CRITICI ŞI OBSTACOLE

Deontologia s-a dezvoltat in cadrul unor sisteme vaste şi complexe, mass-

media şi societatea umană; meritul de a fi subliniat acest lucru le aparţine
mediologilor marxişti.

Criticile duc la coduri. Codul contribuie la convingerea juraţilor de buna-

credinţă a mijloacelor de comunicare. De altfel, marile grupuri dispun de
mijloace de a face să treneze procesele pană la a caştiga sau a-1 face pe
reclamant să abandoneze. Cand asociaţiile corporative sau sindicatele prevăd
sancţiuni (ca expulzarea) acestea sunt rar aplicate. Există charte care prevăd că
jurnalistul nu trebuie să accepte sarcini contrare eticii. Individul va considera
această prevedere periculos de respectat, mai ales in perioada de criză. Pare
indispensabil ca jurnaliştii să şi blindeze codurile: obţinand participarea la
conducerea editorială a publicaţiei lor, incluzand codul in contractele colective
sau chiar legalizand clauzele codului intr-un statut profesional.

Critici de dreapta şi de stânga. La ambele extreme ale spectrului politic există o

opoziţie faţă de libertatea presei. deontologia este dispreţuită (şi mijloacele
sale de aplicare), este considerată una dintre invenţiile ridicole ale democraţilor
naivi. Pentru a proteja fie „naţiunea", fie „poporul" se consideră necesar ca
mijloacele de comunicare să fie controlate fie prin forţa poliţiei, fie posedandu-
le pe toate.

Criticile realiştilor şi cinicilor. Realitatea este prea complexă, situaţiile prea

diverse pentru a putea face nişte reguli generale sau pentru a prevedea toate
cazurile: codul este, prin forţa imprejurărilor, prea vag - in timp ce
jurisprudenţa unui Consiliu al presei, la capătul catorva ani, este enormă.
Jurnalistul presat de timp nu poate merge să consulte codul cand trebuie să ia o
decizie. In ceea ce-1 priveşte pe jurnalist, el nu are ca unic obiectiv să-1
servească pe utilizator: in mod natural, el caută şi influenţă, celebritate,
promovare, noroc.

Critici ale patronilor mijloacelor de comunicare. Unii dintre ei resimt o

responsabilitate faţă de public. Alţii ţin cont de faptul că un control al calităţii
costă. Totuşi, pentru foarte mulţi legea este suficientă. Orice M*A*R*S este un
atentat la dreptul de proprietate: fiecare e stăpan la el acasă. Dacă se intamplă
că unui utilizator nu-i place ce i se oferă, este de ajuns să schimbe ziarul sau
canalul. Cand aceşti patroni acceptă un M*A*R*S, aceasta se intamplă din
preocuparea pentru „relaţiile publice".

Criticile profesioniştilor. Astăzi jurnaliştii nu adoptă o atitudine uniformă: ei pot

să fie total indiferenţi faţă de deontologie sau hipersensibili.

II. Obstacolele

Deontologia, sau controlul calităţii, nu este o soluţie simplă şi globală

pentru toate problemele mijloacelor de comunicare: este cel mai
nesemnificativ lucru care se poate spune. subdezvoltare a fost rezultatul
rezistenţelor puternice de care s-au lovit M*A*R*S. in nici o profesie nu se
apreciază noutatea, mai ales cand ea pune in discuţie puteri şi prestigii. Printre
obstacolele impuse controlului calităţii: neinţelegerea sau ignoranţa şi, mai
grav, natura omului sau cea a M*A*R*S.

1. Obiecţii nejustificate

Ameninţarea recuperării etatice. in Statele Unite, este exprimată teama că

Statul, guvernul ar utiliza sistemele de autocontrol pentru a limita libertatea de
expresie. De exemplu, ar transforma un consiliu al presei in tribunal
excepţional. Totuşi, această teamă n-a fost niciodată justificată, chiar in India
unde Consiliul a fost infiinţat prin lege.

Inutilitatea. Unii subliniază că mijloacelor de comunicare „bune" nu este nevoie

să li se aplice un control al calităţii: personalul lor 1-a practicat intotdeauna, in
ceea ce priveşte mijloacele de comunicare „rele", acestea nu-1 vor accepta: ele
nu vor utiliza M*A*R*S intern şi vor refuza orice instanţă superioară . Acest
lucru nu este greşit, insă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare şi cei
mai mulţi jurnalişti nu sunt nici in totalitate buni, nici in totalitate răi - şi au
nevoie de charte, de ghiduri şi de protecţie.

Stigmatul „relaţiilor publice". Orice incercare a mijloacelor de comunicare de a

apela la controlul calităţii nu ar reprezintă decat ifose. Mijloacele de
comunicare ar simula că se ocupă de serviciul public chiar atunci cand pasiunea
lor rămane profitul maxim şi (pentru unii) propaganda.

Ostilitatea partizană. Conform unor critici, deontologia nu este decat o

deghizare cu care se impopoţonează activiştii anti-mass-media, in cea mai mare
parte de stanga. Ignoranţa. Acest obstacol negativ ar putea fi cu uşurinţă trecut
cu vederea. intreaga lume a auzit vorbindu-se de deontologie, insă, in interiorul
mijloacelor de comunicare, ca şi in exterior, cea mai mare parte a oamenilor nu
au auzit pur şi simplu niciodată vorbindu-se despre diversele sisteme de control
al calităţii care au fost inventate, incercate şi al căror caracter nevătămător şi
eficienţă au fost dovedite.

2. Obstacole adevărate

Dependenţa jurnaliştilor. Numai dacă nu este o vedetă preţioasă pentru

angajatorul său, un profesionist trebuie să se supună ordinelor pentru a obţine
publicarea, o mărire de salariu sau o promovare.

Conservatorismul. Pentru a-i determina pe oamenii de presă, care, ca orice

fiinţe umane, nu apreciază schimbarea, să se angajeze intr-o reformă, trebuie
exercitată o presiune puternică, uneori chiar pană la a recurge la ameninţări.
Foarte des există teama ca Statul să nu intervină prin legi care decid ca patronii
de mijloace de comunicare şi profesioniştii să pună in practică un autocontrol.

Spiritul corporatist. Corporaţia se apără de orice atac exterior, ceea ce nu este

surprinzător. insă ea pare să nu fie singura care să nu fi pus in practică nici un
mijloc de autocontrol.

Setea de putere. Fiecare in parte, proprietarul şi profesionistul, ştie sau crede

că deţine putere. Ei, care se delectează vorbind despre „mediacraţie", cred că
pot influenţa, fie măcar prin ocultarea informaţiei. Şi nu ţin să impartă acest
privilegiu.

Aroganţa. Fie că sunt sau nu competenţi şi curajoşi, profesioniştii se gandesc la

realitate . Unii, care au dobandit o anume notorietate, refuză să recunoască că
fac greşeli, mai ales cand ele sunt semnalate de un utilizator care, in ochii lor,
nu ştie nimic, nu inţelege nimic şi predică pentru o cauză.

Hiper-susceptibilitatea. Cum denigrarea de sine şi a profesiunii se intamplă

destul de des, in particular' ne putem intreba dacă uneori nefolositoarea
vanitate a jurnaliştilor nu maschează un complex de inferioritate. Teama lor de
ridicol ar explica conformismul, negativismul şi cinismul care fac ravagii in
această profesie.
Preţul. Ultimele două obstacole care impiedică crearea M*A*R*S sunt foarte
concrete: contrar precedentelor, ele nu pot fi surmontate doar prin formare,
negociere sau experienţă. Mai intai, cea mai mare parte dintre acestea (insă nu
toate) costă mult, atat pentru a le face să funcţioneze, cat şi pentru a le face
cunoscute. Pentru un consiliu al presei este crucial să obţină destui bani pentru
a funcţiona bine, adică rapid' şi, de asemenea, destui bani pentru a-şi asuma
toate funcţiile, nu doar pe cea de arbitru - şi pentru a face cunoscut faptul că le
exercită. M*A*R*S reprezintă o investiţie excelentă. Toate marile firme
comerciale cheltuiesc averi pentru a imbunătăţi imaginea pe care publicul,
guvernul sau tribunalele şi-au făcut-o despre ele. Şi de caţiva ani acestea au
descoperit seducţiile deontologiei. Totuşi, multe dintre mijloacele de
comunicare preferă in locul acestei investiţii achiziţionarea materialelor sau o
creştere a dividendelor.

Timpul. Răul pe care il provoacă aceste obstacole ia două forme. Pe de o parte,

controlul calităţii consumă timp, marfă care lipseşte intotdeauna in domeniul
mass-media. Şi, pe de altă parte, el acţionează pe termen lung: cel mai bun
sistem este educaţia, care işi arată rezultatele la capătul unor lungi ani de
studiu. in afară de asta, cea mai mare parte a M*A*R*S cer ca profesioniştii şi
publicul să se obişnuiască cu ele, ceea ce ia foarte mult timp.

Tară fundamentală. Nici un M*A*R*S nu este perfect. intre altele, consiliul

presei este prea complicat, codul prea flasc, mediatorul prea scump, educaţia
prea lentă
etc. insă aceste defecte particulare devin aproape insignifiante in comparaţie
cu o tară profundă a deontologiei: ea riscă să deturneze atenţia de la cei care
determină cu adevărat comportamentul mijloacelor de comunicare. In mod
normal, deciziile majore sunt luate la varf - şi nu la bază. Principalul criteriu
utilizat atunci este economic - şi nu moral. Responsabilităţile importante nu
aparţin jurnaliştilor. Intre comportamentul antisocial al jurnaliştilor şi cel al
firmelor diferenţa este atat de mare incat uneori dezbaterea asupra
deontologiei poate părea inconsistentă. Mai rău, ea prezintă pericole serioase.