DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA SISTEMELOR FISCALE

Resursele financiare necesare finanţării cheltuielilor publice sunt asigurate în cea mai mare parte pe
calea prelevărilor fiscale.
Prin prelevările fiscale se transferă în mod obligatoriu şi fără o contraprestaţie directă şi imediată, o
parte din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţia puterii publice.
Această modalitate de finanţare a cheltuielilor publice este caracteristică ţărilor în care funcţionează
statul de drept unde sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor.
Dreptul de a asigura resurse financiare pe calea prelevărilor fiscale este al statului, fiind exercitat prin
intermediul instituţiilor acestuia în baza drepturilor constituţionale.
Organele legislative ale statului în baza Constituţiei au posibilitatea să transforme deciziile politice în
instrumente juridice fiscale. Aceste instrumente juridice sunt utilizate de autorităţile fiscale în asigurarea
resurselor financiare pe calea prelevărilor fiscale.
Instrumentele juridice în materie fiscală sunt influenţate puternic de deciziile politice ale partidului
sau ale partidelor care se găsesc la guvernare. Totuşi, în momentul elaborării acestor instrumente juridice,
puterea publică trebuie să ţină seama de nivelul de dezvoltare al activităţilor impozabile, de principiile fiscale,
de civismul fiscal şi de necesitatea finanţării cheltuielilor publice.
Dacă aceste aspecte sunt ignorate de puterea publică, este posibil ca instrumentele juridice în materie
fiscală să producă efecte negative asupra comportamentului contribuabililor (refuzul conformării voluntare),
asupra mediului de afaceri precum şi asupra funcţionării instituţiilor publice.
De exemplu, David Ricardo în lucrarea sa „Principiile de Economie Politică şi de Impunere” susţine că,
„impozitarea nu trebuie să lovească în capitalul productiv, pentru că ar pune în pericol producţia viitoare”.
Un rol important în aplicarea cu succes a instrumentelor juridice din domeniul fiscal îl joacă relaţiile
dintre stat şi contribuabili, care trebuie să se bazeze pe respect şi încredere.
Aplicarea prevederilor constituţionale privind dreptul statului de a percepe impozite şi taxe nu trebuie
sa aibă la bază numai criterii bugetare.
În statele democratice se poate vorbi de sisteme fiscale iar la baza impozitării veniturilor si a bunurilor
stau politicile fiscale elaborate de aceste state.
Prin politica fiscală, înţelegem ansamblul de măsuri şi acţiuni întreprinse de un stat pentru
îndeplinirea rolului impozitelor ca surse de finanţare a cheltuielilor publice şi ca instrument de prevenire şi
combatere recesiunii şi inflaţiei. Politica fiscală cuprinde şi acele măsuri şi acţiuni ale statului de a reduce
consumul prin intermediul impozitelor.
Elaborarea politicii fiscale trebuie sa aibă la bază nivelul de dezvoltare economică a activitaţii supuse
fiscalizării dar si relaţiile dintre stat şi contribuabil.
Totalitatea elementelor specifice materiei impozabile, principiile fiscale, tehnicile fiscale si instituţiile
ce guvernează perceperea impozitelor si taxelor reprezintă sistemul fiscal.
Sistemul fiscal poate fi considerat modul de organizare al procesului fiscal si anume operaţiunile
efectuate în mod succesiv, în scopul stabilirii, declarării şi plăţii impozitelor şi taxelor de către persoanele fizice
şi juridice, către puterea publică.
Între elementele specifice sistemului fiscal trebuie să existe relaţii de interdependenţă. De exemplu,
principiile fiscale influenţează tehnicile de stabilire, declarare şi plată a impozitelor. În schimb, tehnicile fiscale
influenţeaza modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor statului cu atribuţiuni de administrare a
impozitelor şi taxelor.
În cadrul statelor democratice, cu ajutorul sistemului fiscal trebuie să se asigure:
- impozitarea contribuabililor în mod echitabil, adică în funcţie de posibilitatea acestora de plată;
- resursele necesare finanţării instituţiilor publice pe calea prelevărilor fiscale sub forma impozitelor;
- redistribuirea veniturilor între membrii societăţii;
- posibilitatea statului de a interveni în viaţa economică şi socială a ţării în scopul corectării unor
dezechilibre.

Asupra sistemelor fiscale pot apărea unele critici, având în vedere complexitatea activităţii de
gestionare a creanţelor fiscale de către autoritatea fiscală şi a greutăţilor ce pot apărea pe parcursul
îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către contribuabili. Aceste probleme pot afecta relaţiile dintre autoritatea
fiscală şi contribuabili. Neîncrederea contribuabililor în autoritatea fiscală şi unele confuzii în aplicarea legilor
fiscale pot reprezenta premisele creşterii numărului contribuabililor care săvârşesc fapte de evaziune fiscală.
Un sistem fiscal într-o economie modernă trebuie să se caracterizeze prin:
- asigurarea alocării optime a factorilor de producţie în pieţele eficiente;
 - respectarea principiilor echităţii fiscale;
- trebuie să fie un stabilizator automat flexibil;
- claritate şi transparenţă;
- asigurarea unei colectări necostisitoare.

În cadrul sistemului fiscal se operează cu anumiţi termeni:

- autoritatea fiscală este instituţia statului care administrează impozite si taxe la nivel naţional sau la
nivelul colectivităţilor locale;
- impozitele şi taxele reprezintă partea din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice prelevată la
bugetul statului sau a colectivităţilor locale;
- contribuabilul reprezintă persoana fizică sau juridică ce datorează impozite şi taxe.
Sistemele fiscale pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. după competenţa instituirii dreptului perceperii impozitelor şi taxelor întâlnim:
- sistem fiscal unitar care este specific ţărilor cu sistem unitar politic bazat pe o competenţă unică de
aprobare a legilor fiscale şi anume a Parlamentului de la nivel naţional;
- sistem fiscal federal care se caracterizează prin distribuirea competenţei de aprobare a legilor fiscale
între nivelul naţional şi cel regional.

b. după natura prelevărilor fiscale predominante în cadrul bugetului statului întâlnim:

- sisteme fiscale bazate pe impozite directe, adică impozitele directe au o pondere însemnată în cadrul
bugetului statului;
- sisteme fiscale bazate pe impozite indirecte, adică impozitele indirecte au o pondere însemnată în
cadrul bugetului statului.

c. după nivelul presiunii fiscale întâlnim:

- sisteme fiscale excesive bazate pe rate fiscale ridicate pentru calculul impozitelor;
- sisteme fiscale medii bazate pe cota unică pentru calculul impozitelor;
- sisteme fiscale uşoare bazate pe rate fiscale reduse pentru calculul impozitelor.

Sistemul fiscal poate fi delimitat în spaţiu şi timp deoarece acesta este specific fiecărei ţări sau regiuni,
precum şi fiecărei perioade de timp.
Din punct de vedere al spaţiului întâlnim sistemele fiscale naţionale sau regionale. Fiecărui stat îi
corespunde un sistem fiscal care se delimitează în spaţiu de sistemul fiscal al altui stat potrivit drepturilor
constituţionale, în baza cărora se exercită suveranitatea fiscală. În statele federale, delimitarea în spaţiu a
sistemelor fiscale se realizează potrivit principiului descentralizării dreptului de a institui impozite.
Sistemele fiscale pot fi delimitate în timp având în vedere că reformele fiscale sunt implementate în
anumite perioade. De exemplu, în anumite perioade sistemele fiscale erau bazate pe impozite directe sau
indirecte. În altă perioadă sistemul fiscal se baza pe cote fiscale ridicate, reduse, sau cotă unica.
Schimbările în timp a sistemelor fiscale arată preocuparea statelor de a promova sisteme fiscale
moderne, necesitatea armonizării legislaţiei fiscale naţionale dar şi o instabilitate a politicii fiscale.
Totuşi, între sistemele fiscale din ţările democratice există foarte multe asemănări în ceea ce priveşte
structura prelevărilor fiscale, tehnicile de stabilire a impozitelor şi ale instituţiilor care administrează veniturile
statului. De exemplu, ţările membre ale Uniunii Europene trebuie să-şi elaboreze legile fiscale pe baza
directivelor europene.

IMPOZITUL - PRINCIPALA PRELEVARE FISCALĂ

ESENŢA ŞI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE IMPOZIT

Despre impozite se poate vorbi încă de la începutul vieţii comunitare dar într-o formă empirică, de tip
cooperant, acestea îmbrăcând forme de donaţii şi daruri, destinate curţilor regale.
Modalitatea de plată a impozitelor la început era benevolă iar plata se făcea în produse agricole sau
prestarea de servicii în folosul comunităţii sau pentru curtea regală.
 Odată cu apariţia bisericii, înfiinţării armatei şi a curţii de Justiţie, care pentru a funcţiona aveau
nevoie de resurse financiare, s-a instituit caracterul obligatoriu al impozitelor pentru aproape toţi membrii
comunităţii.
O cotitură majoră în materie de impozite, s-a produs odată cu apariţia monedei ca mijloc de plată,
precum şi a dezvoltării comerţului şi a creditului.
Având în vedere rolul impozitelor în finanţarea cheltuielilor publice, au apărut şi preocupările în
definirea impozitului.
Primele definiţii date impozitului au avut la bază raportul de schimb între cetăţean şi stat luând în
considerare serviciile publice prestate de instituţiile statului.
Definirea impozitului avînd la bază justificarea plăţii acestuia contra serviciu a fost realizată încă din
secolul al XVII-lea de către Thornas Hobbes care susţine că „impozitul reprezintă preţul de cumpărare pentru
asigurarea păcii şi apărarea statului”.
O altă definiţie bazată tot pe impozite contra servicii, aparţine lui Emile de Girardine care în lucrarea
sa ”L’import” susţinea că „impozitul este şi nu trebuie să fie decît o primă de asigurare, plătită de toţi membrii
unei societăţi numită naţiune, cu scopul de a-şi asigura folosirea deplină a drepturilor, protejarea eficientă a
intereselor şi exercitarea libertăţilor lor.”
Din conţinutul acestor definiţii rezultă că se încearcă legitimarea impozitului prin rolul acestuia de a
asigura finanţarea acţiunilor statului privind respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind singurul
garant în apărarea averii private.
O preocupare în definirea impozitului pornind de la sursa din care se suportă această contribuţie
apare în lucrarea „Principiile de Economie Politică şi de Impunere” a lui David Ricardo care a considerat că
„impozitul este acea porţiune din produsul solului şi al muncii unei ţări care este pusă la dispoziţia statului.
Această porţiune este plătită în ultimă instanţă, din venit sau din capital. ”David Ricardo recomandă ca
impozitul, indiferent dacă se aşează asupra capitalului sau a venitului, să fie suportat din venit, pentru că
fiecare contribuabil doreşte să-şi menţină averea la acelaşi nivel şi după plata impozitului.
O altă definiţie dată impozitului care are la bază sursa din care se suportă impozitul precum şi
destinaţia acestuia, aparţine lui Raynal în lucrarea sa „Historie philosophique des etablissements des
Europeenes dans les Indes” care spune că „impozitul este sacrificiul unei părţi din proprietate pentru
conservarea celeilalte”.
Conceptul de impozit a evoluat foarte mult, odată cu creşterea rolului statului în viaţa economică şi
socială a ţării.
Pentru îndeplinirea funcţiilor statului, este nevoie de finanţare, iar sursa principală a rămas şi în
prezent, tot impozitul.
Din aceste considerente, apar tot mai pregnant în reglemetările legale, obligativitatea plăţii
impozitului şi posibilitatea statului de a trece la constrîngerea contribuabililor care nu plătesc în mod voluntar
aceste contribuţii.
Astfel în lucrarea sa „Politica impozitară şi urmările ei” Lovis Hansknech consideră că „impozitele
sunt contribuţii ale cetăţenilor pentru acoperirea cheltuielilor statului, judeţului sau a comunei, pe care
autorităţile fiscale le încasează în mod forţat de la contribuabili”.
Alte definiţii se bazează pe destinaţia impozitelor şi anume pentru acoperirea cheltuielilor generale
ale statului. În schimb, pentru impozitul plătit cetăţeanul nu poate solicita servicii publice în mod direct şi
imediat de la instituţiile statului.
În Dicţionare Larousse Paris, 1940 impozitul este considerat acea prelevare pecuniară obligatorie,
definitivă şi fără contraprestaţie imediată, asupra resurselor persoanelor fizice şi morale, pentru acoperirea
cheltuielilor de interes general ale unei colectivităţi”.
Această definiţie se bazează pe caracterul obligatoriu al impozitului, specificând plătitorii de impozite
(persoanele fizice şi juridice), care trebuie să suporte din resursele proprii aceste impozite.
O altă definiţie bazată pe caracterul obligatoriu al impozitului o găsim în lucrarea Webstein
International Dictionary of the English potrivit căreia „impozitul reprezintă o obligaţie, în special o sarcină
pecuniară, impusă de către autorităţi. În mod specific impozitul este o obligaţie sau o sarcină pecuniară asupra
persoanelor sau proprietăţii pentru realizarea normelor sociale”.
Din această definiţie, rezultă clar că plata impozitului reprezintă o contribuţie obligatorie care poate fi
aşezată asupra persoanei sau proprietăţii, de către autoritatea statului. În schimb, destinaţia impozitului este
pentru scopurile sociale şi acoperirea altor cheltuieli publice.
Analizând această definiţie putem anticipa că impozitul se stabileşte atât asupra venitului cât şi a
proprietăţilor persoanelor fizice şi juridice fără a se specifica din ce resurse se suportă această contribuţie.
 Preocupări în definirea impozitului au avut şi economiştii români, care au pornit tot de la legitimarea
impozitului susţinând caracterul obligatoriu al acestei contribuţii destinate finanţării cheltuielilor de interes
general ale statului.
Astfel în lucrarea „Finanţe Publice” a lui IulianVăcărel din 1981, impozitul este considerat „orice
formă de prelevare a unei părţi din venitul statului sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia
statului pentru acoperirea cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod silit, fără contraprestaţie şi cu
titlu nerambursabil”.
Din această definiţie rezultă că şi statul este plătitor de impozit prin instituţiile publice. De exemplu,
instituţiile publice sunt plătitoare de impozit pe venituri din salarii dar şi pe impozitul pe profit, în cazul
desfăşurării de activităţi economice.
Deşi au apărut foarte multe definiţii specifice impozitelor, totuşi, reglementările legale nu fac referire
la aceste definiţii.
Toate reglementările legale, prezintă numai elementele specifice impozitului, inclusiv sancţiunile
pentru neplata impozitului, fără însă a defini această contribuţie a persoanelor fizice şi juridice.
O remarcă a absenţei din legislaţie a unei definiţii a impozitului o găsim în lucrarea „Fiscalitatea în
Franţa” a lui Pierre Beltrame care consideră că „impozitul este o prestaţie pecuniară stabilită de autoritatea
statului, realizată prin transfer de proprietate şi fără contraprestaţie, determinată în scopul realizării de
obiective fixate de puterea publică”.
Din această definiţie rezultă trei elemente esenţiale ale impozitului şi anume:
- impozitele sunt stabilite prin acte ale puterii publice;
- impozitele se încasează de către stat prin transfer de proprietate din resursele contribuabililor
indiferent dacă este vorba de proprietate publică sau privată;
- impozitele sunt destinate pentru acoperirea cheltuielilor de interes general.

Putem concluziona că evoluţia conceptului de impozit, a fost determinată de rolul pe care îl

îndeplineşte statul în diferite etape de dezvoltare a fiecărei ţări.
Totodată putem aprecia că statul percepe impozite pentru finanţarea cheltuielilor de interes general,
fără a se realiza compensarea directă între impozitele plătite de către contribuabil şi serviciile publice primite
de către acesta de la instituţiile publice.