Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Colocviu Filosofie Si Bioetica by
Colocviu Filosofie Si Bioetica by
com
Raspunsuri la colocviu
filosofie si bioetica
1. Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Obiectul de studiu al filosofiei şi
specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu ştiinţa, religia, morala, arta, dreptul şi
politica. Problema fundamentală a filosofiei.
admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea
supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială.
Lumea supranaturală, ori divină, dirijează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele
şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.
Concepţia filozofico-ştiinţifică se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe
ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. E caracteristică demonstrarea logică.
Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi
interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi lumii
spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atât lumea ca atare, cât sensul
existenţei omului în lume.
Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.
Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură
trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină. În dependenţă de
aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau conștiința - toate sistemele filosofice se împart în
materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reiese
din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prim şi cauză a realităţii, idealismul afirmă
contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s
determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite,
necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al
dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că
spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a
idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea
rațiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului).
Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului,
că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa
umană, independent de retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa
concepţie se numeşte monism. Iar dacă reiese din două începuturi – aceasta este dualism.
Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora,
Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este
problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea căreia apar aşa curente ca optimism
gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială
posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).
Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume care dă tabloul lumii,
omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul
său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are
nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi
spiritual-practic.
Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii.
Obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea
concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele
conceptuale.
Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este
concepţia raţionalizată despre lume a epocii.
Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile
ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi
legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale
filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra
Released by MedTorrents.com
existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată.
Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal
interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a
conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.
Medicina este o ramură a științelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul
corpului omenesc și al funcționării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoștințe - conservarea
și restabilirea sănătății.
Released by MedTorrents.com
Tehnologia farmaceutică este stiinta care studiaza aspecte teoretice si practice importante
pentru realizarea medicamentelor cat si aspecte privind evaluare biofarmaceutica a acestora,
conservare, depozitare si eliberare.
Activitatea medicală apare odată cu formarea societăţii. Ea reiese din necesitatea obiectivă a
oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. Activitatea societăţii în privinţa
ocrotirii sănătăţii membrilor săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-practică
era atît mai efectivă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Avînd aceste două
componente activitatea medicală (medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.
În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii. Iniţial, în
comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, ca activitate
materială. Doar cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai ales în
depăşirea generalizărilor empirice, medicina devine ştiinţă, unde componentul spiritual-teoretic
joacă rolul hotărîtor.
Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al procesului
sociocultural. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau nemijlocit
asupra activităţii medicilor. De aceea medicina încă din antichitate se găseşte în strănsă
legătură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect – omul cu
problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se situiază
umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea îngustă
medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale, deatîta se
cere o atitudine şi pregătire metodologică, filosofică.
Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia
despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi
interpretată. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. Activitatea
medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi
subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al
medicinei. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură
oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea
medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.
Alt component al activităţii medicale este orientarea social-psihologică şi
valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine
faţă de datoria sa profesională şi socială).
Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec
schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă
Released by MedTorrents.com
obişnuit, reprezentările oamenilor. Apariția filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă
socială orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite.
Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi
religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus la formarea contradicţiei:
gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele ştiinţifice
– prin cauzalitate.
Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică și istorică.
Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile
de teoretizare, atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor
filozofice. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite
etape istorice, istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii.
Şcoala de la Milet sau ioniană este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima
dată se pune problema elementelor primordiale ale întregii existențe, problema esenţei lumii.
Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material.
Şcoala de la Elea s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi
schimbare. Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei, considera, că nu
zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa.
Parmenid formulează teoria despre existenţă: că Lumea după Parmenid este o sferă
materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este
umplut complet.
Şcoala pluraliştilor Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor
şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Empedocle (medic,
fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reiese din patru elemente primordiale: focul, aerul,
apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini ale tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai
adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi
despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură
permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale, ori
predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică cum totul apare şi dispare
prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă, spirit).
La şcoala sofiştilor Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin
cuvîntul sofist se înţelegeau acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei
care se străduiau să găsească adevărul, dar care încercau să redea falsul drept adevăr şi invers,
superficialitatea drept competenţă.
In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi
răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea
oricărei cunoaşteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane.
In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică.
Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor.
Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.
Filozofii antici erau şi dialecticieni. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor
dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Reprezentantul
dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al
existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit, nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de
oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul
filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Înţelepciunea constă în a cunoaşte
natura şi proceda conform legităţilor ei.
Filozofia clasicii mature.
Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii
sclavagiste. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii,
eticii, esteticii, economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir
mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai la
natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele guvernării.
Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Apariţia lucrurilor are loc datorită
unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul
“asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de
atomi. Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi
bine şi deasemenea a proceda bine.
Platon (427 – 347 î.e.n.) Adevărata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul
său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria
reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după
moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar
apoi se reîncarnează în alt corp. Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi
sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la
Released by MedTorrents.com
ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia
ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri,
soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.
Aristotel (384 – 322 î.e.n.) pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă
sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă.
Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii,
reflectarea ei. Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea
senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă
mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme)
se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de
percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.
Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon
politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi
orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală,
animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în
societate se pot forma calităţile lui morale.
Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de
comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării
familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor,
care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele,
ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia,
aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel
constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea
concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor.
Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură
maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.
Filozofia romano-elenistă.
Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza
oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a
reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa
politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi
agnosticism.
Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în
împrejurimile Atenei. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile sunt
alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică
şi epistemologie. Stoicism fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii.
Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul
vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice,
el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui.
Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV, acesta
este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Pentru filozofia medievală
este caracteristic:
Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de
către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi: lumea lucrurilor, naturii şi lumea
supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei
medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură
dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă
parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era
ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte
ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.
singulare. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam.
Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că ele
nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile singulare,
concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale, limitate.
Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de trecere de la epoca
medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării
societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor
progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi
o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la
cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea
încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii.
Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic:
Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul, pe
primul plan se pune omul, iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu
capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca
intelectuală.
Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca
fiinţă liberă, creatorul de sine însuşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia
coform căreia omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru
dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. În filozofia Renaşterei omul
este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Omul este nu
numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însuşi şi stăpîn asupra întregii naturi.
Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul –
concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot
locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă el îşi pierde caracterul său supranatural.
Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se
zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă
la natură (puterea, creaţia ş.a.).
Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii
spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai
laică.
Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. În gîndirea
Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o
valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau
chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.
În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:
1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi
spiritualăUmaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre
valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că
filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să
formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou
trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii
disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor
oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea
operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta
scolasticii şi tomismului.
2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi
Released by MedTorrents.com
Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a
sec. XIX. Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o
explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli
demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton
descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic.
W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi
fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului
natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei
filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice.
Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu
scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia
despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate ale cunoaşterii. Temelia gîndirii
filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrismul. În legătură cu
aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru
filozofia din această perioadă este caracteristică tendinţa materialistă şi orientarea
naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.
Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a
ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii: intenţia de a
cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi
avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea
acestor probleme se formulează două curente: empirism (afirmă că experienţa senzorială este
unica sau principala sursă a cunoaşterii) și raţionalism ( problema cunoaşterii care recunoaşte
conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin
raţiune).
Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.
Berkeley George (1685-1753) - a pus sarcina de a combate materialismul şi cu ajutorul
argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. G. Berkeley considera, că obiectele
înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului.
Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute. Filosofia lui G.Berkeley e orientată
Released by MedTorrents.com
Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a sec
XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel) din altă parte. Însă din punct de vedere
teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. Filosofia clasică germană
a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este
problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea lor
istorică.
Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.
Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F. Engels era
interpretată ca ceva sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă
Released by MedTorrents.com
să fim obiectivi, ideile filosifice ale acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei
clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.
alte categorii ale dialecticii. “Eul” este şi subiectul individual şi omenirea în întregime, sau “Eul”
absolut. “Eul” individual şi absolut permanent interacţionează, cînd coincid şi se confundă, cînd
se despart şi se deosebesc. Această pulsare – coincidenţă-divergenţă formează nucleul dialecticii
lui Fichte, forţa motrică a sistemului său. După Fichte , omul de la natură e ceva schimbător.
Toate sentimentele, aptitudinile, pornirile, dispoziţia permanent depind de ceva şi sunt
schimdătoare. Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează de determinantele
exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. Începînd cu acest act în faţa subiectului apare
sarcina de a se autodetermina, spre care va tinde veşnic.
HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - Concepţia lui este cea mai
profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Marele
merit a lui Hegel constă în aceea, că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală,
istorică şi spirituală în formă de proces, în permanentă mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a
încercat de a stabili legăturile interne a acestor schimbări.
În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca atare
are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică,
cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La această etapă ea se
desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune. La a doua etapă ideea absolută se
transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se obiectivizează în
natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale
singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul
subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului, lumii lui
spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă
ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este
activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În
filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină.
Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca
teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale
ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta
un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel ,
se află ideea absolută.
În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului, acceptînd
cognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut, deoarece prin lucruri omul
cunoaşte ideea absolută.
este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale. L.Feuerbach critică religia, arată
rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul, să se bazeze
pe iubirea generală şi interacţiunea dintre “Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca forţă
motrică a voinţei umane duce inevitabil la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul” nu
poate fi fericit şi exista fără “Tu”. Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele
egoismului, ea este nerealizabilă în afara comunităţii umane.
În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empirismului şi
senzualismului, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant.
Cunoștințele filosofice sunt aplicate în științele naturale și cele sociale, în artă, religie,
drept, politică, educație și, bineînțeles, în medicină. Filosofia aplicată în medicină se referă, în
primul rând, la folosirea instrumentelor tradiționale ale reflecției filosofice, cum ar fi gândirea
critică, raționamentul dialectic, descoperirea valorii și a sensului – în examinarea unor probleme
Released by MedTorrents.com
medicale de ordin logic, epistemologic și etic. James A. Marcum definește filosofia medicinii ca
o analiză metafizică, epistemologică și etică a diferitor modele de cunoaștere și practică
medicală, cu scopul de a înțelege natura/esența medicinii și a răspunde la întrebarea: ce este
medicina? În lucrarea ”Umanizarea medicinii moderne”, acest autor identifică două modele ale
medicinii contemporane și le trece prin analiza filosofică complexă menționată mai sus.
Ce este medicina? Această întrebare reprezintă nucleul crizei calității înfruntată de
medicina contemporană și problema prioritară a filosofiei medicinii. Prin model se înțelege
noțiunea sau reprezentarea idealizată a sistemului sau fenomenului propusă ca explicație
teoretică sau construct.
Două modele ale medicinii occidentale analizate aici sunt: modelul biomedical și cel
umanist […]. Conform modelului biomedical, pacientul este un aparat/mașină compus din părți
individuale ale corpului care, atunci când se strică sau sunt pierdute, pot fi reparate sau înlocuite
cu piese noi. Mai mult decât atât, boala, a cărei cauză poate fi identificată prin analiză științifică,
este o entitate obiectivă. Este organică și, foarte rar, psihologică sau mentală. Conceptul de
sănătate este definit ca absență a bolii sau ca funcționare normală a părților corpului. Medicii
sunt interesați doar de identificarea cauzelor fizice, responsabile de boala unui pacient. Odată
identificate prin proceduri de diagnosticare obiective, tratamentul se bazează în general pe un
anumit tip de medicament sau procedură chirurgicală. Selectarea modalității terapeutice se
bazează pe analizarea statistică a datelor obținute în urma studiilor clinice randomizate. Astfel,
medicul este un mecanic sau tehnician, care are sarcina este de a determina ce parte a corpului
unui pacient este defectă sau bolnavă și să repare sau să înlocuiască această parte.
În loc să reducă pacientul la corpul fizic, modelul umanist reprezintă pacientul ca
persoană compusă atât din minte, cât și din corp. Este foarte important, deoarece mintea și corpul
influențează, de multe ori, comportamentul și stările reciproce într-un mod mutual. Astfel,
mintea si corpul sunt aspecte complementare ale pacientului și ambele trebuie să fie luate în
considerare, atunci când se face un diagnostic sau se a alege o terapie. Pentru pacient boala poate
fi mai mult decât pur și simplu o entitate organică (o patologie), ea poate fi, de asemenea,
psihologică și socială (o suferință, durere, stare de rău). Cauzalitatea este atunci mai mult decât
fizică, ea include și informații cu privire la pacient, ca persoană individuală.
19. Geneza conştiinţei; rolul muncii, comunicării şi limbii în devenirea acesteia. Limba şi
gândirea. Conştiinţa şi creierul. Rolul cuvântului în terapie.
este acel canal prin care se transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea
reciprocă a oamenilor.
Cultura - totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. Ea
conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce
reglementează funcţionarea societăţii umane.
Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin
obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi funcţiile
lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete:
relaţii (politice, juridice, morale ş.a.); (latura obiectivă)
activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.); (latura obiectivă)
idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). ( latura subiectivă)
Released by MedTorrents.com
La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi
filosofia.
Politica - totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea
societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale
referotor la realizarea intereselor lor.
Dreptul - totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre
indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale.
Morala - totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul
oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de
bine şi rău.
Religia - credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin
existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare. Religia reprezintă o
concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranaturale.
Arta - modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială. Ea
exprimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei,
imaginaţiei etc.
Ştiinţa - obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma
cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al
lumii. Știinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr.
Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conștiinţei
sociale; domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale
ale existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul
omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii,
societăţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un sistem generalizat de
cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume, constituind temelia
concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea gnoseologică, social-politică,
morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a realităţii, inclusiv şi a
celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei
sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de
ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia
prezintă un tablou integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin
prisma raportului omului faţă de lume.
Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile
economice ale societăţii. Altele (morala, arta) se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei
obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica, dreptul, morala
reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.
Studiind conştiinţa socială putem evidenţia:
Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a unei
mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune
între ei. Conştiinţa de masă este un caz particular al anumitor mase, pe cînd
conştiinţa socială are un caracter general uman. Conştiinţa de masă nui ceva
omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre diverse
probleme şi aspecte a vieţii sociale.
Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a
diferitor evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare.. Subiectul sînt
diferite grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă, uniunii profesionale,
comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea în
întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele
despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei
publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei
publice, în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea,
confirmarea ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportări. Opinia publică
Released by MedTorrents.com
joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii, deoarece este un fel de auto-
control, formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi
activităţii sociale, îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă.
21. Căile dialecticii: Hegel şi Marx. Dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica obiectivă și
subiectivă. Unitatea dialecticii, logicii şi teoriei cunoaşterii. Dezvoltarea şi progresul.
Dezvoltarea şi securitatea.
*Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile
generale ale existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire.
Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a
obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai activităţii teoretice, dar şi practice. Pe baza
noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filozofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc întro
anumită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
Released by MedTorrents.com
Cauza - fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este
acțiunea specifică a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă
şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care
nu provoacă efectul – nu e cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura
dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc.
Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă. Dacă cauza
determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură nu
Released by MedTorrents.com
generează efectul. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale, accelerează ori
frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim condiţii:
Necesare – fenomene care au loc fiecare dată, cînd apare acţiunea
respectivă;
Suficiente – fenomene care neapărat provoacă acţiunea dată.
Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu
cunoaştem cauza bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală (esența). În dependenţă
de condiţii una şi acelaşi cauză poate produce diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi
acelaşi efect.
Monocauzalismul susține că cauza pe deplin determină efectul. Acest curent a apărut
atunci cînd au fost descoperiţi microbii drept cauze ale proceselor patologice. Microbul poate fi
luat drept cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde nu numai de microb, ci şi de
condiţiile interne şi externe ale organismului. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli.
Spre exemplu, bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară, ale organelor interne, la
oase.
____________________________________________________________________________
Element - parte ce contribuie la formarea unui întreg;
Structura - mod de organizare internă , de alcătuire a unui corp ca a unui sistem, mod de
asociere a componentelor unui sistem;
Sistem-ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat.
Una dintre legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi
dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele
din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect
şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale
obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi
universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în
toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul
contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea
(armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia
Released by MedTorrents.com
dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În
procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi
frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.
Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de
rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile
contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de
rezistenţă a bolnavului ş.a.).
Legea negării negaţiei - proces al dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către
nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria
filosofică care exprimă succesiunea diferitor etape de dezvoltare ale realităţii.
Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la
interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se
distruge complet şi definitiv, ci se distruge ceea ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou,
valoros, are perspectivă - se păstrează, se transmite mai departe.
Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi
fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare:
Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemului, momentul de
conservare, srabilizare practic lipseşte;
Depăşirea - are loc sinteza contrariilor;
Transformarea -trecerea de la o calitate la lata.
Legea negării negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape:
Teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar
negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea
dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la
etapa iniţială la un nivel mai înalt.
În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai
acele care s-au învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-un mod
restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca continuitate,
succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la
o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie. Legea ne arată direcţia
dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. Legea negării negaţiei se manifestă în
dezvoltarea realităţii obiective, activităţi practice şi teoretice a oamenilor.
Principiul nu acţionează nemijlocit, ci prin intermediul unor legi specifice din diferite
domenii ale realului, cum ar fi legea biogenetică fundamentală pentru materia vie, succesiunea
periodică a elementelor chimice din tabloul lui Mendeleev pentru substanţe chimice, succesiunea
dialectică a teoriilor ştiinţifice, etc .
EXEMPLU: Legea Haeckel Muller (legea biogenetică) afirmă că dezvoltarea
individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic
și funcțional cu cel al unor specii inferioare. La om, de exemplu, într-un anumit stadiu de
dezvoltare a embrionului are fante branhiale și coadă. Legea similitudinii embrionare a fost
identificată drept biogenetica în mai multe moduri: odată ce embrionii de diferite organisme se
repeat - etapa de dezvoltare a altor persoane, se repetă etapa de dezvoltare a tuturor tipurilor în
general.
AN Severtsov a făcut mai târziu anumite modificări la legea Haeckel-Müller. Omul de
știință a remarcat că în timpul embriogenezei, adică, etapa de dezvoltare embrionară, există o
asemănare între organele de embrioni, dar nu și la adulți. Astfel, fantele branhiale în embrion
Released by MedTorrents.com
uman sunt similare cu fantele branhiale de embrioni de pește, dar nu și cu branhiile peștelui
adult.
30. Logica și obiectul său de studiu. Tipurile de logică. Semnificaţia logicii pentru teoria
şi practica medicală (şi farmaceutică). Structura logicii formale.
Released by MedTorrents.com
Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Specificul logicii îl constituie
teoria despre gîndirea corectă, ea se stăruie să răspundă la întrebările: “Cum trebuie să gîndim?”,
“Ce trebuie să ştim, ce reguli trebuie să respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie corectă?”.
Logica simbolică (matematică) este o parte a logicii moderne care se ocupă cu
studierea legităţilor operaţiilor logice, regulilor calculului logic. Ea se ocupă cu folosirea
metodelor formale ale matematicii şi analizei logice în activitatea logică, ce considerabil lărgeşte
sfera cercetărilor formal-logice şi aplicarea lor nu numai în raţionamentele silogistice. Logica
simbolică după analogie cu matematica şi algebra înlocuieşte cu simboluri diferiţi termeni logici,
cuvinte de legătură, operaţii logice. Sa dovedit că există structuri comune logicii şi matematicii,
iar operaţiile logice se fac asemănătoare cu cele din matematică şi algebră. Logica simbolică
creează un limbaj artificial, simbolic în conformitate cu necesităţile ştiinţilor matematizate.
În realitate există o singură logică care are trei aspecte: logica formală, logica simbolică
cu multiplele ei variante şi logica dialectică. Dacă logica formală are drept obiect de studiu
formele şi legităţile generale ale gîndirii corecte cînd noi ne abatem de la conţinutul lor concret,
atunci logica dialectică are obiectul său formele şi legităţile dezvoltării cunoştinţelor cînd noi nu
putem abate de conţinutul lor. Logica formală foloseşte acele noţiuni care pot fi formalizate.
Logica dialectică studiază procesul formării cunoştinţelor şi legităţile lui, ea se bazează pe
următoarele principii: obiectivităţii, concretivităţii, conexiunii universale, dezvoltării şi
istorismului, practicii ş.a. Principile de bază a logicii formale sunt: principiul identităţii,
noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente.
Importanţa ştiinţei logicii constă în următoarele momente:
• Ea ne ajută să ne exercităm în mod conştient gîndirea inconştient logică şi prin
aceasta s-o facem mult mai exactă, s-o stăpînim şi s-o folosim mai bine.
• Ştiinţa logicii ne dă posibilitatea să depăşim caracterul limitat, unilateral şi
imperfect al limbajului natural.
• Ştiinţa logicii ne ajută să rezolvăm o serie de probleme pe care nu le putem
rezolva cu ajutorul gîndirii spontane. Logica ne ajută la dezvoltarea capacităţii noastre de
abstractizare. Ea ne oferă posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul anumitor ştiinţe
particulare. Logica are importanţă în activitatea ştiinţifică cînd trebuie de generalizat, clasificat
datele empirice, cînd trebuie de determinat sensul strict al lor. Logica este de neînlocuit în
discuţiile ştiinţifice, deoarece gîndirea oricărui specialist trebuie să fie determinată, precisă şi
clară, lipsită de contradicţii, demonstrativă, raţional suficientă.
• Logica ne ajută să evităm greşelile. Calea spre adevăr trece întotdeauna prin
logică. Respectarea legilor şi principiilor logicii formale este o condiţie necesară pentru atingerea
adevărului.
• Logica ne serveşte şi la informatizarea şi computerizarea medicinei. Ea contribuie
la înbunătăţirea calităţii diagnosticării şi activităţii curativo-profilactice a medicului.
Regulile diviziunii:
Diviziunea trebuie să aibă un fundament unic şi esenţial.
Diviziunea trebuie să fie adecvată, adică volumul membrelor diviziunii luate
împreună trebuie să fie egal cu volumul noţiunii divizate.
Membrele diviziunii trebuie să se excludă reciproc.
Diviziunea nu trebuie să facă salturi.
Uneori se foloseşte aşa procedeu ca dihotomia – diviziunea îm două membre. Noţiunea de
divizat se împarte în două noţiuni contradictorii. Un mod specific de divizare a noţiunilor este
clasificarea - orînduirea obiectelor pe clase, grupe, categorii pe baza asemănării ori deosebirii
lor faţă de obiectele din altă clasă.
Judecata este un gând exprimat în forma de propozitie, in care se afirma ori se neaga ceva
despre obiecte. Ea poate fi simpla si compusa. Functia gnoseologica a jdecatii consta in
determinarea raportului dintre subiectul cunoscator si obiect. Prin intermediul judecatii se
formeaza o relatie de apreciere a realitatii, o apreciere princompararea notiunilor.
Din punct de vedere a cantitatii judecata poate fi singulara, particulara sau universala.
Judecata singulara este acea judecata care se afirma sau se neaga legatura notei cu un
singur obiect.
Rationamentul este operatia logica cu ajutorul careia din doua sau mai multe judecati
numite premise, obtinem o judecata noua. Rationamentul ca si alte forme de gindire este o
reflectare a realitatii materiale in constiinta noastra. Rationamentele pot fi deductive cind gindim
de la general la particular si inductive cind gindim de la particular la general. Rationamentele
deductive iau forma silogismului. Silogismul sau rationamentul deductiv este acel rationament,
Released by MedTorrents.com
care din doua judecati date dintre care una trebuie sa fie neaparat universala, formuleaza o a treia
judecata. Silogismul se foloseste mai ales atunci cand trebuie sa subsumam un fapt individual
sau particular uneiteze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt o consecinta
necesara.
Medicul practic nu descopera legitati noi, nu descrie boli noi, nu creeaza teorii noi. El
diagnostica, recunoaste la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise.
Siagnoza este o concluzie care se formuleaza dupa regulile rationamentului. În procesul
diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Însa pentru verificarea, demonstrarea
diagnozei se folosesc rationamentele deductive,silogismele.Concluzia diagnostica trebuie sa fie
neaparat afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in diagnosticare silogismul
ipotetico-categoric, rationamentul analogic. Pentru diagnosticarea diferentiala se utilizeaza
silogismul disjunctivo-categoric
33. Legile fundamentale ale logicii formale şi importanţa acestora pentru semiologie.
Semiotica - un compartiment important al diagnosticării este teoria despre însuşirile
(semnele) bolii – simptome şi sindrome. Legile logice exprimă trăsăturile fundamentale ale
gîndirii corecte: determinarea, lipsa de contradicţie, consecvenţa şi fundamentarea logică. Fără
respectarea legilor logice nu se poate ajunge la o cunoaştere adevărată.
Legea identităţii – noţiunile nu pot să se shimbe, ele trebuie să se folosească în unul şi
acelaşi sens şi în aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi
neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Greşeala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea
acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni
medicale, de caracterul lor ambiguu. Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens
face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în
numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi internaţională a bolilor. Legea
identităţii cere reînoire şi precizarea permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi
modificările lor.
Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod
necesar că judecata contradictorie este falsă; şi invers. Legea contradicţiei cere consecutivitate în
raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc.
Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată,
cealaltă este falsă, iar o a treia nu poate să existe. Legea terţului exclus se referă numai la
judecăţile contradictorii. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi
contradictorii - “La pacientul A. este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat”
medicul trebuia să accepte una ca adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o
concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid după modelul
diabetic”.
Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Gîndurile
noastre în orice raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din altele, să
întemeieze unele pe altele. Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile
numai la credinţă, fără întemeierea suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi,
dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii. Judecăţile aduse pentru
întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică. În medicină veridicitatea
diagnozei este întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea
nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd
glicemia atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai mult.
Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre
cauza, conţinutul, specificul unui fenomen şi verificarea acestei presupuneri. Ipoteza este o
presupunere în domeniul ştiinţei, este o presupunere care nu contrazice datelor ştiinţei. Ipoteza
este un instrument de investigaţie în cunoaşterea adevărului.
Ipoteza se foloseşte în următoarele cazuri: cînd procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt
inaccesibile cercetării în momentul dat; cînd faptele cunoscute sunt insuficiente pentru explicarea
fenomenelor; cînd fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o modalitate de a le explica.
Ipoteza trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
Ea trebuie să fie necontradictorie, să nu contrazică nici cu un fapt empiric.
Ea trebuie să se formeze pe baza faptelor adevărate şi verificate.
Ea trebuie să fie principial verificabilă, în caz contrar ea devine o problemă veşnică şi
nu poate fi transformată în cunaştinţe adevărate.
Ea trebuie să aibă un conţinut informativ şi funcţie euristică în care se exprimă
posibilitatea ei de a prezice şi explica realitatea.
Medicii consideră, că la etapa examinării pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar
şi diagnoza preventivă este o ipoteză. Alţii socot că şi diagnoza definitivă este tot o ipoteză,
numai că mai argumentată şi fundamentată. Că medicii în activitatea sa se folosesc de diferite
ipoteze – asta-i corect, dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere.
fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma urmei este
Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt
este numai o pregătire către viaţa de apoi.
Sensul vieţii omului are două aspecte – individual (autorealizare) şi social
(exteriorizarea realizării personalității în mediu social), viaţa “pentru sine” şi viaţa “pentru
alţii”.
Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile
adevărate de false, cînd înţelege zădărnicia poziţiei individualismului, absurditatea vieţii numai
pentru sine. Cel mai important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă toate capacităţile sale
şi le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor, societăţii. Anume în aceasta şi constă
destinul omului, sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce
aportul său personal în istorie, în progresul societăţii, culturii ei.
Moartea este sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a
omului este pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală,
conştientizată de el. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în
rai sau iad) în lumea cealaltă. Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi
moare, aşa-s legile biologice. Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi
deatîta ea capătă o valoare extraordinară.
Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii.
Cercetările cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care
nu văd nici un scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a
vieţii. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi depăşită.
pornire al antropologiei filosofice sunt întrebările: Ce este omul? Care este sensul vieţii? Care
este specificul naturii umane și ce-l face diferit de celelalte fiinţe?
În multe cazuri, boala este opusul sănătății. Dar sunt condiții cronice, specifice, unde
oamenii se pot adapta la diferite afecțiuni în așa fel, încât unele persoane nu se consideră
bolnave. Un alt aspect al relației sănătate-boală este posibilitatea de a defini sănătatea ca ideal.
Dacă privim boala și sănătatea ca niște contrarii, atunci persoanele care nu sunt într-o
stare de bine fizică, mentală și socială completă, probabil, vor fi considerate bolnave. Acest
rezultat nedorit poate fi depășit dacă se va înțelege diferența dintre sănătate ca ideal și ca normă
minimă. Noțiunile de boală, sănătate, maladie, stare de bine, asociate cu noțiunile de stare de rău,
integritate sunt foarte des discutate în literatura medicală. Participanții în discuții se împart în
două categorii: naturaliștii și normativiștii.
Conform naturaliștilor, boala și sănătatea sunt niște concepte descriptive, care pot fi
folosite la definirea stării obiective și reale ale persoanei. Aceste concepte sunt strict neutre față
de valorile sociale și personale. Reflectând asupra acestor valori, normativiștii folosesc deseori
termenii de maladie și bunăstare, pentru a defini starea subiectivă a persoanei.
În biomedicină, se folosesc noțiunile naturaliste a bolii și sănătății, pe când practicienii
umaniști folosesc noțiunile normativiste a stării de rău și de bine. Boala este privită ca o
disfuncție sau o pierdere a unei părți din corp, pe când sănătatea se definește prin respectul
pentru absența stării de boală. O persoană este considerată sănătoasă dacă în corpul ei nu este
prezente nici o boală și nu este nevoie de tratament. Sănătatea, în acest caz, este lipsa stării de
rău, care nu implică necesitatea intervenției medicului.
Released by MedTorrents.com