Released by MedTorrents.

com

Conspect filosofie totalizare 1

1. Problema adevărului în filosofie & medicină:
Cunoștințele – sistem de informații dobâ ndit, prelucrat și asimilat în procesul
cunoașterii. Ele formează un sistem complex care există ca memorie socială și se transmite
din generație în generație prin intermediul limbajului și culturii. Ele se împart în cunoștințe
preștiințifice (obișnuite) și științifice (empirice sau teoretice). Știința – totalitatea de
cunoștințe sistematizare și exprimate sub formă de legi și teorii.
PROBLEMA ADEVĂRULUI – problemele gnoseologiei se referă la ce este adevă rul,
cum poate fi el atins, cum există el și ce caracter are.
Adevăr obiectiv – cunoștințe ce reproduc obiectul așa cum există el în afară și
independent de conștiință . Fiind rezultatul activită ții subiective a omului, adevă rul
reproduce obiectiv existența lumii. Cunoștințele sunt subiective după formă și obiective
după conținul. ADEVĂ RUL SE REFERĂ NUMAI LA CONȚ INUTUL CUNOȘ TINȚ ELOR.
Adevă rul este posibil doar ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevă ruri
imuabile și mereu trebuie să existe loc pentru o schimbare sau o respingere a
unui adevă r ce nu mai corespunde realită ții
Adevăr absolut – categorie filosofică ce vizează coincidența completă , definitivă a
imaginii cu obiectul reflectat. Sunt adevă ruri eterne. Se referă la unele aspecte și însușiri
particulare. (substanța e alcă tuită din atomi).
Adevăr relativ – categorie filosofică care reflectă coincidența incompletă a imaginii
cu obiectul. Deși reflectă corect realitatea, nu cuprinde toate laturile sau aspectele
obiectului reflectat.
De aici se dezvoltă 2 curente, și anume: dogmatismul (concepțiile teoretice sunt
dogme neschimbă toare, cunoașterea e statică ) și relativismul (cunoașterea e relativă , iar
cunoștințele noastre sunt schimbă toare).

În medicină principala formă de cunoaștere este DIAGNOSTICUL. Stabilirea

diagnozei e un proces de cunoaștere complicat, esența că ruia este reflectarea
legită ților obiectiv existente în conștiința medicului. Veridicitatea diagnozei
depinde de coincidența concluziei medicului cu starea patologică a
pacientului. În parctică există adevă r absolut (constatare anumitor fapte
după autopsie sau laborator) și adevă r relativ (forma bolii, specificul
patologiei).

2. Necesitatea principiilor cunoașterii în procesul stabilirii

diagnozei:
 Released by MedTorrents.com

Inițial, în sistemul de noțiuni ale diagnosticului se aplică cele de simptom și

sindrom. Simptomele sunt semne depistate pentru stabilirea diagnozei. Sindroamele sunt
un ansamblu de simptome grupate printr-o patogeneză comună .
Diagnoza e constatarea unită ții nozologice (proces patologic) și diferențierea ei. Ea
se bazează pe legile logicii formale (identită ții, contradicției, terțului exclus, rațiunii
suficiente).
Diagnostica reprezintă un compartiment al medicinii ce studiază semnele
afecțiunii, metodele și principiile cu ajutorul că rora se stabilește diagnoza. Ea include 3
compartimente:
 Știința despre metodele cercetă rii;
 Interpretarea semnelor (semiologia);
 Identificarea semnelor afecțiunii și sinteza lor rațională ;
Trăsăturile comune ale diagnostică cu procesul de cunoaștere științifică:
 Medicul – subiect, boala – obiectul cunoașterii;
 Scopul comun – stabilirea adevă rului;
 Diagnoza se bazează pe date științifice;
 Diagnoza se stabilește pe date;
 Diagnoza se bazează pe legile gâ ndirii;
 Utilizează forme logice, cercetă ri științifice ( empirice și teoretice)
Metodele cunoașterii științifice aplicate în diagnoza clinică:
 Metodele cunoașterii empirice ( observare, control, palpația, percuția, ascultarea,
mă surarea , experimentul, etc); (experiența senzorială este singura și principala
sursă de cunoaștere)

 Metodele cunoașterii logice (judecata, inducția, deducția, analiza, sinteza,

generalizarea, analogia, ipoteza, etc; (formă de reflectare datorită că reia în baza
unor cunoștințe vechi (premise), obținem noi)

 Metodele cunoașterii neformalizate.

Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea

medicului atât la nivelul examinării pacientului (este foarte necesar de a
vedea şi recunoaşte simptomele), cât şi în procesul formulării diagnozei.
Ultima prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente, iar medicul trebuie să
respecte anumite principii și reguli, pentru a evita greşelile posibile.

3. Dialectica cunoașterii senzoriale și rationale:

 Released by MedTorrents.com

În procesul cunoașterii are loc interacțiunea dialectică dintre 2 trepte – treapta

senzorială (senzația, percepția și reprezentarea) și rațională (noțiunea, judecata și
raționamentul).
Treapta senzorială – interacțiunea subiectului cu realiotatea obiectivă .
 Senzația – reflectarea unor laturi și însușiri ale obiectelor, fiind efectul
acțiunii obiectelor asupra organelor de simț. Senzația este imaginea
subiectivă a lumii obiective, în rezultat de interacțiune a obiectului și
subiectului.

 Percepția – reflectarea senzorială ce reproduce obiectul în întregime;

 Reprezentarea – reflectarea senzorială ce reproduce imagini care au avut loc

în trecut. Are un character concret-imaginativ.

Treapta rațională – ne dă cunoștințe generale și abstracte, în formă de noțiuni,

legită ți , ne redă esența obiectelor și fenomenelor. Are un caracter conceptual.
 Noțiunea - expresia lucrurilor în gâ ndire, reflectarea lor în mod generalizat
şi abstract;

 Judecata - un gâ nd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se

neagă ceva despre obiecte. Ea poate fi simplă şi compusă ;

 Raționamentul - este o formă a gâ ndirii care presupune că din una sau

câ teva judecă ţi, numite premize, se deduce o judecată nouă .

Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atâ t la

nivelul examină rii pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele),
câ t şi în procesul formulă rii diagnozei.

4. Structura conștiinței individuale

 Released by MedTorrents.com

Conştiinţa individuală - totalitatea proceselor psihice ale individului, care îi

permit de a se înţelege pe sine însuşi, lumea înconjură toare şi locul să u în această realitate.
Conştiinţa individuală niciodată nu cuprinde în întregime conştiinţa socială, dar poate
s-o întreacă. Prin creaţia sa individul poate să formuleze idei ce se includ în conştiinţa
socială . Conştiinţa individuală există ca: realitate subiectivă , ideală . EA reflectă realitatea
prin prisma condiţiilor de viaţă concrete şi particularită ţilor psihologice ale individului. De
aceea conştiinţa individuală este un aliaj al singularului, particularului şi generalului.
Din structura conștiinței individuale fac parte așa componente precum:
cunoștințele, emoțiile, sentimentele, voința, atenția, autoconștiința, adică conștientizarea
de că tre om a acțiunilor sale, sentimentelor, gâ ndurilor, motivelor comportamentale,
intereselor, a locului să u în societate.
Conţinutul conştiinţei :
 Gîndirea - capacitatea de analiză şi sinteză , de a că pă ta cunoştinţe noi şi de
a le folosi în diferite condiţii.
 Intelectul - capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional
cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de
capacitatea de a produce, creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă . El
conţine o totalitate de principii, reguli, algoritmuri cu ajutorul că rora se
realizează multitudinea formelor de gîndire.
 Memoria - capacitatea de a înregistra, pă stra şi reproduce cunoştinşele,
informaţia.
 Emoţiile şi sentimentele - reflectă ri apreciative a realită ţii, ele unesc
situaţia exterioară cu necesită ţie omului.
 Voinţa - autocontrol a personalită ţii. Voinţa este forţa motrică a
personalită ţii.
În structura conştiinţei evidenţiem două niveluri: conştient (totalitate de procese,
operaţii şi stă ri ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a
concentrat în sine pasiunile, motivele, nă zuinţele sensul că rora este determinat de cerinţele
şi necesită ţile fiziologice) şi inconştient (activitate a sistemului nervos superior).

5. Formele și nivelurile conștiinței sociale

 Released by MedTorrents.com

Conştiinţa socială – raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor

individuale şi prezintă latura spirituală , și anume, totalitatea de idei, concepţii, viziuni,
reprezentă ri ce reflectă existenţa socială . Totodată , existenţa socială e latura materială a
vieţii sociale. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestă tă tor. Ideile şi
concepţiile ei sunt obiectivizate, materializate în literatură , ştiinţă , artă ş.a.
În structura conştiinţei sociale deosebim nivelele:
 Conştiinţa obişnuită e nivelul cel mai simplu, apare pe baza activită ţii
practice cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentă ri
empirice despre lumea înconjură toare;
 Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realită ţii în
diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generaliză ri şi elaboră ri a
specialiştilor
Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin
obiectul care îl reflectă , modalitatea cum reflectă , particularită ţile dezvoltă rii lor, rolul şi
funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine urmă toarele componenete:
 relaţii (politice, juridice, morale ş.a.); (latura obiectivă )
 activitate (politică , juridică , religioasă ş.a.); (latura obiectivă )
 idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). ( latura subiectivă )
La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa
şi filosofia.
Politica - totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea
societă ţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri
sociale referotor la realizarea intereselor lor.
Dreptul - totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile
dintre indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii
sociale.
Morala - totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul
oamenilor în viaţa lor personală şi socială , ea reflectă realitatea prin noţiunile
de bine şi ră u.
Religia - credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi
prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunză toare. Religia
reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în
supranaturale.
Arta - modul de generalizare a realită ţii într-o formă concret-senzorială . Ea
exprimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea
fanteziei, imaginaţiei etc.
Ştiinţa - obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activită ţi - suma
cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul
ştiinţific al lumii. Ș tiinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevă r.
Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conștiinţei
sociale; domeniu al culturii spirituale; învă ţă tură despre principiile
fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu,
despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de
dezvoltare a naturii, societă ţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un
sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în
lume, constituind temelia concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea
gnoseologică , social-politică , morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o
reflectare a realită ţii, inclusiv şi a celei sociale, filozofia la rîndul să u acordă o
 Released by MedTorrents.com

influenţă activă asupra existenţei sociale, contribuie la formarea idealurilor şi

valorilor noi. Spre deosebire de ştiinţele concrete, care cercetează un
domeniu separat al realită ţii, filosofia prezintă un tablou integru al existenţei,
reflectă realitatea prin înţelepciune, prin prisma raportului omului faţă de
lume.
Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile
economice ale societă ţii. Altele (morala, arta) se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei
obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica, dreptul,
morala reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.
Studiind conştiinţa socială putem evidenţia:
 Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentă ri, norme,
valori a unei mase de indivizi ce se formează în procesul comunică rii şi activită ţii
comune între ei. Conştiinţa de masă este un caz particular al anumitor mase, pe
cînd conştiinţa socială are un caracter general uman. Conştiinţa de masă nui ceva
omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre diverse
probleme şi aspecte a vieţii sociale.
 Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentă ri şi
aprecieri a diferitor evenimente şi fapte a realită ţii de că tre masele populare..
Subiectul sînt diferite grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă , uniunii
profesionale, comunită ţi social-demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea
în întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele
despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei
publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice,
în care se exprimă pă rerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea
ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportă ri. Opinia publică joacă un rol
foarte imporant în viaţa societă ţii, deoarece este un fel de auto-control, formulează
şi include norme şi principii a comportamentului şi activită ţii sociale, îndeplineşte
funcţia reglementativă şi educativă .

6. Legea negării negației și importanța sa în medicină

Legea negării negaţiei - proces al dezvoltă rii, conform că ruia vechiul este negat de
că tre nou, iar noul la rîndul să u este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este
categoria filosofică care exprimă succesiunea diferitor etape de dezvoltare ale realită ţii.
 Released by MedTorrents.com

Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la

interior la superior. Această trecere are loc prin depă şirea vechiului, cînd calitatea veche nu
se distruge complet şi definitiv, ci se distruge ceea ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i
pozitiv, nou, valoros, are perspectivă - se pă strează , se transmite mai departe.
Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi
fenomenele realită ţii. Deosebim cîteva tipuri de negare:
 Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemului,
momentul de conservare, srabilizare practic lipseşte;
 Depăşirea - are loc sinteza contrariilor;
 Transformarea -trecerea de la o calitate la lata.
Legea negă rii negaţiei a fost formulată de că tre Hegel, care evidenţia în ea trei
etape:
 Teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară -
antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză.
Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i
altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt.
În procesul negă rii dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci
numai acele care s-au învechit, n-au perspectivă , care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul
într-un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca
continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltă rii. Repetabilitatea proceselor şi
fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie.
Legea ne arată direcţia dezvoltă rii, ce se manifestă în formă de spirală . Legea negă rii
negaţiei se manifestă în dezvoltarea realită ţii obiective, activită ţi practice şi teoretice a
oamenilor.
Principiul nu acţionează nemijlocit, ci prin intermediul unor legi specifice din
diferite domenii ale realului, cum ar fi legea biogenetică fundamentală pentru materia vie,
succesiunea periodică a elementelor chimice din tabloul lui Mendeleev pentru substanţe
chimice, succesiunea dialectică a teoriilor ştiinţifice, etc .
_________________________________________________________________________________________________________
EXEMPLU:  Legea Haeckel Muller (legea biogenetică ) afirmă că dezvoltarea
individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar
morfologic și funcțional cu cel al unor specii inferioare. La om, de exemplu, într-un anumit
stadiu de dezvoltare a embrionului are fante branhiale și coadă . Legea similitudinii
embrionare a fost identificată drept biogenetica în mai multe moduri: odată ce embrionii
de diferite organisme se repeat - etapa de dezvoltare a altor persoane, se repetă etapa de
dezvoltare a tuturor tipurilor în general.
AN Severtsov a fă cut mai tâ rziu anumite modifică ri la legea Haeckel-Mü ller. Omul de
știință a remarcat că în timpul embriogenezei, adică , etapa de dezvoltare embrionară ,
există o asemă nare între organele de embrioni, dar nu și la adulți. Astfel, fantele branhiale
în embrion uman sunt similare cu fantele branhiale de embrioni de pește, dar nu și cu
branhiile peștelui adult.

7. Legea trecerii reciproce a cantităţii în calitate şi importanţa sa

pentru medicină.
 Released by MedTorrents.com

Una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform că reea schimbă rile
cantitative se acumulează treptat şi dacă depă şesc limita mă surii, duc cu necesitate la
schimbarea calită ţii, iar calitatea nou apă rută iară şi duce la schimbă ri cantitative. Această
lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltă rii. Ea a fost formulată de Hegel. Legea
trecerii schimbă rilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal.
Conţinutul ei se descoperă cu ajutorul categoriilor dialecticii (calităţii, cantităţii,
măsurii şi saltului dialectic). Procesul schimbă rii radicale a calită ţii date, “ruptura”
vechiului şi geneza noului se numeşte salt.
Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice,
diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi să nă tatea, norma şi
patologia în esenţă sunt diferite calită ţi. Schimbă rile cantitative şi calitative sunt rezultatul
interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbă rile cantitative precedă schimbă rile
calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbă ri cantitative pe care
medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor
nedorite). Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia
preparatelor medicamentoase.

8. Legea unităţii şi luptei contrariilor şi importanţa sa pentru

medicină.
Una dintre legile fundamentale ale dialecticii, care dezvă luie sursa automişcă rii şi
dezvoltă rii obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă “nucleul” dialecticii, deci reflectă
procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltă rii este contradicţia
dialectică . Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta pă rţilor contrare. Contrariile
sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează
reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia
dialectică . Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai
stă rile lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem.
Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia),
contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar
ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvă rii contradicţiilor se
lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea
unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.
Boala apare ca rezultat a interacţiunii pă rţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de
rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s
pă rţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea
forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.).

9. Categoriile dialecticii: general, particular, singular; esenţă şi

fenomen şi importanţa cunoaşterii acestora pentru medicină.
 Released by MedTorrents.com

Fiecare ştiinţă are noţiunile sale fundamentale. Categoriile reflectă în gîndire

atributele realită ţii - caracteristicile universale şi inalienabile ale obiectelor materiale. Ele
sunt rezultatul nu numai activită ţii teoretice, dar şi practice.
Categoriile filosofice îndeplinesc funcţia ontologică , gnoseologică , metodologică ,
axiologică ş.a. Aspectul ontologic - categoriile reflectă în conştiinţa umană cele mai
generale laturi şi tră să turi a lumii obiective. Esenţa aspectului gnoseologic constă în
aceea că cu ajutorul categoriilor gîndirea umană este capabilă să reflecte şi generalizeze
cele mai comune însuşiri ale lumii obiective, formînd un sistem de noţiuni ştiinţifice.
Aspectul metodologic - cunoaşterea categoriilor face gîndirea mai productivă , flexibilă ,
serveşte ca mod de interpretare, transformare a realită ţii.
Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legă turile dintre
obiecte, esenţa lor, fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos, ci în formă de
legitate şi necesitate. Deosebim categoriile:
 Categoriile particular-ştiinţifice - noţiunile generale care se folosesc într-
o ştiinţă , reflectă tră să turile, particularită ţile şi legită ţile acestei ştiinţe
(element chimic, valenţă , reacţie, forţă , energie, boală , să nă tate, etc).
 Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi
sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.).
 Categoriile filosofice (singular, particular şi general);
_________________________________________________________________________________________________________
Singularul - reflectă însuşirile şi tră să turile irepetabile ale obiectelor şi fenomenelor.
Particularul - exprimă tră să turile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le
deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte.
Generalul – reflectă însuşirile asemă nă toare, comune, comparabile ale obiectelor
materiale.
Singular, particular şi general sunt numai însuşiri, laturi ale obiectelor materiale.
Sinestă tă tor există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi
particularului, repetabilului şi irepetabilului.
_________________________________________________________________________________________________________
Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia
trăsăturilor şi semnelor interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Clasificarea
existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. Unitatea nozologică este o boală
concretă cu totalitatea ei de simptome şi sindrome specifice pentru anumite dereglă ri
morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză .
Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. Spre
exemplu, bolile cardiovasculare au specificul să u, bolile aparatului respiratoriu se
deosebesc de bolile aparatului digestiv ş.a.
Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate nozologică
(singular).
Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea
cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul).
Esenţa exprimă principalul, baza obiectelor, cea ce se produce în interiorul lor.
Esența e ascunsă , nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare.
 Released by MedTorrents.com

Fenomenul este expresia exterioara a esenţei, formă în care obiectele se manifestă

la suprafaţă . Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ.
Scopul ştiinţei şi constă în a dezvă lui esenţa lucrurilor în formele exterioare de
manifestare. Cunoaşterea este un proces de mişcare de la fenomen la esenţa tot mai
profundă a lucrurilor.
În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestă rile bolii,
simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindroamelor ne vorbeşte despre
esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestă rile bolii. Sarcina
principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu
înlă turarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e
cunoscută se efectuează tratament simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea
pacientului dar nu-l vindecă .

10. Categoriile dialecticii: formă şi conţinut; parte şi întreg şi

importanţa cunoaşterii acestora pentru medicină.
Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, tră să turilor, relaţiilor, tendinţelor
şi contradicţiilor obiectelor.
Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a conţinutului.
Conţinutul organismelor vii este activitatea vitală , metabolismul, multitudinea de funcţii
fiziologice legate de structurile organice. Conţinutul şi forma dialectică interacţionează –
conţinutul este format, iar forma are conţinut. Totodată trebuie de avut în vedere, că
conţinutul este mai activ, dinamic, conţinutul determină forma.
Conţinutul şi forma în biologie (medicină ) se manifestă ca funcţie şi structură .
 Funcţia - modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în
interacţiunea lui cu obiectele înconjură toare.
 Structura - integritatea şi identitatea obiectului cu sine însuşi, e
stabilitatea tră să turilor principale la diferite schimbă ri interne şi externe.
Funcţia determină structura. Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic,
ansamblu schimbă rilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a
ei – acută ori cronică , forma uşoară ori grea.
_________________________________________________________________________________________________________
Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care
include în sine legă tura pă rţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se
gă sesc în pă rţile componente.
Partea este element ori totalitate de elemente, care organic se includ în întreg, în
sistem şi se gă seşc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem. Întregul se
deosebeşte de suma, ansamblu pă rţilor componente prin aceia, că el este o interacţiune
relativ stabilă a pă rţilor componente şi este un sistem care are calită ţi integrative.
Pentru biologie şi medicină important este principiul integrită ţii, care ne obligă să
studiem toate legă turile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg.
Cît de întreg n-ar fi obiectul studiat, noi trebuie să prevedem, că el poate fi parte din alt
întreg mai mare, care la rîndul să u poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Şi invers,
obiectul ca parte a unui întreg poate să fie întreg pentru pă rţile sale componente.
 Released by MedTorrents.com

11. Categoriile dialecticii: necesitate şi întâmplare;

posibilitate şi realitate şi importanţa medicală.
Necesitatea - dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor, care apare legic, reiese din
esenţa lor şi este rezultatul legă turilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile. Obiectul are
în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în
realitate.
Întîmplarea reiese din legă turile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile,
singulare. Obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilită ţi, dintre care se realizează
una .
Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplă ri, iar întîmplarea este un
supliment şi o formă de manifestare a necesită ţii.
Boala este fenomen şi necesar şi întîmplă tor. Molipsirea de o boală infecţioasă
întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pă truns în organism, atunci el cu
necesitate provoacă procesul patologic. Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar
procesul epidemic în întregime se manifestă ca necesitate.
_____________________________________________________________________________________________________
Posibilitatea - totalitatea premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod
logic apariţia unui sau altui fenomen. Este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare
posibilitate are temei (bază ) şi condiţii. Deosebim:
 Posibilitatea abstractă - tendinţă a realită ţii ce nu ocontrazice, însă pentru
realizarea ei nu-s încă condiţiile necesare;
 Posibilitatea concretă - tendinţă , care poate să fie şi are toate condiţiile
necesare şi suficiente pentru realizarea ei.
Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica
tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilită ţi să se realizeze,
iar altele să se excludă .
Realitatea - rezultatul realiză rii posibilită ţii.
Determinism - teoria despre interconexiunea şi condiţionatea reciprocă a
fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe principiile cauzalită ţii şi legită ţii.
Chiar şi voinţa omului nu e liberă ci determinată . Principiul determinismului are două
aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi fenomenele) şi metodologic
(cum sunt determinate ele).
Ca teorie determinismul a fost formulat de P. Laplace (1749-1827), care considera
că dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci noi am
putea prezice cu precizie viitorul. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi
avea urmă toarele neajunsuri: a) toate legă turile şi relaţiile se reduceau numai la legă turi
cauzale, se ignorau condiţiile şi legă turile funcţionale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca
acţiune din exterior; c) legă tura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică ;
d) se afirma că totul în lume este necesar, întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea
cauzei. Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legă turi şi
relaţii (cauză , condiţii, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.).
 Released by MedTorrents.com

12. Categoriile dialecticii: cauză şi efect; element şi structură

şi importanţa cunoaşterii acestora pentru medicină
Cauza - fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este
acțiunea specifică a unui obiect asupra altuia, cînd schimbă rile primului obiect (cauza)
precedă şi duc inevitabil la schimbă rile altuia (efect). Cauza este un fenomen în acţiune,
fenomenul care nu provoacă efectul – nu e cauză . Cauza şi efectul au un caracter obiectiv,
universal. Legă tura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar,
ireversibil, univoc.
Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă . Dacă cauza
determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură nu
generează efectul. Condiţia numai contribuie la desfă şurarea legă turii cauzale, accelerează
ori frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim
condiţii:
 Necesare – fenomene care au loc fiecare dată , cînd apare acţiunea
respectivă ;
 Suficiente – fenomene care neapă rat provoacă acţiunea dată .
Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă
nu cunoaştem cauza bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală (esența). În
dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate produce diferite efecte, iar diferite cauze
pot genera unul şi acelaşi efect.
Monocauzalismul susține că cauza pe deplin determină efectul. Acest curent a
apă rut atunci cînd au fost descoperiţi microbii drept cauze ale proceselor patologice.
Microbul poate fi luat drept cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde nu
numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe ale organismului. Unul şi acelaşi
microb poate provoca diferite boli. Spre exemplu, bacilul lui Koch poate produce
tuberculoză pulmonară , ale organelor interne, la oase.
_________________________________________________________________________________________________________
Element - parte ce contribuie la formarea unui întreg;
Structura - mod de organizare internă , de alcă tuire a unui corp ca a unui sistem,
mod de asociere a componentelor unui sistem;
Sistem-ansamblu de elemente dependente între ele și formâ nd un întreg organizat.
 Released by MedTorrents.com

13. Caracteristica principalelor perioade ale evoluării

filosofiei şi medicinei. [5 perioade câte una în parte]
1. Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI
î.e.n. şi a existat pînă în sec. VI a e.n. Filozofia antică coincide cronologic cu societatea
sclavagistă . Avea caracter politeist – fiecare localitate avea zeul să u, fiecare profesie
deasemanea avea zeul să u, zeii erau cava obişnuit şi se gă seau între oameni, în natură . Aici
pentru prima dată au apă rut elemente a gîndirii filosofice reflexive, germeni a filozofiei
naiv-materialiste. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă
despre lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele
momente pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Aşa dar dintr-o parte
mitologia, din alta – anumite succese în matematică , astronomie, cosmologie etc. Atunci a
apă rut primul calendar, a fost inventată sistema sexazecimală de calcul după care şi astă zi
se mă soară timpul. Filozofia avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi legită ţilor ei,
“cură ţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism
(concepţie despre existenţă ) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un
organism viu, macrocosm şi microcosm). Se încearcă să explice lumea nu prin mituri, ci
prin cauzalitate, prin cunoştinţe. Ei dezvoltă teoria cunoaşterii unde pun problema
deosebirii cunoştinţelor adevă rate (episteme) de cunoştinţe-pă reri (doxa). Filozofii din
această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la
gîndirea metaforică (mitologică ) la gîndirea categorială .
2. Filozofia medievală există în societatea feudală din sec. V – VI a e.n. pînă în sec.
XIV. Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie, ea ne-a lă sat o
arhitectură splendidă , o mă iestrie a juvaierilor şi pictorilor. Religia se bazează pe
monoteism - trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupra naturii. Dominaţia
religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare care
cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu pă gînismul) a dus la aceea, că orice
problemă era privită din punctul de vedere a religiei. Din teocentrism şi creaţionism reiesă
interpretarea simbolică şi alegorică a realită ţii, concepţia religioasă obliga de a vedea în
toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu,
boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă . Pentru
filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creă rii omului şi naturii de
că tre Dumnezeu. Lumea este compusă din două pă rţi: lumea naturii şi lumea divină . Ideea
creă rii este temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii.
Omul deasemenea avea o natură dublă : el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi
înfă ţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă pă că toasă , sclavul
dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi
negat.
3. Filozofia Renaşterii – sec. XV – XVI, coincide cu perioada de trecere de la
feudalism la capitalism. Oamenii aveau tendință progresivă de a renaşte valorile şi
idealurile antichită ţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii,
este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Pentru filozofia
Renaşterei este caracteristic: antropocentrism, orientarea spre om. Se preţuieşte omul cu
capacită ţile lui individuale, activitatea lui de întreprinză tor, apare necesitatea în munca
intelectuală . Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se
înţelegea ca fiinţă liberă , creatorul de sine însuşi şi a lumii înconjură toare. Umanism – este
concepţia coform că rei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane
pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecă rei personalită ţi. Dumnezeu este
coborît din cer şi dizolvat în natură , el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică .
 Released by MedTorrents.com

Dumnezeu şi natura coincid. Calită ţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la
natură (puterea, creaţia ş.a.).
4. Filozofia epocii moderne – sec. XVII – XVIII şi prima jumă tate a sec. XIX, există în
societatea capitalistă . Se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, o explozie informaţională , se
acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. În filozofie are loc ruperea
definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se
formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilită ţile nelimitate a
cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism. Ştiinţele
experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei
problema justifică rii şi fundamentă rii metodelor de cunoaştere. În legă tură cu aceasta se
formează noţiunile subiect şi obiect al cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia
din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce
se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbă ri social-politice şi
economice.Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica.
Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbă ri şi trebuia să argumenteze
necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi
şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme:
ontologică şi gnoseologică .
5. Filozofia contemporană (filozofia marxistă , pozitivizmul, existenţialismul,
pragmatismul, fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific
şi globalizarea fenomenelor sociale. În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile
filosofiei şi ştiinţelor naturaliste, avâ nd diferite obiecte de studii. Se deosebesc ele şi prin
metodele sale. Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi
justificarea metodelor generale de cunoaştere, formelor universale de gîndire. Pentru
rezolvarea lor filosofia din nou pune în centrul cercetă rilor sale omul, esenţa lui, modurile
activită ţii vitale şi de cunoaştere ale lui.
Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea
este caracteristic:
• Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
• Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
• Se studiază nu numai istoria umană , dar şi esenţa omului. Principala
problemă este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali;
• Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
• Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
• Formularea dialecticii ca concepţie integrală .
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel,
L.Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels era
interpretată ca ceva sinestă tă tor, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice.
Dacă să fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia
filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.
 Released by MedTorrents.com

14. Necesitatea studierii antropologiei și filosofiei medicinei

în universităţile de medicină.
Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a
mediului fizic, biologic şi social. Omenirea depinde de acutizarea problemelor globale.
Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimiză rii condiţiilor sociale, poate să
contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la
elaborarea noilor orientă ri valorice. Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a
reconştientiza toate relaţiile sociale.
Pentru medicina, psihologia, pedagogia contemporană a devenit important
postulatul principial al antropologiei filosofice despre faptul că omul este ceea ce creează în
activitatea sa, în relații. Știința și medicina abordează , din perspectivă filosofico-
antropologică , o serie de probleme importante, legate de situația omului în lumea
contemporană . Pe primul plan se situează sarcinile depă șirii diverselor forme de alienare a
omului, prezervarea populației umane și a culturii în condițiile crizei globale sistemice,
pronostică rii perspectivei omului și a societă ții. În medicină , ideile antropologiei filosofice
au impact asupra analizei diverselor faze ale ontogenezei omului, a condiției sale fizice și
psihice. Filosofia antropologică ajută medicina să treacă de la modelul tradițional
paternalist, la un nou model, cel al ”parteneriatului informat” al medicului și pacientului.
Necesitatea ocrotirii să nă tă ţii şi lupta cu bolile, ca cerinţă socială , acţionau
nemijlocit asupra activită ţii medicilor. De aceea, medicina, încă din antichitate, se află în
strâ nsă legă tură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina, şi filosofia au unul şi acelaşi obiect –
omul cu problemele sale. În medicină , spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul
plan se situează umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale, era nevoie de a
depă şi activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele sale de pe
poziţii mai largi, sociale, de aceea, se cere o atitudine şi pregă tire metodologică , filosofică .
Specificul activită ţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre
pacient, care este “codificată ” în diferite simptome şi sindroame şi trebuie descifrată şi
interpretată . Obiectul medicinii (omul, să nă tatea şi boala) este foarte complicat. În
activitatea vitală normală şi patologică a omului, se manifestă şi subordonează toate
formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de aceea, rezolvarea
problemelor medico-biologice, sanitar-igienice şi cli-nice este imposibilă fă ră o
metodologie filosofică . Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care
se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întâ mplă tor.
Bolnavul este şi obiect, şi subiect al medicinii. În procesul activită ţii sale, medicul percepe
în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului, iar în senzaţiile subiective ale pacientului se
reflectă schimbă rile obiective ale organismului, care, în unele situații, nu pot fi descoperite
cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie evidenţiate de că tre medic.
În acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o mă sură
oarecare subiective, deoarece rezultatul lor depinde de experienţa şi calificarea medicului,
de atitudinea lui faţă de profesia sa. Specificul activită ţii medicale constă în unitatea
abordă rii ştiinţifice şi valorice în studierea omului. O tră să tură distinctivă importantă a
cunoştinţelor medicale este orientarea lor axiologică . Omul cu să nă tatea lui este valoarea
supremă şi aceasta determină caracterul relaţiilor subiect-obiect în medicină .
 Released by MedTorrents.com

15. Categoriile ontologiei: existența, substanța, materia și

conștiința. Determinați implicațiile conceptuale ale acestor
categorii în înțelegerea dimensiunilor psihosomatice
omenești.
Existenţa - lumea obiectivă , materia, natura ce există independent de conştiinţă , de
asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea cea mai generală
care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului. Existenţa este unitatea
realită ţii obiective şi subiective.
Problema existenţei presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde
există? Aici şi peste totul. Cît de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea a fost, este şi
va fi, ea este netrecătoare.
Deosebim urmă toarele tipuri de existenţă :
• Existenţa naturii şi lucrurilor în natură. Natura ca totalitate este veşnică şi
netrecă toare, ea este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite,
schimbă toare şi trecă toare. Analizînd existenţa naturii e important de a evidenţia natura
primară (reală ) şi secundară (artificială ), creată de oameni. Problema constă în aceea că
natura artificială trebuie să fie creată după analogie cu natura primară şi după legile ei.
Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru, la probleme ecologice.
• Existenţa omului. El este ca organism viu, fiinţă cugetă toare, fiinţă social-
istorică . Specificul existenţei umane – în activitatea de muncă , în muncă şi prin muncă omul
se formează şi se manifestă .
• Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a
activită ţii umane (normele şi principiile comunică rii umane, valorile ştiinţifice, literare,
artistice ş.a).
• Existenţa socială –procesul real al activită ţii vitale a oamenilor. Ea se
divizează în existenţa individuală (existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa
sociumului, a societă ţii în întregime.

Substanţa - temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările

şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi
tuturor schimbărilor. Substanţa caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei
interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. După interpretarea
temeliei lumii se poate evidenţia:
 Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă unică fie ea
materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist şi idealist.
 Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una la alta),
două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală. Reprezentanţii
dualismului au fost Platon, R.Descartes.
 Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existenţă. Drept
exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ş.a.
 Released by MedTorrents.com

MATERIA - Noţiunea ştiinţifică a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru
desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată,
fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Revoluţia în ştiinţele
naturaliste a arătat că în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi
definitive. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a
tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această
realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cum este însăşi această realitate obiectivă.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare, timp
şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă există ca diferite tipuri de sisteme
materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile
macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi
alte planete, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă
este caracterizată prin diferite forme de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu,
mişcare, cauzalitate, legitate, structuralitate ş.a.
____________________________________________________________________________________
Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri
generale a materiei ca reflectarea.
Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi
reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Pe baza reflectării apare
informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar
cunoştinţele (informaţia asimilată, prelucrată şi sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se
formează conştiinţa.
Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi orientată
spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea
rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării. Conştiinţa este
capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da seama
despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare
concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile,
dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa
personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă.

Dezvoltarea conştiinţei se începe de la:

 Conştiinţa de sine - reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, social;

Eul” nostru personal se naşte nu din interiorul individului, ci din interacţiunea cu
alţi oameni, din posibilitatea de a se privi pe sine însuşi din exterior.
 Evidenţierea sa din lumea înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea locului său în
ceastă lume, înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social, colectivităţi;
 Apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai prin distincţia sa de
alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa noţiuni
ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a.

Spre exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se dereglează aşa calităţi ca
cinstea, demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în timp, spaţiu şi lumea
înconjurătoare, iar în ultimul rînd se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii.
 Released by MedTorrents.com

16. Importanţa concepţiilor filosofice privitor la formele

mişcării materiei, spaţiului şi timpului pentru medicină.
MIŞCAREA - orice schimbare, ori totalitatea schimbă rilor ce au loc în
univers(natură , societate). Mişcarea are un caracter obiectiv, universal, contradictoriu. Ea
este unitatea stabilită ţii şi variabilită ţii, continuită ţii şi discontinuită ţii. Mişcarea este
absolută , iar repaosul relativ. Repaosul este un caz particular a mişcă rii şi este relativ în
comparaţie cu alte obiecte ori forme de mişcare. Există două concepţii despre mişcare şi
dezvoltare:
 Metafizică - Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a
materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior. Însuşirea
permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge
repaosul.
 Dialectică - întreaga natură constituie un sistem, o conexiune unitară
de corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legă tură reciprocă deacum rezultă , că
ele acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este
mişcarea. Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă
de forme de mişcare a materiei.
F. Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a materiei: mecanică , fizică , chimică ,
biologică şi socială . Mişcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea
fizică - mecanica moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a. Mişcarea
chimică este fizica atomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtă torul mişcă rii biologice
sunt proteinele, substanţele organice. Mişcarea biologică este chimia proteinelor,
metabolismul, autoreproducerea, viaţa.
Mecanicism – concepţie filosofică , care încearcă să explice lumea reieşind din legile
şi principiile mecanicii, cînd fenomenele şi procesele naturii se reduc la procesele
mecanice. Reducţionismul – reducerea proceselor comlexe la simple, superioare la
inferioare, biologice la fiziologice şi chimice, sociale le biologice. Energetism – concepţie
filosofică , care interpretează lumea ca o manifestare a energiei, că energia este
fundamentul şi substanţa lumii, materia se substituie cu noţiunea de energie.
Pentru biologie şi medicină este important de a înţelege corect corelaţia dintre
biologic şi social. Omul după natura sa este o fiinţă biosocială , alcă tuit din două
substructuri – biologică şi socială . După esenţa sa omul este o fiinţă socială , el este
totalitatea relaţiilor sociale. Biologic în om este corpul, sistemele şi organele lui,
metabolismul, tot ce se transmite prin ereditate. La social se referă gîndirea abstractă ,
vorbirea articulată , conştiinţa, capacitatea de muncă . Să nă tatea şi bolile omului nu pot fi
explicate numai prin factorii biologici (ca dereglă ri a structurilor şi funcţiilor), de aceea
este necesar de a avea în vedere şi factorii sociali. Astă zi 80% din patologia contemporană
are o provinenţă socială (bolile neuro-psihice, cardio-vasculare,oncologice, traumatismul
ş.a.).
_________________________________________________________________________________________________________
 Released by MedTorrents.com

Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care
exprimă modul ei de existenţă : variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi
dezvoltarea succesivă legică (timpul).
Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi
fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune. Timpul este
modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbă rii şi
dezvoltă rii sistemelor materiale. La proprietă ţile specifice se referă caracterul
tridimensional al spaţiului şi unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi
asimetric.
Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde
de viteza rotirii acestor planete.
Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologic este totalitatea
biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor
organismelor vii.
Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata
schimbă rilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul să u, ritmurile sale
care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice.
Spaţiul uman (social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii
şi societatea, este asimilarea spaţiului înconjură tor şi includerea lui în sfera activită ţii
umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului
biologic.
Timpul uman deasemenea poate fi divizat în timpul social şi individual, psihologic.
Timpul social caracterizează durata, succesiunea, devenirea activită ţii umane şi relaţiilor
sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el
are diferită intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata şi ritmicitatea
proceselor psihofiziologice ale omului. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se
schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită
amplitudine şi intensivitate (ritmuri de o zi, o să ptă mînă , o lună , 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12,
60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se
acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele
fiziologice pentru activitatea vitală normală . La copii timpul curge mai rapid (fiindcă sunt
mai intensive procesele fizico chimice), iar la bă trîni timpul se desfă şoară mai incet. Însă
psihologic aceste procese se retră iesc invers: la copii timpul “curge” încet, iar la oamenii în
vîrstă – timpul “zboară ”. O oră tră ită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore tră ite la 50
de ani. Pă rinţii şi copiii se gă sesc în diferite dimensiuni temporale.
Ştiinţa contemporană afirmă , că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se gă sesc în
interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşte teoria
relativită ţii şi alte concepţii ştiinţifice.