DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI HOLOCAUSTUL

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”; în

ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a
aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de
exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus de
Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.1
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment
mai mare care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu
îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a Germaniei
au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă. Uciderile au fost
comise în toată Europa ocupată de germani(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în
teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la
concentrarea victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste
200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate Holocaustului.

O scurta istorie
Evreii din Europa
În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul
populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii
Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din
totalul populației.
În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane,
reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-
1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de

1
Niewyk, Donald L. The Columbia Guide to the Holocaust, Columbia University Press, 2000, p.45: "Holocaust este
definit de obicei ca uciderea a peste 5 000 000 de evrei de către germani în al doilea război mondial." Vezi și "The
Holocaust," Encyclopaedia Britannica, 2007: "uciderea sistematică, susținută de stat, a șase milioane de evrei,
bărbați, femei și copii și a milioane de alți oameni, de către Germania Nazistă și colaboratorii acesteia în timpul
celui de-al doilea război mondial. Germanii au numit aceasta „soluția finală a problemei evreiești”.
până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform
recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației.
În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au
făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având
chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o
viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai
mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația
majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile
religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au
adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din
Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.
Hitler și ideologia nazistă
După primul război mondial, Germania a pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în
conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles. Statul german a fost, de
asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă Aliaţilor, care au considerat
Germania responsabilă pentru pagubele suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a
fost lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie a devenit foarte
săracă.
După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de germani și-au
pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru situația creată, astfel că Hitler a
găsit în “evreu” ţapul ispăşitor perfect.
La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului Nazist era în
creștere. Mulți germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că partidele existente
ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a considerat că Hitler este un lider
puternic și au văzut în el omul capabil să restabilească fosta glorie a statului german. În
discursurile sale, Hitler spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada
războiului și să dobândească mai mult “spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea
despre o luptă împotriva “capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând că, arian, alb
sau german este “rasa” care este superioară tuturor celorlalte “rase”. Cea mai joasă “rasă” a fost
considerată cea evreiască, văzută de Hitler ca parazitară și periculosă.
 În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera, de asemenea, o amenințare enormă și
susținea că evreii doresc să conducă lumea și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre
“evreul” sinistru și amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că
evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra ”rasa” albă ariană pură, germanii trebuiau să evite cu
orice preț contactul cu evreii.
1933-1939  – De la excludere la persecuție
La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc a primit mai
mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au convins pe președintele german, Paul
von Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern minoritar, format din partidele
conservatoare și naționaliste. Naziștii au reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar
primind sprijinul unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea
democrației.
Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise. Diverse organizații naziste
au început să controleze viața publică și pe cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile
împotriva evreilor și a altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o
afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de proces. Lagărul de
concentrare de la Dachau, deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte
lagăre de concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de tineret. Ei
urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului stat. Ideologia nazistă trebuia să
pătrundă la toate nivelurile societății.
Noile legi de excludere a evreilor din societate au fost adoptate aproape imediat după
preluarea puterii. Cu timpul au apărut sute de astfel de legi. Unele dintre acestea interziceau
evreilor să viziteze băile publice, parcurile sau restaurantele, altele le îngrădeau dreptul de a
lucra în guvern, în presă sau în instituții de cultură. Discriminarea s-a acutizat treptat. Curând,
copiii evrei nu au mai putut merge la școală, medicii și avocații de origine evreiască nu au mai
putut trata sau pleda pentru ne-evrei. Conform legii evreii erau cetățeni de mâna a doua.
Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din societate. Ei au trebuit să-și predea casele și
bunurile de valoare statului. Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să
transfere dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să plece, dar
vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. Cu o legislație greoaie, Suedia nu a fost o
excepție de la această regulă. Doar câteva mii de evrei au fost acceptați în Suedia înainte de
1939.
În toamna anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care dețineau
cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații. Aproximativ 15.000 de
persoane au fost afectate de această decizie. Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși
aveau cetățenie poloneză, astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și
Polonia.
Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în
Germania din anul 1911. Când fiul lor, Herschel, în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit
că părinții și sora lui trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o
armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath.
Două zile mai târziu, pe  data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph
Goebbels, a folosit această faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor
din Germania, pentru a “răzbuna” crima comisă.
În seara zilei de 9 noiembrie 1938, un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva
populației evreiești din Germania, așa-numitul Pogrom din Noiembrie. Violențele au durat
câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte, iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi
dădea impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a primit numele de Noaptea de
Cristal. O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în bătaie. Situația a fost
atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă.
Se presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre 10
noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie a fost estimat la
aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au fost incendiate și în jur de  30.000
de evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru
faptul că erau evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un
miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.
1939-1942 – Mutarea în ghetouri
Î n septembrie 1939 Polonia a fost atacată, prima dată de  Germania, iar mai târziu de
Uniunea Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit
Polonia între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost priviți de
către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au
realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au
vrut să creeze zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască, respectiv așa-numitele
ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja
mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a
făcut, adesea, în condiții extrem de brutale.
Un gard sau un zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să
poarte un semn distinctiv pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o
stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea
albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se
ascundă depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de
germani oricui era prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din ghetou pentru
a scăpa de persecuție și suferință.
Sute de transporturi cu evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de
Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia sau la Minsk în
Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu romi în câteva dintre ghetouri. Un număr
important de persoane au fost duse la muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei
care nu erau considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de exterminare.
În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe speciale au însoțit armata,
având scopul de a "curăța" satele de comuniștii sovietici și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele
Einsatzgruppen, au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite, uneori de
către populația locală, alteori chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici. Se
estimează că aproximativ două milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de
către aceste Einsatzgruppen.
1942-1945 – Punerea în aplicare a Holocaustului
Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o
rezistență acerbă, împiedicând astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de
evrei, în zonele îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult,
uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili. Astfel că, liderii naziști au
stabilit noi modalități de a “scăpa” de evrei.
În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de
rang înalt și autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună în
aplicare ceea ce naziștii au numit “soluția finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil
cândva în toamna anului 1941, era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est, pentru a găsi
toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați spre est. S-a decis, de asemenea, ca
anumite departamente din administrația germană să coopereze sub patronajul poliției și a
agențiilor de securitate.
Înainte chiar de convocarea conferinței de la Wannsee, crimele împotriva evreilor și
romilor începuseră deja prin acțiuni de ucidere în masă. Au fost făcute experimente în vehicule
special construite pentru asta. Gaze de eșapament au fost introduse într-un spațiu închis, construit
în partea din spate a unui camion, gazul ucigând astfel persoanele aflate în acel compartiment.
Înainte de a fi utilizate pe o scară mai largă, în primul lagăr de exterminare din Chelmno, la nord
de Lodz, aceste furgonete cu gaz au fost testate în Ucraina și în alte locuri.
Clădirea lagărului de exterminare de la Belzecin, din Polonia, a fost construită, de
asemenea, înainte de reuniunea de la Wannsee. Alte două lagăre, cel din Sobibor și din
Treblinka, au fost construite în primăvara anului 1942.
Toate au fost construite cu un singur scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil,
în timpul cel mai scurt posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri
care lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează bine. Restul de
prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după sosire.
Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul în lagărele de exterminare din Polonia,
aduși din țările ocupate de Germania. În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane
au fost ucise.
Două lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a servi atât ca
lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde oamenii urmau să fie uciși sau închiși.
Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim,
folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții politici polonezi și prizonierii de război
sovietici. Când numărul deținuților a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că
SS-iștii au decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau
(Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz. În Birkenau sau Auschwitz
II, cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de gazare.
Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o combinație de lagăr de muncă
și lagăr de exterminare.
 Aproximativ patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-
ului și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine. Atunci când
trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nici o idee cu privire la ce urma să se întâmple. Totul
era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să
descarce trenurile cât mai repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la
camerele de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde medici SS
stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți la camerele de gazare. 
Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar
câteva săptămâni. Camerele de gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în
care aproximativ un milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau.
La Majdanek, aflat  în afara orașului Lublin, în estul Poloniei ocupate de germani,
aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a fost construit un lagăr de concentrare și exterminare
similar. Un număr mare de intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici
au fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au fost duși la muncă
forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de oameni au fost gazați și mulți alții au fost
împușcați.
Evadarea din unul din aceste lagăre a fost practic imposibil. În lagărele de exterminare de la
Sobibor și Treblinka prizonierii au încercat să se revolte. Câteva zeci de deținuți au reușit să
evadeze, dar cei mai mulți dintre ei au fost prinși, torturați și uciși. De asemenea, la Auschwitz-
Birkenau prizonierii s-au revoltat și au dat foc la una dintre camerele de gazare. Doar câțiva
deținuți au reușit să scape, dar revoltele au dat speranță celor închiși și au creat îngrijorare
conducerii naziste.
La sfârșitul războiului, toate facilitățile din Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost
distruse. Naziștii nu voiau ca lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri
uciși. Au dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească cenușa în
pădurile și râurile din jurul lagărelor.
În iulie 1944 trupele sovietice au avansat rapid spre vest și au eliberat lagărul de la
Majdanek. Retragerea germanilor s-a petrecut atât de repede încât nu a mai fost timp să distrugă
toate documentele și elementele incriminatoare din lagăr. Acest lucru a oferit muzeului de la
Majdanek un material arhivistic extrem de valoros.
 Din ianuarie până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga
Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele sovietice, britanice și
americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa deja că milioane de evrei au murit în
“abatoare umane”, situația îngrozitoare din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume.
Mai multe fotografii și articole au fost difuzate cu această ocazie.
După război au avut loc mai multe procese în Nuremberg, unde naziști de rang înalt au
fost condamnați la moarte sau la închisoare pentru crime împotriva umanității. Mulți alți
criminali nu au fost însă niciodată pedepsiți.
Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști, dar aproximativ cinci – șase
milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând două treimi din evreii europeni. Această cifră se
bazează parțial pe înregistrările din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate
de evrei trăiesc în Europa.
Dreptul in Holocaust
Dictatură și represiune
Odată cu proclamarea celui de al Treilea Reich, liderii germani au proclamat și renașterea
„comunității poporului” de solidaritate împotriva dușmanilor din interior și din exterior. Politicile
naziste au împărțit populația în două categorii, „tovarășii naționali” (Volksgenossen) care
aparțineau Volksgemeinschaftului, și „străinii de comunitate” (Gemeinschaftsfremde). Dușmanii
erau împărțiți în trei grupuri principale de oameni, dușmanii de „rasă”, ca evreii și romii fiind
considerați dușmani „de sânge”; adversarii politici ai nazismului, ca marxiștii, liberalii, creștinii
și „reacționarii” erau considerați „tovarăși naționali” devianți; adversarii morali ca homosexualii,
„neharnicii” și infractorii recidiviști erau tot „tovarăși naționali” devianți. Ultimele două grupuri
au fost trimise în lagăre de concentrare pentru „reeducare”, cu scopul de a-i absorbi în cele din
urmă în Volksgemeinschaft. Dușmanii de „rasă”, ca evreii, nu puteau niciodată să facă parte
din Volksgemeinschaft; ei trebuia să fie înlăturați total din societate.
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu
restrânse. La 1 aprilie 1933, a avut loc un boicot al magazinelor evreiești La 7 aprilie 1933, a fost
adoptată Legea pentru Restaurarea Serviciului Profesional Civil, prin care toți evreii și alți
„nearieni” erau excluși din slujba statului.  Avocații evrei au fost excluși din barouri. Studenții
evrei au fost împiedicați de un sistem de cote de la a învăța în școli și universități, și de a aparține
Asociației Ziariștilor, de a fi redactori sau patroni de publicații. Afacerile evreiești au fost luate
în evidență pentru închidere sau „arianizare”, vânzarea forțată către germani. Din cele
aproximativ 50.000 de afaceri deținute de evrei în Germania în 1933, doar circa 7000 mai erau în
proprietatea evreilor în aprilie 1939. Pe lângă înlăturarea evreilor din viața economică, li s-a
interzis și majoritatea activităților sociale și accesul în spațiile publice. Operele compozitorilor
evrei, autorilor evrei, și altor artiști evrei au fost excluse din publicații, spectacole și expoziții.
Legea sterilizării, Aktion 74
Naziștii foloseau termenul Lebensunwertes Leben (viață nedemnă de viață) cu referire la
persoanele cu handicap fizic sau cu boli mintale. La 14 iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru
Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (Gesetz zur Verhütung erbkranken
Nachwuchses), Legea Sterilizării, care impunea sterilizări obligatorii. New York Times scria la 21
decembrie al acelui an: „400.000 de germani vor fi sterilizați”. În primul an, au fost depuse
84.525 de cereri de sterilizare venite de la medici. Instanțele au hotărât în 64.499 dintre acestea;
56.244 de decizii au fost în favoarea sterilizării. Estimări ale numărului de sterilizări forțate de-a
lungul existenței celui de al Treilea Reich se înscriu între 300.000 și 400.000.
În octombrie 1939, Hitler a semnat un „decret de eutanasiere” antedatat 1 septembrie
1939, prin care Reichsleiter Philipp Bouhler, șeful Cancelariei lui Hitler, și Karl Brandt, medicul
personal al lui Hitler, erau mandatați să pună în aplicare un program de eutanasie forțată
numit Aktion T4. Acest nume provenea de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din cartierul
berlinez Tiergarten, unde își aveau sediul mai multe organizații implicate. T4 a fost în principal
orientat căre adulți, dar au fost „eutanasiați” și copii.
Între 1939 și 1941, 80.000 până la 100.000 de adulți suferind de boli mintale și internați
în instituții au fost uciși, precum și 5000 de copii și 1000 de evrei instituționalizați. Au existat
centre specializate pe uciderea pacienților, unde se estimează că numărul morților era de circa
20.000, conform lui Georg Renno, director adjunct la Schloss Hartheim, unul din centrele de
eutanasie, sau de 400.000, conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare
Mauthausen. În total, numărul persoanelor cu handicap fizic și mintal omorâte a fost de circa
150.000.
Legile de la Nürnberg și emigrarea evreilor
La 15 septembrie 1935, Reichstagul a adoptat Legea Cetățeniei Reichului și Legea pentru
Protejarea Sângelui German și Onoarei Germane, denumite legile de la Nürnberg. Prima stipula
că numai cei de „sânge german sau înrudit” pot fi cetățeni. Oricine avea trei sau mai mulți bunici
evrei era clasificat ca evreu. A doua lege specifica: „căsătoriile între evrei și cetățeni de sânge
german sau înrudit sunt interzise”. Relațiile sexuale în astfel de cupluri erau și ele incriminate;
evreilor li s-a interzis să aibă ca angajate în casele lor femei german de vârstă sub 45 de
ani. Legile se refereau la evrei, dar se aplicau și romilor și negrilor.
Politica rasială nazistă avea ca obiectiv forțarea evreilor să emigreze. Cincizeci de mii de
evrei germani plecaseră din Germania la sfârșitul lui 1934, și până în 1938, aproximativ jumătate
din populația evreiască din Germania părăsise țara. Printre cei mai de seamă evrei care au plecat
s-a numărat dirijorul Bruno Walter, care a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din
Berlin va fi arsă din temelii dacă el va mai dirija un concert acolo.  Albert Einstein, care era în
străinătate când Hitler a venit la putere, nu s-a mai întors niciodată în Germania. El a fost exclus
din Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia i-a fost
revocată. Alți oameni de știință germani, între care Gustav Hertz și Erwin Schrödinger, și-au
pierdut posturile de profesori și au plecat din țară.
În martie 1938, Germania a anexat Austria. Naziștii austrieci au spart prăvăliile
evreilor, au furat din casele și din afacerile evreiești, și i-au obligat pe evrei să presteze
munci umilitoare, cum ar fi spălatul caldarâmului sau curățatul toaletelor. Afacerile
evreiești au fost „arianizate” și s-au impus restricțiile legale în vigoare în Germania. În
august, Adolf Eichmann a fost însărcinat cu conducerea Agenției Centrale pentru
Emigrarea Evreilor. Circa 100.000 de evrei austrieci plecaseră din țară în mai 1939, între
care Sigmund Freud și familia sa.

Urmările Holocaustului în dreptul internațional

Este trist, dar adevărat că de-a lungul istoriei, multe progrese semnificative în domeniu a
dreptului internațional în general și în special drepturile internaționale ale omului au fost
rezultatul războaielor sau al altor catastrofe în care milioane și milioane de ființe umane și-au
pierdut viața. Toate progresele anterioare în acest sens sunt atenuate de impactul Holocaustului și
al Doilea Război Mondial privind crearea dreptului internațional al drepturilor omului și evoluția
dreptului penal internațional. Pentru a înțelege și a aprecia aceste evoluții, este util, inițial, să
realizăm o imagine a cum arăta dreptul internațional înainte de al doilea război mondial în ceea
ce privește drepturile omului. Mai târziu în această lucrare voi trata evoluția dreptului penal
internațional.
 În cea de-a doua ediție a celui mai autoritar tratat în limba engleză, Oppenheim’s
International Law, publicat în 1912, autorul a avut următorul cuvânt de spus în această privință a
drepturilor omului:
„[W]hat is the position of individuals in International Law…? Now it is maintained that,
although individuals cannot be subjects of International Law, they nevertheless acquire
rights and duties from International Law. But it is impossible to find a basis for the
existence of such rights and duties. International rights and duties they cannot be, for
international rights and duties can only exist between States.
But what then is the real position of individuals in International Law, if they are not
subjects thereof? The answer can only be that they are objects thereof. … When for
instance, the Law of Nations recognizes the personal supremacy of every State over its
subjects at home and abroad, these individuals appear just as much objects of the Law of
Nations as the territory of the States does in consequence of the recognized territorial
supremacy of the States.”
Cu alte cuvinte, persoanele ca atare nu aveau drepturi în conformitate cu dreptul
internațional. ei nu puteau revendica drepturi în temeiul dreptului internațional, întrucât nu erau
supuși drept internațional. Ca obiect al dreptului internațional, statutul lor nu diferă de cel al
Teritoriul statului sau celelalte bunuri suverane ale acestuia. În altă parte a tratatului său,
Oppenheim subliniază că, indiferent de protecție persoanele care se bucurau de dreptul
internațional erau atribuite cetățeniei lor. Așadar statul de naționalitate al individului avea
dreptul, în conformitate cu dreptul internațional, de a proteja cetățenii săi pe baza teorei că orice
prejudiciu suferit de către individ a fost considerat a fi o vătămare a statului național. O
consecință crudă a acestui stat de drept a fost că un apatrid, adică o persoană care a pierdut sau
nu avea altă naționalitate, nu se bucurat de nicio protecție în conformitate cu dreptul
internațional. Iată ce Oppenheim a vrut sa spună despre acest subiect în 1912:
“As far as the Law of Nations is concerned, apart from morality, there is no restriction
whatever to cause a State to abstain from maltreating to any extent such stateless
individuals. On the other hand, if individuals who possess nationality are wronged
abroad, it is their home State only and exclusively which has a right to ask for redress,
and these individuals themselves have no such rights.”
 O consecință importantă a doctrinelor juridice internaționale în vigoare înainte de Al
Doilea Război Mondial a fost acel mod în care un stat și-a tratat propriii resortisanți sau apatrizi
persoanele de pe teritoriul său erau o problemă exclusiv în propria jurisdicție internă. La fel de în
consecință, niciun alt stat nu a avut dreptul să se plângă de tratamentul lor sau de a protesta
împotriva. Pentru a face acest lucru, s-ar fi constituit o intervenție în afacerile interne ale statului
alt stat, care a fost considerat a fi o încălcare a dreptului internațional. Astfel, când Statele Unite
au dorit să-și exprime îngrijorarea cu privire la pogromurile și uciderea în masă a evreilor în
România și Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a avut grijă să se
evite fiind acuzat de imixtiuni în afacerile interne ale acestor țări. A obțin în jurul barierei de
jurisdicție internă, SUA au susținut că maltratarea evreilor din România, de exemplu, i-a
determinat pe mulți evrei români săraci și bolnavi să vină în Statele Unite Statele, impunând
astfel sarcini sociale și economice asupra SUA. Rețineți că a fost numai aceste interese și nu
preocupări umanitare care au furnizat Statele Unite ceva de bază valabilă de drept internațional
pentru a protesta împotriva pogromurilor.
Când comparăm poziția indivizilor în conformitate cu dreptul internațional așa cum este
exista înainte de al doilea război mondial, cu statutul lor de contemporan Dreptul internațional,
este evident că o transformare juridică și conceptuală dramatică a avut a avut loc. Această
transformare a „internaționalizat și umanizat drepturile omului dreptul internațional.” Ca urmare
a internaționalizării drepturilor omului, felul în care o țară de azi tratează ființele umane în
general, fie că sunt cetățeni sau nu, este subiect legitim de preocupare și discuții internaționale.
Datorită umanizării dreptului internațional, persoanele ca atare au acum garanții umane
internaționale drepturile și în această măsură sunt subiecte de drept internațional. Mai mult, după
cum vom vedea, tot mai multe tribunale și instituții internaționale au fost și continuă să fie create
pentru a permite indivizilor să își afirme drepturile internaționale ale omului direct împotriva lor
state care le-au încălcat. Desigur - și acest lucru trebuie subliniat - încă suntem la un drum lung
de parcurs până la aplicarea efectivă internațională a acestor drepturi cu toate acestea, însă se
progresează foarte mult. Legea internațională modernă a drepturilor omului începe cu Carta a
Națiunilor Unite, în ciuda faptului că conține doar câteva declarații vagi referitoare la drepturile
omului. Având în vedere experiența celui de-al doilea război mondial, Holocaust și alte crime
oribile care au fost comise de naziști, exista speranță în San Francisco, unde a fost redactată
Carta, că va proclama executoriu un proiect de lege a drepturilor. Asta nu trebuia să fie, în ciuda
susținerii pentru un astfel de document țări mai mici care participă la întâlnirea de la San
Francisco și ONG-ul extins lobby, în special de către organizațiile evreiești și lideri evrei
individuali. Cea mai puternică opoziție împotriva includerii în Cartă a oricăror drepturi
semnificative ale omului prevederile proveneau, nu surprinzător, din Uniunea Sovietică a lui
Stalin. Dar Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au fost, de asemenea, prea dornice să
sprijine drepturile omului puternic ale ONU dispoziții.
Sistemul Convenției Europene este considerat, pe drept, fiind cel mai eficient sistem
internațional pentru protecția drepturilor omului care există în prezent. A servit ca model pentru
alte tratate regionale pentru drepturile omului, în special Convenția Americană privind drepturile
omului, adoptat în cadrul Organizației Statelor Americane. În vigoare din 1978, Comisia
Interamericană și Curtea de Drepturilor Omului au jucat, din ce în ce mai mult, un rol important
în promovarea și aplicarea omului drepturi în America, fără a putea fi încă în concordanță cu
succesele Sistemul European. Deși președintele Carter a semnat Convenția, ratificarea acesteia a
fost blocată în Senatul SUA. Cu excepția Canadei, SUA și o un numar de țări mai mici din
Caraibe, toate națiunile emisferei occidentale au devin părți ale Convenției și acceptă jurisdicția
Curții Interamericană a Drepturilor Omului. Un tratat regional similar pentru drepturile omului,
Carta africană Drepturile omului și ale popoarelor, sunt în vigoare de mai mulți ani, dar încă nu a
avut un impact semnificativ asupra protecției drepturilor omului în Africa. Ar fi necinstit să nu
recunoaștem că, în ciuda corpului vast al internaționalului Legea drepturilor omului care există
astăzi - este o chestiune de fapt, nu știu de nicio altă ramură din dreptul internațional care a
produs mai multe state juridice nu face decât să dea servicii de buze legea respectivă fără
respectarea ei. Altfel spus, dreptul internațional al drepturilor omului continuă să fie încălcat
flagrant în multe părți ale lumii, în ciuda adesea viteaz eforturile guvernelor democratice, ale
guvernului și ale guvernului neguvernamental organizații și de către ființe umane individuale din
întreaga lume pentru a preveni astfel încălcări.
O comparație a evoluției dreptului internațional privind drepturile omului cu cea a dreptul
penal internațional indică faptul că responsabilitatea internațională a persoanelor căci comiterea
anumitor infracțiuni a fost recunoscută de dreptul internațional cu mult înainte de a recunoaște că
persoanele în general aveau drepturi în conformitate cu dreptul internațional. De exemplu,
infracțiunea de piraterie a fost prima dintr-o serie de crime internaționale pentru care sunt
considerate responsabile și pedepsibile în temeiul internațional lege. Crimele de război, așa cum
sunt definite în diferite tratate anterioare celui de-al Doilea Război Mondial, oferă un alt
exemplu. Dar până la Nuremberg și în anii care au trecut între Nuremberg și recent create recent
și permanente tribunale penale internaționale, internaționale infracțiunile au fost judecate și
pedepsite, dacă este deloc, numai în instanțele naționale, deoarece nu în acest scop au existat
instanțe internaționale. Și instanțele naționale în general nu a fost prea dornic să încerce să
pedepsească pe cei care se presupun că au comis aceste infracțiuni, în special „peștele mare”
Pe lângă tribunalele internaționale penale, unele instanțe naționale au încercat și vor
continua să încerce persoanele însărcinate cu comiterea de grave crime internaționale. Cel mai
bun exemplu, legat direct de Holocaust, este Eichmann Trial care, după cum știm, a avut loc în
Israel. Mai recent, procedurile de extrădare Pinochet în Regatul Unit au atras mult atenția
publicului. Decizia noului președinte argentinian de a permite extrădarea în Spania a unui număr
de ofițeri militari argentinieni acuzați de crime împotriva umanității și tortură în timpul Așa-
numitul „război murdar” din Argentina și extrădarea Mexicului, de asemenea, în Spania, a unui
an Ofițerul naval argentinian implicat în mod similar, au fost deja apreciate pe scară largă, în
special în America Latină, unde impunitatea continuă să-i protejeze pe un fost lider acuzat de
astfel de crime. Se poate foarte bine ca cea mai recentă acțiune a Parlamentului argentinian, care
revocă amnistiile anterioare și grațioanele acordate persoanelor acuzate de infracțiunile grave
comise în aceeași perioadă pot face extrădarea în Spania inutil.
Referințe
1. „Gassing Operations”. Holocaust Encyclopedia. United States Holocaust Memorial
Museum. 20 iunie 2014. Accesat în 06.06.2020
2. "How many Jews were murdered in the Holocaust?" , FAQs about the Holocaust, Yad
Vashem.
3. Zece lucruri pe care nu le stiai despre cel de-al Doilea Razboi Mondial
4. Genocide in Satellite Croatia, Edmond Paris, American Institute for Balkan Affairs,
Chicago 1961, p100.
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Holocaust accesat 7 iunie 2020
6. https://www.ushmm.org/m/pdfs/Publication_OP_2003-10-28.pdf acesat 7 iunie 2020