II.

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIA PERSOANEI

2.1. Metode de cercetare în studiul persoanei şi personalităţii

2.2. Teoria în studiul personalităţii
2.3. Evaluarea în studiul persoanei şi personalităţii. Standardizare,
fidelitate, validitate

Surse bibliografice : [3, 4, 8, 12, 13, 14, 15, 16, 19, 20, 21, 22]

Metodologia cercetării în psihologia persoanei şi personalităţii din

perspectivă istorică

Se evidenţiază o dezvoltare istorică a studiului persoanei şi personalităţii, având ca

bază un câmp de studiu empiric. Popularitatea metodelor de cercetare a persoanei şi
personalităţii a fluctuat foarte mult în ultimele decenii. Astfel dezvoltarea metodologiilor
de cercetare în psihologia persoanei/ personalităţii se pot încadra în 3 categorii:

a) Dezvoltarea continuă :
Preocuparea principală a personologilor în domeniul cercetării ştiinţifice se restrânge
la folosirea celor 4 metode principale de colectare de date: metode de laborator, judecăţile
derivate din observaţie, propriile relatări (autoevocări şi afirmaţii din teste şi chestionare
de personalitate) şi tehnicile proiective. Diferite de primele 3, tehnicile proiective au
marcat un declin privind frecvenţa studiilor empirice ale personalităţii în ultimul timp. Fără
îndoială, propriile relatări/ autoevaluări sau chestionare şi experimentele au dominat
întreaga istorie a cercetării persoanei şi personalităţii. Amândouă abordarile vor ramine cel
mai probabil “preferatele” cercetătorilor pe viitor.

b) Dezvoltarea intrerupta :

13
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Metodele de cercetare din aceasta categorie au fost utilizate înainte de cel de-al Doilea
Război Mondial, după care au lăsat locul pentru teste şi chestionare : este vorba de studiile
biografice, materialele arhivate şi studiile de caz, care sunt 3 exemple de metode folosite
în cadrul dezvoltării întrerupte şi care pentru mulţi personologi reprezintă surse bogate de
infromaţie despre persoane.
Studiile biografice sunt din ce în ce mai apreciate pentru că furnizează informaţii
vitale despre structura şi scopul vieţii oamenilor. Tot astfel, materialele arhivate sunt acum
privite ca şi instrumente utile de ex. în cunoaşterea liderilor politici si istorici. Iar utilizarea
studiilor de caz arată tendinţa cercetătorilor spre lărgirea domeniului de cercetare la viaţa
cotidiană şi mediile de viaţă ale oamenilor.

c) Dezvoltarea ”interpusă”:
Câteodată o metoda de cercetare se poate interpune înainte ca investigatorii să fi
explorat toate potenţialele ei merite. De ex. metoda observării naturale a personalităţii.
Această modalitate de abordare utilizează tehnica judecăţilor observatorului pentru a
determina reputaţia unei persoane într-un anumit context social. Deşi cândva a fost
utilizată în cadrul sociometriei, analiza reputaţiei nu s-a dezvoltat ca o metodă centrală în
studiul personalităţii. Putem utiliza această metodă, ca un mijloc de determinare a modului
în care este perceput individul într-o comunitate de observatori informaţi.

Pluralismul metodologic

Personologii se folosesc de o varietate de metode de cercetare pentru a aduna date

despre persoane. Metoda specifică a cercetătorului cea mai frecvent utilizată depinde de
orientarea teoretică şi paradigma pe care o are în înţelegerea personalităţii. În acelaşi timp,
trebuie spus că studiul ştiinţific al personalităţii trebuie fundamentat pe o diversitate de
strategii de cercetare. Dezvoltarea integrativă a cercetării multiple este necesară, atâta
vreme cât psihologia personalităţii se doreşte o disciplină ştiinţifică. S-au înregistrat
progrese în această direcţie odată cu revenirea ca metode de studiu a metodelor biografice
şi de arhivare a datelor (baze de date). Folosirea jurnalelor, a agendelor de lucru şi metoda
eşantionării („cluster-ilor”) sunt utilizate în ce priveşte sentimentele subiecţilor şi
comportamentul lor zilnic.

14
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 O abordare emirică a comportamentului uman nu poate dicta o singură metodă de
cercetare. Mai degrabă, trebuie spus că există o varietate de metode, procedee şi tehnici la-
ndemâna cercetătorilor, pentru o înţelegere aprofundată a întregii persoane.

2.1. Metode de cercetare în studiul persoanei şi personalităţii

Primul criteriu al unei teorii de valoare a personalităţii este acela că trebuie să

stimuleze cercetarea. Cu alte cuvinte, o teorie trebuie să fie testabilă. Ea va fi formată,
modificată şi elaborată pe baza cercetărilor pe care le generează. Cercetătorii psihologi
studiază persoana şi personalitatea în diferite moduri. Metoda folosită depinde de aspectul
personalităţii care este cercetat, investigat. Unii psihologi sunt interesaţi doar de ceea ce
facem şi spunem ca răspuns la anumiţi stimuli. Alţii sunt preocupaţi de sentimentele umane
şi experienţele conştiente măsurate prin teste şi chestionare. Alţi cercetători încearcă să
înţeleagă forţele inconştientului care ne pot motiva. O metodă care permite cercetătorului
să examineze conţinutul unui material poate fi neadecvată în cazul altui material.
Cele mai utilizate metode în cercetarea personalităţii sunt: metoda clinică, metoda
experimentală şi metoda corelaţională. Deşi diferite prin specificul lor, aceste metode se
bizuie pe caracteristica fundamentală definitorie a cercetării ştiinţifice în orice disciplină –
observaţia obiectivă. Cercetătorii trebuie să-şi fundamenteze concluziile doar pe rezultate
concludente, fără alte idei preconcepute sau tendinţe personale.

a) Metoda clinică

Metoda clinică utilizează studiul de caz, ca principală metodă, cu

ajutorul căreia – prin intermediul analizei istoriei personale şi colectării
informaţii despre o varietate de surse şi simptome (anamneză), - psihologii
investighează trecutul pacienţilor lor pentru a găsi indicii, care ar putea
dezlega sursa problemelor emoţionale, cognitive şi comportamentale ale
pacienţilor. Sarcina unui studiu de caz este similară cu a scrie o minibiografie
15
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
a vieţii a persoanelor din primii ani până în prezent, incluzând sentimente,
temeri şi experienţe importante sau traumatice.

Sigmund Freud a folosit preponderent studiul de caz în demersurile sale

psihoterapeutice pentru a-şi dezvolta teoria psihanalitică. Îl interesau cu precădere anii
copilăriei pacienţilor săi, căutând acele evenimente şi conflicte care ar putea fi cauza
nevrozelor actuale. De ex. o astfel de pacientă a fost Katharina, o tânără de 18 ani care
suferea de atacuri de panică/ anxietate. Pentru reconstituirea a ceea ce el considera
experienţa relevantă a copilăriei ei, Freud a urmărit simptomele Katharinei în câteva dintre
experienţele sexuale timpurii, incluzând o tentativă de seducţie a tatălui său când ea avea
14 ani.
Au fost un număr de astfel de studii de caz, cu ajutorul cărora Freud şi-a dezvoltat
teoria sa despre personalitate, centrată pe conflicte sexuale sau traume, ca factori cauzali în
comportamentul nevrotic. Freud şi teoreticienii de mai târziu care au folosit metoda
studiului de caz au cercetat consistenţa manifestării unor simptome în vieţile pacienţilor
lor. Pe seama a ceea ce ei au perceput ca similitudini între relatările unui număr mare de
pacienţi, aceşti teoreticieni au generalizat descoperirile lor.

Pentru a investiga personalitatea, psihologii folosesc o varietate de

metode clinice înafara studiului de caz. Aceste metode includ teste, interviuri
şi analiza viselor, tehnici care pot fi folosite de altfel pentru investigarea
personalităţii.
Cu toate că metoda clinică încearcă să fie ştiinţifică, aceasta nu oferă
precizia şi controlul metodei experimentale sau celei corelaţionale.
Informaţiile obţinute prin metoda clinică sunt mult mai subiective, vizând
mentalul şi în mare măsură evenimentele inconştiente şi experienţele de viaţă
timpurii. Astfel de informaţii dau naştere unei interpretări care poate reflecta
tendinţele personale ale terapeutului, mai mult decât o fac datele obţinute prin
alte metode. În plus, amintirile evenimentelor din copilărie pot fi deformate
16
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
de timp şi precizia lor nu poate fi uşor verificată. Oricum, metoda clinică
oferă o fereastră prin care pot fi văzute şi abordate profunzimile abisale ale
personalităţii, fiind utilizată în special de către psihanalişti şi neopsihanalişti.

b) Metoda experimentală

Caracteristica fundamentală definitorie a cercetării în orice disciplină

ştiinţifică este observaţia obiectivă. Cerinţele cercetării ştiinţifice stipulează
ca observaţia să fie bine controlată şi sistematică (control eficient al
condiţiilor experimentale).
Un experiment este o tehnică pentru determinarea efectului a uneia sau
mai multor variabile, evenimente sau conduite. Suntem expuşi în mod
constant la stimuli în viaţa de zi cu zi – lumini, sunete, imagini, mirosuri,
instrucţiuni, comenzi sau conversaţii triviale. Dacă un psiholog vrea să
determine efectul unui singur stimul variabil, poate crea o situaţie
experimentală în care doar această variabilă să fie supusă măsurării. Toate
celelalte variabile trebuie eliminate sau menţinute constant pe toată durata
experimentului, dacă comportamentul subiectului se schimbă în timp ce doar
variabila este acţionată, putem fi siguri că aceasta este singura responsabilă
pentru orice schimbare de comportament. Schimbarea nu poate fi cauzată de
nici o altă variabilă deoarece nici uneia nu îi este permisă acţiunea (influenţa)
asupra subiectului în timpul experimentului.
Oamenii de ştiinţă au distins două tipuri principale de variabile într-un
experiment. Una este variabila independentă sau variabila-stimul,
manipulată de experimentator. Cea de a doua variabilă este cea dependentă
care reprezintă comportamentul subiectului sau răspunsul manipulării
experimentatorului.

17
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Pentru a putea fi siguri de faptul că nici o altă variabilă, cu excepţia
celei independente, nu poate afecta rezultatele, cercetătorii trebuie să studieze
două grupuri de subiecţi; cel experimental şi grupul de control. Ambele
grupuri sunt alese la întâmplare din aceeaşi populaţie omogenă.
Grupul experimental (grupul care este supus în cadrul experimentului la
tratamentul experimental) include subiecţii supuşi tratamentului. Acesta este
grupul supus la stimuli sau la variabila independentă. Grupul de control nu
este expus acţiunii variabilei independente. Etaloanele comportamentului
studiat sunt preluate din ambele grupuri înainte şi după experiment.
În acest mod cercetătorii pot determina dacă orice variabilă adiţională
poate influenţa comportamentul subiectului. Dacă o altă variabilă a fost
manipulată atunci ambele grupuri vor indica aceleaşi schimbări de
comportament. Dar, în cazul în care nici o altă variabilă nu a acţionat, decât
variabila independentă a influenţat singură subiecţii atunci schimbarea se va
produce doar în cadrul grupului experimental, comportamentul grupului de
control rămâne neschimbat.
Conceptul de variabile moderatoare a fost introdus pentru a se referi la
faptul că efectele oricărei variabile independente pot fi "moderate" de către
alte condiţii şi variabile. Astfel de variabile sunt: vârsta, sex, I.Q. ş.a.

Vom exemplifica utilizarea metodei experimentale, folosind date experimentale

ale psihologului Albert Bandura. Bandura a a dorit să studieze rolul imitaţiei la copii: în ce
măsură copiii imită comportamentul agresiv al adulţilor. Care era cea mai bună cale pentru
studierea acestei probleme ? Bandura ar fi putut observa comportamentul copiilor din
cartier, de pe străzi sau cel al copiilor de la locul de joacă, sperând să le surprindă reacţiile
în cazul în care aceştia erau martori la un incident violent. Această abordare este
nesistematică şi de necontrolat şi nu permite replicarea experimentală. De asemenea,
observarea copiilor care se întâmplă să fie prezenţi la colţul străzii nu reprezintă un model
potrivit ca subiect. Unii dintre aceştia pot prezenta asemenea tendinţe de comportament
18
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
agresiv dinainte ca ei să observe comportamentul adultului. Ar fi imposibil să decidem
dacă comportamentul lor a rezultat din prezenţa la actul violent sau este datorat unor
factori care fac parte demult din personalitatea lor. În plus, observarea copiilor la
întâmplare nu permite cercetătorului să controleze tipul şi forma de agresivitate la care
subiecţii pot fi expuşi. Fiecare formă a agresiunii trebuie studiată individual înainte ca
efectele ei asupra comportamentului să fie determinate corect. Pentru studierea
fenomenului era necesar ca toţi copii observaţi de Bandura să fie expuşi în aceleaşi condiţii
comportamentului agresiv.
Astfel Bandura abordează această problemă în mod sistematic şi proiectează un
experiment, în care copii ai căror nivele de agresiune au fost măsurate înaintea
experimentului, au fost expuşi la aceeaşi manifestare de agresiune a adulţilor. Copiii din
grupul de control au fost martori la manifestări nonagresive în acelaşi timp. Ambele
grupuri au fost urmărite de către observatori antrenaţi, instruiţi în a observa evoluţia
comportamentală. Copiii care au urmărit comportamentul adult agresiv au devenit agresivi,
copiii din grupul de control nu au manifestat nici o schimbare faţă de comportamentul
agresiv.
Bandura a concluzionat că agresivitatea poate fi învăţată prin imitarea
comportamentului agresiv al altora.

Metoda experimentală este cea mai precisă în cercetarea psihologică,

dar are câteva limite. Sunt situaţii în care nu poate fi aplicată: unele aspecte
ale comportamentului şi personalităţii nu pot fi studiate sub rigoarea
condiţiilor de laborator, din cauza siguranţei şi consideraţiilor etice. Spre
exemplu, psihologii pot trata mai bine perturbările emoţionale, dacă au
informaţii de la experimente controlate pentru a determina ce experimente
timpurii au putut să creeze probleme la maturitate. Evident nu putem lua
grupuri de copii de la părinţii lor la naştere şi să-i supunem anumitor acţiuni
în vederea observării rezultatelor. Altă dificultate a metodei experimentale
este aceea că comportamentul subiectelor se poate schimba nu din cauza
tratamentului experimental (manipularea variabilei independente), ci datorită
temerilor subiecţilor că sunt observaţi ei se vor comporta diferit atunci când
19
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
ştiu că nu sunt urmăriţi. Când oamenii ştiu că participă la un experiment ei
încearcă uneori să ghicească scopul şi se comportă ca atare, fie îmbunătăţind
fie frustrând experimentul. Aceste tipuri de răspuns anulează scopurile
experimentului din cauză că rezultatul comportamentului (variabila
dependentă) a fost influenţat de atitudinea subiecţilor. Acesta este un răspuns
diferit faţă de cel pe care cercetătorul intenţiona să-l studieze.
Obiectivul cercetării experimentale are limitele sale, dar când este bine
conturat şi sistematizat acesta furnizează informaţii excelente.

c) Metoda corelaţională

Cu ajutorul metodei corelaţionale, cercetătorii studiază relaţiile

existente între variabile. Mai mult decât manipularea unei variabile
independente, cercetătorii se ocupă de trăsăturile existente ale variabilei. De
exemplu, în loc de crearea experimentală a unui nivel de stres la subiecţi într-
un laborator psihologic şi observarea efectelor, cercetătorii studiază oameni
care funcţionează deja în situaţii care produc stres, cum ar fi ofiţerii de poliţie
în timpul serviciului, piloţii de curse pe pistă, sau studenţi care au un punctaj
maxim la un test care măsoară încordarea (anxietatea).
Un alt aspect prin care metoda corelaţională se distinge de cea
experimentală este că în abordarea corelaţională subiecţii nu sunt distribuiţi în
grupe experimentale şi de control. În schimb, subiecţii care se diferenţiază
printr-o variabilă independentă – cum ar fi vârsta, genul, ordinea naşterii,
nivelul de agresivitate sau gradul de nevroză, sunt comparaţi pe baza
performanţei la unele variabile dependente ca: răspunsurile la testele de
personalitate sau măsurări ale performanţei la serviciu.
Cercetătorii care aplică metoda corelaţională sunt interesaţi de relaţia
dintre variabile – de modul cum comportamentul în funcţie de o variabilă se

20
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
schimbă sau diferă ca o funcţie a altei variabile. De exemplu, este legată
ordinea naşterii de agresivitate? Obţin fetele un punctaj mai mare decât băieţii
la un test de încredere de sine? Persoanele care obţin un punctaj ridicat la un
test de inteligenţă sunt programatori mai buni de computere decât cei care au
un punctaj scăzut? Răspunsul la astfel de întrebări sunt utile nu doar în
cercetare, dar şi în situaţii aplicate, unde trebuie făcute predicţii asupra
şanselor de succes ale unei persoane. Examenele de admitere în facultate se
bazează pe studii corelaţionale, care demonstrează relaţia dintre rezultatele
testelor standard şi succesul reuşitei academice.

De ex. cercetările asupra trebuinţei de realizare, formulată de Henry Murray şi

apoi studiată de David McClelland, comparau nivelul măsurat al nevoii de realizare cu
performanţa la nivelul altor variabile. De exemplu, cercetătorii au dorit să determine dacă
oamenii la care nevoia de realizare este pronunţată obţineau note mai mari la şcoală decât
cei la care această nevoie nu este atât de pregnantă. Psihologii puteau alege să folosească
metoda experimentală şi să creeze un experiment în care copiii ar fi crescuţi de către adulţi,
care erau familiarizaţi cu tehnicile cunoscute de stimulare a nivelului nevoii de realizare.
Câţiva ani mai târziu, când copiii ar fi absolvit colegiul (facultatea) notele celor cu nivel
ridicat al nevoii de realizare ar fi putut fi comparat cu notele celor cu nivel scăzut al
acestei nevoi.
Folosind metoda corelaţională ei au măsurat nivelurile la care se află nevoia de
realizare la studenţi şi le-au comparat cu notele studenţilor. Variabila independentă
(nivelurile diferite de nevoi de realizare, de la ridicat la scăzut) nu a fost manipulată sau
schimbată. Cercetătorii au lucrat cu datele existente şi au descoperit că studenţi cu nivel
ridicat de realizare au obţinut note mai mari decât studenţii care au nivel scăzut al acestei
nevoi.

Măsura statistică primară a corelaţiei este coeficientul de corelaţie care

oferă informaţii precise despre direcţia şi soliditatea relaţiei dintre două

21
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
variabile. Direcţia relaţiei poate fi pozitivă sau negativă. Dacă rezultate mari
la o variabilă sunt însoţite de rezultate mari la alta, direcţia este pozitivă. Dacă
rezultate mari la o variabilă sunt însoţite de rezulate mici la alta, direcţia este
negativă. Coeficienţii de corelaţie variază de la plus unu (o corelaţie pozitivă
perfectă) la minus unu (o corelaţie negativă perfectă). Cu cât coeficientul este
mai apropiat de +1 sau de –1 cu atât relaţia este mai puternică şi cu atât mai
siguri putem fi, încât să facem predicţii despre o variabilă prin opoziţie cu
cealaltă.
Principala limitare a metodei corelaţionale e legată de cauză şi de efect:
nu implică cauzalitate. Dacă două variabile indică o corelaţie ridicată nu
înseamnă neapărat că una a cauzat-o pe cealaltă. Poate exista o asemenea
relaţie, dar cercetătorii nu pot concluziona în mod automat că ea există aşa
cum pot face în cazul unui experiment bine controlat şi sistematic.

Să presupunem că un psiholog a aplicat metoda corelaţională şi a descoperit o

puternică corelaţie negativă între două variabile ale personalităţii: timiditatea şi atitudinea/
încrederea faţă de sine – self-esteem. Cu cât nivelul timidităţii e mai ridicat cu atât e mai
scăzut nivelul atitudinii de sine. Invers, cu cât nivelul timidităţii e mai scăzut cu atât
atitudinea faţă de sine e mai ridicată. Relaţia este clară: oamenii care sunt timizi au tendinţa
de a obţine rezultate scăzute la un test de evaluare a încrederii de sine. Nu putem
concluziona totuşi că timiditatea îi determină pe oameni să aibă o încredere scăzută în sine.
Ar putea fi adevărat că o încredere scăzută în sine poate provoca timiditatea, sau o altă
variabilă – înfăţişarea fizică sau respingerea părinţilor – ar putea provoca atât timiditate cât
şi o încredere redusă în sine.
Această limitare a concluziilor rezultate în urma cercetării ştiinţifice crează
dificultăţi cercetătorilor al căror scop este identificarea cauzelor specifice. Totuşi, pentru
practicanţi, al căror scop este să prevadă comportamentul în lumea reală, metoda
corelaţională este satisfăcătoare.
Pentru a putea să prevedem succesul la facultate pe baza nevoii de realizare avem
nevoie doar de a stabili că cele două variabile au o corelaţie pozitivă. Dacă un candidat are
22
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
un punctaj ridicat la un test al nevoii de realizare putem prezice că el va obţine note mari în
facultate. În acest caz nu ne interesează să determinăm dacă nivelul nevoii de realizare
provoacă o performană academică ridicată, ci dacă cele două variabile sunt în relaţie şi
dacă una poate fi prezisă pe baza celeilalte.

2.2. Teoria în studiul personalităţii

Deşi sunt utilizate de toţi cercetătorii, teoriile sunt câteodată privite dispreţuitor şi
peiorativ (“de fapt e doar o teorie”). Mulţi oameni cred că o teorie este vagă, abstractă şi
speculativă, de fapt nu mai mult decât o intuiţie sau bănuială şi chiar opusul unui fapt.
E adevărat că o teorie fără dovezi ştiinţifice e o speculaţie. Totuşi, o cantitate mare
de date oferite de cercetare e lipsită de sens dacă nu e organizată într-un cadru explicativ
sau într-un context. O teorie oferă cadrul pentru simplificarea şi descrierea datelor empirice
într-un mod semnificativ. O teorie poate fi considerată un fel de hartă, care reprezintă
datele în interrelaţiile lor. Ea încearcă că ordoneze datele, să le potrivească într-o schemă.

Teoriile sunt ipoteze sau seturi de principii folosite pentru a explica o

anumită clasă de probleme (în cazul nostru comportamentele şi experienţele
legate de persoană şi personalitate). Dacă teoriile despre personalitate sunt
utile ele trebuie să poată fi testate, să fie capabile să stimuleze cercetările.
Cercetătorii trebuie să supravegheze experimentele pentru a determina dacă
aspecte ale teoriei trebuie acceptate sau respinse. Teoriile despre personalitate
trebuie să fie capabile să clarifice şi să explice datele personalităţii prin
organizarea lor într-un cadru coerent. De asemenea, să ne ajute să înţelegem şi
să prevedem comportamentul. Acele teorii care pot fi testate şi care pot
explica, înţelege şi prevedea comportamentul pot fi aplicate ulterior pentru a-i
ajuta pe oameni să-şi modifice comportamentul, sentimentele şi emoţiile de la
dăunător la util, de la indezirabil la dezirabil.
23
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 TEXTE SUPLIMENTARE

Teorii formale şi teorii personale

Oamenii de ştiinţă nu sunt singurii care folosesc teorii; nu toate teoriile sunt
formale, ce conţin numeroase postulate şi corolare. Cu toţii folosim teorii personale
implicite în interacţiunile noastre zilnice cu alţi oameni. Cunoaştem câte ceva despre
conceptul de personalitate şi facem supoziţii despre personalităţile celor cu care ne
confruntăm. Mulţi dintre noi speculează despre fiinţa umană în general, de exemplu putem
crede că toţi oamenii sunt în principal buni sau că oamenilor le pasă de ei înşişi sau de
ceilalţi.
Aceste supoziţii aparţin teoriilor. Ele sunt cadrele în care noi plasăm datele
observaţiilor noastre despre ceilalţi. În general, ne bazăm teoriile personale pe date pe care
le colectăm prin percepţiile noastre asupra comportamentului celor din jurul nostru. În
acest sens teoriile personale sunt asemănătoare cu teoriile personale.
În psihologie, ca şi în alte ştiinţe teoriile formale au anumite caracteristici care
le diferenţiază de teoriile noastre personale.
Teoriile formale se bazează pe datele obţinute din observaţiile unui număr mare de
oameni pe diverse tipuri. Teoriile personale derivă din observaţiile noastre asupra unui
număr limitat de persoane, de obicei cercul nostru restrâns de rude, prieteni, cunoştinţe şi
despre noi.
O a doua diferenţă este că teoriile formale pot fi mai obiective pentru că
observaţiile cercetătorilor sunt în mod ideal neinfluenţate de nevoile, temerile, dorinţele şi
valorile lor. Teoriile noastre personale sunt la fel de mult bazate pe observaţii asupra
noastră ca şi ale altora. Tindem să interpretăm acţiunile noastre în funcţie de gândurile şi
sentimentele noastre evaluându-le reacţiile la o situaţie pe baza a ceea ce am face noi sau
cum ne-am simţi noi. Îi vedem pe alţii în termeni personali şi subiectivi pe când oamenii de
ştiinţă încearcă mai obiectiv şi fără pasiuni.
O altă diferenţă este aceea că teoriile formale sunt testate în mod repetat, deseori de
către un cercetător diferit de cel care a propus teoria. O teorie formală poate fi supusă
multor teste experimentale obiective şi în consecinţă poate fi susţinută, modificată sau
24
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
respinsă prin prisma rezultatelor. Teoriile personale nu sunt atât de testate de noi sau de
cineva neutru. Odată ce dezvoltăm o teorie personală despre oameni în general, avem
tendinţa de a ne agăţa de ea, sesizând doar acele comportamente care ne confirmă teoria şi
le infirmă pe cele care o contrazic.
În principiu cercetătorii pot recunoaşte şi evalua datele care nu le susţin teoriile.
Din păcate aceasta nu e întotdeauna adevărat. Există multe exemple, atât în istoria ştiinţei,
cât şi în istoria psihologiei, de cercetători care erau atât de influenţaţi de teoriile lor, atât de
legaţi emoţional de ele încât obiectivitatea lor a fost compromisă. Totuşi, idealul de
obiectivitate rămâne scopul către care ţintesc toţi cercetătorii.
Ţinta tuturor teoriilor formale este mai marea lor obiectivitate; teoriile personale au
tendinţa de a fi mai subiective. Putem presupune că teoriile asupra persoanei şi
personalităţii sunt de o varietate formală şi obiectivă deoarece aparţin unei discipline care
se consideră pe sine o ştiinţă. Această concluzie nu ar fi corectă. Psihologii admit că unele
teorii de personalitate au o componentă subiectivă şi pot reflecta evenimentele din viaţa
teoreticianului ca un fel de teorie deghizată. Teoreticianul poate apela la aceste evenimente
ca o sursă de date care să-i susţină teoria. Oricât de mult ar încerca cercetătorii să fie
imparţiali şi obiectivi, perpectiva lor personală le poate influenţa până la un anumit punct
percepţia. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă. Autorii teoriilor de personalitate sunt fiinţe
umane şi la fel ca şi noi pot considera dificil să accepte idei care diferă de experienţa lor.
Astfel, distincţia dintre teoriile formale şi cele personale poate să nu fie atât de
notabilă în domeniul personalităţii cât în alte ramuri ale psihologiei. Aceasta nu înseamnă
că toate teoriile despre personalitate sunt teorii personale. Ele au trăsăturile teoriilor
formale. Unele se bazează pe observarea unui număr şi a unei varietăţi mari de persoane.
Unele sunt testate în realitate de teoreticianul care le-a propus s-au de alţii. Aceşti oameni
de ştiinţă încearcă să fie obiectivi atunci când observă şi analizează datale care pot sau nu
susţine teoria. În ultimă instanţă aceste teorii sunt atât de obiective pe cât le permite
subiectul lor – personalitatea umană complexă – dar afirmaţiile lor pot datora multe
personalităţi şi experienţelor de viaţă ale creatorilor lor.
Prima etapă în conturarea unei teorii poate fi bazată în principal pe intuiţie, dar în
etapele ulterioare aceste idei intuitive pot fi modificate şi rafinate de către cunoştinţele
raţionale şi empirice ale teoreticianului. Astfel, prin aplicarea gândirii şi a analizei datelor,
ceea ce a început ca teorie personală îşi asumă caracteristicile unei teorii formale. Oricare
ar fi nivelul de obiectivitate găsit în teoriile personale (şi multe sunt mai obiective decât

25
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
altele) nu poate fi negat faptul că ele sunt în parte şi subiective reflectând experienţele şi
nevoile teoreticianului.
Dacă dorim să înţelegem pe deplin o teorie trebuie să învăţăm despre persoana care
a propus-o. E important să ne gândim cum dezvoltarea unei teorii a putut fi influenţată de
evenimente specifice din viaţa teoreticianului. Acolo unde există informaţii biografice
suficiente putem sugera cum o teorie reflectă acele evenimente. Cel puţin iniţial,
teoreticianul poate se descrie pe el. Mai târziu poate că a căutat date din alte surse care să
susţină generalizarea viziunii personale.
Trebuie să introducem o notă de precauţie în această relaţie intrigantă dintre o
teorie a personalităţii şi experienţele din viaţa teoreticianului. Poate că nu aceste experienţe
influenţează dezvoltarea teoriei, ci teoria influenţează ceea ce teoreticianul îşi aminteşte
despre viaţa lui. Marea parte a informaţiilor provin din amintiri autobiografice. Aceste
relatări sunt de obicei scrise mai târziu în viaţă, după ce persoana a propus, întărit şi şi-a
apărat teoria lui asupra personalităţii. Anii petrecuţi cu dezvoltarea teoriei şi afirmarea unui
angajament faţă de ea poate să afecteze amintirile teoreticianului despre experienţele
anterioare. Oare persoana îşi aminteşte doar evenimentele care susţin teoria ? Oare
experimentele sunt inventate pentru a spori credibilitatea teoriei ? Nu putem şti
răspunsurile la aceste întrebări dar este important să nu le ignorăm atunci când ne gândim
că teoria asupra personalităţii poate fi parţial autobiografică.

2.3. Evaluarea în studiul persoanei şi personalităţii

A aprecia ceva înseamnă a evalua ceva. Evaluarea personalităţii e o arie majoră de

aplicaţie a psihologiei în ce priveşte preocupările lumii reale.
Psihologii din clinici încearcă să înţeleagă simptomele pacienţilor sau clienţilor lor,
încercând să evalueze (aprecieze) personalităţile lor şi realizând diferenţa între conduite
normale şi anormale. Doar evaluând personalitatea în acest fel, psihologii din clinici pot
diagnostica tulburările psihice şi să stabilească durata optimă a terapiei.
Psihologii din unităţi de învăţământ apreciază, evaluează personalităţile elevilor/
studenţilor, care au fost supuşi tratamentului în încercarea de a descoperi cauzele
problemelor de adaptare sau de învăţare.
Psihologii din mediul industrial sau organizaţional evaluează personalitatea pentru
a selecţiona cel mai bun candidat pentru o anumită slujbă.
26
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Psihologii consilieri de carieră evaluează personalitatea pentru a găsi cea mai bună
slujbă pentru un anumit solicitant, pentru a potrivi cerinţele poziţiei respective cu interesele
şi nevoile persoanei respective.

Standardizare, fidelitate, validitate

Unele tehnici de evaluare sunt mai obiective decât altele. Unele sunt
total subiective şi deschise influenţelor personale. Rezultatele tehnicilor
subiective pot fi deformate de caracteristicile personalităţii celui care face
evaluarea.
Pentru a fi riguroase din punct de vedere ştiinţific, tehnicile de evaluare
a persoanei şi personalităţii trebuie să satisfacă 3 cerinţe (pentru aprofundare
vezi Radu, 1993; Pitariu & Albu, 1997; Albu, 1999):
- standardizare
- fidelitate
- validitate

Standardizarea implică consecvenţa sau uniformitatea condiţiilor şi procedurilor

pentru administrarea unui test sau altui plan de evaluare. Dacă vrem să comparăm
performanţa unor persoane diferite în ce priveşte acelaşi test, trebuie ca toţi să treacă testul
în condiţii identice. Fiecare dintre cei testaţi trebuie să aibă la dispoziţie acelaşi timp în
care să răspundă şi trebuie să fie situat într-un cadru (mediu) identic sau cât se poate de
asemănător cu a celorlalţi.
Orice variaţie în procedura de testare stabilită, poate afecta performanţa celor care
sunt testaţi, aceasta ducând la o evaluare inexactă, neconformă cu realitatea.

Fidelitatea (încrederea sau credibilitatea) implică consecvenţa reacţiei, răspunsului

la un plan de evaluare. Dacă dai testul în 2 zile diferite şi primeşti 2 rezultate, care se
deosebesc într-o mare măsură, testul nu ar putea fi considerat demn de încredere, credibil,
adică fidel din punct de vedere metodologic, pentru că rezultatele lui sunt atât de
27
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
contradictorii. Cercetătorii nu s-ar putea baza pe acel test pentru o evaluare adecvată a
personalităţii tale. Se obişnuieşte să fie găsite unele variaţii în scorul obţinut când un test e
reluat, dar dacă variaţia e prea mare, reiese că ceva nu e în regulă în ceea ce priveşte testul
sau metoda lui.

Fidelitatea unui test trebuie sa fie determinată înainte ca el să fie folosit pentru
evaluare sau cercetare. Pot fi folosite câteva proceduri pentru a determina fidelitatea:
1. metoda testării – retestării (implică testarea de 2 ori cosecutiv la anumite
intervale de timp a aceleiaşi persoane şi statistic - compararea celor două 2 seturi de
scoruri, calculând coeficientul de corelaţie; cu cât cele 2 seturi de scoruri sunt mai
apropiate cu atât e mai mare fidelitatea testului);
2. metoda formulelor echivalente (subiecţii în loc să fie testaţi a 2-a oară, dau două
forme echivalente ale testului; cu cât e mai ridicată corelarea între cele 2 seturi de scoruri,
cu atât e mai mare e fidelitatea testului);
3. metoda înjumătăţirii/ „split-half” (testul e administrat o singură dată şi scorurile
a jumătate din cei testaţi sunt comparate cu rezultatele obţinute de cealaltă jumătate).

Validitatea se referă la faptul dacă designul experimental apreciază/măsoara ceea

ce se intenţionează să fie măsurat. Un test de inteligenţă măsoara exact inteligenţa ? Un test
de anxietate evaluează de fapt cu adevărat neliniştea, îngrijorarea?
Dacă un test nu măsoară ceea ce presupune că măsoară, el nu e valid şi rezultatele
lui nu pot fi folosite pentru a prezice comportamentul. Un test de personalitate care nu e
valid poate furniza o imagine eronată a atuurilor şi slăbiciunilor tale emoţionale.
Ca şi fidelitatea, validitatea trebuie să fie determinată înainte ca un test să fie
aplicat. Există mai multe tipuri de validitate (relativă la construct, la criteriu, predictivă
etc.).
Teoreticienii personalităţii prezentaţi au produs metode diferite pentru a evalua
personalitatea, moduri care se potrivesc cu teoriile lor. Din aplicarea acestor planuri de
evaluare, ei au obţinut datele pe care îşi bazează teoriile. Tehnicile lor variază în
obiectivitate, fidelitate şi validitate.

28
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 În practica psihologiei de azi modurile metodele şi instrumentele
psihologice de evaluare psihodiagnostică a persoanei şi personalităţii sunt:
• chestionarele, inventarele şi testele de personalitate (măsoară
trăsăturile, caracteristicile personalităţii sau se centrează pe dimensiuni
mai largi, cum ar fi sociabilitatea, interiorizarea, exteriorizarea,
maturitatea emoţională: de ex. CPI, MMPI – în variante
computerizate);
• tehnicile proiective (de ex. testul Rorschach şi testul de apercepţie
tematică: Thematic Apperception Test – TAT; tehnica Holtzman Inkblot
- HIT);
• interviurile clinice;
• procedeele de evaluare comportamentală;
• instrumente de psihodiagnoză şi evaluare a cogniţiei, intereselor,
afectivităţii etc.

APLICAŢII: TEXTE SUPLIMENTARE

Măsurarea diferenţelor între indivizi

Măsurarea inteligenţei
În 1822, Sir Francisc Galton era primul care a încercat să stabilească prin intermediul
testelor, un inventar al capacităţilor umane. Tot el a fost acela care a realizat chestionarul
pentru evaluarea coeficientului de inteligenţă. În 1890, James McKeen Cattell sugera o
serie de teste pentru studierea proceselor mentale (includeau măsurarea echilibrului,
mişcarea umerilor, presiunea necesară producerii durerii pe frunte, etc.).
O încercare de evaluare a testelor se găseşte într-un studiu realizat de T. L. Bolton în
1892. Bolton compara rezultatele testelor privind memoria realizate asupra a 1500 de copii
şcolari, cu părerea profesorilor, referitoare la capacitatea de memorare a copiilor. Însă, doar
la începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea testelor de inteligenţă, psihometria începe
să devină un domeniu de importanţă.

29
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Testarea inteligenţei
Testarea inteligenţei a devenit importantă datorită necesităţii de a separa copiii
retardaţi de cei normali şi a-i plasa în centre speciale.
În 1890, Alfred Binet, a încercat măsurarea inteligenţei printr-o serie de teste care
includeau măsurarea atenţiei, memoriei, capacităţii de înţelegere, imaginaţiei, voinţei,
mişcării şi discriminării vizuale, realizând în final ceea ce numim scara Binet. Această
scară a fost revizuită în 1916 de către Lewis M. Ferman, de la Universitatea Stanford,
având ca rezultat clasica scară /metoda Stanford-Binet.
David Wechsler a dezvoltat mai târziu acest sistem, obţinând o scară cu ajutorul
căreia se poate face diferenţa între coeficientul de inteligenţă al mai multor persoane (I.Q.)

Ce este inteligenţa?
Unii teoreticieni susţin că inteligenţa este o capacitate mentală generalizată,
importantă pentru succesul multor operaţii. Alţii pretind că inteligenţa e alcătuită din mai
multe capacităţi mentale specifice. Thurstone a sugerat în 1938 şapte capacităţi mentale
primare printre care : capacitatea mentală, de memorie, raţiune şi spaţială (de orientare în
spaţiu). O altă teorie susţine că există 120 de subcategorii ale inteligenţei (Guilford, 1967).
SAT sau Testul de Aptitudine Scolastică măsoară capacitatea verbală şi matematică
şi este realizat asupra majorităţii studenţilor de liceu. Însă, pentru a stabili/prezice talentul
unei persoane într-un anumit domeniu este necesar să mergem dincolo de inteligenţă,
deoarece măsurarea capacităţilor academice nu duce la prezicerea capacităţii de adaptare
sau realizare a individului în societate. Pe de altă parte lipsa capacităţilor academice duce
la insuccesul în viaţa socială.

Inteligenţa socială şi inteligenţa practică

Noţiunea de inteligenţă a fost extinsă pentru a cuprinde şi alte tipuri de abilităţi
mentale sau cunoştinţe specifice. De aceea, cercetările asupra inteligenţei practice şi a celei
sociale câştigă teren, cu privire mai ales asupra cunoştinţelor efective necesare în fiecare
zi, precum şi a abilităţilor cognitive şi sociale importante pentru problemele vieţii de zi cu
zi.

Inteligenţa, familia şi SAT (t.a.s.)

30
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 SAT sau Testul de Aptitudine Scolastică este aplicat în SUA elevilor de liceu din
clasa terminală şi rezultatele sunt folosite de către colegii, facultăţi în decizia de admitere a
elevului.
Capacitatea intelectuală a copilului depinde de capacitatea intelectuală a întregii
familii. Prin metoda de calculare a mediei nivelului intelectual al familiei, deducem că
media scade odată cu mărirea familiei. Cu cât este mai mică diferenţa între copii, de regulă
cu atât va coborî nivelul mediei. Gemenii realizează un punctaj mai mic la test decât
ceilalţi.

Aprecierile personale şi scalele de evaluare

Aprecierile personale se referă la orice propoziţie (afirmaţie) pe care oamenii o fac cu
privire la ei. La testele bazate pe aprecierile personale, cei intervievaţi trebuie să răspundă
printr-o serie de alegeri limitate şi prestabilite ("da", "nu", "foarte mult", "frecvent", "nu
ştiu").
Alte teste sau rapoarte se pot baza pe scale sau niveluri; de exemplu cifra 1 poate
semnifica : „într-o foarte mică măsură adevărat “ şi 7 poate semnifica : „într-o foarte mare
măsură adevărat” sau 1="da" ; 2="nu" ; 3= » nu ştiu». De asemenea li se poate cere să
răspundă prin comparaţie cu alte persoane.

Chestionarele şi inventarele de personalitate

Interesul pentru aceste teste a apărut mai ales în timpul primului război mondial,
când se încerca depistarea soldaţilor cu cele mai mari şanse de a claca psihic. S-a presupus
că indivizii diferă unii de alţii. De asemenea se presupune că există o serie de trăsături
comune. În general, se consideră că trăsăturile pot fi măsurate conform unor scări şi pot fi
descrise cantitativ. Problema este găsirea unei metode potrivite pentru măsurarea celor mai
importante trăsături de personalitate. Punctajul obţinut la teste este important numai în
măsura în care poate fi comparat cu nişte norme sau cu rezultatele altor indivizi.
“Inventarul psihoneurotic” al lui Woodworth a devenit important pentru aceste
cercetări, însă nu a fost folosit pe scară foarte largă, rămânând totuşi punctul de plecare
pentru multe astfel de teste.

Scale de măsurare a personalităţii: exemplificări

31
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 MMPI
Cel mai studiat chestionar este MMPI (Inventarul Multifazic de Personalitate,
Minnesota). Conţine un set de scări de evaluare bazată pe aprecieri personale, format din
550 afirmaţii având ca răspunsuri "adevărat", "fals", "nu pot răspunde / nu ştiu.
Dintre afirmaţii enumerăm:
"Uneori mă gândesc să mă sinucid."
"Cele mai mari dileme / probleme sunt în mine însumi."
"Cu siguranţă, nu am încredere prea multă în mine."
"Sunt timid."
Astfel de teste ca MMPI se numesc "psihometrice", "obiective" sau "standardizate".
Procedura de cotare este obiectivă, deoarece cel testat are timp să reacţioneze la fiecare
întrebare, alegând apoi unul din răspunsuri. Întrebările sunt standard, însă uneori vag
formulate (de exemplu cele de tipul: "Îţi faci griji des?" sunt ambigue).
Testul este etalonat pe mai multe grupuri socio-profesionale de indivizi, iar
rezultatele se interpretează conform celor 10 scale de bază: Hipocondrie (Hs), Depresie
(D), Isterie (Hy), Devieri psihopatice (Pd), Masculinitate-feminitate (Mf), Paranoia (Pa),
Psihastenie (P ), Schizofrenie (Sc), Hipomanie (Ma) şi Introversie socială (Si). Pe lângă
aceste 10 scări de bază, au fost elaborate altele 3 numite "de control":
1. L sau Lie măsoară tendinţa de a falsifica adevărul.
2. K măsoară tendinţa unei persoane de a se prezenta într-o lumină favorabilă, mai ales
din punct de vedere social.
3. F indică tendinţa de a răspunde confuz şi fără o analiză prealabilă.
Rezultatele testului pot fi înregistrate sub forma unui profil şi apoi comparate cu
normele în vigoare (etalonul).

Tehnica "Q - SORT"

Se realizează printr-un set de cartoane, fiecare carton conţinând o afirmaţie (ex.
sunt o persoană impulsivă). Se foloseşte pentru autodescriere sau descrierea ideală sau
chiar pentru a descrie o relaţie. Cei testaţi sunt rugaţi să aleagă cartoanele şi să le plaseze în
grupuri separate aranjându-le de la afirmaţiile care li se aplică cel mai puţin, până la cele
care li se potrivesc. Pentru a descrie o relaţie, cartoanele sunt aranjate de la trăsăturile
caracteristice la cele mai puţin potrivite.

32
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
TEME DE CONTROL
1. Prezentaţi comparativ categoriile de dezvoltare a metodologiilor de
cercetare în psihologia persoanei şi personalităţii.
2. Prezentaţi comparativ avantajele şi dezavantajele metodei clinice vs.
metodei experimentale vs. metodei corelaţionale.
3. Care este diferenţa dintre teoriile ştiinţifice formale şi cele personale ?
4. Ce semnifică termenii de standardizare, fidelitate şi validitate ?

33
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.