III.

SPECIFICITATEA PERSOANEI

3.1. Conceptul de persoană: delimitări şi clarificări conceptuale

3.2. Aspecte majore ale persoanei: general, diferenţial, evolutiv,
social, abisal, anormal şi patologic.
3.3. Structura persoanei. Tipologia. Trăsătura şi dimensiunea
psihologică. Analiza factorială.
3.4. Grupe majore de diferenţe individuale

Surse bibliografice: [8, 10, 12, 13, 15, 18, 19, 20, 21, 22]

Specificitatea persoanei. Aspecte majore ale persoanei. Structura persoanei

Persoana constituie totalitatea însuşirilor şi a funcţiilor sale fizice şi psihice,

aflate într-o unitate indisolubilă. Omul se formează însă ca subiect conştient şi activ, ca
persoană, numai datorită existenţei sociale, a angrenării sale în sistemul unor relaţii sociale
determinante. Structura psihologică a persoanei nu poate fi însă înţeleasă fără infrastructura
biologică, pe care ea se clădeşte, precum şi fără suprastructura socială, în care ea se
intregrează. Structura sufletească a persoanei umane nu este decât reflectarea structurii
sociale.
Fenomenul psihic este conceptul care se atribuie tuturor trăirilor psihice de orice
natură ar fi ele.
Psihologia persoanei oferă un cadru favorabil însuşirii celor mai utile sugestii, ca
din raportarea propriei individualităţi atât la ceea ce tratează ştiinţa persoanei, cât şi la
persoanele din jur, să realizăm o autoevaluare concludentă, urmărind cu perseverenţă şi
pricepere depăşirea de sine, ca treaptă de iniţiere transcedentă.

34
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
3.1. Conceptul de persoană: delimitări şi clarificări conceptuale (vezi
Şuteu, 1992, p. 19-21; Şchiopu, 1997, p. 517-521; Popescu-Neveanu.
1978, p. 532-537):
• persoana (etimol. grec. persona = mască): constituie totalitatea
însuşirilor şi a funcţiilor sale fizice şi psihice, aflate într-o unitate
indisolubilă; se referă la individul uman aşa cum apare el în relaţiile cu
ceilalţi (vezi şi d.p.v. filosofic, moral, juridic, civil: Popescu-Neveanu.
1978, p. 532-537) sau un sistem de tendinţe, aptitudini, trăsături
temperamentale
• personalitate: se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe
care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea
ei specifică; reprezintă subiectul uman, ca unitate bio-psiho-socială, ca
purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice (vezi
Popescu-Neveanu. 1978, p. 532-537);
• personaj: atitudini şi conduite impuse de rolurile sociale animate de
individ (personaje sociale, mască, volitive).

3.2. Aspecte majore ale persoanei:

• general (dinamica biologică, psihologică şi socială include şi aspectul
subiectiv al trăirii afectiv-emoţionale, aspectul funcţional: aptitudini,
aspectul formal: structura temperamentală, aspectul integral: firea);
• diferenţial (care dă nota de specificitate a individului pe parcursul
dezvoltării sale ontogenetice: influenţele eredităţii, mediului) poate
căpăta note particulare: aspectul evolutiv (rezultatele şi efectele
învăţării, maturizării, integrării); aspectul social (diferenţierea
persoanelor sub aspect atitudinal); aspectul abisal (bazat pe conştiinţa
omului, pe aspectele de profunzime, convingeri); aspectul anormal şi

35
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 patologic (pierderea echilibrului şi adaptării psihicii, geneza, etiologia,
diagnoza şi tratamentul bolilor psihice).

3.3. Structura persoanei:

• complexul/ axa principală: Sine – Eu - Supra-eu (vezi Şuteu, 1992, p.
23-25)
• alte caracteristici de bază : tendinţele dominante, inteligenţa, constituţia
organică, tensiunea psihică;
• axe secundare: talentul, emotivitatea, gradul de sociabilitate/ socializare
şi cooperare.

Tipologia, care aparţine domeniului psihologiei persoanei şi

personalităţii şi al psihologiei diferenţiale, clasifică indivizii în categorii cu
trăsături relativ asemănătoare folosind optica bio-naturalistă de clasificare şi
se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor
caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar
influenţată şi de factori de mediu. Există numeroase clasificări tipologice:
teorii somato- sau morfotipologice, psihodferenţiale (de ex. tipologiile lui
Viola, Kretschmer, Sheldon, Pavlov, Jung, Corman etc.; vezi Şchiopu, 1997,
Popescu-Neveanu,, 1978).

TEXTE SUPLIMENTARE

Tipurile psihologice

Întotdeauna oamenii au manifestat tendinţa de a căuta caracteristici psihologice

tipice, un numitor comun al unor date complexe ce caracterizează pe toţi indivizii speciei
umane; rezultatul acestei căutări a fost construirea mai multor tipologii.

36
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Lucru interesant, categoriile cuprinse în aceste tipologii sunt, de regulă, în legătură
cu cifra 4(patru), de parcă oamenii ar avea tendinţa naturală de a se orienta în cadrul unei
tetrade de contrarii – pereche (busola, instrumentul esenţial pentru orientare, este cea mai
bună comparaţie). În secolul al-V-lea î.Chr., filozoful grec Empedocle susţinea că tetrada
elementelor – pământul şi aerul, focul şi apa – este guvernată de un mare cuplu de
contrarii, Iubirea şi Vrajba. Aproximativ în aceeaşi vreme au fost definite patru calităţi
primordiale: fierbinte şi rece, umed şi uscat, care alcătuiau şi ele o tetradă de contrarii, la
fel ca cele patru tipuri de sânge ale lui Aristotel şi cele patru umori ale lui Hipocrate.
Aceste sisteme străvechi de clasificare şi-au găsit expresia modernă în “Teoria tipurilor”
(1921), autor Hermann Rorschach, şi în lucrarea lui Ernst Kretschmer “Aspectul fizic şi
caracterul” (1921), ambele apărute în acelaşi an în care Carl Gustav Jung şi-a publicat
“Tipurile psihologice”.
Jung şi-a întemeiat prezentarea pe o cunoaştere obţinută empiric, în urma observării
unui număr considerabil de indivizi diferiţi. El a fost interesat atât de universalul, cât şi de
particularul vieţii omeneşti. Potrivit lui Jung, psihologia trebuie să definească mai întâi
structurile şi funcţiile psihice comune tuturor oamenilor, apoi să arate cum ajung ele să
alcătuiască personalitatea individuală.
Jung a considerat rezonabil să presupui că toţi oamenii posedă aproximativ aceeaşi
înzestrare psihologică prin care percep ceea ce se petrece în exteriorul şi în interiorul lor,
formulează opinii despre toate acestea şi hotărăsc modalitatea în care să reacţioneze la
evenimente, pe măsură ce se succed. Ceea ce îi deosebeşte pe oameni este felul în care-şi
folosesc fiecare în parte înzestrarea, iar modalitatea aceasta tipică de apercepţie şi
reactivitate constituie ceea ce psihologia numeşte “tipul” fiecăruia.

Psihologul ce-şi propune să construiască o tipologie, trebuie să răspundă la cel

puţin două întrebări:
- care sunt componentele fundamentale ale înzestrării ?
- cum se deosebesc oamenii în privinţa acestor componente, constituindu-şi astfel
modalitatea obişnuită de adaptare la realitate ?

Tipologia lui Carl Gustav Jung

C.G. Jung a răspuns la aceste întrebări în felul următor:

37
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 - înzestrarea constă în patru funcţii psihologice, denumite de el senzaţie, gândire,
sentiment şi intuiţie, toate aflate a priori la dispoziţia fiecărui om;
- indivizii se deosebesc prin acea funcţie din cele patru utilizată preferenţial.
Jung a adăugat că o nouă diferenţiere între oameni ţine de faptul că ei dau, de
regulă, o pondere mai mare fie evenimentelor obiective exterioare, fie, dimpotrivă,
evenimentelor subiective interioare (diferenţiere ţinând, cu alte cuvinte, de atitudinea lor
faţă de realitate, în mod caracteristic extravertită sau introvertită).
Pentru Jung, funcţiile corespundeau “instrumentelor vădite prin care conştiinţa îşi
dobândeşte orientarea în raport cu ceea ce experimentează. Senzaţia (adică percepţia prin
simţuri) îţi spune că ceva există; gândirea îţi spune ce anume este; sentimentul îţi spune
dacă e vorba de ceva plăcut sau nu; intuiţia îţi spune dincotro vine şi încotro se duce”.
Jung considera că gândirea şi sentimentul sunt funcţii raţionale, iar senzaţia şi
intuiţia funcţii iraţionale.
Două observaţii se impun aici :
În primul rând, Jung a atras atenţia că sentimentul este raţional deoarece el este
diferit de emoţie ori afect; în mod normal sentimentul este folosit pentru a face judecăţi de
valoare privind evenimentele interioare ori exterioare, determinând astfel dacă sunt plăcute
sau neplăcute, frumoase sau urâte, de dorit sau nu, bune sau rele etc. (poate că, pentru
sentiment, înlocuirea cu funcţia de evaluare era mai potrivită).
În al doilea rând, considerarea senzaţiei şi intuiţiei ca iraţionale nu înseamnă că
acestea sunt, să zicem, patologice, ci doar faptul că funcţionarea lor nu este ghidată de
raţiune; nu sunt “nebuneşti”, sunt “neraţionale” şi acest cuvânt ar fi fost, poate, mai
nimerit, crede Anthony Stevens (un renumit biograf al lui Jung).
Modul în care se manifestă fiecare funcţie în psihologia unui individ depinde de
atitudinea caracteristică adoptată. În vreme ce extravertitul e orientat către evenimentele
lumii exterioare, introvertitul are, în primul rând, interes pentru lumea interioară. De
regulă, extravertitul are “o fire deschisă, uşor adaptabilă la o situaţie dată, el se ataşează
imediat ignorând orice perspectivă neliniştitoare, se va aventura deseori cu o încredere
iresponsabilă, în situaţii necunoscute”. Introvertitul, pe de altă parte, are o “fire ezitantă,
reflexivă, retrasă, care se rezumă la ea însăşi, se retrage dinaintea obiectivelor, are
întotdeauna o poziţie oarecum defensivă şi preferă să se pună la adăpostul unei
circumspecţii prudente”.
Cum se manifestă însă funcţia şi atitudinea în comportamentul unui individ ?

38
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Iată un exemplu care va contribui la clarificarea sensului dat de Jung acestor funcţii
şi atitudini. Să ne imaginăm patru persoane – tipul senzaţie, tipul gândire, tipul sentiment şi
tipul intuiţie – care asistă la scena următoare:

Doi bărbaţi ies clătinându-se dintr-un bar. Strigă unul la altul şi se înjură. Se
încaieră. Unul din ei se prăbuşeşte la pământ şi îşi izbeşte capul de asfalt.

Fiecare martor va reacţiona la aceste evenimente într-un mod caracteristic tipului

său psihologic. Să-i luăm pe rând!
Tipul senzaţie va oferi cea mai clară relatare a celor întâmplate. Observase
înălţimea, constituţia şi înfăţişarea fiecăruia din cei doi bărbaţi: unul era gras, de vârstă
mijlocie şi chel şi avea o cicatrice în dreptul ochiului stâng; celălalt era mai tânăr, cu părul
blond, mai atletic şi purta mustaţă. Amândoi erau îmbrăcaţi nepretenţios, în tricouri, jeanşi
şi jachete de trening. Cel care a căzut a fost tipul gras, izbindu-se de marginea trotuarului
cu tâmpla dreaptă. S-a auzit o trosnitură etc.
Tipul gândire interpretează evenimentele pe măsura derulării lor, atribuind fiecăruia
câte o semnificaţie. Cei doi bărbaţi ies clătinându-se din bar, deci e evident că băuseră.
Strigă unul la altul şi se înjură, deci între ei se ivise un diferend. Urmează o încăierare, deci
trebuie să fi fost îndeajuns de afectaţi de diferendul cu pricina ca să treacă la violenţe
fizice. Unul se prăbuşeşte la pământ, deci era cel mai slab (sau cel mai băut) dintre ei. Tot
el îşi sparge capul, deci s-ar putea să aibă o comoţie cerebrală şi să necesite îngrijire
medicală etc.
Tipul sentiment reacţionează la fiecare eveniment al scenei cu judecăţi de valoare:
“Ce episod mizerabil!”, “Oamenii ăştia îţi provocă repulsie!”, “E clar că-i vorba de un bar
în care vin doar bădăranii, nu e un loc unde să te duci când vrei să stai liniştit de vorbă cu
un prieten.”, “Tipul de pe jos trebuie să se fi rănit, dar aşa-i trebuie!” etc.
Tipul intuiţie “vede” tot ce s-a întâmplat: e vorba de nişte huligani care ţin cu două
echipe de fotbal rivale. Dezgustat de limbajul lor murdar, proprietarul barului le-a spus s-o
şteargă, şi asta i-a înfierbântat atâta că au ajuns la bătaie. Bărbatul care şi-a spart capul e
predispus la asemenea accidente, cel în cauză nefiind decât un nou incident în viaţa lui
plină de necazuri. Şi-a fracturat craniul şi o să i se formeze un cheag de sânge pe creier,
fiind nevoie de-o operaţie. N-o să poată merge săptămâni întregi la serviciu, iar biata
nevastă-sa va trebui din nou să se zbată ca s-o scoată cumva la capăt. Iată ce păţesc

39
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
oamenii proveniţi din mediile fără instrucţie, care n-au pentru ce să trăiască în afară de
fotbal şi băutură. Lucruri de felul acesta o să se tot întâmple şi situaţia va deveni şi mai rea
pentru că nu facem nimic ca să schimbăm societatea sau să îmbunătăţim sistemul de
învăţământ etc.
Observaţii, reflecţii, judecăţi de valoare şi intuiţii de tipul celor redate mai sus se
pot întâlni la oricine ar fi avut ocazia să asiste la episodul evocat, dar constatarea lui Jung
este că fiecare dintre noi tinde de regulă să privilegieze în observarea evenimentelor un
anume mod funcţional, în detrimentul celorlalte trei. A recurge în chip obişnuit la acest
mod e ceea ce determină tipul funcţional al cuiva. În plus, tipul de reacţie la un asemenea
episod va fi totodată determinat de atitudinea caracteristică a fiecăruia, un extravertit având
şanse mai mari să intervină, să dea primul ajutor, să-l înlăture pe agresor, să cheme o
ambulanţă etc., în vreme ce introvertitul va fi mai predispus să observe, să înregistreze, să
reflecteze tăcut la cele întâmplate, preferând să lase intervenţia în seama altcuiva (adică a
unui extravertit sau a unui slujbaş a cărui meserie e tocmai să se implice în aşa ceva).
Totuşi, Jung a observat că rareori se întâmplă ca oamenii să utilizeze, în
exclusivitate, o unică funcţie: tendinţa este să-şi dezvolte două funcţii, una dintre ele
devine funcţie predominantă sau superioară, cealaltă devenind funcţia auxiliară.
Celelalte două funcţii rămân relativ inconştiente şi sunt asociate umbrei (cea mai
inconştientă dintre ele este cunoscută sub numele de funcţie inferioară).
Conceptul de umbră, în accepţiunea lui Jung, merită a fi lămurit ! Acest concept
este asociat celui de persona. Aşa cum fiecare clădire are o faţadă şi personalitatea are o
persona (literal, masca purtată de actori în Grecia antică). Prin intermediul personei ne
structurăm pe noi înşine într-o formă care sperăm să poată fi acceptată de către ceilalţi.
Întotdeauna există o tentă de prefăcătorie în persona, căci ea reprezintă un fel de vitrină în
care ne place să etalăm “mărfurile” noastre cele mai bune (“persona reprezintă ceea ce nu
eşti în realitate, dar crezi tu însuţi, împreună cu ceilalţi, că eşti”, spune Jung). Persona
începe să se formeze în copilărie. Încă de acum există tendinţa ca trăsăturile acceptabile
(dezirabile) să se structureze în persona, iar cele inacceptabile (indezirabile) să fie ascunse
sau reprimate. Aceste aspecte socialmente indezirabile ale personalităţii pe cale de
maturizare sunt sechestrate de regulă în inconştientul personal, unde se contopesc formând
o personalitate fragmentară, numită de Jung umbră. Ea, acestă personalitate refuzată,
însoţeşte omul pretutindeni “călcându-i” pe urme, urmându-l aşa cum face, de fapt, umbra
fiecăruia dintre noi.

40
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Cu cele două tipuri de atitudine şi cele patru tipuri funcţionale rezultă posibilitatea,
cel puţin teoretic, de a descrie 8 (opt) tipuri psihologice:
- tipul senzaţie extravertit;
- tipul senzaţie introvertit;
- tipul gândire extravertit;
- tipul gândire introvertit;
- tipul sentiment extravertit;
- tipul sentiment introvertit;
- tipul intuiţie extravertit;
- tipul intuiţie introvertit.

Aici se impun anumite precizări:

Un prim aspect important este dat de faptul că, în realitate, nu există tipuri “pure”.
Nimeni nu are numai o singură funcţie şi o singură atitudine – şi nimic în rest. Fiecare
dintre noi este un amalgam. Există oameni în cazul cărora poţi determina cu uşurinţă care
este funcţia şi care este atitudinea predominantă dar există şi oameni pentru care este
imposibil s-o faci (Jung admitea fără restricţii că “este adesea foarte greu să descoperi cărui
tip anume îi aparţine o persoană, mai ales când e vorba de tine însuţi”).
Elaborând teoria tipurilor psihologice, Jung a constatat, de asemenea, un lucru
extrem de important pe care psihologii din mediile academice aveau tendinţa să-l ignore,
anume că este cu neputinţă ca un psiholog să fie integral obiectiv atunci când îşi adună şi
interpretează datele. În afara cazurilor în care observatorul poate să-şi cunoască “ecuaţia
personală” şi să ţină cont de ea în studiile sale, observaţiile îi sunt fatalmente viciate de
propria subiectivitate (de aici reiese importanţa cunoaşterii propriului tip, acest lucru
putând face pe fiecare capabil să-şi corecteze într-o oarecare măsură părtinirile personale
ce intervin sau pot interveni într-o situaţie dată).
Aspectul cel mai larg acceptat în tipologia jungiană este, în fond, distincţia dintre
tipul introvertit şi cel extravertit de atitudine. De altfel, Alfred Binet, încă din 1903,
remarcase şi el două tipuri de atitudine intelectuală (“introspecţie” sau “internospecţie” şi
“externospecţie”) iar Hans Eysenck, folosindu-se de tehnici cantitative precis controlate, a
dovedit, ani buni după publicarea lucrării lui Jung, existenţa unei axe extraversiune –
introversiune (din păcate, încercarea de a stabili pe cale empirică şi cele patru tipuri
funcţionale jungiene nu s-a soldat cu rezultate semnificative).

41
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Bi b l i o g r a f i e

1. C.G. Jung, Tipuri psihologice, Humanitas, Bucureşti, 1997;

2. Anthony Stevens, Jung, Humanitas, Bucureşti, 1996;
3. C. G. Jung, Puterea sufletului. Antologie (cu subtitlul, A doua parte. Descrierea
tipurilor pihologice, texte alese şi traduse din limba germană de dr. Suzana Holan),
Editura Anima, Bucureşti, 1994.

Alte tipologii:

În vechea teorie a temperamentelor, medicul grec asocia persoanelor unul din cele
patru tipuri temperamentale: coleric (iritabil), melancolic (depresiv), sangvinic (optimist) şi
flegmantic(calm, placid, neatent). În acord cu biologia acelui tip, Hippocrate atribuia
fiecarui temperament cu predominare, una din umorile trupeşti: bila galbenă, bila neagră,
sângele şi flegma. Temperamentul coleric era cauzat de un exces al bilei galbene;
temperamentul depresiv reflecta predominanţa bilei negre; o persoană sangvinică avea prea
mult sânge şi oamenii flegmatici sufereau de exces de flegmă.
Alte tipologii au fost conturate pentru tipurile constituţionale, căutând asociaţii între
indicatorii fizici şi cei temperamentali. Astfel s-a vorbit despre anumite stereotipii, care fac
legătura între corp şi psihic: oamenii graşi sunt „veseli” şi „lenesi”; oamenii slabi sunt
„morocănoşi”(sumbri) şi „sensibili”.
Clasificările formale ale posibilelor legături dintre personalitate (inclusiv maladii
psihice) şi tipurile bioconstituţionale au fost descoperite de germanul psihiatru
Kretschmer (leptosom, picnic, atletic) şi mai recent de psihologul american William H.
Sheldon, care în 1942 şi-a fundamentat tipologia:
FIZIC TEMPERAMENT
Endomorfic (moale şi gras, supraponderal) relaxat, îi place să mănânce, sociabil,
„viscerotonic”
Mezomorfic (musculos, dreptunghiular, puternic) energic, dornic de afirmare, curajos
„somatotonic”
Ectomorfic (lung, fragil, sistem nervos senzitiv) stăpânit, temător, introvertit, artistic
„cerebrotonic”
42
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
Trăsătura şi dimensiunea psihologică (diferenţe individuale pe dimensiuni)

În timp ce tipologiile asumă categorii discontinue (introversiune –

extraversiune; masculinitate - feminitate), trăsăturile sunt dimensiuni continue
(„sociabilitate”), care corespund unor factori de personalitate. Pe asemenea
dimensiuni, diferenţele individuale pot fi aranjate cantitativ în limitele
graduale ale calităţii pe care persoana le are.
S-a observat că indivizii adesea diferă mult şi consistent în răspunsurile
lor la aceleaşi situaţii psihologice. Aceasta se întâmplă când oameni diferiţi se
confruntă cu acelaşi eveniment. Ideea fundamentală că două persoane nu
reacţionează identic la acelaşi stimul, este arătată schematic în figura de mai
jos:

Diferenţele individuale în răspunsul la acelaşi stimul (de ex. critica din partea
profesorului):
• Răspunsul persoanei A: scuze si negare;
• Răspunsul persoanei B: vinovat şi ruşinat;
• Răspunsul persoanei C: înfuriat;
• Răspunsul persoanei D: acceptare;
• Răspunsul persoanei E: ingratitudine.

În înţelesul său cel mai simplu, termenul „trăsătura” se referă la

diferenţele consistentele dintre comportamentul sau caracteristicile a doi sau
mai mulţi oameni. Astfel, „o trăsătură este orice modalitate distinctiva, relativ
durabilă, prin care orice individ diferă de altul” (Guilford, 1959).
Pe lângă utilizarea trăsăturii ca etichetă în a descrie diferenţele
individuale, ea descrie proprietatea din interiorul persoanei care ţine cont de
unica dar relativa reacţie la stimuli. Astfel, trăsătura devine un construct de
explicare a comportamentului.

43
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Trăsăturile atribuite

În viaţa zilnică, toţi îi caracterizăm şi gratulăm pe ceilalţi (şi pe noi insine) cu

termeni, cum ar fi agresiv, dependent, anxios, supus etc., lista este aproape nesfârşită.
Vedem o persoană comportându-se într-un mod particular şi îi şi atribuim o trăsătură
descriptivă: „nemotivat”, „nebun”, „plictisit” sau „tâmpit”. Aceste simple etichete sunt
adesea adecvate să „explice” evenimente pentru scopurile zilnice. În aceste explicaţii
trăsăturile sunt invocate nu doar ca descrieri a ceea ce oamenii fac, dar totodată şi drept
cauze ale comportamentului lor.
Astfel, în practica de zi cu zi, trăsăturile pot fi folosite mai întâi ca adjective
descriind comportamentul: de ex. „el se comportă într-un mod leneş”, dar descrierea este
imediat generalizată la comportamentul persoanei: „el este leneş” şi apoi la „el are o
dispoziţie leneşă” sau „el este nemotivat”.
Dintre cercetătorii, care consideră că personalitatea poate fi descrisă în termeni de
trăsături amintim:

Gordon Allport

Unul dintre cei mai renumiţi psihologi a fost Gordon Allport, ale cărui concepţii
despre trăsături au avut o importantă influenţă de mai bine de 30 de ani. În teoria lui
Allport, trăsăturile au o existenţă foarte reală. Ele sunt realităţi ale organizării psihice.
În acord cu Allport, trăsăturile determină tendinţe sau predispoziţii de a răspunde la
stimulii din mediu. Cu alte cuvinte, o trăsătura este un sistem neuropsihic generalizat şi
focalizat (specific individului), cu capacitatea de a transmite mulţi stimuli funcţionali
echivalenţi şi de a iniţia şi călăuzi consistent forme ale comportamentului adaptiv şi
expresiv.
Allport a fost convins că unii oameni au dispoziţii, care influenţează cele mai multe
aspecte ale comportamentului lor. El a numit aceste dispoziţii înalte şi generalizate ca fiind
trasaturi cardinale. De exemplu, dacă întreaga viaţă a unei persoane pare a fi organizată în
jurul ţintei succesului şi atingerii excelenţei, atunci succesul poate fi trăsătura cardinală a
lui. Destul de generalizate sunt trasaturile centrale, de care oamenii sunt larg influentaţi.
În mod specific, mai limitate sunt dispozitiile secundare sau atitudinile.

44
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Allport credea că structura personalităţii determină comportamentul. Această
accentuare pe structura, mai degrabă decât cadrul sau condiţia-stimul, esteplastic redată
prin sintagma: „acelaşi foc topeşte untul, întărind oul”. Allport a fost reprezentantul de
seamă al studiului diferenţelor individuale: două persoane nu sunt complet identice şi deci
doi oameni nu răspund identic la acelaşi eveniment. Fiecare comportament al persoanei
este determinat de o trăsătura particulară. Niciodată, trăsăturile nu survin în oricare doi
oameni, în exact acelaşi mod: ele operează în moduri unice în fiecare persoană. Această
convingere a fost întărită de sublinierea individualităţii fiecărei personalităţi. Consecvent,
Allport îndeamnă la studiul profund şi direct al indivizilor - pe termen lung.
Multe dintre teoriile lui Allport au fost mai relevante sub aspectul studierii istoriei
persoanle şi experienţei, decât sub aspectul studierii grupurilor. El a contribuit la teoria
trăsăturilor, dar a fost şi criticul multor metode statistice şi strategii care favorizau alte
teorii ale trăsăturilor. Totuşi, influenţa sa a fost cea mai importantă pentru studiul global al
trăsăturilor, pentru care el este încă considerat model.

Raymond B. Cattell

Raymond B. Cattell este un alt important teoretician al trăsăturilor. Pentru el,

trăsătura este o „structură mentală”, sugerata de behaviorism şi un construct fundamental
care explică pentru behaviorişti, regularitatea şi consecvenţa conduitelor.
Ca şi Allport, Cattell distinge între trăsăturile comune, pe care le au toţi oamenii şi
trăsătura unică, ce survine doar în persoana particulară şi nu poate fi regăsită în alta, în
exact aceeaşi forma.
Cattell a mai distins trăsăturile superficiale (de suprafaţă: de ex. integritate,
altruism-necinste, independenţă, disciplină, seriozitate, fire ordonată, perseverenţă-
labilitate, curiozitate, intuiţie), de trăsăturile sursă (ego puternic-emotivitate, dominanţă-
supunere).
În acord cu Cattell, ţelul fundamental în cercetare şi evaluare poate fi identificat în
sursa trăsăturilor. Astfel, aceste trăsături sunt împărţite în cele care reflecta condiţiile
mediului şi cele care reflectă factorii constituţionali. Pe deasupra trăsăturile sursă pot fi
fiecare generale (acestea afectează comportamentul în multe situaţii diferite) sau specifice.
Trăsăturile pot fi grupate în clase, pe baza a ceea ce exprima: cele care sunt relevante
pentru fiinţa individuală şi care pun în actiune persoana, sunt numite trăsături dinamice,

45
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
cele care concentrează cu eficacitate sunt trăsături-abilităţi, cele care concentrează cu
energie sau determină reacţii emoţionale sunt numite trăsături temperamentale.

H.J. Eysenck

Eysenck a extins căutările în ceea ce priveşte dimensiunile personalităţii, pe latura

comportamentului anormal, studiind trăsături nevrotice. De asemenea a investigat
introversia-extraversia ca dimensiuni ale trăsăturii. Eysenck şi colaboratorii săi au elaborat
o metodologie statistică sofisticată de decelare şi măsurare a trăsăturilor şi dimensiunilor
personale. De ex. a descris caracteristicile tipice ale extravertului şi introvertului:
Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulţi prieteni, are nevoie de
oameni care să vorbească şi nu-i place să citească sau să studieze de unul singur. El acordă
şanse, oferă sprijin, joacă cartea momentului şi este în general un individ impulsiv. Este un
jucător practic, are întotdeauna un răspuns la-ndemână, şi în general îi plac schimbările,
este protector, optimist şi îi place să râdă şi să fie căsătorit. El preferă să se mişte continuu
şi să întreprindă lucruri noi, tinde spre agresivitate şi îşi pierde cumpătul repede, de multe
ori sentimentele sale nu sunt ţinute sub control, şi nu este întotdeauna o persoană de
încredere.
Introvertitul tipic este liniştit, o persoană oarecum retrasă, introspectivă, ţine la cărţi
mai mult decât la oameni, este rezervat şi distant cu excepţia prietenilor intimi. El „priveşte
înainte de a sări” şi nu are încredere în impulsul de moment. Nu îi plac excitaţiile, priveşte
cu seriozitate toate problemele vieţii de zi cu zi, îi place un mod ordonat de viaţă. Îşi ţine
sentimentele sub control, rareori se comportă într-un mod agresiv şi nu îşi pierde cu
uşurinţă cumpătul. El este oarecum pesimist şi îi plac marile valori şi standardele etice.
Eysenck şi colaboratorii săi au recunoscut că aceste descrieri sunt mai degrabă nişte
portrete idealizate, în timp ce majoritatea oamenilor sunt mixturi, chiar dacă predomină
una sau alta dintre dimensiuni.
Eysenck sugerează că cea de-a doua mare dimensiune bipolară a personalităţii, pe
lângă extraversiune vs. introversiune este stabilitatea emoţională (indivizi stabili, calmi,
protectori, temperaţi, de încredere) vs. neuroticismul (capricioşi, anxişi etc.). Pe baza
studiilor sale, a elaborat un instrument de cercetare şi evaluare a dimensiunilor de
personalitate prezentate: Eysenck Personality Inventory (EPI).

46
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.
 Analiza multivariată
Acest termen acoperă ansamblul metodelor statistice
multidimensionale, descriptive şi inductive, care se referă la analiza simultană
a mai multor variabile. Cele două metode de analiză multivariată principale
sunt analiza componentelor principale şi analiza factorială, al cărui obiectiv
comun este de a reduce dimensionalitatea ansamblului de variabile/ factori de
personalitate iniţiale.

3.4. Grupe majore de diferenţe individuale (vezi Şuteu, 1992, p. 25-31):

• genul sau sexul
• vârsta (cronologică şi psihologică)
• rasa
• cultura
• credinţa
• stilul de viaţă, de conduită
altele: ordinea statală, orânduirea socială, continentul, partidul etc.

TEME DE CONTROL
1. Delimitaţi şi clarificaţi conceptual între persoană – personalitate –
personaj.
2. Care sunt aspectele majore ale persoanei ?
3. Analizaţi relaţiile dintre Sine, EU şi Supraeu.
4. Enumeraţi grupele majore de diferenţe individuale şi argumentaţi rolul
uneia din ele (la alegere) în structurarea persoanei.

47
Suport de curs ID – Psihologia persoanei (1) Copyright Lect. Univ. drd. Adrian Brate, M.A.