fără intervenţia cercetătorului - cu intervenţia cercetătorului
- are caracter neştiinţific – - are caracter ştiinţific, realizată doar
realizată de specialist, dar şi în de specialist
afara cercetării ştiinţifice - înregistrată – (e consemnată în scris)
- neînregistrată – (NU e - sistematică, planificată
consemnată) - metodică- condusă după reguli
- nesistematică, neplanificată - integrală
- vagă şi imprecisă; confuză şi - obiectivă
inexactă - judecată critic
- fragmentată / reţine cazuri izolate - minuţioasă/ analitică
- subiectivă - anticipează rezultatele şi efectele lor
- necritică - repetată şi verificată
Tipuri de obs.: intensivă/extensivă, Tipuri de obs.: intensivă/extensivă,
transversală/longitudinală, participativă, transversală/longitudinală, participativă,
autoobservaţia autoobservaţia
- utilă în fazele iniţiale ale investigaţiei

- oferă tabloul de ansamblu al fenomenului

- se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi

7. Observaţia pedagogică, psihologică, sociologică - în funcţie de domeniul


de aplicare
8. Observaţia participativă
 înseamnă a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient şi sistematic la viaţa
activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului studiat
 cercetătorul este prezent în colectivitatea studiată, dar se şi integrează în
situaţia observată, în viaţa de zi cu zi a grupului
9. Autoobservaţia
 observarea de sine – presupune observare şi investigare a propriilor
experienţe
• pe plan afectiv: gânduri, motivaţii, comportamente, stări interioare
• pe plan profesional - studiul unor documente şcolare personale:
proiecte, fişe, rapoarte
• Proiectarea anuală/semestrială
• Proiectarea pe unităţi de învăţare
• Proiectul de lecţie
Ce este metoda OBSERVAŢIEI?
 metodă inductivă de cercetare
 presupune un sistem de variabile/factori acceptaţi de toţi cercetătorii
 utilizează procedee de analiză cantitativă

METODA EXPERIMENTALA
EXPERIMENTUL = metodă superioară de cercetare
 creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relaţii
de intercondiţionare
 nota particulară a experimentului este caracterul său activ
Experimentul este observaţia provocată
 metodă de cunoaştere
 experimentul constă în a face să se petreacă un fenomen în condiţii
cunoscute, fiind eliminate cât mai multe dintre influenţele exterioare
 metodă de investigare prin care specialistul cunoscător obligă subiectul de
cercetat să se manifeste unde vrea el şi cum vrea el
1. Exp. pilot (preliminar) – “repetiţie generală”, simulare.
 - experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor,
de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei
2. Exp. crucial - utilizat în decizia de alegere a uneia dintre 2 ipoteze sau teorii rivale.
 - destinat să verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau acceptând-o
3. Exp. mental – diferit de cel real – o schemă imaginativă a exp. obişnuit –
prelucrează date empirice pe baza imaginaţiei – procedeu de cunoaştere predictivă.
4. Experimentul natural - subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale
 – NU se intervine în condiţiile fireşti ale activităţii.
 Avantaj: se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să NU îşi dea
seama că sunt studiaţi
5. Exp. de laborator - metodă de cercetare precisă şi sigură
 - în condiţiile cele mai bune
 - posibilitatea descoperirii relaţiilor existente între variabile, condiţie de bază
pentru descoperirea legilor.
6. Exp. de explorare (investigare, cunoaştere) – metoda experimentală
7. Exp. de verificare sau confirmare – exp. fundamental care urmăreşte verificarea
unei ipoteze formulate dinainte
8. Exp. funcţional şi exp. factorial
- primul - relaţia existentă între o variabilă independentă şi una dependentă.
- al doilea – relaţia existentă între mai multe variabile independente.
9. Exp. provocat şi exp. invocat
- primul – tipul clasic de experienţă provocată, prin producerea variabilei
independente;
- declanşează fenomenul în condiţii determinate; uneori se creează chiar
procese noi
- al doilea – variabila independentă e activă fără intervenţia cercetătorului, atunci
când comportamentul/reacţiile subiecţilor sunt raportate la vârstă, gen, profesie etc.
10. Exp. longitudinal şi exp. transversal
- primul oferă date semnificative în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor
- al doilea investigează la un numit moment eşantioane de diferite vârste,
oferind informaţii imediate, într-o perioadă scurtă de timp
Variabile experimentale
I. Variabila independentă – factor manipulat de cercetător ale cărui efecte doreşte
să le cunoască.
(variabila STIMUL / SITUAŢIE - “S”)
II. Variabila/e dependentă/e – factorul modificat după intervenţia variabilei
independente.
1. variabila dependentă “R” (reacţie, conduită) şi/sau
2. variabila dependentă “P” (persoană/personalitate) .
Variabila independentă:
 Factorul, stimulul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor
cercetate şi care este controlat, manevrat, creat şi modificat (când e cazul).
 Se poate “jongla” cu V.I. pentru a vedea ce se întâmplă în diferite situaţii
 E vorba despre cauza suspectată de a sta la originea unei relaţii de tip cauză-
efect
gândiţi-vă la variabila independentă ca la cea care poate fi manipulată independent
(de una singură)
Variabila dependentă (V.D.):
 Reacţiile subiectului
 Răspunsurile subiectului
 Efectele
 Performanţele realizate
Variabila dependentă sau răspuns:
 În termeni de cauză şi efect, variabila dependentă este suspectată ca fiind un
efect
 Pot exista mai multe variabile dependente examinate – mai multe posibile
efecte ale manipulării variabilei independente
Variabila subiect (V.S.):
 Vârsta, genul, înălţimea şi greutatea subiectului reprezintă variabile subiect
 acestea NU sunt manipulate în cadrul cercetării, astfel că NU sunt variabile
independente
 sunt caracteristici ale subiectului
 un cercetător le urmăreşte pentru a vedea dacă au vreo legătură cu
rezultatele

De exemplu, pentru a vedea dacă efectele unui stimul variază în funcţie de vârsta
subiectului
ANCHETA SOCIOMETRICĂ

• rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului uman


– structura grupului
– gradul de coeziune al grupului
– ierarhizarea membrilor în cadrul său
– relaţiile de atragere sau respingere
Tehnica sociometrică
• Se ocupă cu studiul relaţiilor interpersonale ale grupului de elevi/sportivi 
• Relaţiile se bazează pe atracţii şi respingeri între membrii colectivului
Se realizează cu ajutorul unor formule şi calcule matematice
Elemente/componente/etape ale tehnicii sociometrice:
1. - chestionarul sau testul sociometric
2. – matricea sociometrică
3. – indicii sociometrici
4. – sociograma (reprezentarea grafică a relaţiilor)
– cadranele sociometrice
1. CHESTIONARUL sau TESTUL sociometric
reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise
determină din partea celui anchetat un comportament verbal (răspuns), ce
urmează a fi înregistrat în scris
2. Matricea sociometrică
Datele testului sociometric sunt înregistrate într-un tabel cu două intrari, unde
atât pe verticală cât şi pe orizontală sunt trecuţi elevii din colectivul respectiv
(vezi p. 11).
Se ordonează datele brute pe care ni le ofera testul.

3. Indici sociometrici
Cei mai utilizaţi indici sociometrici sunt: 
a) Indicele statusului sociometric (statut social)
ISS:
ISSA = “n” (alegeri primite de un subiect sau numărul celor care aleg pe A)
/ (N -1 )
Formula:
unde:
“n” - alegeri primite de un subiect
“N” - numărul de elevi din clasă 
Acest indice relevă locul/poziţia ocupată de fiecare individ în grup 
De exemplu: Indicele statusului social al lui A.:
Nr. subiecţilor care îl aleg pe A.
ISSA = -------------------------- Nr. total al subiecţilor - 1
Concret, privind în matricea noastră, dacă ne uităm la subiectul A.A., privind pe
verticală, constatăm că 3 colegi l-au ales, adică: B.R. (+2), F.C. (+3) şi M.A. (+3).
ISSA.A. = 3 / 18-1 ; ISSA.A. = 3 / 17 adică 0,17
b) Indicele expansiunii afective
Nr. subiecţilor aleşi de A
IEAf.A = ----------------N – 1
c) Indicele statusului (statutului) preferenţial
• ISPA = (Alegeri + Respingeri ale lui A) / N-1
sau ISPA = numărul alegerilor - numărul respingerilor lui A / N-1
• Se trec alegerile şi respingerile adunate sau însumate/valorizate (v. anexa 2
sau p. 11)
• N - numărul de elevi din clasă
Statutele pot fi:
– pozitive (subiecţi populari sau acceptaţi)
– negative (izolaţi afectiv sau marginalizaţi)
– zero (indiferenţi)
în cadrul grupului (v. anexa 3 sau p. 17)
d) Indicele coeziunii grupului
Icgr = Numărul perechilor de alegeri (reciproce) / N(N-1) / 2
sau
Icgr = Suma alegerilor reciproce x 2 / N(N-1)
unde:
N - numărul de elevi din clasă
• exprimă calitatea relaţiilor sociometrice la nivelul grupului
• cu cât valoarea indicelui este mai mare, cu atât grupul este mai coeziv/unit 
e) Indicele de expansivitate a grupului
Numărul alegerilor exprimate de grup
I.E.Gr. = ----------------- N
Analiza indicilor
• stabileşte caracteristicile preferenţiale ale fiecărui membru al grupului
• structura grupului
Prelucrarea răspunsurilor
• prin intermediul matricei sociometrice
• pe baza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice - sociograme
Sociograma
• pe baza datelor cuprinse în matricea sociometrică putem întocmi
sociograma
• prezintă sub formă grafică relaţiile interpersonale din interiorul colectivului
• scoate în evidenţă printr-un mod grafic nu numai locul fiecarui elev, ci şi
diverse tipuri de reţele interpersonale
Sociograma colectivă
• Se poate prezenta sub formă moleculară (asemeni legăturilor dintre molecule)
• sau sub forma de “țintă" (anexa 4 sau slide nr. 24) - relaţiile sunt prezentate în
cadrul unui număr de cercuri concentrice
• Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este aşezat în centrul
cercului cu numărul 1 (cercurile sunt numerotate de la interior spre exterior).

• Cu cât un elev are un punctaj mai mic cu atât se depărtează mai mult de
centrul cercului 1 sau chiar de grup (v. anexa 4 sau slide nr. 24)

METODA ANCHETEI

Scopul anchetelor
 problemele cu caracter psihologic, sociologic sau pedagogic se pretează la
investigare şi prin METODA ANCHETEI
 probleme cu caracter tehnic sau metodic
 cunoaşterea de ansamblu a unor
aspecte – DESCRIERE
 cunoaşterea mai profundă a relaţiilor dintre mai multe variabile –
EXPLICAŢIE
 Oferă explicaţii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie
 Prevederea comportamentelor oamenilor
 Ansamblu de idei, opinii, care sunt adoptate la un moment dat de un număr
mai mare de oameni
 Stabilirea unor căi spre formularea ipotezelor
- în stadiul următor – verificarea ipotezelor
Care este relaţia dintre emotivitate şi performanţa sportivă?
sau
Care este rolul funcţiilor/disfuncţiilor de comunicare în relaţia antrenor-sportiv
Fapte asupra cărora se pot face relatări
 stări psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
circulatorii, respiratorii, manifestări organice)
 stări subiective din domeniul cognitiv sau afectiv
 prezentarea opiniilor, atitudinilor, motivelor
 descrierea obiceiurilor, a conduitelor în situaţii neobişnuite
Denaturări ale răspunsurilor
 dificultatea de a descrie chiar şi numai senzaţiile proprioceptive din cursul
unei mişcări
 tendinţa de a-şi “corecta” unele trăsături personale, să creeze o părere cât
mai bună despre ei
 uneori fenomenul este inconştient, spontan, subiectul considerându-se
sincer, obiectiv şi de bună credinţă

PRELUCRAREA DATELOR PRIN ANALIZĂ ŞI SINTEZĂ


Statistica nu e o modă, ci priveşte evoluţia firească a ştiinţei în general şi a
ştiinţei sportului în general.
Astfel, concluziile cercetărilor dobândesc forţă de convingere prin
exprimarea rezultatelor cifric.
În cadrul unui colectiv de sportivi, unele performanţe se pot produce de mai
multe ori.
De aceea, caracterul probabilistic al fenomenelor din EFS trebuie să
dobândească consistenţă pe baza prelucrării statistico-matematice.
a. Elemente fundamentale de statistică
Statistica descriptivă - prezintă şi sintetizează datele de observaţie cu ajutorul
unor indicatori statistici.
Populaţia statistică – se compune din elemente, persoane cu caracteristici
comune, pt. care se doreşte cunoaşterea.
Parametru – folosit pt. descrierea caracteristicilor unei populaţii (ex.: media vârstei
persoanelor participante la studiu).
Eşantion – o parte a populaţiei asupra căreia vrem să tragem concluzii;
măsurătorile se fac pe un eşantion cât mai reprezentativ, iar concluziile se trag pt.
întreaga populaţie.
Variabila statistică – versiunea măsurabilă a trăsăturii comune unităţilor unei
colectivităţi.
Date statistice – mărimi concrete obţinute din măsurare, numărare, calcul,
observaţii.
Indicatori statistici – datele statistice cu ajutorul cărora se caracterizează şi se
cercetează un proces.
Ipoteza statistică – o predicţie privind rezultatul unui experiment.
Variabile – itemii cercetării = întrebările (în cazul chestionarelor), teme, elemente,
componente, etc.
b. Indicatori statistici de bază
I. Parametrii valorilor centrale (tendinţei centrale)
Pentru a caracteriza un colectiv e necesar să se facă:
- o analiză în baza unor date obiective exprimate prin cifre;
- sintetizarea datelor – aflarea valorii reprezentative ce caracterizează subiecţii
cercetaţi; nu se poate da un răspuns unic deoarece există mai multe moduri de a
defini termenul reprezentativ. El se defineşte prin următorii indicatori ai tendinţei
centrale:
1. Media aritmetică se notează cu “X” şi reprezintă centrul de greutate al unui şir de
date. Aceasta este principalul indicator al valorilor centrale de la care se pleacă în
calcularea celorlalţi coeficienţi statistici.
X = ∑x/ n , suma valorilor variabilei “x” supra “n”, numărul de cazuri.
Media aritmetică este un indicator sintetic, abstract, a cărei valoare semnifică
cea mai bună măsură a tendinţei centrale a valorilor unui şir de date şi totodată, un
etalon de referinţă pentru poziţionarea valorică în cadrul eşantionului a fiecărui
subiect.
În figurile de mai jos putem vedea poziţia mediei:

Reparaţie normală Reparaţie asimetrică

Dacă diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai mică valoare a variabilei
(caracteristicii) studiate este foarte mare, media aritmetică NU va mai reflecta corect
tendinţa centrală a şirului de valori. În acest caz, mediana va furniza mai corect
tendinţa centrală a valorilor şirului.
2. Mediana s e n o t e a z ă c u “ M e ” s a u “ M d ” ş i î m p r e u n ă c u m e d i a
a r i t m e t i c ă n e o f e r ă d a t e referitoare la centrul valoric al unui şir de date.
Me/Md = (n+1) /2

formulă care indică doar locul în şirul de date unde se află mediana, NU valoarea
acesteia. Pentru a afla valoarea va trebui ca şirul de date să fie ordonat crescător
sau descrescător.
Aşadar, mediana e valoarea de mijloc (atunci când datele sunt sortate de la
cea mai mică la cea mai mare sau invers). Aceasta împarte seria statistică
(rezultatele măsurate), în doua părţi egale. Ca urmare, numărul valorilor individuale
inferioare medianei este egal cu nr. valorilor individuale superioare medianei.
Cum se află mediana?
a) se ordonează datele (crescător/descrescător);
b) dacă nr. de cazuri e impar, mediana este valoarea corespunzătoare poziţiei n+1
unde:
2
n - nr. de cazuri
c) dacă “n” e par, mediana se va situa între două valori din şir.
În comparaţia cu media, mediana NU este influenţată de valorile extreme ale
variabilei/factorului/caracteristicii măsurate (de exemplu, viteza) din şirul de date. De
aceea, adesea reprezintă o măsură mai bună a tendinţei centrale a şirului de date.
3. Modulul se notează cu „Mo” şi reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare
sau valoarea cea mai des întâlnită.
Un şir de date poate avea un modul, mai multe sau nici un modul.
Modulul poate fi utilizat împreună cu media şi mediana pentru a furniza o
caracterizare cât mai completă asupra tendinţei centrale a datelor.
Dacă modulul este caracterizat printr-o frecvenţă consistentă, putem spune că
el reprezintă valoarea predominantă a caracteristicii în şirul de date. Modulul ne
poate ajuta să înţelegem mai bine distribuţia datelor din şir.
Exemplu: la un grup de 15 elevi din cls. a V-a s-au înregistrat performanţele
obţinute la alergarea de viteză pe 25 m. Am căutat modulul şi am observat că
valoarea cu frecvenţa cea mai mare a fost 4,8 s.

Dacă există două sau mai multe valori cu aceeaşi frecvenţă (mai mare ca 1) în
cadrul şirului de date, distribuţia se numeşte multimodală.
Dacă valorile caracteristicii din şirul de date au frecvenţa 1, informaţia furnizată
de modul este nulă şi prin urmare, modulul nu există.
Parametrii valorilor centrale măsoară şi interpretează variabile măsurate cu
aceeaşi unitate de măsură.
II. Parametrii dispersiei (variaţiei)
Din calculul valorilor centrale nu putem spune nimic despre cât de mult
diferă între ele valorile datelor.
Dispersia scoate în evidenţă indicatorii tendinţei centrale. Cu cât
variabilitatea este mai redusă, cu atât valoarea centrală e mai reprezentativă.
1. Amplitudinea se notează cu “A” sau “W” şi este un parametru care oferă date
referitoare la omogenitatea şirului de date.
Se calculează astfel:
A/W = Xmax –Xmin (valoarea maximă din şirul de date, minus cea minimă)
Amplitudinea, altfel spus, reprezintă „plaja” valorică pe care se desfăşoară o
variabilă.
Cu cât amplitudinea este mai mare, cu atât omogenitatea este mai mică
(raport de inversă proporţionalitate).
Aşadar, pentru a aprecia două colective la aceeaşi probă de control vom calcula
amplitudinea, vom compara rezultatele, iar colectivul care are amplitudinea mai mică
e mai omogen.
2. Abaterea standard se notează cu „S” sau „σ”
Abaterea standard reprezintă unul dintre cei mai folosiţi indicatori ai împrăştierii
valorilor unei caracteristici faţă de media lor aritmetică.
Abaterea standard reprezintă cu cât se abate, în medie, fiecare valoare
individuală, de la media valorilor unui şir de date.
Aceasta este un număr fictiv care aproximează măsura în care rezultatele (unui
şir de măsurători reale) se împrăştie în jurul valorii centrale.
“S” reprezintă standardul cu care se poate abate de la media aritmetică,
fiecare valoare individuală;
O distribuţie se numeşte normală dacă într-o abatere standard la stânga sau
la dreapta sunt cuprinse cel puţin 68% din cazuri.
Abaterea standard se obţine prin extragerea rădăcinii pătrate din raportul ce
are la numărător suma pătratelor diferenţelor dintre valorile caracteristicii/variabilei
măsurate şi media lor aritmetică, iar la numitor numărul n – 1, adică numărul de
subiecţi minus 1:
Formula de calcul a abaterii standard:

S/ σ =
unde:
-
S - abaterea standard
- xi - valoarea individuală sau valorile măsurate
- x - media valorilor individuale dintr-un grup sau şir de date
- n – nr. subiecţilor
sau:
S/ σ = +/- √∑d2 / n-1 unde:
- S – abaterea standard
- d – diferenţa între fiecare valoarea individuală (Xi ) şi media aritmetică a
grupului (d = Xi – X)
- n – nr. subiecţi
O valoare mare a abaterii standard indică o împrăştiere mare a datelor
caracteristicii măsurate faţă de medie pe când o valoare mică a abaterii standard ne
indica o împrăştiere mică a datelor faţă de medie. Cu alte cuvinte, abaterea standard
ne ajută să ne formăm un punct de vedere asupra omogenităţii eşantionului referitor
la caracteristica observată statistic.

Eşantion omogen Eşantion neomogen


Exemplu:
Dacă media înălţimilor măsurate la 100 de sportivi este 175 cm, iar abaterea
standard (calculată cu ajutorul computerului) este 5, atunci (cel mai probabil)
68 dintre sportivi au înăltimile cuprinse între 170 cm (175 - 5) şi 180 cm (175 + 5).
Dacă abaterea standard ar fi fost 10, atunci 68 dintre sportivii măsuraţi ar fi
avut înălţimile cuprinse între 165 - 185 cm.
Dar abaterea standard NU exprimă mărimea împrăştierii datelor.
Dacă avem două şiruri de rezultate cu medii diferite (100 şi 200) şi abateri
standard egale (de exemplu, 5) putem considera că ambele şiruri au aceeaşi
împrăştiere a rezultatelor în jurul mediilor, dar 5 faţă de 100 reprezintă 5% şi 5 faţă
de 200 reprezintă 2,5%.
În concluzie, şirul care are media mai mare are rezultatele mai puţin
împrăştiate.
De aceea se va calcul următorul indicator statistic: coeficientul de variabilitate
(Cv).
3. Coeficientul de variabilitate se notează “Cv”
Reprezintă o măsură a dispersiei relative, indicând gradul de omogenitate al
valorilor caracteristicii măsurate.
Coeficientul de variabilitate se determină ca raport procentual între abaterea
standard şi media aritmetică sau exprimarea în procente a câtului dintre abaterea
standard şi media aritmetică.

= ∙100%
Strict matematic, coeficientul de variabilitate ne arată, procentual, cât din
abaterea standard revine pe valoarea de medie.
În această viziune, cu cât coeficientul de variabilitate este mai mic cu atât
împrăştierea datelor în jurul mediei este mai mică. În acest caz eşantionul studiat
este mai omogen vis a vis de caracteristica măsurată.
Coeficientul de variabilitate este o valoare abstractă, fără unitate de măsură.
Acest lucru permite compararea valorilor a două sau mai multe caracteristici
exprimate în unităţi de măsură diferite ( m, s, kg, etc.).
În concluzie, coeficientul de variabilitate oferă o măsură a gradului de
omogenitate al colectivelor. Cu acesta se pot compara date obţinute de colective
diferite, măsurate cu aceeaşi probă sau probe diferite şi face posibilă compararea
colectivelor a căror rezultate au unităţi de măsură diferite.
Exemplu: Calculăm şi comparăm omogenitatea la 6 cazuri (elevi/sportivi)
pentru o probă de săritură în lungime de pe loc (cm) şi o probă de viteză (s).
Cv ia valori între 0% şi 100%, uneori peste acest nivel. Valoarea Cv e invers
proporţională cu gradul de omogenitate.
Aprecierea nivelului de omogenitate al eşantionului supus cercetării statistice
se poate face în funcţie de valoarea coeficientului de variabilitate astfel:
- Dacă Cv < 10% eşantionul este omogen
- Dacă 10% < Cv < 20% eşantionul este relative omogen
- Dacă Cv > 20% eşantionul este neomogen

4. Abaterea medie (facultativ). Se notează “Am”.


Acest indicator este o măsură a variabilităţii datelor măsurate şi reprezintă
media aritmetică a abaterilor absolute ale valorilor caracteristicii de la media lor.
Se calculează conform expresiei de mai jos:

Am=
unde:
- Xi - valorile măsurate

- - media
- n - numărul de subiecţi
Cu cât abaterea medie este mai mică, valorile caracteristicii măsurate sunt mai
aproape de media lor aritmetică şi prin urmare eşantionul este mai omogen.
Interpretarea parametrilor valorilor centrale şi ai dispersiei
Interpretarea se va face din două puncte de vedere :
a. Din punct de vedere valoric, când se vor compara mediile aritmetice şi
medianele celor două şiruri de date, între ele.
În interpretarea statistică a parametrilor valorilor centrale, modulul este des
folosit atunci când media aritmetică şi mediana a două variabile x şi y sunt egale.
Dacă x mai mică ca z şi mediana Mdx egală cu
m e d i a n a M d y , r e z u l t ă c ă x m a i v a l o r o s c a y (măsurătoare
atipică).
b. Din punct de vedere al omogenităţii, când se vor compara amplitudinile (W)
între ele.
Dacă Wx mai mică decât Wy , rezultă că şirul de date cu media aritmetică X
are omogenitate mai mare ca şirul de date cu media Y.
Amplitudinea trebuie interpretată în strânsă legătură cu abaterea standard,
pentru că pot exista valori extreme care se abat mult de la tendinţa centrală a seriei,
aceste valori numite outlier pot conduce la interpretări eronate referitoare la
împrăştierea datelor.
Interpretarea valorilor Cv:
Valoare Cv Variaţie Colectivitate Medie
0 -17% mică f. omogenă strict reprezentativă
17-35% relativ mică omogenă moderat reprez.
35-50% mare discutabil nereprezentativă
50-100% f. mare eterogenă total nereprezentativă
>100%