CURSUL III

Statutul juridic al persoanelor

Colonizarea masivă a Daciei cu populaţie adusă din celelalte provincii ale Imperiului
Roman şi sistemul de organizare impus au condus la producerea unei accentuate stratificări
sociale, la rupturi clare între clasele şi categoriile sociale, fiecare dintre acestea având un regim
juridic bine reglementat.

Înainte de promulgarea edictului lui Caracalla, locuitorii liberi din Dacia romană erau
împărţiţi în trei categorii: cetăţeni romani, latini şi peregrini.

A. Cetăţenii romani alcătuiau clasa socială stăpânitoare, formată din membrii

autorităţii civile şi militare instalate pe teritoriul Daciei. Locuiau, în marea lor majoritate în oraşe
(colonii şi municipii). Acestora li se adaugă coloniştii aduşi din alte regiuni şi provincii ale
Imperiului Roman. Coloniştii se deosebeau de cetăţenii romani prin faptul că nu deţineau în
materie imobiliară o adevărată proprietate romană, cu excepţia situaţiei în care pământul coloniei
respective căpătase jus Italicum.

Cetăţenii romani erau proprietari de terenuri şi sclavi, arendaşi ai vămilor, păşunilor,

minelor şi salinelor; ei se bucurau de toate drepturile politice şi civile.

Astfel, cetăţenii romani beneficiau de drepturi de a încheia acte juridice în formă romană
(jus comercii), dreptul de a face parte din legiunile romane (jus militiae), dreptul de a încheia o
căsătorie în formă romană (jus conubii), dreptul de a alege reprezentanţi în funcţii publice (jus
sufragii), dreptul de a candida la o magistratură şi de a fi ales (jus honorum).

B. A doua categorie socială, cu drepturi limitate, o reprezenta latinii: oameni liberi

aduşi în Dacia din alte provincii ale Imperiului Roman. Aceştia ocupau o poziţie intermediară,
între cetăţeni şi peregrini. Ei au fost aşezaţi în municipii şi sate, fiind consideraţi din punct de
vedere juridic inferiori cetăţenilor romani.
Beneficiau de dreptul latin, având în acelaşi timp drepturile patrimoniale ale romanilor:
jus comercii dar nu şi jus conubii.
Dacă municipiile în care locuiau latinii erau ridicate la rangul de colonii, locuitorii lor
deveneau cetăţeni romani prin naturalizare.
C. Peregrinii reprezintă a treia categorie socială, aceştia formând marea masă a
populaţiei libere. Situaţia juridică a acestora era reglementată prin legea de organizare a
provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvematorilor. Ca şi cetăţenii romani, peregrinii
puteau deţine sclavi.

Peregrinii erau împărţiţi în două categorii:

 a) peregrinii obişnuiţi - autohtonii ale căror localităţi (cetăţi) nu au fost desfiinţate din
punct de vedere politic, ei putând să îşi exercite drepturile lor politice în interiorul
cetăţilor. Lor li se aplica dreptul dac în relaţiile dintre aceştia, dar în raporturile cu
cetăţenii romani, peregrinii obişnuiţi se supuneu lui jus gentium. Erau proprietari de
pământ, de ateliere meşteşugăreşti, comercianţi, vameşi. Puteau deveni cetăţeni
romani fie ca o recompensă pentru serviciile aduse statului roman, fie prin
naturalizare individuală sau colectivă.
b) peregrinii dediticii erau locuitorii cetăţilor distruse de romani, cei care au opus
rezistenţă cuceritorilor, străinii stabilizaţi în Dacia în vremea războaielor
marcomanice. Ei aveau drepturi limitate: puteau încheia între ei acte juridice potrivit
cutumelor locale, iar în raporturile lor cu cetăţenii romani erau aplicabile normele
juridice specifice dreptului ginţilor (jus gentium). Aceşti peregrini, nu aveau dreptul
să devină cetăţeni romani.

D. Sclavii erau persoanele provenite din rândul populaţiei autohtone şi populaţiei

adusă în această calitate din celelalte provincii ale imperiului. Era populaţia cea mai
dezavantajată; sclavii nu aveau capacitatea juridică şi nu se bucurau de dreptul de proprietate.
Dacia romană nu a cunoscut sclavagismul clasic aplicabil în Roma. În Dacia romană sclavii erau
folosiţi de către stăpânii lor în treburile casnice gospodăreşti, la muncile agricole şi exploatarea
minelor.

Sclavii statului, aduşi din alte provincii, erau folosiţi în diferite activităţi ce se desfăşurau
în birourile funcţionarilor administrativi, vamali, din domeniul exploatării minelor (aceştia erau
ştiutori de carte).

E. Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoştea şi persoanele juridice care

puteau avea drepturi şi obligaţii, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice
existente în Dacia romană erau grupările teritoriale sau territorium (coloniile, municipiile,
satele) şi colegiile.

Territorium, fiind un organism autonom era condus de un consiliu, alcătuit din

reprezentanţii satelor şi în care puterea supremă o deţinea comandantul militar al garnizoanei din
localitatea considerată reşedinţa teritoriului.

Despre colegii vom spune că acestea erau organizate şi funcţionau în baza legii Iulia de
collegis, care prevedea că ele se pot constitui numai în baza unei aprobări şi se desfiinţau atunci
când scopul iniţial nu mai putea fi înfăptuit.

Istoricii afirmă faptul că „una din instituţiile sociale cele mai bine cunoscute ale Daciei
sunt colegiile. Se înţelege prin acest termen asociaţii făcute de persoane având aceeaşi meserie
sau acelaşi loc de origine etnică sau aceeaşi religie, în scop de ajutor reciproc la nevoie, de
asigurarea cultului şi de petrecere în comun. Ele corespund cu corporaţiile şi cu cluburile din
epoca modernă”1.

În Dacia Romană au existat următoarele colegii: la Apullum - colegiul centonarilor (al

croitorilor şi ţesătorilor de stofe groase); trei colegii din Sarmizegetusa, Drobeta şi Apullum
specializate în prelucrarea fierului; colegiul negustorilor din provincia Apullum; colegiul
aurarilor şi al arendaşilor minelor de aur; colegiul corăbierilor (luntraşilor).

Existau, de asemenea, un număr important de colegii organizate pe criterii etnice

(colegiile asianilor - a persoanelor provenite din Asia.

Din punct de vedere organizatoric, un colegiu trebuia să aibă un număr minim de membri
care să plătească o cotizaţie lunară. Colegiul era condus de un consiliu de decurioni, care alegeau
un magister şi un comagister (un preşedinte şi un vicepreşedinte). Preşedintele (magisterul) era
obligat să depună drept garanţie o importantă sumă de bani. Aceste colegii dispuneau de un
avocat (apărător), aveau în proprietate clădiri şi terenuri şi beneficiau de steaguri şi embleme
speciale.

Din cotizaţiile plătite de membri se acordau ajutoare în caz de boală sau de deces sau se
achita contravaloarea unor mese festive, ospeţe.

Statutul juridic al familiei

Cetăţenii romani stabiliţi în Dacia puteau întemeia o familie potrivit normelor dreptului
roman, în virtutea lui jus conubii.

Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, aceştia nu puteau încheia o căsătorie legală între
ei potrivit dreptului roman; era permisă căsătoria între ei potrivit normelor (obiceiurilor) locale.
Dacă viitorii soţi erau peregrini dediticii, căsătoria era reglementată de jus gentium (dreptul
popoarelor).

Atunci când un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină, care beneficia de jus conubii,
căsătoria era declarată legală (potrivit dreptului roman), iar copiii care urmau a se naşte intrau
sub puterea lui pater familias. În situaţia în care peregrina nu benefcia de jus conubii, căsătoria ei
cu un cetăţean roman era ilegală, iar copiii urmau regimul juridic al mamei, devenind peregrin.

În cazul în care un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină, crezând în mod eronat că

aceasta este cetăţean roman, soţia dobândea cetăţenie romană iar copiii care urmau a se naşte
intrau sub puterea lui pater familias.

1 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã astăzi”, editura
Albatros, 1975, p. 120-123
 Nu puteau încheia căsătorii legale sclavii (convieţuirea sclavilor era considerată
concubinaj).

Celelalte instituţii ale dreptului familiei: curatelă, tutelă şi adopţiunea erau organizate şi
reglementate de normele juridice ale dreptului roman, cu particularităţile specifice dreptului
provinciei.

Strâns legat de statutul familiei este regimul juridic al succesiunii. În Dacia Romană erau
cunoscute atât moştenirea legală cât şi moştenirea testamentară.

Regimul juridic al proprietăţii

A. Proprietatea statului roman (ager publicus) era considerată proprietatea

supremă şi se exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană.

În baza acestui principiu suprem al dreptului roman, imediat după instaurarea dominaţiei
împăratului Traian, s-a trecut, în mod riguros, la măsurarea şi cadastrarea pământurilor cucerite
în Dacia, în scopul repartizării lor celor îndreptăţiţi.

Veteranii şi cetăţenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, păşuni şi păduri;

militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei existente normale, ele
aflându-se sub jurisdicţia comandanţilor militari. Statul roman a trecut în proprietatea
împăratului toate exploatările miniere.

B. Proprietatea provincială. Pământul Daciei, care nu a fost trecut în proprietatea

statului roman, a rămas în continuare în proprietatea locuitorilor: aceştia exercitau asupra lotului
de pământ posesiunea şi uzufructul, cu alte cuvinte o stăpânire reală, cunoscută în doctrina
juridică modernă sub denumirea de proprietate provincială. La moartea proprietarului, pământul
trecea asupra urmasilor. În timpul vieţii proprietarului, acesta putea să transmită posesiunea prin
acte spccitice dreptului ginţilor.

C. Proprietatea quiritară (romană). Dreptul de proprietate quiritară se putea

exercita numai de către cetăţenii romani şi numai asupra acelor suprafeţe de pământ care
dispuneau dejus italicum.

Jus italicum reprezintă un drept special, în virtutea căruia, pământurile aparţinând unor
colonii din provinciile romane era asimilat cu cel din Italia. Potrivit dreptului roman cetăţenii
romani din Dacia puteau deveni proprietarii unor asemenea categorii de terenuri.

D. Proprietatea peregrină se referea la dreptul de proprietate ce era recunoscut

peregrinilor asupra altor bunuri decât pământul. Dată fiind dezvoltarea meşteşu- gurilor şi
comerţului în care erau angrenaţi atât cetăţenii romani cât şi peregrinii, au fost create proceduri
juridice speciale pentru aceştia din urmă. Lor li s-a acordat dreptul la acţiunea în revendicare,
introducerea acţiunii în caz de furt sau de pagubă cauzată pe nedrept.

Regimul juridic al obligaţiilor şi contractelor

Materia obligaţiilor şi contractelor cunoaşte, în această perioadă, o reglementare

amănunţită, determinată de puternica dezvoltare a producţiei de mărfuri, a schimburilor
comerciale, activităţilor meşteşugăreşti, de exploatare a minelor, de transport etc.

În asemenea condiţii, a crescut rolul şi importanţa contractelor şi a obligaţiilor

contractuale, care au fost supuse unui regim juridic special, rezultat din preluarea unor elemente
din dreptul civil roman, dreptul ginţilor şi dreptul autohton.

În materia obligaţiilor şi contractelor operează, aşadar, norme juridice elaborate special,

care reflectă influenţa dreptului autohton asupra dreptului roman, mai ales în privinţa înlăturării
formalismului din actele juridice şi a generalizării principiului bunei credinţe (al încrederii
reciproce între părţi).

Forma, elementele şi efectele contractelor de vânzare, de împrumut, de locaţiune şi de

asociere, reflectă caracterul special al dreptului aplicat în Dacia Romană.

Cea mai cuprinzatoare imagine cu privire la dreptul aplicat în Dacia Romană ne-o oferă
tăbliţele cerate de la Roşia Montană, documente epigrafice de o excepţională valoare
descoperite între anii 1786-1855 în minele de aur din localitatea Roşia Montană (astăzi în judeţul
Alba).

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de către
filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează tăbliţele cerate pentru a
reconstitui latina vulgară (latină vorbită în provincii).

Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în comparaţie

cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea reconstituirii instituţiilor juridice
daco-romane din domeniul obligaţiilor.

Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme
(25x8 cm), scobite uşor în interior, peste care se aplică întâi un strat de ceară şi se aplică o scriere
cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet).

Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe
erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind
suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini,
botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele
sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din
ceară. Duplicele sunt scrise pe două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe
(tăbliţa din interior era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise
doar pe feţele interioare).

Tăbliţele descoperite în Transilvania fac parte din categoria tripticelor. Tripticele din
Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montana), într-o mină părăsită. Ele au
fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25
de tăbliţe, dintre care 14 erau lizibile, 11 fiind indescifrabile din cauza deteriorării.

Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a studiat şi
comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului
Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirma că tăbliţele cerate s-au aflat în păstrarea
notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona
Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând
documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au
atacat zona Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită.

Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau
mai multe persoane care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei
de aur ar fi fost abandonată.

Tripticele din Transilvania cuprind: patru contracte de vânzare, trei contracte de

locaţiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un
proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare
pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie pentru plata unei datorii.

Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu corespund pe

de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului ginţilor, nici cerinţelor
dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea unor elemente extrase din toate
cele trei rânduieli juridice.

Spre exemplu, într-un contract de împrumut calitatea de creditor o are o femeie

peregrina (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform
dispoziţiilor dreptului roman, întrucât în conformitate cu regulile dreptului roman sau al
dreptului ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume
propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerinţele
dreptului local, deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte
juridice în nume propriu.

Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenţie de bună-
credinţă prin care debitorul îşi asuma obligaţia de a plăti dobânzi. Această convenţie nu respectă
cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligaţia de a plăti dobânzi nu
putea fi asumată printr-o simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar printr-o stipulaţiune
specială, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulaţiunea unei dobânzi). În legătură cu
această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se

face dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu
respecta cerinţele dreptului civil roman, întrucât în dreptul roman contractul de depozit este doar
generator de obligaţii şi nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că şi acest contract s-a
încheiat în conformitate cu dispoziţiile dreptului local.

Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul

stipulaţiunilor. Este vorba despre asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei de
a plăti dobânzi la acel capital şi obligaţia de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate în
tăbliţele cerate prin stipulaţiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns.
Or la Roma, în epoca clasică, aceste operaţiuni juridice nu se mai realizau prin stipulaţiuni, ci
prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul dreptului pretorian,
spre deosebire de stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor.

Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia romană dreptul ginţilor avea
prioritate faţă de dreptul pretorian.

Extrem de interesantă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi care
cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în contract? Este acea
situaţie în care una dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi cealaltă parte nu-şi poate
executa obligaţia, fără vina sa, datorită forţei majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul
de muncă revenea patronului. Această dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia originară,
străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluţie s-a datorat unor
conflicte ivite între lucrători şi patroni spre sfârşitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis că
riscul să revină patronului. Aceasta însemna că, atunci când lucrătorul nu îşi putea executa
obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia de a-i plăti acestuia salariul.

Însă, în Dacia Traiana, constatăm că această nouă regulă, consacrată şi în dreptul clasic,
nu se aplică, pentru ca prin clauză specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul îşi asuma
riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia fără vină sa (spre exemplu, în cazul
inundării minei). Iată cum în Dacia Traiana regula conform căreia în contractul de munca
riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului
de muncă.

Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele cerate cuprind
patru asemenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la
vânzarea unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte, romaniştii au constatat că ele corespund
cerinţelor dreptului civil roman în privinţa efectelor, dar nu corespund cerinţelor acestuia în ceea
ce priveşte forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are
următoarele obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a
garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul.

Şi în dreptul daco-roman, conform conţinutului tripticelor din Transilvania, părţile au

aceleaşi obligaţii, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când formă îmbrăcată de aceste
contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în
dreptul roman toate obligaţiile parţilor izvorăsc dintr-o singură convenţie de bună-credinţă, pe
când la daco-romani fiecare efect în parte izvoraşte dintr-o convenţie distinctă.

Aşadar, la romani, avem o singură convenţie şi mai multe efecte, pe când la daco-romani
avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.

Deosebit de originală este figura juridica a unei vânzări realizată prin intermediul
mancipaţiunii şi a unei convenţii de buna-credinţă, ceea ce înseamnă că o singură operaţune
juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul
rând, pentru că părţile au recurs la mancipaţiune fără a respecta condiţiile necesare
mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetăţenilor
romani, pe când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt peregrini. În al doilea rând,
mancipaţiunea poarta doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra
unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ,
cantaragiul şi martorii, cetăţeni romani, lipsesc şi nu se pronunţă nici formulă solemnă specifică
mancipaţiunii.

Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operaţiune juridică nu
se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică
a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflam în faţa unei substituiri de
termeni, în sensul că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie
juridică accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori
afirma că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de către
autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai
multă siguranţă. În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea
generatoare de obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal
românesc.

Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului civil roman, nici
celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei
mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia romană şi nu
corespund cerinţelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită,
întrucât porneşte de la falsa premisă că în Dacia romană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului
civil roman, iar dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine.
În realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte provincii, asistăm la o împletire între valorile
juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-
roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât instituţiile juridice daco-romane nu trebuie
raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerinţele dreptului daco-roman, care
este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de dreptul local.

Dreptul penal şi procedura de judecată

Sistemul penal existent în Dacia Romană era identic cu cel existent în toate celelalte
provincii romane, în sensul caracterului aproape exclusiv privat al acestuia- Delictele publice,
respectiv cele care aduceau atingere intereselor statului erau limitate: înalta trădare, delapidarea
şi luarea e mită. Delictele private priveau: furtul din proprietatea privată, tâlhăria, omorul,
vătămarea corporală, distrugerea de bunuri, tulburarea de posesie etc.

Procedura de judecată stipula faptul că, cetăţenii romani se puteau adresa instanţelor
potrivit procedurilor formulate.

Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimiteau părţile la un judecator, după ce

parcurgea procedura specifică dreptului roman.

O procedură specială sau extraordinară era cea în care guvernatorul judeca personal
pricinile, fără a le mai trimite judecătorilor.

Peregrinii erau judecaţi de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.

In materie penală, guvernatorul avea jus gladii, adică putea să condamne la moarte pe
locuitorii provinciei. În cazurile în care persoana învinuită făcea parte din vârfurile
administraţiei, din pătura foarte înstărită a populaţiei, pedeapsa capitală nu putea fi dată decât de
împărat.

ETNOGENEZA POPORULUI ROMÂN

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ

Desfiinţarea administraţiei centrale

Părăsirea Daciei de către legiunile romane şi aparatului administrativ, acompaniate de

pătura de autohtoni îmbogăţiţi, a avut ca primă consecinţă desfiiţarea administraţiei centrale.
Fiind abandonată şi aflându-se într-o stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor
migratoare, populaţia s-a aflat în situaţia de a renunţa la viaţa din oraşe şi a trebuit să se retragă
în zona de câmpie, de deal şi munte, pentru a putea să-şi continue viaţa cultivând şi păstorind.
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis, decăderea centrelor urbane. Satul va
rămâne principala formă de organizare administrativă a populaţiei rurale, unele aflându-se pe
locul vechilor ruine şi cetăţi, altele de-a lungul apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au continuat viaţa socială şi
economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populaţie densă, bine
apărată şi organizată. Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce se găseau
aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi. Atacurile permanente asupra
oraşelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de
observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa unor poduri mobile, care
să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea, oraşele decad.
De la mândrele metropole, municipii şi falnicele colonii, se ajunge treptat la o
abandonare sau distrugere a oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către centre
mai mici sau sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii devastatoare a
migratorilor. Rămân oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar celelalte se
pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală a oraşului sau
cu denumiri noi. În procesul de decădere a oraşelor, atribuţiunile administrative şi de judecată
rămân acelor juzi sau judeci, de unde şi denumirea teritorială de judeţe.

Obştea sătească teritorială

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei

daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Obştea va face şi va promova legea în acest răstimp în
spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de organizare
socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.
Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială a căpătat
adevărate competenţe economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea un
răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun a
pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu
denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponenţa
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum
a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar mai târziu în statul
feudal.
Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, şi anume
aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o
forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de
conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
aceasta prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie
de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi
prin legături de sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea
romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi
lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire socială,
economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată arheologic şi prin scrieri
contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei daco-
romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în structurile
statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi
distrusă nici de marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul
fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor, un adevărat bastion etnic,
social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe pământul
strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea strămoşească
a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în comparaţie cu
perioada dacică sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia trăiniciei
obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. În virtutea
celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o
parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie
economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea
principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin
consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membri stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri
judiciare în special în pricini legate de hotarele obştii săteşti sau de obiceiul pământului
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau
împuterniciri judiciare.
Obştea sătească a costituit primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului
teritorial ca temelie de constituire2, afirmându-se ca o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat,
constituită într-un prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie.
Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul
acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală
sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea
rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii vitelor
(bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine delimitate şi
respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul
turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea, în
răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea căilor de acces
(drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice (de
rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat şi ca urmare a rudeniei dintre membrii săi, dar şi
ca urmare a unităţii de limbă, tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea muncii
eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului.
Obştea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice
relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea
vitelor- baza existenţei comunităţii – face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de
relaţii ce se stabilesc între membrii colectivităţii. Puternicele tradiţii monogame ale relaţiilor de
familie generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei
individuale, formate din perechea de soţi şi copiii lor.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum şi
apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni mai
mari, mai cuprinzătoare.
În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi, numite
uniuni de obşte sau romanii populare3, cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă
sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau, având character
social-politic de esenţă feudal, cu căpetenii prorii şi cu tendinţe proprii de afirmare politico-
militară.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea ce
s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi mai clar
exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat structura internă
tradiţionala a fiecareia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a organizării
administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai
mari din care vor face parte.

2 V. Hanga, Gh. Cronţ, I. Floca ş.a., Istoria Dreptului Românesc, vol I, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980, p. 133
 Aceste uniuni de obşti aveau un organ supreme de conducere – sfatul cel mare, format
din reprezentanţii obştilor săteşti component. Acest organism hotăra în problem de natură
patrimonială, rezolva litigiile dintre obştile component, stabilea contribuţiile fiecărei obşti la
rezerva comună şi organiza apărarea satelor.
În acest context social se observă o tendinţă de transformare a uniunilor de obşti săteşti
sau a romaniilor populare în cnezate şi voievodate. Ţinând seama de originea slavă a termenilor
ce desemnează aceste din urmă forme de organizare social-politică a teritoriilor de formare a
poporului român, epoca adoptării lor trebuie plasată ulterior secolului al VII-lea, secol al
începutului asimilării slavilor în faza finală a etnogenezei româneşti, şi înainte de sfîrşitul
secolului al IX-lea, de cînd cele mai vechi informaţii scrise atestă existenţa unor formaţiuni
politico-teritoriale româneşti de natură feudală. Secolul al VIII-lea şi mai ales prima jumătate a
secolului al IX-lea par să reprezinte epoca pentru care se poate afirma că acumulările treptate
anterioare au avut drept consecinţă, cel puţin pe o bună parte a teritoriilor româneşti, trecerea
spre o formă superioară de organizare social-politică.

CNEZATUL
Având în vedere modul în care această instituţie este descrisă în cele mai vechi
documente istorice, cnezatul românesc poate fi caracterizat ca fiind o stăpânire de natură feudală
asupra unui sat, aceasta fiind forma cea mai simplă a organizării cnejiale
Existenţa unei ierarhizări în rândul feudalităţii prestatale româneşti este dovedită de
existenţa cnejilor de sat, care stăpâneau de regulă un sat sau două şi cnejilor de vale, care
ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune unitară
din punct de vedere geografic.
Deoarece cneazul a devenit cu timpul conducător al satului, el a luat locul politic de judec
sau jude.
Cnezatul de vale este o formă intermediară între cnezatul de sat şi voievodat, uneori
cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de domeniu-jupanat cu
sens de mare feudal, termen folosit în evul mediu în toate cele trei ţări române.
Existenţa unei ierarhizări în rândul feudalităţii prestatale româneşti, constând în prezenţa
simultană a cnejilor de sat şi a cnejilor de vale, este foarte clar evidenţiată în documentele
transilvănene. Aceste documente atestă faptul că în interiorul grupurilor de sate întărite cnejilor
de vale apar menţiuni documentare, uneori concomitent, iar alteori la o distanță de numai câteva
decenii, privind pe cnejii de sat, cărora li se întăreşte de asemenea dreptul de stăpînire asupra
satului propriu. În unele cazuri, documentele precizează în mod expres cota patrimonială
cuvenită cnejilor de sat și cota ce revenea cneazului de vale, menținând reglementările tot mereu
în sfera raporturilor patrimoniale. Această cotă poate fi chiar stabilită pe temeiul informațiilor din
documente și pare a fi avut valori diferite în funcţie de „ţara” la care se referă izvoarele istorice,
variind între 1/3 și 1/5. Desigur însă că în spatele acestor raporturi patrimoniale, singurele care
puteau figura în diplomele de danie sau de întărire redactate în cancelariile unui regat aflat în plin
efort de centralizare a autoritățiii, se înțelege că acei cneji de sat erau subordonați cnejilor de vale
şi în celelalte domenii ale vieţii sociale şi politice complexe.
Pentru teritoriile viitoarelor state medievale ale Ţării Românesti şi Moldovei, ştirile
despre cneji din documentele de cancelarie permit în mai mică măsură reconstituiri teritoriale
care să coboare până la nivelul grupurilor de sate. Importantă este totuşi, în acest sens,
menționarea cnezatelor româneşti din Oltenia din prima jumătate a secolului al XIII- lea, cnezate

3 N. Iorga, Istoria românilor.Vol. II. Oamenii pământului, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2014, pag. 102
pe care izvorul documentar le precizează ca fiind structuri teritoriale mai mari, echivalente ca
ordine de mărime cu ,,ţările” din teritoriile româneşti intracarpatice.
Cnezatele lui Litovoi, Farcas şi Ioan, pomenite la 1247 de Diploma cavalerilor ioaniți,
reprezentau fără îndoială structuri social-politice şi militare complexe, cu subdiviziuni interioare,
subdiviziuni mai vechi ca începuturi şi echivalente teritorial sau structural ca uniunile de obşti
săteşti din primele faze de organizare ale societăţii româneşti.
Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, documentele cancelariilor oglindesc
caracterul de feudalitate prestatală al păturii sociale a cnejilor.

VOIEVODATUL
Aşa cum am arătat, în cele mai multe dintre cazurile care pot fi reconstituite în detaliu pe
temeiul izvoarelor scrise cunoscute, structurile teritoriale de tipul uniunilor de obşti, devenite
ulterior cnezate de vale sau jupanate, nu corespund aşa-numitelor “ţări”, ci reprezintă doar o
parte a acestora. Este firesc deci ca, pe scara ierarhică a feudalismului românesc din perioada
prestatală, să găsim şi o instituție care, superioară fiind cnezatului de vale în sensul înglobării
mai multor asemenea cnezate, să corespundă totodată organizării social-politice şi militare din
cuprinsul unei „țări”.
Această instituție a fost, prin excelență, voievodatul. Ştirile despre voievodat la români,
înţeles ca instituție care a precedat, cronologic şi teritorial, apariția marelui voievod şi a domniei
in tările medievale româneşti deplin închegate şi de sine stătătoare, se întind pe o mare perioadă
de timp. Cele mai vechi dintre ele se referă la sfirşitul secolului al IX-lea şi se află în cronicile
maghiare care pomenesc pe „ducii” din fruntea formațiunilor politico - militare găsite de unguri
în teritoriile româneşti intracarpatice.
Titlul de dux-duce nu pare totuşi a fi fost folosit în mod real în societatea românească,
aşa cum a fost folosit termenul de judex (jude - judec - judeţ ), ci este o creație a cronicilor
respective, preocupate de sublinierea principalei atribuţii exercitate atunci de cel ce deţinea
demnitatea voievodală, aceea militara (dux belli ). Ţinând seama de realitățile româneşti şi de
faptul că pe teritoriul Transilvaniei constatăm existenţa, ulterior cuceririi maghiare, a unni
voievodat care a moştenit tradiţiile mai vechi de organizare social politică şi administrative
militară, suntem îndreptățiți să-i considerăm pe “ducii” Menomorut, Gelu şi Glad menţionaţi în
cronicile maghiare4 drept voievozi, iar formaţiunile în fruntea cărora se aflau, voievodate. 
Este o formă de organizare prestatală cu un caracter ereditar mai puţin consolidat ca şi
cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai întinse. Voievozii au provenit din
familiile celor mai puternici cneji de vale, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii:
militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnejilor, aşa cum
mai târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
În a două jumătate a secolului XIII, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaş
al voievodului Litovoi, care purta acelaşi nume, a reuit, între anii 1272-1275, să unească la
teritoriul pe care îl stăpânea şi zona din dreapta Oltului, fiind urmat la domnie de către fratele
său, Bărbat.
O situaţie asemănătoare este întâlnită şi în primii ani ai sec. al X-lea, când voievodul
Bihorului, Menomorut, moşteneşte demnitatea de la un antecesor al său.
Ahtum, voievodul Banatului de la începutul sec. al XI-lea, este precizat că ar fi
descendentul voievodului bănăţean Glad din primii ani ai sec. al X-lea.

4 P.L. Tonciulescu, Cronica Notarului Anonymus. Faptele ungurilor. Traducere şi comentariu, Editura Miracol, Bucureşti, 1996,
p. 55 - 60
 ŢARA
Era formată prin unificarea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din punct de vedere
geografic în aceeaşi zonă. Sunt cunoscute în izvoarele istorice : Ţara Bârsei, Haţegului,
Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei.
În izvoarele scrise, documente de cancelarie şi cronici, ele apar de multe ori denumite
„pădure” sau „codru”. Înainte de a fi pentru cancelaria regală maghiară o „ţară”, Maramureşul
este desemnat în documente ca fiind o „pădure”, iar regiunea din sudul Transilvaniei, situată la
începutul sec. al XII-lea la marginile autorităţii regatului arpadian, este desemnată în acea vreme
ca fiind „pădurea românilor şi a pecenegilor”.5
Atât voievodatul oltean din prima jumătate a secolului al XIII-lea cât şi voievodatele
româneşti intracarpatice din epoca instalării triburilor maghiare la Dunărea de Mijloc se
dovedeşte a fi fost structuri teritoriale mai întinse decât cuprinsul unei ,,tări".
În alte cazuri însă, documentele oglindesc în mod clar corespondenţa dintre „ţară” și
voievodatul de la începuturile vieţii statale româneşti. Exemplul cel mai cunoscut este acela al
Ţării Maramureşului care, la sfârşitul secolului al XIII-lea și la începutului secolului următor,
reprezenta, cu cele aproximativ o sută de sate româneşti ale sale, un voievodat.
În cursul secolului al XIV-lea, pînă la dispariţia instituţiei, voievodul maramureşan,
căpetenie militară şi politică a întregii ,,tări” de la izvoarele Tisei, a fost ales din sânul a trei
familii cnejiale. Primele două, a Codrenilor şi a Bogdăneştilor, care au dat succesiv pe voievozii
maramureşeni în această ordine, erau familii de cneji de vale şi stăpîneau în această calitate
grupuri mari de sate, prima în zona centrală, iar a doua în partea de sud-est a Maramureşului. A
treia familie voievodală, aceea a Drăgoşeştilor din Bedeu, a avut o origine socială mai modestă,
descinzând din simpli cneji de sat, iar ascensiunea ei socială şi politică s-a datorat colaborării cu
autorităţile regaliene la integrarea Maramureşului în sfera de autoritate a coroanei angevine,
precum şi la încercarea de realizare a planurilor acesteia din urmă de a-şi intinde autoritatea la
răsărit de Carpaţi.
Exercitarea în Maramureş a demnităţii voievodale de către reprezentanţii primelor două
familii, în condiţiile în care acestea continuau să fie chezi în cnezatele lor de vale, corespunde
întru totul situaţiei evidenţiate de informaţiile mai timpuri cu un secol privind Oltenia şi ne
asigură astfel asupra modului asemănător în care a apărut instituţia voievodală pe teritoriile
locuite de români.
Acest mod unitar de evoluţie a instituţiilor politice reprezintă, în ultimă instanţă, dovada
decisivă a originii lor interne, în societatea românească.

5 R. Popa, Premisele cristalizării vieţii statale româneşti. Constituirea statelor feudale româneşti, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1980, p. 39